UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Suport de curs.
Modulul: PSIHOTERAPIA: repere teoretice,
metodologice și aplicative.

Gholamali Mohammadifard

Chișinău – 2016

1
 CUPRINS

CAPITOLUL I. Psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală: conţinutul activităţilor.

1.1. Psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală: concepte-cheie. (I)....................................4

1.2. Psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală: concepte-cheie. (II)................................10
1.3. Tipurile de psihoterapie şi consiliere...................................................................................12
1.4. Conţinutul activităţii de psihoterapie şi consiliere. (I)......................................................13
1.5. Conţinutul activităţii de psihoterapie şi consiliere. (II).....................................................18
1.6. Diferenţe şi interferenţe dintre psihoterapie şi consiliere. (I)............................................20
1.7. Diferenţe şi interferenţe dintre psihoterapie şi consiliere. (II)..........................................23
1.8. Formarea terapeuţilor - precondiţii, cunoştinţe teoretice, abilităţi, competenţe............24

CAPITOLUL II. Abordări psihanalitice în psihoterapie.

2.1. Psihoterapia psihanalitică: geneză şi repere istorice..........................................................30

2.2. Aparatul psihic în psihanaliză..............................................................................................33
2.3. Matricea teoretică a psihoterapiei psihanalitice (I)............................................................44
2.4. Matricea teoretică a psihoterapiei psihanalitice (II)...........................................................47
2.5. Strategia etiologică................................................................................................................48

CAPITOLUL III. Abordări umaniste în psihoterapie.

3.1. Psihoterapia umanistă: geneză şi repere istorice (I).....................................................51

3.2. Psihoterapia umanistă: geneză şi repere istorice (II)...................................................54
3.3. Metodele reprezentative psihoterapiei umaniste (I).....................................................56
3.4. Ariille de extindere a psihoterapiei umaniste (I)...........................................................68

CAPITOLUL IV. Abordări cognitiv-comportamentale în psihoterapie.

4.1. Psihoterapia cognitiv-comportamentală: geneză şi repere istorice(I)..............................71

4.2. Psihoterapia cognitiv-comportamentală: geneză şi repere istorice (II)...........................75
4.3. Fundamentele teoriei cognitiv- comportamentale..............................................................79
4.4. Fundamentele teoriei cognitiv- comportamentale (II).......................................................82
4.5. Paşii procesului de psihoterapie şi consiliere cognitiv-comportamentală........................85
4.6. Ariile de extindere a psihoterapiei cognitiv-comportamentale.........................................93

CAPITOLUL V. Abordări pozitive în psihoterapie.

5.1. Psihoterapia pozitivistă: geneză şi repere istorice (I)..................................................99
5.2. Psihoterapia pozitivistă: geneză şi repere istorice (II)..............................................104
5.3. Ariile de extindere a psihoterapiei pozitiviste............................................................107
5.4. Mijloacele cunoaşterii raţionale, cunoaşterii intiutive..............................................111
5.5. Psihoterapia pozitivă - abordare transculturală........................................................115
5.6. Psihoterapia pozitivă - învăţarea din propriile greşeli..............................................119
5.7. Continuatori şi tranformatori......................................................................................125

CAPITOLUL VI. Abordări integrative în psihoterapie.

6.1.Psihoterapia integrativă: geneză şi repere istorice....................................................126
6.2. Ariile de extindere a psihoterapiei integrative..........................................................131
6.3. Noua paradigmă în psihoterapie.................................................................................134
6.4. Psihoterapie integrativă – psihoterapie eficientă.......................................................139
6.5. Psihoterapia integrativă...............................................................................................146

CAPITOLUL VII. Domeniile aplicative ale consilierii şi psihoterapiei.

7.1. Arii şi domenii de aplicare a consilierii şi a psihoterapiilor............................................148

2
7.2. Psihoterapia în bolile psihosomatice...............................................................................164

7.3. Psihoterapie şi psihofarmacologie.....................................................................................173

CAPITOLUL VIII. Formarea şi competenţele etico-profesionale ale psihoterapeuţilor şi

consilierilor.

8.1. Abilităţile necesare pentru practicarea profesiunii de psihoterapeut şi consilier........175

8.2. Abilităţile necesare pentru practicarea profesiunii de psihoterapeut şi consilier(II)...181

8.3. Dezvoltare şi analiză personală.........................................................................................184

8.4. Cadrului etic şi deontologic al psihoterapeutului şi consilierului...................................189

8.5. Evaluarea muncii de consiliere/ psihoterapie...................................................................197

CAPITOLUL IX. Psihoterapia în grup.

9.1. Istoria şi evoluţia psihoterapiei in grup............................................................................203

9.2.Grupul - ca factor terapeutic.............................................................................................212

9.3. Statutul şi rolul terapeutului în coordonarea activitaţii grupului.................................226

Bibliografie.................................................................................................................................229

3
 CAPITOLUL I. Psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală: conţinutul activităţilor.

1.1. TEMA I. Psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală: concepte-cheie. (I).

Delimitări conceptuale. Aria tematică şiobiectivele actuale ale psihoterapiilor şi consilierii

psihologice.

Consilierea psihologică reprezintă conceptul orientat spre aria rațională din care trăirea
afectivă este exclusă sau minimizată. Relația asupra modalității de reprezentare a consilierii în
raport cu psihoterapia reprezintă formarea în consiliere.

Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de intervenții care
impun o pregatire profesională de specialitate. Mai specific, termenul de consiliere descrie relația
interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, și o alta persoană care solicită
asistență de specialitate, clientul (Egan, 1990). Relația dintre consilier și persoana consiliată este
una de alianță, de participare și colaborare reciprocă (Ivey, 1994).

Conceptul de consiliere este definit ca relație dintre psiholog (format) și client, stabilită pe o
bază teoretică, orientată prin intermediul unui instrumentar tehnic. Obiectivele consilierii
constituie susținerea clientului în procesul de cunoaștere a diferitor aspecte a vieții sale, cu
impact în realizarea problemelor impuse de mediul familial, social, profesional. Din perspectiva
antropologică a raportului dintre cultură și binomul normalitate-boală mintală, consilierea
reprezintă un model de intervenție cu scopul menținerii individului în cadrul modelelor
expresive, oferite de cultură, în afara modelelor de inconduită. Consilierea ca model al
intervenției este caracterizată de mediul social-cultural marcată de consistență dinamică și
tendința spre eficiență. Cu toate că consilierea este recomandată din punct de vedere tehnic ca
orientată spre demersul rațional, eficient, al suprafețelor, nu exclude factorul irațional, al
profunzimilor. Necesitatea de atenționarea consilierului se face datorită riscului de a deveni un
agent al raționalității prin defensă pe planul irațional și eludare a conceptului ființei umane
integrale. Există o tangență bine exprimată între conceptul de consiliere și psihoterapie.
Consilierea poate fi caracterizată ca un demers de psihoterapie focală. Obiectivele sale dispun de
un caracter mai restrîns față de cele ale psihoterapiei, centrate pe actualitate și dezvoltare.

4
 În sens larg consilierea reprezintă acțiunea complexă prin intermediul căreia ,,se urmărește
sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare care trebuie să fie adoptat într-o
situație dată sau, în general, în viața și activitatea cotidiană’’ (Tomșa, 1996). Direcționată de
principii și caracterizată de aplicarea teoriilor psihologice și a unui set recognoscibil de
deprinderi de comunicare la preocupările persoanale ale subiectului, la problemele și aspirațiile
sale. Oamenii se angajează într-o situație de consiliere atunci cînd persoana ce ocupă, în mod
obișnuit sau temporar rolul de consilier, oferă sau este dispus explicit să ofere timp, atenție,
respect unei alte persoane ce manifestă nevoia de asistență de specialitate. Sarcina consilierului
reprezintă oferirea subiectului posibilitatea să exploreze, să descopere și să clarifice modalitățile
de a trăi, dispunînd de mai multe resurse și orientîndu-se spre o existență cît mai bună (Fetham și
Dryden, 1993).

Concepte reprezentative:

 Modelul de intervenție. Reprezintă mijloacele instituționalizate prin intermediul cărora o

cultură tinde de a menține individul în cadrul limitei modalităților precise de descărcare a
tensiunilor psihice și a regulilor specifice;

 Modelul expresiv. Reprezintă mijloacele instituționalizate prin intermediulcărora o

cultură permite descărcarea tensiunilor provocate prin represia specifică;

 Model de inconduită. Model prin intermediul căruia subiectul transgresează regulile

sociale într-o manieră prescrisă, fie anodină, fie prestigioasă.

Conform Asociației Britanice de resort, consilierea reprezintă utilizarea într-o manieră abilă și
principială a relației dintre consilier și client în scopul de a susține și favoriza cunoașterea de
sine, acceptarea, maturizarea și dezvoltarea resurselor persoanle. Consilierea constituie totalitatea
acțiunilor înterprinse de consilier în scopul de a favoriza angajarea clientului în activitățile care-l
vor ajuta sa-și rezolve problemele.

Relația dintre consilier și client este una de alianță, de participare și implicare reciprocă.
Consilierul va ajuta clientul să dobîndească o mai bună autocunoaștere, capacități de comunicare
mai eficiente, să își modifice unele comportamente problematice sau modele dezadaptative de
gîndire, să își amelioreze emoțiile negative cît și consecințele determinate de diferite traume, să
își însusească anumite strategii de adaptare, să prevină apariția unor probleme și să își mențină
starea de sănătate mintală. Obiectivul consilierii constă în procesul a ajuta subiectul să-și
clarifice modul în care percepe viața, să învețe să-și atingă scopurile prin intermediul deciziilor
fundamentate și rezolvarea problemelor de natură afectivă sau interpersonale.
5
 Demersul consilierii este creat pe dimensiunea perceptivă a tulburărilor afective și
comportamentale, dar și pe rezolvarea de probleme, dezvoltare și optimizare personală. Procesul
consilierii pune problema modalităților de învățare și a condițiilor în cadrul cărora o persoană se
poate dezvolta optim.

Nivelul de dezvoltare și optimizare persoanlă este indicat de:

 Capacitatea de a se deschide spre  Perceperea schimbărilor de sine

noi experiențe; pozitive;

 Sentimentul de valorizare a  Flexibilitate;

potențialului propriu;
 Creativitate;
 Capacitatea de autoreflexie;
 Respingerea rutinei.

Atingerea unui nivel optim al dezvoltării personale presupune:

 Perceperea sensului în viață. Acest proces presupune integrarea experienței trecutului,

capacitatea de a trăi prezentul și stabilirea viziunii spre viitor;

 Acceptarea de sine. Conștientizarea propriei persoane, a calităților pozitive și negative,

manifestarea unei atitudini pozitive față de sine;

 Autonomie. Independență, hotărîre, rezistență la tensiune, imagine de sine consistentă și

stabilă;

 Control. Capacitatea de control a propriilor activități și asumarea responabilității față de

deciziile luate;

 Capacitatea de a avea relații pozitive.

Definirea procesului de consiliere psihologică implică următoarele caracteristici:

 Relație interumană, alianță, colaborare;

 Consilier, format profesional, persoană care susține un mediu specific;

 Client, subiect al intervenției, solicitantul ajutorului motivat pentru a-l obține;

 Obiective specifice ce țin de personalitatea clientului, autocunoaștere, dezvoltare

personală, rezolvarea situațiilor problematice;

6
  Utilizarea tehnicilor din cîmpul științelor comportamentului.

Domeniul consilierii este separat de toate celelalte domenii datorită elementelor cu potențial
separator:

 Subiectul intervenției, denumit client și nu pacient;

 Tehnicile fololosite în atingerea obiectivelor.

Dificultatea de conturare conceptuaă a consilierii rezidă în funcția culturală pe care o are.

Pentru a pune problema acestei dificultăți este necesară perspectiva unei antropologii culturale
asupra originii consilierii psihologice susținute de dinamica mediului socio-cultural.

Scopul fundamental al consilierii este funcționarea psihosocială optimă a

persoanei/grupului. Astfel, obiectivele consilierei pot fi definite în modul următor:

1. Promovarea sănătății și a stării de bine. Funcționarea optimă din punct de vedere

somatic, fiziologic, mental, emoțional, social și spiritual.

2. Dezvoltarea persoanlă. Cunoașterea sinelui, a imaginii de sine, capacitatea

decizionalăresponsabilă, relaționarea interpersonală constructivă, controlul stresului,
tehnici de învățare eficientă, atitudini creative, opinii vocaționale realiste.

3. Prevenție. A dispoziției afective negative, neîncrederii în sine, a comportamentelor de

risc, a conflictelor interpersonale, a dificultăților de învațare, a dezadaptării sociale, a
disfuncțiilor psihosomatice, a situațiilor de criză.

Din punct de vedere al ariei de acțiune distingem:

 Consiliere în mediul organizațional;

 Consiliere vocațională;

 Consiliere psihologică-optimizare;

 Consiliere de cuplu și familie;

 Consiliere pastorală;

 Consiliere suportivă.

Consiliere psihologică din punct de vedere al participanților :

7
  Consiliere individuală;

 Consiliere de grup - (de ex. familie, grupuri de angajați);

 Consiliere în grup - (de ex. grupul alcoolicilor anonimi).

Consilierea reprezintă:

 Relația de colaborare între consilier și cel consiliat;

 Se focalizează pe problemă;

 Este orientată spre comportamentele problematice ale clientului, dar și spre optimizarea
capacităților sale de comunicare, adoptarea deciziilor, etc.;

 Integrează și aplică principii și strategii specifice mai multor orientări teoretice în funcție
de client;

 Nu este caracterizată doar ca intervenție asupra problemelor de moment, ci și o prevenție

a unor comportamente neadaptative și învațarea unor strategii care vor facilita o adaptare
mai eficientă situațiilor de viață;

 Are rol suportiv, crează un cadru în care clientul își poate exprimă emoțiile, conflictele;

 Este centrată pe situațiile prezentului și nu pe trecut;

 Este o intervenție de durată scurtă sau medie.

Diferențele dintre consiliere și psihoterpie devin dificile de separat deoarece poartă unn
caracter tangențional, în special în cazul psihoterapiilor scurte, de suprafață. Astfel, aceste
concepte denotă o relație asociativă. De aceea unicul lucru asupra căruia există consens este că
nu se poate face o distincție netă între consiliere și psihoterapie. Unii psihoterapeuți practică ceea
ce un consilier consideră a fi consiliere psihologică, în timp ce unii consilieri folosesc metode ce
aparțin în mod diret psihoterapiei. Dacă procesul de consiliere și psihoterapie sunt considerate ca
avînd caracter sinonim, o distincție este observată la nivelul practicienilor, numai o parte din
consilieri sunt psihoterapeuți formați. Consilierea este situată într-un raport asociativ cu
psihoterapia, raport care, conform unor autori ajunge pînă la identificarea celor două domeii.

Psihoterapia este definită ca acțiune psihologică sistematică, planificată, cu caracter

intenționat, fundamentată pe un sistem teoretic exercitată de către psihoterapeutul calificat.
Obiectivul prinicipal constă în operarea modificărilor în cadrul personalității subiectului, ca
8
consecință urmărind adaptarea eficientă a acestuia la mediul familial, social, profesional.
Psihoterapia este adresată simptomului de adaptare în:

 Sfera persoanalității, diferite dizarmonii;

 Psihogenii, stări receptive și nevroze;

 Perioada intercritică și de remisiune psihotică;

 Afecțiuni psihosomatice;

 Reacția la boli cronice organice.

Psihoterapia trece dincolode simptom, se adresează palierului profund al personalității. În cazul

dat psihoterapia se poate adresa persoanelor care nu acuză o problematică aparte, ci doresc
atingerea potențialului optim adaptativ. Obiectivele psihoterapiei sunt:

 Diminuarea sau eliminarea simptomului;

 Restructurarea personalității;

 Întărirea Eu-lui;

 Echilibrarea identității persoanle, a imaginii de sine.

Psihoterapia este centrată pe:

 Patologie (nevroze);

 Trecut;

 Termen lung;

 Reconstrucție;

 Problematică profundă.

Caracteristicile relației consilierii nu pot fi ferm separate de cele alepsihoterapiei. Atît în

psihoterapie, cît şi în consiliere este vorba despre o relație orientată spre scopul diminuării sau
înlăturării dificultăților existențiale ale individului. Consilierea poate fi considerată un
procesterapeutic. Consilierea şi psihoterapia au în comun atît un anumit spațiu teoretic, cît şi
unele tehnici. Diferența dintre cele două domenii este graduală: consilierea diferăde psihoterapie
prin nivelul scăzut de severitate a problemelor cu care se confruntă subiectul.
9
 1.2. TEMA II. Psihoterapie, consiliere, dezvoltare personală: concepte-cheie. (II)

Consilierea psihologică şi dezvoltarea personală versus domeniile medicale, politicile

sociale şi educaţionale.

Consilierea psihologică este adresată individului care se confruntă cu o problemă de ordin

social interpersonal, comportamental dar tinde spre schimbare, maturizare, dezvoltare personală.
În cadrul dificultăților pot fi vizate situații de criză sau impact existențial, diverse probleme de
ordin psihologic, nevoia de suport social în rezolvarea unor probleme, suport profesional sau
familial.

Cosilierea tinde a fi orientată spre atingerea obiectivității stării de bine, oferă o perspectivă
diferită asupra situației și orientează subiectul spre învățarea unor modalități de depășire în mod
eficient problemele survenite. Consilierea are ca scop dezvoltarea unor abilități sau resurse
personale adaptative eficiente. Procesul de consiliere poate influența situații diverse și dezvălui
noi capacități, cum ar fi:

 Autocunoașterea și dezvoltarea personală, dezvoltarea creativității;

 Apariția unor schimbări neașteptate sau deosebit de solicitate, față de care subiectul este
nepregătit, stresat și suprasolicitat;

 Existența unor dificultăți de raționalizare sau de comunicare;

 Dificultăți de stabilire sau și menținerea unor relații;

 Lipsa încrederii în sine;

 Gestionarea reacțiilor emoționale;

 Diminuarea comportamentelor dependente.

Consilierea oferă clientului oportunitatea de a identifica ceea ce îl perturbă, de a se exploara

și de a se înțelege. Subiectul este ajutat de a-și identifica gîndurile, emoțiile și comprtamentele,
care fiind conștientizate, îl fac să se simtă plin de resurse și hotărîre în schimbarea lor.
Dezvoltarea personală în cadrul consilierei vizează tendința subiectului spre ascensiune și
evoluție. Consilierea are un caracter formativ, se axează pe dezvoltarea unor abilități practice sau
personale. Astfel, prin consiliere psihologică se urmarește:

1. Autocunoașterea prin explorare de sine, conștientizarea, și schimbarea perspectivei

evaluative asupra problemelor de viață;
10
 2. Optimizarea și dezvoltarea personală;

3. Adaptarea cît mai eficientă la mediul extern.

Consilierea pentru dezvoltare personală este o formă de consiliere psihologică în care

problemele psihice nu sunt văzute în termeni de tulburare şi deficienţă, ci în parametrii nevoii de
autocunoaştere, de întărire a eu-lui, de dezvoltare personală şi de adaptare; formează abilităţi şi
atitudini care permit o funcţionare personal flexibilă şi eficientă. Succesul acestui gen de
consiliere presupune implicarea activă şi responsabilă a ambelor părţi în realizarea unei alianţe
autentice, bazată pe respect şi încredere reciprocă (Băban, 2001).

În calitatea lor de relații umane, consilierea, terapia și dezvoltarea personală se bazează pe

trei resurse de bază: empatie, respect și adevăr. Pe baza acestora, ele răspund la întrebări
iminente și al căror răspuns ajută mult în clarificarea drumului de parcurs de către fiecare în
parte, între care: ,, Cine sunt eu?”, ,, În ce direcție mă îndrept?”; „ Care este scopul acestei
călătorii?”, ‚, Cine ar putea să mă ghideze în alegerile mele?”. Consilierea psihologica facilitează
autocunoașterea, creșterea respectului față de sine și față de ceilalți, și a autovalorizării, pentru ca
persoana să își poată exprima personalitatea și să își construiască relații, în funcție de nevoile și
dorințele proprii.

Consilierea pentru incluziune socială prin integrare socio-profesională defineşte un

domeniu bine individualizat al consilierii. Incluziunea socială este un proces de durată, rezultat al
unei abordări integrate, care coagulează resorturi interne profunde ale societăţii. Incluziunea
socială se bazează pe mecanisme specifice precum creşterea şanselor de dezvoltare şi de formare
profesională şi a facilitării accesului la resurse, precum educaţia şi formarea profesională.

În domenieul medical consilierea joacă un rol foarte important în procesul de suținere a

bolnavului și dezvăluire a capacităților și abilităților care conferă subiectului resursele necesare
pentru depășirea dificultăților. Ameliorarea tensiunii psihologice și diminuarea factorilor
stresori. Stresul, după cum se știe, este facorul care influențează în mod direct starea psiho-fizică
a pacientului. Respectiv relaționarea cu cei din jur și cu sine.

Consilierea educaţională oferă repere psiho-educaţionale pentru sănătatea mintală, emoţională,

fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor. Consilierea educaţională este şi un proces
intensiv de acordare a asistenţei psihopedagogice elevilor, studenţilor şi celorlalte persoane
implicate în procesul educaţional (profesori, părinţi şi autorităţi şcolare). În cadrul grupurilor
şcolare, consilierea reprezintă o formă particulară de interacţiune şi influenţare care contribuie la
omogenizarea grupului de elevi (Tomşa, 1999). Consilierea educaţională se axează pe unitatea
11
familie - elev – şcoală şi este preocupată de realizarea unei armonii între cei trei termeni ai
relaţiei, în vederea unei educaţii eficiente şi a dezvoltării optime a personalităţii copilului.

Politica socială reprezintă acel facor care contribuie la prevenirea sau antrenarea unor
probleme sociale cu impact puternic asupra vieții omului. Prin intermediul politicii sociale și a
programelor sociale se poate obține corectarea funcționării mecanismelor psihologice și a
efectelor negative asupra planului social. Implicarea consilierii în acest domeniu poate contribui
semnificativ asupra prestării serviciului de suport social pentru individul plasat în dificultate.

1.3. TEMA II. Tipurile de psihoterapie şi consiliere.

Principalele tipuri şi forme de practică a consilierii, psihoterapiei şi dezvoltării

personale. Clasificări după natura obiectivelor şi tipul de participanţi.

Literatura de specialitate după A. Baban elucidează mai multe tipuri de consiliere:

 Informațională. Urmărește ca scop oferirea informației pe diverse domenii, teme

specifice.În cazul în care aceste informaţii sunt furnizate cu ajutorul tehnologiei
informaţionale, se dicsută despre consiliere on-line/computerizată/asistată de calculator;

 Educațională. Constă într-un ansamblu de acţiuni pedagogice care vin în sprijinul

adolescenţilor, părinţilor, profesorilor, centrate pe prevenire şi explicînd motivele
delincvenţelor, abaterilor comportamentale, deficienţelor relaţionale, oferă repere pentru
sănătatea mintală, psihoemotionala, socială, fizică, spirituală a copiilor şi a
adolescenţilor. Consilierea educaţională obţine nuanţe diferite în funcţie de nivelul de
şcolaritate la care se raportează – şcoala primară, secundară, liceală sau superioară.

 De dezvoltare persoanlă. Formă de consiliere psihologică (este abordată şi de consilierea

educatională), centrată pe dezvoltare, maturizare, adaptare care contribuie la formarea şi
dezvoltarea unor atitudini şi abilităţi ce vor permite persoanei o funcţionalitate normală
din punct de vedere psihosocial.

 Suportivă. Prestarea suportului emoțional, apreciativ.

 Consiliere vocațională, - activitate care îi ajută pe elevi să-şi cunoască competenţele,

resursele de care dispun în vederea alegerii unei profesii. Este un proces de
compatibilizare între resursele personale şi cele socioeducaţionale. Este o activitate prin
care se oferă informaţii despre opţiunile educaţionale şi profesionale care facilitează
dezvoltarea personală pentru luarea unor decizii socioprofesionale în concordanţă cu

12
 aptitudinile personale şi cerinţele sociale. Este, aşadar o activitate care ajută elevii să-şi
cunoască propriul potenţial în vederea alegerii viitoarei profesii.

 De criză. Oferă asistenţă psihologică persoanelor aflate în dificultate (delir suicidar,

deces, abandon, divorţul părinţilor etc.). Este un tip urgent de consiliere de scurtă durată
şi îşi propune nu doar alinarea suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor negative din
punct de vedere medical, psihologic şi social. În caz de necesitate, aceasta apelează la
tratament medicamentos, la ajutorul persoanelor apropriate şi cel al instituţiilor de
asistenţă socială.

 Postulară. Consilierea pastorală: din perspectivă religioasă, poate fi văzută ca un proces

de stare spirituală realizată de preot în parohia sa. Vizează acordarea de asistenţă, suport
persoanelor descurajate, insistă pe dezvoltarea toleranţei în relaţiile cu semenii, pe
inţelegere a propriului comportament şi al celorlalţi potrivit legii creştine

Analiza taxonomiei tipurilor de consiliere după A. Baban ne determină să constatăm

următoarele:

 Consilierea suportivă şi consilierea de criză sunt forme de consiliere psihologică;

 Consilierea de dezvoltare personală este un concept al cărui sens determină acţiunea de a

se dezvolta, rezultatul ei şi valoarea emoţională pe care o are pentru fiecare. Din aceste
considerente, aceasta se poate realiza atît prin activităţi specifice consilierii educaţionale,
cît şi prin consiliere psihologică.

Consiliere psihologică din punct de vedere al participanților :

 Consiliere individuală;

 Consiliere de grup - (de ex. familie, grupuri de angajați);

 Consiliere în grup - (de ex. grupul alcoolicilor anonimi).

Orientări în psihoterapie:

1.4. TEMA III. Conţinutul activităţii de psihoterapie şi consiliere. (I)

Metodele şi tehnicile psihoterapeutice.

Metodele șe tehnicile psihoterapeutice sunt variate. Clasificarea lor generalizată se direcționează

spre anumite orientări:

13
  Psihanaliza. Reprezintă prima formă cunoscută de psihoterapie. Această medodă își are
distincția prin faptul că încurajează verbalizarea gîndurilor subiectului, în care se includ
asociații libere, vise, fantezii din care este delimitată interpretarea conflictului inconștient
care produce anumite simptome;

 Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Are ca scop căutarea și detectarea prin

intermediul a diverse metode și modificarea cognițiilor maladaptive, comportamente și
credințe, cu scopul de influențare a emoțiilor negative și a tipurilor de comportament cu
caracter disfuncțional și problematic.

 Psihoterapia psihodinamică. Este axată pe relevareaconținutului inconștient al

psihismului subiectului, urmărind scopul ameliorării tensiunii psihice. Avînd rădăcinile în
psihanaliză și comparativ cu psihoterapia tradițională, psihoterapia psihodinamică tinde a
fi de durată mai scurtă și mai puțin intensivă;

 Psihoterapia existențială. Este bazată pe credința existențială că ființa umană este unică în
lume. Aceste premise conduc la lipsa de sens care poate fi suplinită prin intermediul
creării cadrului valoric și al înțelesurilor proprii;

 Psihoterapia umanistă. Apare ca reacție la beheviorism și psihanaliză și este cunoscută

sub denumirea de a treia forță în dezvoltarea psihologiei. Această orientare se ocupă de
contextul uman al dezvoltării individului marcînd înțelesul subiectiv, respinge
determinismul și se ocupă de dezvoltarea pozitivă mai mullt decît de patologie. Scopul
pe care îl urmărește reprezintă crearea unui mediu în cadrul căruia persoana să poată
prospera.

 Psihoterapia de scurtă durată. Reprezintă un termen generic pentru o varietate de abordări

psihoterapeutice. Sublinierea și centrarea pe o problemă anumită și intervenția directă
reprezintă faptul care diferă această orientare de alte școli. Este bazată pe soluție și nu
orientată pe problemă. Scopul este de a împiedica schimbarea și nu atît de a vedea cum a
apărut problema;

 Psihoterapia sistematică. Este adresată oamenilor în relație, are de a face cu interacțiunea

de grup. Include terapia familială și consilierea maritală;

 Psihoterapia transpersonală. Este adresată clientului în contextul unei înțelegeri spirituale

a conștinței.

Modalitățile de psihoterapie acreditate de Colegiul Psihologilor din România sunt urmatoarele:

14
Psihoterapii cognitiv-comportamentale:

 Psihoterapie rațional-emotivă și  Psihoterapie experiențială;

comportamentală;
 Analiza tranzacțională etc.
 Psihoterapie cognitivă;

 Psihoterapie comportamentală etc.

Psihoterapii dinamice:

 Psihoterapia psihanalitică;

 Psihoterapia analitică;

 Terapii dinamice de scurtă durată

etc.

Psihoterapii ericksoniene:

 Psihoterapie ericksoniană;

 Hipnoza ericksoniană etc.;

Psihoterapii scurte:

 Terapia scurtă focalizată pe soluție;

 Orientarea pe competențe și resurse;

 Abordarile constructivist-
colaborative și narative etc.

Psihoterapii umanist-existențiale
experiențiale, sistemice și transpersonale:

 Gestalterapie;

 Logoterapie;

 Psihodramă;

15
Sarcinile, specificul şi obiectivele domeniului psihoterapiei în societatea contemporană.

Psihoterapia așa cum este aplicată de specialiști tinde a se deosebi de demersurile empirice și
presupune o aplicare sistematică și conștientă a unor mijloace psihologice cu influență asupra
comportamentului uman. La baza oricărui proces psihoterapeutic se află convingerea conform
căreia persoanele care dispun de probleme psihologice au capacitatea de a se modifica, prin
intermediul învățării a unei strategii de a percepe și evalua realitatea șide a se comporta.
Majoritatea psihoterapeuților consideră că scopul psihoterapiei tinde a fi transformarea acestei
convingeri în realitate.

În general, obiectivul oricărei psihoterapii este de a înțelege comportamentul pacientului și

de a modifica acest comportament astfel încît dificultățile existențiale să fie eliminate sau cel
puțin ameliorate. În acest scop, psihoterapeutul urmărește realizarea unei evaluări a subiectului,
cu tendința de a evidenția problemele principale și particularitățile psihice ale acestuia. Mai apoi
demersul psihoterapeutic va avea ca sarcină eliberarea pacientului de anxietate, depresie sau alte
trăiri cu caracter afectiv care împiedică adaptarea optimă a acestuia la mediu, care îi perturbă
comportamentul și manifestă efecte negative asupra celor din jur, afectînd cele mai importante
domenii ale individului: activitatea profesională, relațiile interpersoanale, viața sexuală, imaginea
de sine și autoeficacitatea, stima de sine etc.

Psihoterapia este definită ca acțiune psihologică sistematică, planificată și intențională,

avînd la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, și trebuie exercitată de un
psihoterapeut calificat asupra pacientului. Ea utilizează metode și acțiuni specifice și nu se poate
confunda cu simpla acțiune caldă și simpatică pe care o exercită la un nivel empiric o rudă, un
preot sau un prieten apropiat (Watson, 1963).

Psihoterapia poate fi tractată ca relația interpersonală dintre psihoterapeut și pacient,

orientată spre ghidarea și înțelegerea naturii tulburărilor psihice a pacientului în scopul de a le
corecta șia elibera pacientul de suferință.

Obiectivul major al procesului psihoterapeutic constă în producerea modificărilor în sfera

pacientului, care îl vor ajuta să realizeze o adaptare mai eficientă, mai puțin dezagreabilă șimai
stabilă la mediu. Psihoterapia cu toate că vizează în primul rînd simptomele, dificultățile,
tulburările și dezadaptările pacientului, ea nu trebuie redusă doar la procesul psihologic de
vindecare, ci trebuie să vizeze pe cît este posibil o restructurare profundă a personalității,
precum și o reglare și autoreglare a stărilor psihice cît mai eficientă a acestuia. Să dispună de

16
caracter preventiv și autoformativ, să urmărească evoluția omului, actualizarea disponibilităților
sale latente și a potențialului său maxim, atît din punct de vedere psihic, cît și spiritual.

Este foarte important de menționat faptul că nu există un model constant structurat al

procesului psihoterapeutic. Datorită varietății individului uman un anumit tip psihoterapeutic
poate fi eficient pentru o persoană și ineficient pentru alta. Un psihoterapeut calificat trebuie să
ia în vedere acest factor. Strupp și Hadly (1977), denotă că succesul psihoterapiei poate fi
evaluat după trei criterii principale:

 Trăirea subiectivă a pacientului (dispariția simptomelor);

 Recunoașterea socială (progrese realizate de pacient în cadrul familial, profesional etc.);

 Materializarea expectanțelor psihoterapeutului în ceia ce privește modificările realizate în

sfera personalității și comportamentul subiectului.

Majoritatea psihoterapeuților sunt de părerea că obiectivele psihoterapiei vizează în principal

următoarele elemente:

1. Scoaterea pacientului din criza existențială în care se află;

2. Reducerea sau eliminarea simptomelor;

3. Întărirea eu-lui și a capacităților integrative ale personalității pacientului;

4. Rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale pacientului;

5. Modificarea structurii personalității în vederea obținerii unei funcționări mai mature, cu o

capacitate eficientă de adaptare la mediu;

6. Reducerea sau înlăturarea dacă este posibil, a acelor condiții de mediu care produc sau
mențin comportamentele de tip dezaptativ;

7. Modificarea opiniilor eronate ale subiecților despre ei înșiși și despre lumea

înconjurătoare;

8. Dezvoltarea la subiecți a unui sistem clar al identității personale.

Aceste obiective devin complicat de atins deoarece viziunea distorsionată despre sine
șimediu este rezultat al unor reacții patologice întărite pe perioade de ani de zile. De asemenea
dezadaptările la nivel marital, profesional, material sau social, presupun a fi rezolvate, și operate
în situația de viață a persoanei pe lîngă intervenția psihoterapeutică propriiu zisă. În scopul
17
atingerii acestor obiective, în comparație cu o rudă, prieten etc., psihoterapeutul dispune de
următoarele caracteristici:

 O distanțare efectivă, suficientă, care îi permite să fie obiectiv în relația cu pacientul;

 O pregătire teoretică, care asigură înțelegerea unor mecanisme și realități specifice uneori
ascunse;

 Un bagaj de instrumente și tehnici specifice de intervenție psihoterapeutică care sunt

structurate și bine întemeiate teoretic.

Obiectivele psihoterapiei mai pot fi elucidate astfel:

 Diminuarea sau stingerea simptomului;

 Restructurarea personalității;

 Întărirea Eu-lui;

 Echilibrarea identității personale, a imaginii de sine.

Specificul psihoterapiei relevă subiectele pe care este centrată:

 Patologie (nevroze);

 Trecut;

 Termen lung;

 Reconstrucție;

 Problematică profundă.

1.5. Conţinutul activităţii de psihoterapie şi consiliere. (II)

Etapele metodologice ale procesului psihoterapeutic.

Indiferent de orientarea teoretică pe care este constituită metoda, etapele metodologice ale
procesului terapeutic sunt identice. Conform autorului Iolanda Mitrofan aceste etape sunt
elucidate în modul următor:

1. Evaluarea cazului. În cazul în carepacienții sunt orientați de către sau către serviciile
medicale, aceasta reprezintă documentarea completă diagnostică, prognostică și asupra

18
 planului terapeutic în echipă este obligatoriu pentru o intervenție complexă și asociată cu
efecte de potențare mutuală prin mijloace complementare, în beneficiul pacientului și al
familiei sale. Cel mai frecvent chimioterapia, psihoterapia și medicina alternativă sau
complementară, bine articulate și nuanțate după receptivitatea și nevoile cazului,
cooperează cu efecte mult mai bune în evoluția acestuia. Este recomandabil lucrul aociat
în echipă în condițiile respectului limitelor de competență ale specialiștilor care asistă
același caz (medic, psiholog, psihoterapeut).

2. Alianța terapeutică. (inclusiv ,,contractul’’ psihologic de asistare și lucru împreună dintre

terapeut și beneficiar(i), motivarea și complianța în terapie, informarea asupra regulilor
de confidențialitate și colaborare terapeutică din perspectiva codului etic și deontologic al
activităților de consiliere și psihoterapie); Stabilirea obiectivelor terapiei (consilierii), are
loc din perspectiva clientului și a psihoterapeutului prin intermediul precizării
obiectivelor comune, precum și modalităților - cadru de lucru ( ritmicitatea și durata
întîlnirilor, reguli ce țin de specificul metodei în implicarea beneficiarului, drepturile și
obligațiile autoasumate ale ambilor). Se asigură complianța la tratamentul medicamentos
sau alternativ asociat, dacă pacientul beneficiazăde tratament recuperator în echipă
terapeutică, în special în cazul pacienților internați sau sub tratament
chimioterapeuticsau, alternativ, în ambulatoriu.

3. Derularea programului psihoterapeutic, direcționat și individualizat, după caz, nevoile și

receptivitatea clientului(ților). Se ia în vedere dinamica răspunsurilor terapeutice, ariile
tematice și simptomatologice, mecanismele defensive, rezistențele manifestate,
capacitățile compensatorii, nivelul de activare al resurselor, modificările emoționale,
cognitive și comportamentale, în dinamica lor, indicii de progres și evaluarea lor
împreună cu clientul, integrările și autocontrolul dobîndite, conștientizate și extrase din
acestea pe parcursul terapiei, imaginea de sine și dinamica relațională.

4. Implementarea modificărilor personale și validarea lor în realitatea vieții cotidiene și

scenariului de viață. Beneficiarul exersează și validează propriile conștientizări, corecții
și redimensionări cognitive, atitudinale, volitive, decizionale, emoționale și de relație, cu
efecte personale de dezvoltare și rezolvare a problematicilor blocate de la începutul
terapiei. Terapeutul gratifică eforturile și inițiativele clientului în a se adapta creativ la
contextul său familial, profesional sau social. El îl confirmă ca martor capabil să susțină
noile experiențe ale clientului, modificările pe care le operează în strategia sa de viață,
nivelul de autoacceptare dobîndit. Terapeutul reflectă realist, dar necritic și susținere

19
 necondiționată, rezultatele eforturior sau strategiilor de autotransformare care l-au condus
pe client spre o stare de echilibru sau de mai mare satisfacție a calității vieții persoanale.

5. Rezolvarea cazului și a efectelor terapeutice de restructurare la încheierea terapiei.

Separarea terapeutică, confirmarea succesului și autonomiei clientului în dezvoltarea sa,
gratificarea efortului și calităților care l-au condus la dezvoltarea sau depășirea
problemelorși controlul propriei sale vieți; acceptarea limitelor și a contextului, precum și
mobilizarea pentru noi proiecte; deschiderea realismului și optimismului față de sine și
traiectoria sa existențială.

6. Cristalizarea sau consolidarea efectelor benefice în timp sau catamneza (contacte și

reevaluări succesive la 1, 3, 6 luni, eventual un an după finalizarea unui ciclu sau
program terapeutic, cu posibilitatea reluării în caz de recidivă sau de necesitate). Se
descurajează dependența terapeutică pe tot parcursul terapiei, dizolvoltîndu-se și
conștientizîndu-se, pas cu pas, transferul inițial, stimulîndu-se autonomia, autoîncrederea
și valorizarea clientului, ceea ce susține procesul creșterii sale interioare și al fixării și
îmbunătățirii achizițiilor terapeutice dobîndite prin propriul său efort creativ și
responsabil de autoschimbare, de participare autentică în procesul de autovindecare,
ameliorare și dezvoltare.

1.6. TEMA IV. Diferenţe şi interferenţe dintre psihoterapie şi consiliere. (I)

Referirile conceptuale şi aplicative ale domeniilor.

Conform literaturii de specialitate punctele comune și de dispersie dintre psihoterapie și

consiliere sunt elucidate după patru criterii:

I. Gradul de severitate al tulburării clientului.

Conform criteriului prezent, consilierea psihologică devine solicitată în cazul unor tulburări
minore ale personalității, care se confruntă cu probleme de natură diversă și manifestă un
echilibru ușor al edificiului personalității. Intervenția psihoterapiei are loc în cazul dereglării
majore ale persoanlității cum ar fi nevroze, psihoze sau psihopatii. Punctul slab constă în faptul
că la momentul actual nu se face o diferențiere concretă între o tulburare majoră șiuna minoră.
Astfel, indicațiile psihoterapiei sunt relativ reduse la psihoze, în cazul cărora tratamentul
chimioterapeutic se face strict necesar. În tulburările psihotice ale persoanlității indicația

20
psihoterapiilor este rezervată, efectele înregistrate fiind foarte discrete, minore, fluctuante sau
pur și simplu inexistente.

II. Natura problemelor clinicului.

În comparație cu psihoterapia, consilierea, se face binevenită problemelor interpersonale,

care pot fi rezolvate prin intermediul adoptării unor decizii în concordanță cu motivele personale.
Pe cînd psihoterapia devine a fi activitatea de selecție a problemelor interpersonale care țin de
structura personalității (trăiri afective, convingeri persoanle, atitudini, ideal de viață. Astfel sfera
cognitivă este delimitată consilierii iar cea afectivă psihoterapiei. Datorită faptului că
personalitatea este un întreg, se face dificil separarea cognitivului de afectiv.

III. Scopurile consilierei și psihoterapiei.

Scopurile consilierii devin a fi folosirea mai eficientă a resurselor personale, psihoterapiei îi

revine scopul de restructurare a personalității. Aceste două caracteristici au tendința de a se
completa reciproc.

IV. Metodele și tehnicile utilizate.

Conform criteriului care susține că nu există diferențe majore între consiliere și psihoterapie
metodele și tehnicile sunt practic comune acestor două domenii. Metodele devin a fi structurate
pe pași terapeutici fiind fundamentate de o teorie asupra persoanlității și de o anumită filosofie
de viață exprimată într-o orientare terapeutică specifică:

 Psihanalitică;

 Comportamental-cognitivă;

 Umanist – experiențială;

 Holistică, integrativă și transpersonală.

Specificul intervenţiei şi specificul procesului psihoterapeutic.

Specificul procesului psihoterapeutic devine elucidat în următoarele caracteristici:

 Psihoterapia în cele mai frecvente cazuri este adresată problemelor semnificative din
sfera sănătății psihice, psihosomatice și somatice, în centru avînd plasat trauma,
pierderea, durerea și blocajul în dezvoltare, reactivitatea nevrotică sau
consecințeledisociale ale psihozelor, tulburări adictive (toxicodepentențe, alcoolism),

21
 tulburări ale instinctului sexual și alimentar, comportamente suicidare, tulburări de
identitate etc.

 Psihoterapia manifestă predominant un caracter curativ, de remediere. Psihoterapia

reprezintă în mai mare măsură cadrul specialiștilor din terenul clinic (spitale, policlinici,
servicii de sănătate mintală, centre de reabilitare)

 Psihoterapia antrenează un demers explorator și de conștientizare (bazat pe insight), cu

durată mai lungă (terapii psihanalitice, psihodinamice și experiențiale), sau mai scurtă
(terapii scurte centrate pe problemă, terapii comportamentale, cognitive, rațional-
emotive). Aceste vizeză abordarea sa dimensiunile trecutului, prezentului și viitor, cu
accente și modalități specifice în funcție de metodă și orientare teoretică.

 Psihoteraeutul manifestă un grad mai restrîns de dezvăluire, ca ecran de transfer

terapeutic, psihoterapeutul este obligat la o perpetuă autoanaliză și conștientizare, pentru
a-și controla posibilile fluctuații ale dispoziției emoționale și de contact profesional, în
special potențialul contratransferului. Conștientizarea proecțiilor, identificarea cu clienții
și abțierea de la interpretări speculative, tendințele la manipulare și controlul trebuie să
facă obiectul unei aprofundări a analizei didactice și a unei supervizări de igienizare,
corecție, maturizare și asanare psihoemoțională și spirituală, care să facă posibila
stabilirea unor raporturi constant echidistante, morale și autentice cu persoanele și
pacienții asistați.

 Psihoterapia despune de profunzime și un plan teoretic bine strucurat și permite o

remodelare creatoarea a personalității, a Eului, a rolurilor manifestate și a relațiilor cu
semenii și cu lumea înconjurătoare.

 Psihoterapiile datorită diversității lor practică diverse tipuri de relații terapeutice

asimetrice cum ar fi relația transferențială de tip părinte-copil (psihanaliza, abordările
psihodinamice), sau relația expertală de tip profesor-elev (terapii comportamental-
cognitive).

 În cadrul psihoterapeutic este utilizat preponderent termenul de pacient și nu client,

caracteristic cadrului consilierei.

Cadrul psihoterapeutic tinde a fi un proces de profunzime, axat pe dinamica restructivă a

personalității, la nivelul conștient, inconștient și uneori transconștient, din care derivă noi

22
scenarii de viață și unnou modus vivendi. Este caracteristic utilizarea impulsului maladaptiv cu
posibilitatea de autodeblocare și de relansare în lupta pentru viața și bunăstarea psihosocială.

1.7. Diferenţe şi interferenţe dintre psihoterapie şi consiliere. (II).

Dezvoltarea şi promovarea psihoterapiei şi consilierii ca modalitate de optimizare umană.

Dezvoltarea și promovarea psihoterapiei și consilierei ca model de optimizare umană are loc

prin intermediul axării acestor concepte asupra ființei umane și prin cel dea-l treile-a cadru,
dezvoltare persoanlă.

Există 3 categorii de beneficiari ai intervenţiilor de consiliere, psihoterapie şi dezvoltare

personală:

 Indivizi;

 Cupluri și familii;

 Grupuri, organizații şi colectivităţi.

Pentru consilierii sau trainerii de dezvoltare profesională în grup, beneficiarii se numasc de

obicei „clienţi” (termen utilizat mai ales de părintele terapiei nondirective sau „terapiei centrate
pe client” – Carl Rogers).

Psihoterapeuţii se adresează mai curînd „pacienţilor”, adică persoanelor care se

confruntă cu stare de boală, de orice tip, relaţii interumane patogene, disfuncţionale.

Obiectivul general al Psihoterapiei este asistarea şi depăşirea impasului existenţial

de toate tipurile, creat de confruntarea cu pierderile, relaţiile perturbate şi evenimentele
traumatizante, afecţiunile somatice, psihice şi psihosomatice, accidente şi situaţii limită,
confruntări şi discrminări sociale, economice, politice şi religioase etc.

De aceea vorbim nu doar de terapii individuale, ci si de terapii de cuplu, de familie, de

grup şi chiar organizaţionale sau colective.

Cu cît lumea în care trăim manifestă tot mai multe „simptome” de „maladie socială”,
intrînd sub aspectul psihopatologiei sociale, cu atît şi nevoia de psihoterapeuţi comunitari creşte.
Nucleul celor mai profunde perturbări şi disfuncţii interpesonale îl constituie însă cuplul,
relaţiile parteneriale şi de familie, precum şi relaţiile inter- şi transgeneraţionale. Ele translatează
în spaţiul social, în forme directe sau subtile, afectînd dinamicile de grup sau colective.

23
 1.8. TEMA VII. Formarea terapeuţilor - precondiţii, cunoştinţe teoretice, abilităţi,
competenţe.

Identitate profesională, Rol profesional.

Personalitatea psihoterapeutului reprezintă factorul cu importanță primară în evoluția relației

interpersonale pe care o presupune psihoterapia. Rezultatele psihoterapiei negative sau pozitive
depind în mare măsură de personalitatea psihoterapeutului. Este afirmat faptul că un
psihoterapeut cu identitate persoanlă integră și calități potrivite va avea rezultate bune folosind o
metodă psihoterapeutică proastă, pe cîndun psihoterapeut cu calități nepotrivite va avea un
rezultat prost chiar și folosind o metodă bună.

Profesionalitatea psihoterapeutului începe de la calitățile personale în relația cu clientul.

Aceste calități presupune următoarele aspecte:

 Are o identitate. El ştie cine este şi ce vrea de la viaţă, şi discernă între aspectele
esenţiale şi neesenţiale ale acesteia. Chiar dacă şi-a stabilit clar scopurile şi valorile, este
gata oricînd să le reexamineze pentru a avea acces la niveluri superioare de eficienţă
personală şi interpersonală.

 Trăieşte în prezent. Nu este nici fixat în trecut şi copleşit de amintiri, nici îngrijorat sau
preocupat excesiv de viitor. Este capabil să savureze momentul prezent si să absoarbă
experienţa de fiecare clipă, chiar dacă aceasta este plăcută sau dureroasă.

 Îşi recunoaşte şi îşi acceptă propria putere. Se simte adecvat în raporturile cu ceilelţi şi
le permite să îşi manifeste puterea. Dispune de energie destulă pentru a lua decizii.
Utilizează puterea în beneficiul clienţilor şi nu abuzează de ea.

 Se respectă şi se apreciază. Din acest centru personal al respectului de sine radiază

ajutorul pe care îl poate oferi celorlalţi, fară ai face dependenţi sau datori. De asemenea
este capabil să ceară şi să primească ajutor din exterior.

 Este deschis către schimbare. În loc de a trăi conform scenariilor scrise de către mediul
familial sau de ambianţa în care îşi duce viaţa, se modelează pe sine dinăuntrul propriului
sistem de valori şi este deschis către nou.

 Este capabil să se reinventeze. Dispune de energie pentru a-şi ajusta pozitiv relaţile
interpersonale, se regenerează şi se reproiectează continuu, acţionînd pentru a deveni
persoana care crede că poate să fie.

24
  Îşi expansionează conştiinţa. Ştie că atît timp cît conştiinţa este limitată şi libertatea este
limitată. De aceea nu îşi blochează energia în atitudini defensive, ci o investeşte calitativ
în acţiuni care-i dezvoltă individualitatea. Se plasează astfel pe spirala ascensorială a
dezvoltării personale, care duce la forme tot mai evolutive de independenţă.

 Face alegeri care îi modelază viaţa. Este conştient de primele condiţionari la care a fost
supus şi de circumstanţele care l-au modelat ca personalitate. Nu este victima lor şi le
poate revizui atunci cînd consideră că este cazul.

 Este sincer şi onest. Nu încearcă să pretindă că este altceva sau altcineva. Nu se ascunde
în spatele măştilor, rolurilor sau comportamentelor de faţadă.

 Îşi dezvoltă un stil de lucru propriu. Aceasta este expresia filosofiei sale de viaţă şi
consecinţa naturală a experienţilor pe care le-a asimilat.

 Are simţul umorului. Poate să rîdă de propriile erori sau prostii. Simţul umorului îl ajută
să nu fie copleşit de probleme sau de imperfecţiuni.

 Este capabil să cunoască lumea clientului. Numită de unii „empatie”, de alţii „intuiţie
simpatetică”, această calitate îi permite să fuzioneze temporar cu trăirile celuilalt, fără aşi
pierde însă propria identitate. Empatia este o modalitate de înţelegere a clientului, care
exclude identificarea cu el.

 Îşi recunoaşte propriile greşeli. Admite că a greşit şi transformă în tot atîtea prilejuri de
a învăţa. Nu îşi tratează greşelile cu superfialitate şi alege să meargă mai deperte,
asimilînd ceeea ce este esenţial.

 Are un interes sincer pentru bunăstarea celuilalt. Această atitudine se bazează pe

respectul, grija şi apreciarea celuilalt ca pe o persoană valoroasă.

Profesionalismul psihoterapeutului este relevat prin intermediul respectării condițiilor

codului etic și deontologic. Conform acestuia psihoterapeuții respectă demnitatea valorii ființei
individuale și luptă pentru pastrarea și protejarea drepturilor fundamentale ale omului.
Angajamentul acestora este de a spori cunoașterea asupra comportamentului uman, viziunea pe
care individul uman o are față de sine și față de ceilalți, precum și utilizarea acestor cunoștințe
pentru promovarea stării de bine a omului. Psihoterapeutul respectă alți membri ai acestei
profesii și al profesiilor conexe și aplică toate forțele necesare și care nu intervin contradicțiilor
cu clientul în scopul de prestare a informației complete altor structuri.

25
 Odată ce solicită libertatea de a afla și comunica, psihoterapeutul acceptă responsabilitatea pe
care această responsabilitate o cere: competența, obiectivitate în aplicarea abilităților și interes
pentru binele clienților, colegilor, studenților, participanților la cercetare și membrilor societății.
Urmărind aceste idealuri psihoterapeutul respectă următoarele principii etice:

- Responsabilitatea. În furnizarea serviciilor, psihoterapeuții mențin cele mai înalte

standarde ale profesiei lor. Ei acceptă responsabilitatea pentru consecințele actelor lor și
fac toate eforturile să se asigure ca serviciile lor sunt folosite într-un mod adecvat

Ca practicieni, psihoterapeuții știu că poartă o mare responsabilitate socială, deoarece

recomandările și acțiunile lor profesionale pot modifica viețile altora. Ei sunt atenți la situațiile
personale, sociale, organizaționale, financiare, de mediu sau politice și la presiunile care ar putea
conduce la folosirea greșită a influenței lor.

 Ca profesori sau formatori, psihoterapeuții își recunosc obligația fundamentală de a-i ajuta pe
alții să dobîndească abilități si cunoaștere. Ei mențin standarde înalte de instruire, prezentînd
informațiile în mod obiectiv, deplin și cu acuratețe.

-  Competența.  Menținerea standardelor înalte de competență este o responsabilitate

comună, împărtășită de toți psihoterapeuții, în interesul publicului și al profesiei ca întreg.
Psihoterapeuții își recunosc granițele competenței și limitele tehnicilor lor. Ei furnizează
doar servicii și utilizează doar tehnici pentru care sunt calificați prin formare și
experiență. În acele domenii în care deocamdată nu există standarde recunoscute,
psihoterapeuții își iau toate precauțiile necesare pentru a proteja starea de bine a clienților
lor. Ei se mențin la curent cu informațiile actuale despre sănătate, stiințifice și
profesionale, legate de serviciile pe care le oferă.

- Standardele morale și legale. Ca profesioniști, psihoterapeuții acționează în acord cu

principiile EAP și ale Organizației lor de Acreditare Națională (NAO) și cu standardele și
principiile legate de practică ale institutului / asociației lor. De asemenea, psihoterapeuții
aderă la legile și reglementările guvernamentale relevante. Cînd legile, reglementările sau
practicile europene, naționale, provinciale, organizaționale sau instituționale sunt în
conflict cu standardele și principiile Asociației Europene de Psihoterapie (EAP),
Organizației Naționale de Acreditare (NAO) sau ale institutului / asociației lor,
psihoterapeuții fac cunoscut angajamentul lor față de principiile și standardele EAP,
NAO și ale institutului / asociației lor și, pe cît posibil, acționează în sensul rezolvării
conflictului. Ca profesioniști, ei sunt preocupați de dezvoltarea unor astfel de

26
 reglementări legale și cvasi-legale, care să servească cel mai bine interesul public, și
acționează pentru a schimba reglementările existente, care nu sunt benefice interesului
public.

- Confidențialitatea. Psihoterapeuții au obligația fundamentală de a respecta

confidențialitatea informațiilor obținute de la persoane, în timpul activității lor ca
psihoterapeuți. Ei dezvăluie astfel de informații altor persoane numai cu consimțămîntul
persoanei în cauză (sau al reprezentatului legal al acesteia), cu excepția acelor
circumstanțe neobișnuite în care, neprocedînd astfel, ar rezulta probabil un pericol clar
pentru persoana în cauză sau pentru ceilalți. Psihoterapeuții își informează clienții cu
privire la limitele legale ale confidențialității. Consimțămîntul de a dezvălui informațiile,
în mod normal, ar trebui obținut în scris de la persoana în cauză.

- Binele clientului. Psihoterapeuții respectă integritatea și protejează starea de bine a

oamenilor și grupurilor cu care lucrează. Cînd apar conflicte de interese între clienți și
instituțiile angajatoare ale psihoterapeuților, aceștia clarifică natura și direcția loialității și
responsabilității lor și informează toate părțile implicate asupra angajamentelor lor.
Psihoterapeuții informează complet clienții asupra naturii și scopului oricărei proceduri
de evaluare, tratament, educațională sau de formare și recunosc deschis că studenții,
clienții sau participanții la cercetare au libertatea de a alege în ce privește participarea.
Constrîngerea oamenilor să participe sau să primească în continuare servicii este non-
etică.

- Relația profesională.  Psihoterapeuții acționează cu respectul cuvenit față de nevoile,

competențele speciale și obligațiile colegilor lor în psihoterapie, psihologie, medicina și
alte profesii. Ei respectă prerogativele și obligațiile instituțiilor sau organizațiilor la care
acești colegi sunt asociați.

-  Declarațiile publice. Cînd fac publicitate sau își anunță serviciile profesionale,
psihoterapeuții pot enumera urmatoarele informații pentru a descrie furnizorul și
serviciile furnizate : nume, cel mai înalt grad academic relevant sau certificat de formare
obținut de la o instituție acreditată, data, tipul, recunoașterea prin CEP, apartenența la
organizații de psihoterapie sau alte organisme profesionale relevante, adresa, numarul de
telefon, programul de lucru, o scurta listă a tipurilor de servicii psihologice oferite, o
informare adecvată asupra tarifelor, limbi străine vorbite, politica cu privire la asigurări
sau plațile făcute de un terț și alte informații scurte și pertinente. Alte informații

27
 suplimentare relevante sau importante pentru consumator pot fi incluse, în masura în care
nu sunt interzise în alte capitole ale acestui cod etic.

- Tehnicile de evaluare. În utilizarea tehnicilor de evaluare, psihoterapeuții respectă dreptul

clienților de a primi explicații detaliate în ceea ce privește natura și scopul tehnicilor, într-
un limbaj accesibil clienților, excepție făcînd cazul în care s-a stabilit în prealabil, în mod
explicit, o excepție de la această regulă.

- Cercetarea. Decizia de a începe activitatea de cercetare se bazează pe raționamentul

fiecărui psihoterapeut referitor la cum să contribuie cel mai bine la domeniul stiințific și
la bunăstarea umană. Luînd decizia de a derula cercetarea, psihoterapeutul ia în
considerare direcțiile alternative în care cercetarea s-ar putea îndrepta și în care ar putea fi
investite resursele. Pe baza acestui fapt, psihoterapeutul conduce investigația respectînd
și îngrijindu-se de demintatea și starea de bine a oamenilor care participă și avînd
cunoașterea normelor și standardelor profesionale care guvernează derularea cercetării cu
subiecți umani.

Precondiţii în practicarea psihoterapiei. Resursele de bază.

Una dintre precondițiile necesare practicării profesiei de psihoterapeut reprezintă maturitatea

biologică și emoțională, echilibru și sănătate mentală, integrare armonioasă psihocorporală.
Majoritatea de formare în domeniul psihoterapeutic consideră că vîrsta minimă de practicare a
psihoterapiei este de 25 ani, evident după un stagiu complet care include:

 Pregătirea academică teoretică;

 Analiza și/sau dezvoltarea personală didactică (individuală și/sau în grup);

 Abilitatea postuniversitară (masterală) pentru practicarea profesisiei.

Factorul vîrstei însă nu este premiza care ar garanta prezența celor enumerate mai sus și cu atît
mai puțin disponibilitatea unei practici adecvate și cu atît mai puțin de succes terapeutic. Pe altă
variabilă care ține de aptitudinea terapeutului reprezintă personalitatea disponibilă și adesea
carismatică, matură cognitiv, emoțional și spiritual, vivacitate și sănătate mintală și corporală,
conectată la relația de sprijin, împărășire și cataliză a proceselor vindecătoare sau armonizatoare
la nivelul indivizilor și al relațiilor interumane. Cu cît persoana este mai înaintată în vîrstă și
dispune de un nivel înalt de dezvoltare al factorilor enumerați mai sus cu atît persoana este mai
disponibilă de a practica acest tip de profesie. Lucrul cu sine, lucrul de integrare și dezvoltare

28
personală continuă, supervizarea și intervizarea în echipa de profesioniști ca modalitate de
igienă mintală și profesională a psihoterapeutului.

După Kurplus se desfășoară patru caracteristici ale relației de ajutor terapeutic sau de consiliere
care necesită existența și dezvoltarea anumitor resurse personale, fără de care actul terapeutic nu
poate avea loc;

 Este o relație umană;

 Presupune o influență socială;

 Dinamica ei depinde de deprinderile și abilitățile profesionale ale consilierului, dar și de

capacitatea responsivă a clientului;

 Presupune o pregătire teoretică hotărîtoare.

În calitate de relații interumane consilierea și terapia se bazează pe trei resurse de bază:

 Empatie. Se emană și se manifestă din ascultarea activă, centrată pe sentimente exprimate

sau neexprimate verbal de către client, dar sugerate sau relevate nonverbal. Ca
componentă de bază a consilierului empatia poate fi măsurată și exprimată prin mai
multe forme. Ivery (1988) distinge empatia subiectivă (prin care terapeutul se
îndepărtează de client), empatia bazală (în care răspunsurile terapeutului sunt paralele cu
enunțul clientului) și adiativă (în care răspunsul clientului invadează ideile și
sentimentele clientului);

 Respectul. Presupune menținerea unei atitudini non-evaluative față de client, atenția

acordată clientului, acceptarea sa necondiționată și valorizarea ca o persoană demnă de
stimă și valoare;

 Respect și adevăr. Se referă la poziția față de sine a terapeutului, congruența între ideile,
sentimentele, comportamentul și orintarea sa teoretică.

29
 CAPITOLUL II. Abordări psihanalitice în psihoterapie.

2.1. TEMAI. Psihoterapia psihanalitică: geneză şi repere istorice.

Delimitări conceptuale. Posibilităţi de dezvoltare, îmbogăţire şi restructurare a

paradigmei teoretice şi metodologice.

Din perspectivă descriptiv-comprehensivă psihoterapia se poate defini ca o formă de

tratament psihologic structurată în tehnici şi metode, aplicată în mod deliberat, în grup sau
individualizat, de către un terapeut specializat:

 omului sănătos aflat în dificultate, căruia îi conferă confort moral şi o mai buna sănătate;

 celui cu dificultăţi de relaţionare, pe care îl ajută spre o mai buna integrare;

 celui suferind somatic, pe care îl conduce spre alinare;

 celui alienat, căruia ii dezvoltă capacitatea de orientare în viaţă şi de resocializare;

În cadrul psihoterapiei s-au delimitat numeroase şcoli şi curente care au însă o multitudine
de puncte convergente. Ceea ce au în comun toate aceste orientări este ţinta finală şi anume:
activarea şi dezvoltarea resurselor personale ale pacientului în scopul unei adaptări mai eficiente
şi al unei integrări satisfăcătoare în spaţiul său de viaţă.

Psihoterapia psihanalitică se bazează pe teorii și practici ale psihologiei analitice și ale

psihanalizei. Reprezintă un proces terapeutic care ajută individul să-și înțeleagă și să-și rezolve
problemele prin intermediul măririi nivelului de conștiență aspupra propriei lumi interioare și a
influenței acesteia atît asupra relațiilor din trecut cît și prezent. Diferă de majoritatea formelor de
terapie prin scopul său de a obține schimbări profunde și de durată in dezvoltarea personalității și
în dezvoltarea emoțională. Scopul psihoterapiei psihanalitice reprezintă prestarea ajutorului
oamenilor cu tulburări psihologice. Acest scop este relevat prin înțelegerea și rezolvarea
problemelor emoționale și relaționale profunde și adesea inconștiente, reducînd astfel
simptomatologia și atenuînd distresul. Rolul psihoterapiei psihanalitice nu se limitează doar la
problemele de sănătate mintală. Incapacitatea de a da sens vieții sau tendința de a adopta un alt
stil de viață pot fi influențate prin intermediul intervenției acestei metode.

30
 Psihoterapia psihanalitică oferă un tratament eficient pentru o categorie de tulburări
psihice. Poate contribui semnificativ la starea de sănătate mintală și fizică a clientului, la starea
sa de bine și la capacitatea sa de a-și organiza viața într-un mod mai eficient. Uneori oamenii cer
ajutor pentru probleme specifice cum ar fi tulburările alimentare, tulburări prihosomatice,
comportament obsesiv sau anxietăți fobice. Alteori, caută ajutorul datorită unor stări de anxietate
și depresie, dificultăți de concentrare, lipsă de satisfacție în muncă sau incapacitatea de a lega
relații satisfăcătoare. Psihoterapia psihanalitică se adresează adulților, copiilor și adolescenților.

Concepţia freudiană a reprezentat o încercare de explicitare a funcţionării psihismului

uman prin raportare la biologic, genetic, metapsihologic. Îşi propunea o clarificare a legăturilor
intrapsihice şi, mai departe, ameliorarea şi transformarea fondului turbulent al inconştientului, a
naturii biologice, animalice într-o natură umană, socializată şi adaptativă, caracterizată prin
conştientizare. Freud este, astfel, unanim recunoscut drept părintele psihanalizei ca formă de
psihoterapie specifică şi elaborată, cu caracter precis definit. Totodată, el este iniţiatorul unei
orientări psihologice şi psihoterapeutice bine delimitate: orientarea dinamică (analitică).
Demersul său de deschizător de drumuri într-o societate conformistă a fost nu numai original, dar
şi curajos. Carl Gustav Jung (1875-1961), o altă mare personalitate a vremii, va susţine şi va
ajuta la afirmarea publică a psihanalizei. Ulterior, Jung se va delimita treptat de teoriile lui
Freud, contrazicând ideile acestuia cu privire la libido, structura şi dinamica psihică şi elaborînd
o nouă viziune despre personalitatea umană: psihologia analitică şi o nouă formă de terapie
dinamică: analiza jungiană. Jung este recunoscut unanim ca a doua mare personalitate care a
marcat debutul conceperii fiinţei umane în termenii de structură dinamică. În timp s-au conturat
şi dezvoltat numeroase alte forme de psihoterapie dinamică denumite neo-freudiene, post-
freudiene sau non-freudiene. Acestea au în comun premisa că tulburările mentale rezultă din
conflicte şi din temeri inconştiente, dar aduc o serie de modificări, atît sub aspect teoretic, cît şi
metodologic. Astfel, s-a încercat depăşirea accentului exagerat pus de Freud asupra aspectelor
biologice ale personalităţii, subliniindu-se, în schimb, rolul unor aspecte sociale, etice, culturale
în determinismul psihicului uman. Deşi în general Freud a fost deschis la date noi şi şi-a
modificat teoria de-a lungul vieţii, el a fost vehement împotriva colegilor şi continuatorilor săi
care au pus sub semnul întrebării teoria libidoului şi motivaţia sexuală a funcţionării
personalităţii. Acest dogmatism a condus la o ruptură între Freud şi unii dintre cei mai importanţi
asociaţi ai săi (Carl Gustav Jung şi Alfred Adler), ca şi faţă de teoreticienii de mai tîrziu (precum
Karen Horney, Harry Stack Sullivan, Erich Fromm ş.a.) care au dezvoltat teorii rivale, plasînd un
accent deosebit asupra altor procese motivaţionale, în afară de sexualitate. De asemenea,
majoritatea psihanaliştilor moderni văd dezvoltarea personalităţii ca un proces care se întinde pe

31
parcursul întregii vieţi şi nu ca un proces care se încheie în jurul vârstei de 6 ani, aşa cum afirma
Freud. Aceştia acordă un rol deosebit Ego-ului, considerat ca îndeplinind alte funcţii importante
decît găsirea de căi satisfăcătoare de a gratifica impulsurile Id-ului şi anume: de a învăţa să facă
faţă cerinţelor mediului, de rezolvare de probleme şi de a da sens experienţelor de viaţă.
Concepţia asupra viselor este şi ea extinsă de post-freudieni, care consideră că visele îndeplinesc
şi alte funcţii decît cele descrise de Freud (îndeplinirea dorinţelor inconştiente, eliberarea
tensiunii şi protejarea somnului), printre care rezolvarea de probleme şi planificarea acţiunilor
viitoare.

Aceste puncte de vedere şi contribuţiile altor teoreticieni şi practicieni care au marcat

evoluţia terapiilor analitice (Rollo May, Tillich, Kaiser, Becker) au suplimentat, fără să
înlocuiască însă complet, teoria structurală şi modelul de intervenţie psihoterapeutică freudian.
Aşa cum îl definea chiar creatorul său, Sigmund Freud, conceptul de psihanaliză acoperă trei
accepţiuni intercorelate:

 este o teorie a personalităţii;

 o modalitate de cercetare (studiere) a personalităţii;

 un procedeu terapeutic de schimbare a personalităţii.

Freud este cel care introduce conceptul de „aparat psihic” uman şi propune o împărţire
topografică a psihicului, implicit o organizare pe verticală a vieţii psihice. În variantă iniţială,
creatorul psihanalizei descrie aparatul psihic ca fiind compus din trei niveluri supraetajate:
conştientul, preconştientul (subconştientul) şi inconştientul. Adepţii psihanalizei consideră că
activitatea psihică umană se desfăşoară pe două niveluri: conştient unde operează gîndirea
logică, mijlocită prin limbaj conceptual şi inconştient, unde operează un fel de gîndire primitivă,
înţesată cu elemente magice, determinată direct de fenomenele afective.

Psihoterapia psihanalitică este susținută de teoria și cunoașterea psihanalitică. Această

formă de tratament cunoaște pe perioadă îndelungată de dezvoltare. Scopul acestei metode este
de a înțelege alcătuirea și dinamica persoanei, legătura între suprafață și adînc, între ceea ce este
verbalizat și neverbalizat și este bazată pe o întreagă teorie a dezvoltării interacțiunei umane.
Reprezintă terapia focusată pe procesele inconștiente, manifestate prin intermediul
comportamentului actual uman. Aceasta formă de terapie pleacă de la premisa că toți avem o
parte inconștientă, ascunsa care are un rol deosebit și ne conduce și influențează gîndirea,
comportamentul, visele. Astfel, cunoașterea de sine presupune, indiferent dacă e vorba de o

32
tulburare psihică diagnosticată sau doar de o stare de disconfort personal, a descoperi treptat ce
există în inconştientul propriu si ce forțe il guvernează.

Psihoterapeutul psihanalitic manifestă un demers mai larg fără a se limita numai la

diagnosticul pe simptom, aceasta presupune căutarea și exploararea mai profundă a legăturilor
construite de către minte la un moment dat și care produce generarea anumitor semne, simptome
sau comportamente mai mult sau mai puțin adaptative. Adică ajută clientul în procesul de
recuperarea a abilităților care favorizează conștientizarea pe deplin a actelor, stărilor emoționale,
experiențelor, fără a avea senzația că este influențat de ceva sau de cineva. Procesul psihanalitic
nu este unul fară obstacole, fiind mai degrabă caracterizat prin numeroase rezistențe și o continuă
pendulare între progres și regres, dar cu o tendință generală de avansare. Pentru ca un client să
fie cu adevarat motivat de schimbare, terapeutul are sarcina de a-și ajuta clientul să fie mai
responsabil și să înțeleagă ce rol a jucat în propria sa dilemă, să descopere cum și-a realizat el
însuși acest discomfort, de a ajunge să își asume partea sa de responsabilitate.

Psihoterapia psihanalitică constituie o abordare diagnostică și terapeutică care vizează atît o

cunoaștere mai autentică personală, cît și un spectru larg de problematici psihice și psiho-
somatice, fiind o modalitate indicată atît în psihoterapia copiilor cît și a adulților. Psihoterapia
psihanalitică se poate derula în patru forme:

 Individuală (client/terapeut);

 În grup (mai mulți participanți și 1-2 terapeuți);

 În cuplu (un cuplu și 1-2 terapeuți);

 În familie.

Situații și probleme pentru care se poate apela la ajutorul psihoterapiei psihanalitice:

Întelegerea propriei persoane, a conflictelor și impasurilor interioare, încredere și imagine/stima
de sine greșit evaluată etc.

2.2. TEMA II. Aparatul psihic în psihanaliză.

Sinele, Eu-l, SupraEul.

Sinele reprezintă partea cea mai primitivă a personalității din care se dezvoltă mai tîrziu e-ul
și supra-eul. Sinele conține toate aspectele psihologice prezente la naștere, impulsurile biologice

33
de bază: nevoia de a mînca, de abea, de a micționa, de a evita durerea și de a obține plăcerea
aceste necesități au manifestată tendința de a fi satisfăcute, fiind încărcate de tensiune care are
nevoie să fie de descărcată. Eu-l funcționează după principiul plăcerii, căutînd descărcarea și
satisfacerea imediată a nevoilor.

Eu-l preia o parte din energia psihică de la nivelul sinelui pentru a-și dezvolta propriile
funcții. Datorită influenței mediului o porțiune a Eu-lui suferă o dezvoltare specială și devine un
intemediar între sine și lumea exterioară. Eu-l tinde a fi latura executivă a personalității care
mediază între impulsurile sinelui și regulile supra-eului și cerințele mediului. Pe măsură ce copii
cresc învață că necesitățile nu pot fi întodeauna satisfăcute imediat. Anume impulsurile devin a fi
pedepsite de către adulți. Eul se formează ca parte nouă și distinctă a personalității atunci cînd
copilul învață să țină cont de cerințele realității. El funcționează după principiul realității care
postulează că satisfacerea unei nevoi trebuie amînată pînă cînd situația și contextul o permit.

SupraEul constă în reprezentarea internalizată a valorilor parentale și sociale. Constituția

sa are loc prin intermediul preluării informațiilor materne, paterne și influențelor mediului social.
Ființele umane funcționează atît ca indivizi, cît și ca membri ai societății; din această cauză ei
trebuie să învețe să facă față nu numai constrîngerilor directe ale realității fizice, ci și să se
conforme normelor și standartelor sociale. În timp, aceste „legi” ale societăţii sunt internalizate
de individ, fără să mai necesite control extern(pedepse, recompense oferite de părinţi, educatori,
instituţii etc.), şi alcătuiesc instanţa psihică numită super ego prin care individul preia controlul
asupra propriului comportament. Este instanţa care decide dacăo acţiune este bunăsau rea. Cînd
acţiunile şi gîndurile persoanei sunt acceptabile şi conforme regulilor, aceasta trăieşte un
sentiment de mîndrie, satisfacţie şi valoare. Încălcarea sau doar impulsul spre încălcarea
standardelor supra-eului produce anxietate (care are la origine teama de a nu pierde dragostea
părinţilor). După Freud, această anxietate este inconştientă şi poate fi experimentată ca vină.
Principiul după care funcţionează supra eul este  principiul idealităţii.

Stadiile dezvoltării personalităţii umane. Rolul sexualităţii în dezvoltarea personalităţii.

Freud era de părere că omul își formează o personalitate unică, acest proces se realizează în
copilărie și are la bază interacțiunea părinte-copil (în primii 5 ani de viață). Există situații cînd
subiectul nu reușește să depășească integral un anumit stadiu al dezvoltării psihosexuale a
personalității, rămînînd fixat într-un stadiu inferior. Acest lucru se întîmplă pentru că nevoile
respectivului stadiu nu au fost integral satisfăcute și conflictele specifice nu au fost rezolvate. În
cazul fixației, o parte a energiei psihice rămîne investită în stagiul inferior al dezvoltării psihice,
pentru celelalte stadii rămînînd mai puțină energie. Nevoile sexuale ale copilului sunt specifice
34
fiecărui stadiu. Freud definea impulsurile sexuale întrun mod mai larg și anume cel de plăcere
sau satisfacție fizică.

Teoria dezvoltării stadială, psihosexuală dezvăluită de către Freud elucidează primii 5 ani din
viața individului ca definitorii pentru structura de personalitate. Pe parcursul acestei perioade
individul trece prin mai multe conflicte la fiecare stadiu care necesită a fi rezolvat pentru a trece
la stadiul următor. Cele mai puternice conflicte sunt de natură sexuală.

1. Stadiul oral.

În general durează de la naștere pînă la 18 luni. Sursa gratificațiilor libidonale reprezintă

suptul și zonele corporale legate de această activitate. Satisfacția trebuințelor orale reduce
tensiunea și induce somnul. Mama devine obiect al libidoului copilul fiind dependent total de ea.
Atfel:

 Principala sursă de satisfacție a copilului este gura, (activitățile agreabile: supt, înghițit,
mîncat);

 Copilul se află în dependență totală de mamă;

 El învață de la mamă în acest stadiu dacă lumea e bună sau rea, dacă îi dă satisfacții sau
îl frustrează, dacă e sigură sau periculoasă;

 În acest stadiu au loc două tipuri de activități: activitate orală de încorporare și activități
orale agresiv sadice.

Un adult fixat în acest stadiul oral de încorporare va efectua în mod excesiv activități cu
caracter oral: mîncat, băut, fumat. Dacă subiectul a fost excesiv de gratificat în copilărie, el va
dezvolta un tip de personalitate denumită pasiv-orală, caracterizată mai ales prin optimism și
dependență exagerată. A doua fază orală este faza oral-agresivă care se instalează cînd copilului
îi apar dinții. Ca rezultat, al experiențelor dezagreabile copilul poate să-și privească mama cu
dragoste și ură. Personalitățile fixate în acest stadiu se caracterizează prin pesimism, ostilitate și
agresivitate. Ele sunt sarcastice, manifestă tendințe sadice față de ceilalți, sunt invidioși și au
tendința de a-i manipula pe ceilalții (tip de personalitate oral-sadică).

2. Stadiul anal.

Durata acestui stadiu este de la 18 luni la 3 ani. Principala sursă de plăcere caracteristică
acestui stadiu reprezintă retenția sau eliminarea fecalelor. Comparativ cu stadiu oral, unde
părinții se adaptează cerințelor copilului, în stadiu curent ei formează o primă cerință: păstrarea
35
curățeniei corporale și formarea unor deprinderi de igienă. Posibilitatea de afectare a stimei de
sine apare atunci cînd copilului pentru prima dată i se interzice satisfacția plăcerii, exprimată prin
eliminarea fecalelor și exprimarea dezgustului părinților față de acest fapt. Corespunzător copilul
poate dezvolta un tip de personalitate anal agresivă, caracterizată prin cruzime, tendințe
destructive, accese de furie, dezordine, fie un tip de personalitate anal retentivă, caracterizată
prin rigiditate, curățenie compulsivă, conștiinciozitate și încăpățînare. Astfel:

 Este etapa în care începe învățarea deprinderilor igienice;

 Eliminarea fecalelor produce satisfacție copilului, dar acesta trebuie să învețe să-și amîne
această satisfacție;

 Această etapă este conflictuală pentru ambele părți (copil-părinte);

 Acum copilul învață faptul că poate exercita un control asupra părinților conformîndu-se
sau nu cerințelor acestora;

În cazul în care părinții sunt excesiv de severi, copilul poate reacționa două feluri la această
frustrație:

1. Să defece în locuri și în perioade interzise: dacă rămîn fixați în acest stadiu, rezultă
personalitate anal-agresivă: cruzime, tendințe distructive, crize de nervi, dezordine, îi
vede pe ceilalți ca pe niște obiecte care trebuie posedate.

2. Reținerea de la defecare poate genera personalitatea anal-reținută: încăpățînare,

zgîrcenie, rigiditate, tendință compulsivă spre curățenie, conștiinciozitate.

3. Stadiul falic.

Durează între 3 și 5 ani. Perioadă în care zonă erogenă principală dominantă devine zona
genitală. Caracteristic acestei vîrste este curiozitatea față de organul genital, atît al copilului cît
și al semenilor. plăcerea provine din zona genitală care este produsă nu numai prin masturbare
dar și prin fantasme. În această perioadă are loc creșterea complexității structurii psihologice a
copilului. Cu toate că rămîn centrați pe sine relațiile cu cei din jur se îmbogățesc. Încep să
iubească și au tendința de a domina pe cei care le produc plăcerea și de anihilare a celor care
devin un obstacol în calea acestui fapt. De obicei acesta este părintele de sex opus. Trei trăsături
centrale caracterizează manifestările instinctuale în această perioadă:

36
  Autoerotismul. În cazul în care copilul nu primește o gratificație din exterior pentru
presiunea libidoului, este posibil ca el să și-o ofere singur prin stimularea zonelor
erogene (masturbarea), asociind această activitate cu fantasmele adecvate.

 Fixația. Se manifestă atunci cînd se produce un atașament particular, foarte puternic și

persistent, pentru o gratificare libidinală din partea unui anumit obiect. Fixația este de
regulă inconștientă și este o sursă pentru simptomele de mai tîrziu.

 Regresia. Constituie întoarcerea la un mod anterior de satisfacere libidinală.

Astfel :

 Senzațiile agreabile își mută sediul în zona organelor genitale;

 Copilul pierde mult timp cu explorarea sau manipularea propriilor organe sexuale sau ale
altor copii: masturbare, comportamente fanteziste, copilul este curios în legătură cu
nașterea, cu diferențele de sex, manifestă tendința de a se căsători cu părintele de sex
opus;

 Acum apar conflictele legate de masturbare și de dorințele incestuase ale copilului.

Conflictul de bază în acest stadiu se centrează în jurul dorinței sexuale inconștiente față de
părintele de sex opus, corelată cu dorința de a înlocui sau distruge pe părintele de acelaúi sex.

1. Complexul Oedip (iubirea băiatului pentru mamă și dorința de a-și distruge tatăl);

2. Complexul de castrare (anxietatea de castrare, teama că tatăl îi va tăia organul sexual).

Datorită anxietății de castrare, băiețelul va refula dorința sexuală fața de mamă ajungîndu-
se la rezolvarea complexului Oedip prin înlocuirea dorinței sexuale față de mamă cu un
sentiment mai acceptabil și prin identificarea cu tatăl, care are, printre altele, ca efect și
dezvoltarea Super-ego-ului;

1. La fete apare complexul Electra (în timpul stadiului falic „obiectul" dragostei fetiței
devine tatăl);

2. Invidia penisului (fetița îl și invidiază pe tată pentru ceea ce el posedă);

3. fetițele în acest stadiu au convingerea că au „pierdut" penisul.

37
 Freud consideră că la femei nu se rezolvă niciodată complet complexul Electra, ceea ce
face ca femeile să aibă un Super-ego mai slab. Rezolvarea acestui complex la fete ar însemna
identificarea cu mama și reprimarea iubirii față de tată.

Rezolvarea insuficientă a complexelor descrise pot menține la vîrsta adultă diverse

variante ale anxietății de castrare sau ale invidiei penisului. Personalitatea falică: narcisism,
tendința de a atrage sexul opus, dificultăți în a stabili relații sexuale mature cu parteneri de sex
opus; nevoie continuă de recunoaștere și apreciere, cînd nu li se acordă considerația cuvenită
manifestă sentimente de inferioritate și inadecvare.

4. Perioada de latență.

Odată cu trecerea de la un complexși consolidarea Supraeului, se instalează o perioadă relativ

liniștită – perioada de latență. Cele trei structuri ale psihicului Sinele, Eul și Supraeul sunt deja
formate, relațiile dintre ele se cristalizează. Energia este canalizată și orientată spre sctivități
școlare, sport și prietenii de același sex. Acest stadiu survine înainte de intrare în pubertate și
adolescență. Transformările care au loc în această perioadă sunt fundamentale pentru stabilirea
identității adulte.

5. Stadiul genital.

Ia începutul în perioada pubertății atunci cînd corpul atinge maturitatea fiziologică. Dacă au
fost depășite conflictele stadiilor anterioare, individul va putea duce o vață non-nevrotică cu
relații heterosexuale normale. Conflictele acestui stadiu sunt mai puțin intense și pot fi reduse
prin sublimare, în conformitate cu sancțiunile și tabu-urile sociale. Energia sexuală poate fi
exprimată în adolescență prin substituții social-acceptabile și apoi rezolvate plenar în viața adultă
printr-o relație profundă cu o persoană de sex opus.

Conflictele survenite în această fază a vieții reprezintă o parte componentă a dezvoltării

umane normale. Exprimarea necondiționată a impulsurlor, instinctelor poate avea consecințe
dramatice pentru individ, deoarece reprezintă o confruntare majoră cu moralitatea celorlalți și
poate provoca, în anumite circumstanțe, un sever răspuns al SupraEului sub forma sentimentelor
de culpabilitate sau a autopedepsirii. Eul are rol de mediere a cerințelor Id-ului și cenzura
SupraEului, luînd în considerație exiențele realității. Totalitatea vieții mintale reprezintă
echilibrarea între Id, supraeu și realitate. Caracterizarea pe scurt a acestui stadiu este efectuată în
modul următor:

 Începe la vîrsta pubertății;

38
  Organismul tinde spre maturizare sexuală

 Este un stadiu mai puțin conflictual;

 Energia sexuală se descarcă prin intermediul unor refulări socialmente acceptabile;

 Individul normal găsește satisfacții în dragoste și muncă.

Mecanisme de apărare ale Eu-lui.

Mecanismele de apărare reprezintă procese psihice automate care protejează individul de

anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres. Se subliniază că subiecţii nu
conștientizează existenţa acestor mecanisme de apărare decît atunci cînd sunt deja activate.

Unul dintre conceptele frecvent utilizate în psihanaliză (și în psihoterapie, în general) este cel
de anxietate. Freud a făcut distincţia între trei tipuri de anxietate:

1. Anxietatea obiectivă – produsă de o ameninţare reală, obiectivă. De exemplu, izbucnirea

unui incendiu sau întîlnirea cu un animal sălbatic.

2. Anxietatea nevrotică – cea care rezultă din conflictul Id-Ego. Id-ul caută să descarce un
impuls în vederea obţinerii plăcerii, în timp ce Ego-ul încearcă să-l împiedice pentru a
ţine cont de cerinţele realităţii. Un exemplu ar fi înfrînarea unui răspuns sau a unui gest
agresiv faţă de o autoritate care ne critică (părinte, profesor sau sef).

3. Anxietatea morală - generată de conflictul Id-Superego. Apare atunci cînd impulsurile

Idului se află în opoziţie cu standardele morale și ideale ale societăţii și starea
experimentată este de vină sau de rușine. De exemplu, atracţia pentru o persoană, în timp
ce normele sociale condamnă o astfel de relaţie.

În fiecare caz anxietatea semnalează prezenţa unui pericol. Termenul este utilizat pentru a
desemna starea de disconfort subiectiv pe care persoana o experimentează ori de cîte ori se simte
ameninţată. Această stare include mai multe emoţii negative, cum sunt: mânia, vina, ruşinea,
mîhnirea, gelozia sau invidia.

Literatura de specialitate prezintă tipuri și forme diverse ale mecanismelor de apărare.

Principalele mecanisme de apărare, descrise de Freud si continuatorii săi, sunt: reprimarea
(refularea), raţionalizarea, formaţiunea reacţională, proiecţia, negarea (anularea), regresia,
compensarea, deplasarea, identificarea, intelectualizarea, sublimarea.

39
Reprimarea (refularea) este considerată mecanismul de apărare fundamental. Ea presupune
excluderea activă și totală a gîndurilor, amintirilor sau impulsurilor care sunt inacceptabile,
înspăimîntătoare sau dureroase de la nivelul conştient. Amintirile care evocă vină, ruşine sau
auto-depreciere sunt adesea reprimate. Freud consideră că reprimarea în copilărie a anumitor
impulsuri este universală. În cadrul complexului Oedip, el susţinea că toţi copiii trăiesc o atracţie
sexuală faţă de părintele de sex opus, concomitent cu ostilitate faţă de părintele de acelaşi sex;
aceste impulsuri, inacceptabile la nivel conştient, sunt reprimate pentru a evita consecinţele
neplăcute. Mai tîrziu, oamenii pot reprima sentimente și amintiri producătoare de anxietate prin
faptul că sunt inconsistente cu concepţia de sine. Ostilitatea faţă de o persoană iubită sau
experienţa eşecului pot fi îndepărtate din memoria conştientă prin reprimare.

Raţionalizarea. O persoană care face ceva inacceptabil sau care are gînduri înspăimîntătoare
poate scăpa de anxietate sau de vină găsind scuze „perfect raţionale” pentru comportamentul său.
Este mecanismul de apărare numit raţionalizare. Raţionalizarea nu înseamnă a „acţiona raţional”,
așa cum s-ar putea crede, ci se referă la găsirea de motive logice sau social dezirabile pentru ceea
ce facem, astfel încît să pară că acţionăm rezonabil. Raţionalizarea servește două scopuri
principale. Ne ușurează dezamăgirea atunci cînd nu reușim să atingem un scop, ajutîndu-ne să ne
protejăm imaginea de sine, ne oferă motive acceptabile pentru comportamentele noastre; dacă
acţionăm impulsiv sau pe baza unor motive pe care nu vrem să le recunoaştem nici noi înşine,
raţionalizăm pentru a ne plasa comportamentul într-o lumină mai favorabilă. Raţionalizarea este
un proces inconştient, care diferă de găsirea de scuze în mod conştient.

Formaţiunea reacţională se referă la faptul că uneori indivizii pot să-și ascundă inconştient faţă
de ei înșiși un sentiment, exprimînd cu putere tocmai sentimentul opus. Este vorba despre
modalitatea de a scăpa de un impuls inacceptabil exagerîndu-i opusul în gîndire și
comportament. De exemplu, o mamă care simte vină pentru că nu și-a dorit copilul poate deveni
supraindulgentă sau supraprotectoare pentru a-l asigura de dragostea sa și pentru a se asigura pe
sine că este o mamă bună. Sau un individ speriat de dorinţa sa de a domina și de a fi agresiv în
situaţii sociale se poate considera ca fiind o persoană timidă si pasivă.

Proiecţia ne protejează să ne recunoaştem trăsăturile indezirabile, impulsurile sau dorinţele

inacceptabile, înlocuindu-le cu pretenţii exagerate faţă de ceilalţi sau atribuindu-le altora în
cantităţi excesive. Proiecţia poate fi considerată ca o formă de raţionalizare, dar este atît de
predominantă în culturile actuale, încît merită tratată aparte. Kernberg (1987) arăta că proiecţia
este un mecanism procesual care implică trei paşi şi corelarea cu alte mecanisme de apărare. Cei

40
trei paşi sunt: 1, reprimarea impulsului înspăimîntător, 2, proiecţia impulsului asupra altei
persoane, 3, distanţarea de acea persoană.

Negarea (anularea) se produce atunci cînd o realitate externă este prea neplăcută pentru a fi
înfruntată; atunci persoana poate nega ceea ce s-a întâmplat sau există deja. De exemplu, cineva
poate refuza să admită că persoana iubită a murit și continuă să se comporte ca și cum aceasta ar
fi încă în viaţă. Forme mai usoare de negare se manifestă la persoane care în permanenţă ignoră
criticile, nu realizează că ceilalţi sunt supăraţi pe ei sau nu văd o mulţime de indicii evidente care
sugerează că partenerul conjugal are o relaţie

Regresia constă în angajarea în comportamente asociate cu plăcerea obţinută într-un stadiu

timpuriu (pregenital) de dezvoltare psihosexuală. Exemple comune de regresie la un stadiu
pregenital sunt: rosul unghiilor, vorbirea cu expresii si ton infantil, mîncatul excesiv,
comportamentele impulsive. Astfel de manifestări regresive apar mai ales atunci cînd persoana
se simte insecurizată, se găseşte într-un mediu nefamiliar sau ostil și are nevoie de întoarcerea la
senzaţia de securitate și confort specifice relaţiei mamă copil de la vârste timpurii.

Compensarea presupune a plăti într-o manieră simbolică (de obicei prin acte rituale) pentru o
faptă inacceptabilă comisă sau contemplată. De exemplu, o persoană lipsită de scrupule în
afacerile pe care le realizează poate compensa inconştient acest comportament (inacceptabil
pentru Ego) activînd în organizaţii caritabile.

Deplasarea implică reorientarea unui impuls al Id-ului dinspre un obiect înspăimîntător și

inacceptabil către un obiect mai puţin înspăimîntător și mai acceptabil. Prin mecanismul
deplasării, o nevoie care nu poate fi satisfăcută într-o formă este redirecţionată pe un nou canal.
De exemplu, o persoană care este umilită la locul de muncă de către sef, dar nu-și poate exprima
la rîndul său furia către sursa de frustrare, se poate descărca ulterior acasă, asupra unui membru
al familiei – furia a fost reorientată către o persoană mai puţin ameninţătoare si care este mai
puţin posibil să riposteze.

Identificarea este un proces fundamental în dezvoltarea funcţiilor Superego-ului și în rezolvarea

complexului oedipian (prin identificare defensivă). Ca mecanism de apărare, identificarea constă
în preluarea caracteristicilor altei persoane pentru a reduce anxietatea și alte emoţii negative. Este
modalitatea cea mai comună prin care oamenii fac faţă invidiei. De pildă, un băieţel se poate
identifica cu un frate mai mare pentru a se apăra împotriva invidiei ostile pe care o manifestă
inconştient faţă de acesta.

41
Intelectualizarea constă în încercarea de detaşare faţă de situaţiile stresante, tratîndu-le în
termeni abstracţi, intelectuali. Este tipul de mecanism de apărare utilizat frecvent (și este o
necesitate) de oamenii care se confruntă zilnic cu situaţii de viaţă și de moarte. De exemplu,
medicii care au de-a face permanent cu persoane suferinde nu-și pot permite să se implice
emoţional la fiecare pacient. În astfel de cazuri, intelectualizarea este un mecanism adaptativ, cu
condiţia ca ea să nu devină un stil de viaţă dominant, care să rupă persoana de orice fel de
experienţă emoţională.

Sublimarea se referă la metamorfozarea impulsurilor indezirabile prin schimbarea lor în

comportamente acceptabile social sau chiar admirate. Freud enumera religia, știinţa și arta ca
principalele forme de sublimare. El susţinea că cele mai înalte virtuţi ale noastre nu sunt altceva
decît sublimări ale celor mai ascunse tendinţe. Sublimarea este considerată singurul mecanism de
apărare încununat de succes, deoarece permite redirecţionarea permanentă a impulsurilor Id-ului
și totodată exprimarea acestora.

Procesul psihodinamic: tehnici şi proceduri.

Principiile și tehnicile psihanalizei ca terapie se bazează pe teoria psihanalitică asupra

nevrozelor. Conflictele interpsihice devin a fi cauze a tulburărilor psihice și un rezultat al
trecerii defectuase de la un stadiu la altul în mica copilărie. Pemiza terapiei dinamice este aceea
că problemele nu pot fi rezolvate cu succes fără înțelegerea bazelor inconștiente ale primelor
relații conflictuale cu părinții. Principalele obiective ale psihoterapiei psihodinamice sunt:

 Reducerea stresului psihic;

 Întărirea Eului, partea adaptativă a personalității, în confruntare sau cu presiunea Id-ului

și cu cerinele imperioase ale Supraeului;

 Maturitatea psihosexuală.

Pshoterapia psihanalitică reprezintăo metodă de tratare a bolilor nevrotice care se întinde pe o

perioadă îndelungată de timp, pînă la 2 sau mai mulți ani cu 4 – 5 ședințe pe săptămînă.
Elementul central în această formă de terapie constitue confruntarea între impulsurile
inconștiente ale clientului și eforturile inconștiente de a reacționa la aceste impulsuri prin
mecanisme de apărare. Drept scop este prezenta rezolvarea conflictelor intrasihice prin
conștientizarea și înțelegerea cauzelor acestor conflicte și prin aplicarea insight-ului în
comportamentul actual. În urmărirea acestui scop sun utilizate tehnici specifice.

42
 Procedura tehnică standard reprezintă situația psihanalitică. Pacientul este așezat culcat pe o
canapea. Terapeutul îi solicită să exprime cuvine, gînduri, imagini trăiri care îi vin în minte fără
un ordin anume, fără distorsionări, cenzură, inhibiții sau prejudecăți privind semnificația sau
lipsa de semnificații a acestora. Aceasta este cunoscută sub definița tehnica asociațiilor libere.
Psihanalisstul ascultă în manieră necritică, nonevaluativă ceia ce spune pacientul. Valorile,
ideile, trăirile psihanalistului sunt excluse din interacțiunea psihnalitică. Din cînd în cînd
psihanalistul intervine și cere subiectului să reflecteze asupra semnificațiilor sau posibilele
legături între asociații.

O altă tehnică utilizată este interpretarea viselor. Ca și asociaţiile libere, și visele pot fi privite ca
reprezentînd reacţiile celui care visează la propriile sale experienţe și conţinuturi de natură
inconştientă. Freud a caracterizat visele drept „calea regală spre inconştient”, afirmînd că acestea
constituie cea mai bună sursă de informaţii despre inconştientul celui analizat. El a descris două
nivele ale conţinutului viselor: conţinutul manifest (conştient, cel pe care îl poate povesti
persoana) și conţinutul latent (inconştient, reprezintă semnificaţia reală a visului, setul de
evenimente intrapsihice ascunse de conţinutul manifest). Freud descria visele ca încercări
deghizate de a îndeplini dorinţele cele mai profunde sau nevoile care sunt prea dureroase ori
culpabilizatoare pentru a fi acceptate conştient. Aceste dorinţe și idei reprezintă conţinutul latent
al visului; ele sunt exprimate în forme deghizate prin conţinutul manifest al visului.
Transformarea conţinutului latent în conţinut manifest se realizează printr-o serie de mecanisme
de natură dinamică de elaborare a visului, ce îl protejează pe cel care visează, permiţîndu-i să
exprime simbolic impulsurile reprimate. Astfel, sunt evitate vina si anxietatea care ar apărea dacă
acestea s-ar manifesta direct.

O altă tehnică este analiza transferului. În psihanaliză, atitudinea pacientului faţă de terapeut
este considerată ca o parte importantă a tratamentului. Freud afirma că, mai devreme sau mai
tîrziu, clientul va dezvolta reacţii emoţionale puternice faţă de psihanalist care pot avea
coloratură pozitivă (dragoste, respect, admiraţie) sau negativă (ostilitate, ură, gelozie, dezgust).
Atîta vreme cît psihanalistul îşi menţine neutralitatea, majoritatea reacţiilor emoţionale ale
pacientului nu sunt rezultatul situaţiei prezente, ci izvorăsc din propriile tendinţe și dorinţe
ascunse. Tendinţa pacientului de a face din analist obiectul răspunsurilor sale emoţionale este
cunoscută sub numele de transfer. Este vorba despre atitudini și sentimente pe care pacientul le
are sau le-a avut faţă de alte persoane semnificative din viaţa sa (de obicei din trecut) și care sunt
acum deplasate și manifestate în relaţia cu analistul. Freud consideră că transferul reprezintă
relicve ale reacţiilor din copilărie faţă de părinţi și îl utiliză ca modalitate de a-i explica
pacientului originile multora dintre temerile și problemele sale. De exemplu, un pacient care a
43
avut un tată rigid și strict poate transfera sentimentele de nesiguranţă și ostilitate, neexprimate
faţă de părinte, asupra psihanalistului, considerând interpretările acestuia ca fiind critice și
simţindu-se dominat. Transferul poate fi considerat ca cea mai importantă formă de rezistenţă
inconştientă. În psihanaliză, această relaţie (deşi are la bază o reacţie inadecvată) este utilizată
terapeutic, explicîndu-i-se pacientului de unde provin reacţiile transferenţiale și cum acţionează
ele. Analiza transferului îl conduce pe client să-și pună probleme asupra originii
comportamentelor sale, care se află măcar parţial în afara conştiinţei. Evidenţiind modul în care
pacientul reacţionează în relaţia terapeutică, analistul îl ajută să obţină o mai bună înţelegere a
reacţiilor sale faţă de orice altă persoană.

O altă tehnică utilizată este cea ainterpretărilor. Pacientul vine în analiză cu o multitudine de
informaţii aparent dezordonate. În relatările sale, conţinuturile semnificative sunt cel mai adesea
bine mascate, deoarece materialul inconştient se exprimă la nivel conştient doar în formă
simbolică sau deghizată. Pe măsura derulării sedinţelor terapeutice, se conturează treptat o serie
de semnificaţii și de conexiuni legate de problematica de bază. De aceea, sarcina analistului este
să ordoneze materialul discontinuu produs de pacient în cursul asociaţiilor libere și al analizei
viselor, să descopere semnificaţiile ascunse în ceea ce spune sau face pacientul (inclusiv în
simptome și în diferitele forme de rezistenţă) și să-i ofere o explicaţie cu sens prin prisma
conceptelor psihanalitice. Interpretările nu sunt sfaturi, sugestii, evaluări sau încercări de
influenţare a pacientului; ele sunt ipoteze explicative cu privire la motivaţia unor secvenţe
comportamentale. Prin interpretări analistul îl ajută pe pacient să obţină insight-ul asupra naturii
conflictelor inconştiente (asupra experienţelor conflictuale din copilărie generatoare de
manifestări nevrotice) care reprezintă sursa dificultăţilor sale. Insight-ul astfel obţinut presupune
mai mult decît o înţelegere pur intelectuală; el implică, de asemenea, o acceptare emoţională.
Acest tip de înţelegere și de acceptare se produce treptat și adeseori este dureroasă.

Terapeutul este cel care apreciază cînd este potrivit să ofere o interpretare pacientului, în funcţie
de măsura în care acesta este pregătit să o primească. Alegerea momentului formulării
interpretării depinde de competenţa analistului. Este important ca aceasta să vină atunci cînd
materialul inconştient este aproape să se releve la nivel conştient, iar pacientul este pregătit să
accepte un insight dureros. În schimb, o interpretare forţată, făcută înainte ca pacientul să fie gata
să o accepte, nu face decît să crească anxietatea și defensele. De asemenea, interpretările date de
analist pot fi modificate pe parcursul ședinţelor ulterioare în funcţie de materialele nou apărute.

2.3. TEMA III. Matricea teoretică a psihoterapiei phianalitice (I)

Explorarea inconştientului.
44
 După Jung, structura psihicului uman cuprinde, ca şi în teoria freudiană, trei niveluri,
descrise însă că avînd caracteristici şi conţinuturi diferite faţă de modelul predecesorului său:
inconştientul colectiv, inconștientul personal şi conştiinţa.

Inconștientul colectiv (odiectiv) reprezintă o parte existentă a psihicului uman, o matrice

după care se formează ulterior inconștientul personal și conștiința. Inconțtientul comun
presupune experiența comună a întregii umanități, de-a lungul evoluției speciilor. Este populat de
arhietipuri (conținuturi fundamentale care aparțin tuturor oamenilor), din toate timpurile și din
orice spațiu în care se regăsesc, în mituri, legende, basme și ritualuri ale popoarelor de
pretutindeni. Astfel personalitatea umană devine a fi nu numai rezultatul exerienților ș
amintirilor persoanle. Evenimentele mentale recurente trăite de fiecare individ sunt determinate
nu numai de istoria sa personală, ci și de istoria colectivă a speciei ca întreg, encodată în
inconștientul colectiv.

Inconștientul persoanl (subiectiv) conține anumie imagini mentale de care subiectul nu este
actual conștient, dar care au posbilitatea de a fi conștientizate. În unele cazuri subiectul nu este
conștient de acest material datorită distribuiri atenției în altă direcție, în alte cauri imaginile din
inconțtient sunt reprimate deoarece conștiința le clasifică ca înfricoșătoare. La nivelul
inconștientului personal sunt situate complexele, care sînt formate prin intersexia dintre
virtualitățile arhitipale și experiențe de viață concrete ale individului.

Conștiința personală este ceea ce cuprinde percepțiile, gîndurile, sentimentele, amintirile de

care individul este conștient. Psihismul conștient se constituie în decursul vieții individului,
provenind din „psihicul inconştient, care este mai vechi decît el şi care funcţionează împreună cu
el, sau chiar în pofidasa”.

Celor trei niveluri ale psihicului li se adaugă un al patrulea nivel – conştiinţa colectivă, care
funcţionează ca mentalitate a societăţii, norme, cutume, valori sociale, elemente culturale ce pot
copleşi uneori viaţa individuală a persoanei.

Analiza mecanismelor şi exprimărilor simbolice.

Analiza este o situaţie în care pacientul poate trăi şi retrăi afecte puternice şi complexe, se
poate confrunta cu acestea şi poate găsi o soluţie adecvată pentru fiinţa sa ca întreg. Pentru
aceasta, analizatul are nevoie de stabilitate, empatie şi conţinere din partea terapeutului şi de o
relaţie care să poată căpăta treptat dimensiunea de reciprocitate. Cadrul terapeutic nu
favorizeazădiscuţiile intelectuale, ci este destinat să declanşeze funcţia simbolică ( numită şi
funcţie transcen-dentală sau religioasă) a psihicului.
45
 Jung foloseşte în terapie analiza simbolurilor, care apar spontan la suprafaţă în momentele
în care poartă un înţeles actual pentru subiect. Simbolul exprimă treptat, pe măsură ce se
dezvoltă, un anumit complex sau un arhetip ce se află la rădăcina unui anumit complex.
Simbolurile se manifestă sub forma viselor, imaginilor din reverii sau a simptomelor propriu-
zise. Principalele tehnici utilizate de Jung în terapie sunt: interpretarea viselor, tehnicile de
imaginare, asociaţiile şi amplificările.

 Analiza viselor. Această tehnică presupune prezența următoarelor caracteristici:

1. Povestirea visului ca serie de imagini succesive;

2. Identificarea emoţiei legată de simbolurile din vis şi eventual desenarea sau utilizarea
simbolului în imaginaţia activă;

3. Căutarea de informaţii despre viaţa actuală a pacientului, problemele cu care se confruntă.

Unele persoane din viaţa reală pot apărea în vis şi interesează ce înseamnă ele pentru subiect.
Personajele care nu sunt cunoscute din viaţa reală a subiectului sunt cel mai probabil
personificări ale unor părţi ale propriului psihic;

4. Căutarea de asociaţii determinate de vis sau de amintiri evocate de vis;

5. Realizarea de amplificări, căutînd analogii cu imagini din alte vise sau cu motive mitologice
din legende, mituri, basme etc., astfel încît mesajul visului să capete sens. Analizînd visele şi
succesiunea lor de-a lungul unei serii de vise, acestea ajung treptat să se organizeze în jurul unui
miez central de semnificaţie.

 Tehnicile imaginare. Adese ori şedinţa analitică debutează prin lucrul cu visul şi continuă
cu imaginaţia activă prin care conţinuturile inconştiente au ocazia să se exprime, în timp
ce Eul îşi menţine poziţia vigilă. Jung încuraja pacienţii să extindă visul propriu-zis prin
imaginaţie, provocînd, de pildă, un dialog cu personajele din vis. Desenarea sau
dramatizarea scenelor din vise poate dezvoltaşi clarifica imaginile acestora. Imaginaţia
activă poate fi utilizată nu numai în lucrul cu visele, ci şi ca tehnică de sine stătătoare.
Imaginarea dirijată, meditaţia, pictarea sau modelarea de imagini ce exprimă materialul
inconştient, utilizarea construcţiilor sau a colajelor, psihodrama sunt cîteva exemple de
utilizare a imaginaţiei în activitatea terapeutică.

 Asociațiile. Constau într-un tip specific de interogare, prin intermediul căreia i se cere
subiectului să verbalizeze spontan ce îi vine îm minte în legătură cu diverse aspecte ale
visului. Atunci cînd visele dispun de un caracter înalt semnificativ i se poate identifica
46
 analizatorului să realizeze asociații pentru fiecare moment al visului, în cursul și în afara
ședinței terapeutice. Analistul însuși poate realiza uneori asociații, care sunt valoroase
dacă sunt acceptate de pacient.

 Amplificările. Constau în punerea în legătură a simbolului sau simptomului manifestat de

pacient ca un motiv sau personaj arhitipal relevant și cu soluțiile acestuia. Apoi este
căutată descifrarea de sens atît mitului, cît și simbolului sau simptomului. În cazul în care
acest pas este realizat corespunzător, el va constitui o înțelegere conștientă și relevantă a
mesajului conținutului arhietipului bazal În final, este necesară reîntoarcerea la situaţia
de viaţă prezentă a pacientului, la aplicarea în real a soluţiilor posibile. Este incorect
atunci cînd amplificarea este substituită trăirii unor emoţii puternice sau cînd răspunde
mai degrabă unor dorinţe ale analistului sau analizatului de dialog ezoteric. Prin
amplificare se urmăreşte conştientizarea şi recăpătarea respectului faţă de forţele
interioare ale sinelui, care să poată interveni şi acţiona prin efectele lor curative în planul
realităţii.

2.4. Matricea teoretică a psihoterapiei phianalitice (II)

Cauzele tulburărilor. Dinamicile personale perturbate.

Tulburările apar ca rezultat a acțiunei îndelungatea a unor categorii de probleme. Sițuatii

și probleme pentru care se poate apela la ajutorul psihoterapiei psihanalitice sunt următoarele:
înțelegerea propriei persoane, a conflictelor și impasurilor interioare, încredere și imagine/stima
de sine greșit evaluată (cum ar fi gînduri, emoții și comportamente atipice lipsite de sens, care
face subiectul să sufere sau de care se simte rușinat, blocaj creativ, creșterea libertății de decizie,
găsirea unui mod mai creativ de a percepe și gîndi etc). Tipuri de probleme care pot duce la
tulburări de natură specifică sunt:

 Probleme ce vizează relaţiile de comunicare profesionale, sociale sau de cuplu;

 Probleme sexuale, tulburări de identitate sexuală - insatisfacții, abuzuri emoționale sau

sexuale;

 Probleme de control al impulsului;

 Incapacitatea de adaptare. Orice tip de tulburare de personalitate;

 Atașament cu caracter exagerat față de o persoană;

 Dificultăți de ordin afectiv;

47
  Anxietatea sporită sau creșterea anxietății;

 Probleme ale comportamentului alimentar;

 Probleme ce țin de de somn. Anxietate, depresie (stări depresive, incapacitatea de a se

bucura de viață, etc);

 Iritabilitate cronică. Suferinţă şi durere cronică. Obsesii şi compulsii, ruminaţii, fobii;

 Boli psiho-somatice (emoții, reacții și comportamente asociate sau declanșate de diverse

boli sau tulburari fizice). Comportamente auto-agresive.

2.5. TEMA V. Strategia etiologică.

Sindromul în psihoterapiile psihodinamice.

În psihiatrie termenul de simptom este utilizat pentru a desemna atît stările și trăirile
negative pe care le acuză pacientul, cît și aspectele observate de clinician dar care nu sunt
invocate de pacient (denumite în medicina somatică, semne). Simptomele au surse foarte variate,
iar polimorfismul lor clinic este extrem. Indiferent de surse și moduri de manifestare, toate
simptomele diminuă imaginea de sine a pacientului, echilibrul său psihic și capacitatea sa de
testare a realității.

În mai mare măsură decăt în patologia somatică, în psihopatologia c1inică simptomul are
un caracter multidimensional, din care reținem valoarea simbolică și de comunicare. Din
perspectivă psihanalitică simptomele sunt expresia simbolică a confIictului între:

 Forțele de reprimare a dorințelor și pulsiunilor (instante interdictive parernale

internalizate în Supraeu);

 Forțele care tind, strabătînd apărările Eu-ului, să realizeze accesul dorințelor la nivelul
conștiinței.

Nu numai simptomele ci și bolile psihice și în primul rînd nevrozele sunt rezultatul

interacțiunii dintre aceste forțe care "dacă nu sunt integrate în ansamblul personalității își găsesc
expresia de manifestare prin mijloace indirecte sub forma unor stări emoționale inexplicabile,
greșeli de limbaj sau sub formă simbolică, prin visuri, sau prin simptome, ori prin
comportamente deviante. Pe de altă parte, aceste manifestări clinice sunt interpretate drept
consecințe simbolice ale efortului psihismului de a se adapta la conflictele inconștiente și de a
semnala anxietatea generată de astfel de conflicte. În general neplăcute, simptomele sunt

48
prejudiciabile prin faptul că solicită energii psihice pentru înlăturarea, iar alteori pentru
menținerea lor, privand astfel psihismul insului de energia necesară unor sarcini constructive sau
agreabile.

Psihanaliza consideră simptomele ca fenomene adaptative secundare, ce reprezintă reacția

insului față de cauza psihologică primară a unei probleme psihice. O componentă majoră a celor
mai multe simptome constă în răspunsul Ego-ului fată de exigențele instinctive ale Id-ului, ca și
față de prohibițiile morale ale SuperEgo-ului. Din această perspectivă psihanaliza consideră că,
deși simptomele antrenează suferința și durere, ele servesc totuși unui scop practic prin faptul că
previn conștientizarea ideilor și sentimentelor care, în mod insuficient conștientizat, sunt
considerate mai penibile și terifiante decît simptomele propriu-zise.

Motivaţii inconştiente şi comportamente dezadaptative.

Psihanaliza ca teorie psihologică, dar și ca procedeu și mijloc de investigație, sau ca meooăa

psihoterapeutică, a dezvoltat un mare numar de noțiuni operante, de natură dinamică, structurală,
adaptativă și genetică prin care a îmbogățit semiologia psihiatrică. Prin aceste noțiuni și concepte
sunt desemnate sau denumite diferite aspecte și elemente ale aparatului psihic, instanțele și ariile
sale topologice precum și unele mecanisme din teoria funcționării psihice. Tema axială a teoriei
psihanalitice postulează faptul că afectele, ideile și comportamentul constituie o expresie a
sublimării pulsiunilor (dar mai ales a reprimării lor), fenomen prin care omul se apară în fața
standardelor sale morale și se adaptează exigențelor realității externe. Aceasta cu atît mai mult cu
cît omul nu este numai produsul conflictelor sale interne ci și al mediului său, al valorilor și
convingerilor dobîndite prin identificări, experiență și condiționări. În afara acestor determinări
inconștiente, ca și ale modifidirilor interne și externe produse prin învățare, omul este marcat de
o tendință de creștere și dezvoltare, aspirînd spre autodeterminare și autentificare, orientîndu-se,
pe multiple căi, spre morganatica chemare a sensului și scopului vieții.

În mod succint, teoria psihanalitică poate fi exprimată prin următoarele "postulate"

fundamentale:

 Viața psihică a omului este profund influențată, iar uneori detenninată de pulsiuni
inconștiente și temeri asociate, subiacente;

 Comprtamentul uman este orientat spre gratificarea unor pulsiuni determinate biologic
(gratificare considerată ca fiind de natură autoprotectoare) în concordanța cu înclinațiile
instinctuale spre autoconservare;

49
  Libido-ul (a carui esență constă în pulsiunea erotică) este supus unor influențe
civilizatoare și prin "sublimare" este exprimat prin sentimente superioare ca iubirea,
altruisml, prietenia etc.;

 Dezvoltarea personalității se face în conformitate cu influența parentalității, a mediului

familial în care copilul își urmează istoria;

 Reacțiile psihice sunt determinate "conform principiului cauzalității, care însă nu

operează în mod particular, pentru fiecare cauză răspunsurile fiind supradeterminate,
constituind o cale finală comună a unor cauze convergente.

Consolidarea Eu-lui clientului.

Abordările psihodinamice îşi au originea în psihanaliza freudiană. În teoria psihanalitică

accentul cade pe procesele intrapsihice ce au rolul de a face distincţia dintre “motivele
inconştiente şi cele conştiente ce stau la baza comportamentului uman” În structura
personalităţii sunt identificate trei instanţe: Id, Ego, Superego.

 Id-ul (Sinele) reprezintă sursa pornirilor instinctuale, a impulsurilor inconştiente de

căutare a plăcerii şi de ostilitate.

 Ego-ul (Eul) este o instantă conştientă care restructurează impulsurile inconştiente şi

mediază între instincte şi cerinţele socialului.

 Superego-ul (Supraeul) este purtătorul valorilor sociale şi morale.

Ego-ul transformă şi suprimă tendinţele inconştiente ale Id-ului. Stările de angoasă şi

nelinişte izvorîte din impulsurile neexprimate ale Id-ului sunt contracarate de mecanismele de
apărare ale eului: reprimarea, raţionalizarea şi refuzul. Trăsătura centrală a comportamentului
uman este, conform psihanalizei freudiene, polaritatea, iar viaţa omului constă în grade diferite
de conflict între forţele polare (viaţă-moarte, realitate-imaginaţie, social-personal). În psihanaliza
freudiană, conflictele intrapersonale anticipă conflictele interpersonale. Originea conflictelor
trebuie căutată în trecutul individului, în împrejurările nefericite din copilărie. Consilierea de tip
psihanalitic este marcată de două momente esenţiale: Catharsisul şi Insightul.

Catharsisul este o descărcare de natură emoţională a tensiunii şi anxietăţii prin retrăirea în

plan psihic a experienţelor trecute.

Insightul sau iluminarea bruscă rezidă în descoperirea intuitivă de către pacient a surselor şi
motivelor ascunse (structurate în copilărie şi de natură inconştientă)ce stau la baza
50
coportamentelor sale. Scopul consilierii de tip psihanalitic este de a îndruma clientul în
înţelegerea a ceea ce se află în inconştient.

Etapa pregătitoare:

 trăirea sentimentelor de frustrare, anxietate şi disperare;

 activitatea de căutare (prin tatonare şi eroare) a unei soluţii;

 recăderea în vechile modele comportamentale şi de gândire .

· Etapa de incubaţie:

 dorinţa de a fugi de problemă;

 lipsa de motivaţie/ de rezistenţă în rezolvarea problemelor.

· Etapa de iluminare:

 problema devine clară pentru subiect;

 clientul identifică soluţia.

· Etapa de evaluare şi elaborare a soluţiei:

confruntarea soluţiei cu criteriile exterioare furnizate de realitate. Consilierea de tip psihanalitic

este recomandată în terapia anxietăţii, în fobii şi în isteria anxioasă.

CAPITOLUL III. Abordări umaniste în psihoterapie.

3.1. TEMA I. Psihoterapia umanistă: geneză şi repere istorice (I)

Centrare în prezent. Promovarea conştientizată a conceptului de "acum şi aici".

Psihologia umanista priveste dincolo de modelul psihologic medical si priveste persoana dintr-un
punct de vedere non-patologic. Acest lucru inseamna ca terapeutul minimalizeaza aspectele
patologice ale vietii pacientului, in favoarea aspectelor sanatoase, pozitive. Obiectivul terapiei
este ca pacientul sa aiba o constiinta de sine mai sanatoasa, adica sa obtina autorealizarea.
Psihologia umanista cuprinde mai multe abordari terapeutice; printre acestea se numara și teoria
dezvoltarii apartinand lui Abraham Maslow - piramida lui Maslow, care stabileste ierarhia
necesitatilor si motivatiilor, plecand de la premisa ca fiecare persoana se naste cu necesitati

51
specifice, acestea fiind satisfacute de la baza piramidei spre varf. La baza piramidei se afla
necesitatile cele mai puternice, acestea devenind tot mai slabe si mai specifice fiecarei persoane,
spre varf. Pe primul nivel al piramidei lui Maslow (la baza) se situeaza nevoile fiziologice
primare: respiratie, alimentatie, apa, sex, somn, homeostaza, excretie. Urmatorul nivel include
necesitatea de a avea siguranta: a corpului, a slujbei, a resurselor, a moralitatii, a familiei,
sanatatii si proprietatii. La al treilea nivel se afla nevoile sociale: prietenie, familie si intimitate
sexuala. Al patrulea nivel include nevoia de respect: stima desine, incredere, implinire, respect
fata de ceilalti, respectul celorlalti fata de sine. Ultimul nivel al piramidei consta in necesitatea
auto-actualizarii sau autorealizarii, care se refera la moralitate, creativitate, spontaneitate,
rezolvarea problemelor, lipsa prejudecatilor, acceptarea faptelor. O altă abordare terapeutică din
familia psihologiei umaniste este psihologia existentiala apartinand lui Rollo May care
recunoaste alegerea umana si aspectele tragice ale existentei umane. Pentru psiholog, individul
sanatos isi confrunta destinul, se bucura de libertate si are un mod de viata autentic, in vreme ce
oamenii cu probleme psihice nu au curajul sa infrunte destinul si, fugand de acesta, isi pierd
mare parte din libertate. Tot în spiritul psihologiei umaniste, Carl Rogers a dezvoltat
psihoterapia centrata pe persoana, o modalitate terapeutica axata pe capacitatea pacientului de
a se autodirectiona si a-si intelege propria dezvoltare. Pacientul gaseste singur solutii la
problemele sale, ajutat fiind de un mediu confortabil, fara prejudecati, autentic si plin de
empatie, creat de terapeut. Alte abordari terapeutice ale psihologiei umaniste includ Gestalt
terapia, psihoterapia profunzimii, sanatatea holistica, intalnirile de grup, terapie maritala si de
familie, prihoterapia existentiala a lui Medard Boss, psihoterapie existential-integrativa.

TERAPIA GESTALT

Teoria privind terapia Gestalt are la bază două idei centrale. Prima se referă la faptul că
atenţia, în psihologie, trebuie să se concentreze asupra momentului prezent. În contrast cu
abordări care pun accentul pe necunoscut şi chiar pe ceea ce nu poate fi cunoscut, perspectiva
noastră se concentrează asupra coordonatelor „aici” şi „acum” ale vieţii. Cea de-a doua idee
priveşte faptul că, în viaţă, suntem, indisolubil, prinşi ca într-o pînză de păianjen creată de
relaţiile pe care le dezvoltăm cu toate lucrurile din jurul nostru. Singurul mod în care este cu
adevărat posibil să ne cunoaştem pe noi înşine să ne analizăm din perspectiva modului în care
relaţionăm cu celelalte lucruri. Aceste două viziuni, conştientizarea noţiunii „aici şi acum”,
precum şi existenţa acestei zone interactive definesc principalele idei pe care se fundamentează
terapia Gestalt. Teoria furnizează un sistem de concepte care descriu structura şi modul de
organizare a vieţii, în funcţie de relaţiile conştientizate pe care le stabilim cu elemente din jurul
nostru.
52
 În teoria, metodologia, practicile şi aplicaţiile sale, terapia Gestalt este o abordare centrată
pe momentul prezent. Ambele concepte de bază, în jurul cărora s-a dezvoltat terapia Gestalt –
conştientizare şi domeniu – au sens doar în contextul momentului prezent. Toate elementele
filosofice, spirituale, politice, ştiinţifice şi psihologice importante, precum şi problemele legate
de conştientizare au această trăsătură în comun, singura diferenţă fiind faptul că unele o tratează
ca pe ceva de la sine înţeles, în timp ce altele o evidenţiază şi se concentrează în jurul ei.
Psihologia Gestalt, de exemplu, vizează natura şi structura experienţelor percepute. Acest
domeniu este, în mod inevitabil, centrat în jurul momentului prezent: prin definiţie, el se referă la
ceea ce este perceput în clipa de faţă. Holisrnul, înrudit cu psihologia Gestalt, este un alt
domeniu ştiinţific şi filosofic, care a adus o contribuţie majoră celor două idei centrale ale
terapiei Cestalt. Este centrat pe ideea de prezent, aşa cum este şi psihologia Gestalt, deoarece
perspectiva holistică nu poate fi percepută în afara focusului său asupra momentului prezent.

Ceea ce este important este ceea ce este actual, nu ceea ce este potenţial sau ceea ce este
trecut, ci ceea ce este aici şi acum. Ceea ce este actual este, în termeni de timp, întotdeauna,
momentul prezent; în termeni de spaţiu, este ceea ce se află aici, în faţa noastră. De aici provine
şi sintagma aceasta foarte familiară: aici şi acum. În spatele acestei idei stă convingerea că
studiind, descriind şi observînd ceea ce se află la dispoziţia noastră, avem posibilitatea de a
înţelege, în mod satisfăcător, ceea ce ne înconjoară. În celebra frază a lui Kierkegard: „Viaţa nu
este o problemă pe care trebuie să o rezolvi, ci o realitate ce trebuie trăită”, apare o viziune ce se
bazează mai mult pe momentul prezent, decît pe cel istoric, în care prezentul este văzut ca o
consecinţă a unor acţiuni anterioare. Perspectiva istorică se referă la momentul prezent, însă este
vorba despre un prezent privit în raport cu trecutul. În schimb, abordarea axată pe momentul
prezent se referă la prezent şi îl analizează din punctul de vedere al noţiunilor „aici” şi „acum”.

În terapia Gestalt, în cazul abordării axate pe momentul prezent, interesul este concentrat
asupra conştientizării şi senzaţiilor trăite în timpul procesului de rememorare, la fel de mult cum
este concentrat şi asupra a ceea ce este rememorat în sine. Perspectiva bazată pe momentul
prezent este îndreptată mai mult spre tentativa de a accepta prezentul, de a şi-l însuşi, de a-l
aprecia, decît spre încercări de a găsi răspunsuri la întrebări legate de. Psihoterapia bazată pe
ideea de prezent devine, aproape în mod inevitabil, o modalitate de a ne ajuta să acceptăm
prezentul, precum şi de a ne arăta cîte momente importante din prezent putem pierde dacă nu le
acordăm atenţie. Anumite filosofii axate pe momentul prezent duc la extrem ideea potrivit căreia
viaţa noastră actuală este tot ceea ce există. Se consideră că momentul prezent, dacă suntem în
totalitate conectaţi la el şi absorbiţi de el, este complet suficient, această idee putînd fi
interpretată ca un act de credinţă în conceptele terapiei Gestalt – sau poate doar ca o legătură
53
profundă cu perspectiva sa asupra naturii umane. Acest lucru ne va permite să facem viaţa pe
care o trăim să fie cea mai bună în circumstanţele date şi, în acelaşi timp, o va face să fie destul
de bună în nişte circumstanţe decente.

Conștientizarea este privită din perspectivă de creație. De obicei, considerăm conştientizarea

drept un proces nediscriminatoriu, aleatoriu şi pasiv – valurile de lumină ne ating ochii, sunetele
ne ating urechile, conştientizarea noastră cu privire la evenimente şi persoane este controlată de
felul în care acestea reuşesc să ne capteze atenţia. În opinia noastră, aceasta reprezintă doar o
descriere parţială a ceea ce înseamnă cu adevărat conştientizarea. Este o caracterizare a
aspectului său pasiv. Terapeuţii Gestalt consideră conştientizarea un proces de interacţiune la
care participă atît individul, cît şi mediul înconjurător. Fiecare este, pe rînd, fie activ, fie pasiv.

Formularea lui Perls: „ now and how”- acum şi cum traduce mai bine demersul gestaltist decît
formula deja claiscă „ aici şi acum”, care e departe de a fi specifică gestaltului. Acum şi cum,
subliniază aspectul specific fenomenologic din Gestalt, care preferă cum-ul lui de ce, acordînd
importanţă descrierii fenomenelor, în locul explicării lor, se revine „ de la discursul asupra
lucrurilor la descrirea lucrurilor în sine, aşa cum apar ele în realitate, la nivelul faptelor trăite,
anterior oricărei elaborări. Fenomenologia subliniază importanţa factorilor subiectivi şi non-
raţionali, experienţa imediată, alături de trăirea corporală, unică pentru fiecare. Cum-ul se
reflectă în gesturile şi microgesturile inconştiente, în respiraţie, intonaţiile vocii etc. Modalitățile
implicite ale comportamentului şi ale discursului primează asupra conţinutului lor explicit.
Lucrul cu acum-ul nu exclude evocarea amintirilor, a temerilor sau a proiectelor, însă acestea
apar spontan, mai mult sau mai puţin conştient, apar acum în mintea sau în inima clientului,
hrănindu-i trăirea actuală. Contrar strategiei psihanalitice tradiţionale, nu vom incita clientul să
caute amintiri din trecut, să întreprindă, „ îndelungi săpături arheologice” după exprimarea lui
Perls. E preferabil să ne instalăm confortabil mai întîi la parterul casei noastre şi să ne amenajăm
camera de zi, înainte de a face o curăţenie exhaustivă a gunoaielor din pivniţă. acţiune ce poate
dura ani întregi, după cum se ştie.

TEORIA ÎNVĂŢĂRII TERAPEUTICE (CARL ROGERS)

În anul 1959, Carl Rogers a avansat o teorie umanistă, considerată a fi o provocare reală la
adresa abordărilor psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii. Abordările amintite erau
considerate de psiholog a fi limitate, prezentând idei înguste în legătură cu potenţialul uman. În
viziunea sa personalitatea este percepută ca o unitate coerentă, nu separată. Personalitatea nu este
identică cu sinele interior iar fiecare fiinţă umană este singura care îşi cunoaşte sinele. Conform
teoriei umaniste a personalităţii, fiecare individ are două necesităţi de bază: - necesitatea de
54
autoactualizare, necesitatea de preţuire. Astfel,psihologul consideră că există o parte a
personalităţii umane care se manifestă prin năzuinţă continuă spre creştere şi dezvoltare, în care
oamenii sunt angajaţi în permanenţă, dacă nu sunt tulburaţi sau sub tensiune (Hayes N., Orrell S.,
2003, p. 244). Potrivit viziunii sale, omul are o nevoie continuă de dezvoltare a potenţialului,
considerată a fi o nevoie fundamentală. Toţi oamenii se nasc cu o tendinţă spre realizarea de
sine, motiv care ne face să creştem şi să ne dezvoltăm ca fiinţe umane sănătoase şi mature. În
cazul în care acest aspect al personalităţii este limitat, reprimat consecvent, apar probleme
nevrotice sau psihotice. Carl Rogers utilizează termenul de nevoie de actualizare semnificând
necesitatea de actualizare sau de realizare a potenţialului propriu. Prin intermediul acestei nevoi
evaluăm toate experienţele noastre de viaţă. Astfel, experienţele percepute ca fiind pozitive ne
încurajează dezvoltarea, iar cele percepute ca fiind negative ne inhibă sau ne suprimă
autoactualizarea. Pe baza acestor evaluări fiecare om îşi elaborează propriul set de valori
specifice.

O altă nevoie fundamentală a omului, evidenţiată de psiholog, este necesitatea preţuirii. Această
preţuire se manifestă prin sentimente de dragoste, afecţiune, respect, pe care alte persoane le
manifestă faţă de persoana respectivă. Atunci când aceste elemente lipsesc, este afectată
imaginea de sine a persoanei, această lipsă interferând şi cu nevoia de actualizare. Dezvoltarea
unei personalităţi sănătoase presupune inexistenţa conflictelor între condiţiile de valoare şi
imboldul lăuntric de autoactualizare. Fiecare persoană are nevoie să ştie că există una sau două
persoane care îl preţuiesc necondiţionat, indiferent de comportamentul pe care îl adoptă.
Individul nu mai caută aprobarea socială, ştiind că orice ar face şi ar spune acea persoană îl
preţuieşte şi nu îl va dezaproba niciodată. C. Rogers afirmă că majoritatea pacienţilor săi
nevrotici aveau părinţi care nu le-au dat copiilor lor sentimentul puternic de a fi iubiţi şi apreciaţi
în mod absolut, în schimb le-au condiţionat întotdeauna dragostea de „buna purtare”. Acest lucru
a transmis copilului mesajul că nu era iubit deloc şi că părinţilor le-ar fi plăcut, de fapt, un alt
copil, ideal, care să nu fie niciodată obraznic. Aceşti copii au crescut cu năzuinţa de a fi admiraţi
de alţii, neglijând în acest timp autoactualizarea. În timp şi-au impus standarde ridicate de
comportament, nerealiste, existând o mare discrepanţă între sinele real şi cel ideal (Hayes N.,
Orrell S., 2003, p. 244). Oamenii pot să-şi rezolve problemele dacă sunt eliberaţi de nevoia de a
obţine aprobarea socială şi dacă sunt preţuiţi necondiţionat de cineva. Aceste principii
terapeutice se pot aplica cu succes şi în educaţie. Astfel, C. Rogers a lansat ideea educaţiei
centrate pe elev, avansând proceduri şi metode nondirective şi terapeutice de facilitare a
învăţării. Conceptele esenţiale ale viziunii sale educaţionale sunt:

55
a. Conceptul realităţii În opinia psihologului, realitatea este construită pe percepţiile indivizilor:
Omul trăieşte conform unei hărţi perceptuale, care nu este realitatea. Conceptul realităţii ar trebui
să-i determine pe profesori să fie conştienţi de experienţele de învăţare pe care le facilitează.

b. Predarea nondirectivă. Psihologul consideră că terapia este o metodă eficientă de învăţare.

Relaţiile umane pozitive îi împuterniceşte pe oameni să se dezvolte. Relaţiile interpersonale
dintre cei care învaţă sunt la fel de importante ca şi rezultatele cognitive. Rolul profesorului în
predarea nondirectivă este de facilitator, un profesor existenţialist care ghidează dezvoltarea
elevilor săi. Prin acest rol, profesorul ajută elevii să descopere noi idei despre vieţile lor, despre
scopul educaţiei şi al societăţii. Metodele de consiliere îi ajută pe elevi să fie responsabili de
propriul comportament, să fie conştienţi de propria învăţare, să facă alegeri inteligente.

c. Fenomenologia. Concepte precum psihologie existenţialistă, creativitate, sănătate psihologică,

conştiinţă, valorizare, identitate, psihoanaliză sunt esenţiale procesului de self actualizare şi self
realizare.

d. Motivare a învăţării. C. Rogers consideră că „învăţarea tradiţională este atât de impersonală,

de rece şi de distantă”, încât informaţiile astfel obţinute „intră pe o ureche şi ies pe alta”.
Conform psihologului, „învăţăm numai ceea ce este cu adevărat important şi relevant pentru noi
ca oameni”. Iată de ce, în lucrarea sa clasică Freedom to Learn, Rogers prescrie „trei condiţii
necesare şi suficiente pentru promovarea învăţării: empatia, atitudinea necondiţionat pozitivă şi
congruenţa”. Astfel educatorii vor crea un climat cald, pozitiv şi de acceptare faţă de elevi.
Învăţarea umanistă implică sentimente, gândire, scopuri, priceperi sociale. Rezultatul este o
persoană capabilă, dornică să înveţe toată viaţa.

TEORIA SELF ACTUALIZĂRII ( ABRAHAM MASLOW )

Abraham Maslow, un bine cunoscut fenomenologist, a dezvoltat o teorie clasică a nevoilor

umane, considerată a fi o alternativă la interpretările psihanalitice şi behavioriste ale
comportamentului uman. În opinia psihologului, principalele diferenţe dintre cele două categorii
principale de motivaţii (trebuinţe) constau în:

a. Indivizii sunt dominaţi de trebuinţele de deficienţă; dar vor căuta să şi le satisfacă şi pe cele de
dezvoltare;

b. Satisfacerea motivaţiei de deficienţă conduce la reducerea tensiunii neplăcute şi la instaurarea

echilibrului în organism; satisfacerea motivaţiei de creştere conduce la menţinerea şi dezvoltarea
unei tensiuni plăcute în organism;

56
c. Satisfacerea trebuinţelor de deficienţă este dependentă de cei din jur, în timp ce satisfacerea
trebuinţelor de creştere depinde de autonomia individuală;

d. Trebuinţele de deficienţă stau sub semnul urgenţei, pe când cele de dezvoltare stau sub semnul
importanţei, al însemnătăţii, al valorii. Psihologul îşi fundamentează poziţia prin prezentarea a 43
de postulate de bază, cuprinse în lucrarea sa „Către o psihologie a fiinţei” (Maslow A.,1968): -
Fiecare individ se naşte cu o anumită natură interioară; această natură interioară este formată şi
influenţată de experienţe, gânduri şi trăiri inconştiente, dar nu este dominată de aceste forţe;
indivizii îşi controlează cea mai mare parte a propriului comportament; copiilor trebuie să li se
ofere posibilitatea de a lua cât mai multe decizii privind propria lor dezvoltare; părinţii şi
educatorii sunt chemaţi să joace un rol important în a le oferi copiilor posibilitatea de a face
alegeri înţelepte. Prima cerinţă este de a le satisface trebuinţele de siguranţă, iubire, confort şi
stimă personală, lăsându-i să crească şi nu controlândule căile de creştere.

Teoria lui A. Maslow explică procesul de luare a deciziilor în anumite situaţii. Conform viziunii
psihologului, în fiecare persoană există două tipuri fundamentale de forţe ce o animă. Un set de
forţe sunt canalizate spre menţinerea siguranţei personale şi sunt activate de tendinţa de a evita
eşecul, schimbarea, în timp ce celălalt set de forţe, opus, împinge individul să caute noi
posibilităţi de a-şi folosi la maxim abilităţile personale, de a obţine noi succese. În orice alegere,
oamenii trebuie să ia decizii cu privire la ceea ce îi atrage sau le pune în pericol siguranţa
personală. În concepţia lui A. Maslow, învăţarea este un proces continuu, care se desfăşoară pe
parcursul întregii vieţi, şi experimental, esenţa fiind un potenţial uman deplin. Psihologul
utilizează astfel termenul de psihologie umanistă prin avansarea a trei principii: - focalizarea pe
experienţa personală ca fiind un pas iniţial în învăţare; - accentuarea calităţilor uman:
creativitate, libertatea de a alege, realizare personală, ca fiind opuse modalităţii de a gândi despre
oameni în termeni mecanici şi despre învăţare în termeni cognitivi; - importanţa dezvoltării
psihologice a potenţialului uman al celor care învaţă.

3.2. Psihoterapia umanistă: geneză şi repere istorice (II)

Spontaneitate, creativitate şi autenticitate - ca resurse autovindecătoare şi

autotransformatoare.

Spontanieteatea este caracterizată ca tendință naturală a fiecărei persoane. Prin intermediul

spontanietății condițiile mintale ale individului (idei, imagini, dorințe, fantasme) tind a fi
organizate în forme adaptative fie nevoilor interioare, fie cerințelorrealității. Spontanietatea tinde
a avea tangențe cu ideea de nou și de cea de adecvare, subliniid faptul că individul aflat în stare

57
de spontanietate este capabil de a oferi răspunsuri adaptative la situații imediate, cu care se
întîlnește pentru prima dată și să găsească răspunsuri noi și adecvate la situații familiare.
Reacțiile noi cu orice preț, dar inadecvate cerințelor realității nu țin de spontanietate.

Anxietatea și spontanietatea formează un raport de inversă proporționalitate ( cu cît

spontanietatea dispune de mai mult spațiu de manifestare cu atît anxietatea se reduce, cu cît
spontanietatea scade cu atît anxietatea crește, instalarea atacului de panică devine ca consecință a
pierderii totală a spontanietății). Scopul demersului psihodramatic vizează activarea
spontanietății și reducerea anxietății. Pentru a se actualiza, spontanietatea necesită un mediu
facilitator care se realizează prin intermediul întîlnirii empatică cu ceilalți. Studioul de
psihodramă își propune să asigure un astfel de spațiu securizat, conținător, destint să mențină
anxietatea la niveluri care să nu declanșeze răspunsuri defensive rigide, ci să permită individului
să iasă din situația veche, blocată și să caute răspunsuri noi. Spontanietatea reprezintă o stare
interioară (continuu aflată în schimbare) care pune individul în condiția de a-și folosi propriile
înzestrări de creativitate.

Creativitate. Este definită ca o potențialitate legată de genotip, viață și conținut acestui

concept este oferit de către spontanietate. Potențialul creativ diferă de la o personalitate la alta.
Faptul că indiviizii se află în stare de spontanietate nu presupune atingerea unui nivel creativ
egal pentru toți, spontanietatea la rîndul său în lipsa creativității devine goală și sterilă.
Sponanietatea dispune de o serie de caracteristici care permite de a o induce, facilita și stimula
în mod conștient (scop propus de către activitatea psihodramatică), în timp ce ceativitatea
dispune de o caracteristică constantă, verificată. Din acest motiv intervenția terapeutică asupra
unui individ constă în facilitarea stării de spontanietate, capabilă să declanșeze unproces de
autoorganizare creativă. Prin intermediul activării resurselor creative interioare, individul devine
capabil de a găsi soluții noi, originale la situații vechi, la prima vedere imposibil de modificat.

Autenticitatea. Reprezintă capacitatea subiectului de a evalua și reevalua asupra situației

sale, capacităților, aptitudinilor. A fi autentic înseamnă a fi mereiu în mișcare, tendința spre
percepție a realității, a percepției de sine și a mediului înconjurător.

Căutarea sensului existenţial şi autoîmplinirea.

Dimensiunile de bză a existenței umane, conform modelului existențial după G. Corey

presupune următoarele caracteristici:

58
 1. Capacitatea omului de a fi conștient și de a lua decizii. Individul dispune de
potențialulde a acționa, inacțiunea este o decizie, ne alegem acțiunile noastre și ne
construim, parțial, destinul;

2. Libertatea și responsabilitatea. Individul este în întregime responsabil pentru viața sa și

pentru acțiunile sale. Suntem autorii propriei vieți, ne construim destinul, viața și chiar
problemele cu care ne confruntăm. În consilierea și psihoterapia existențială, asumarea
responsabilității este o premisă a schimbării;;

3. Străduirea pentru construirea identității și realității cu alții. Tendința de a se descoperi pe

sine este prezentă la fiecare individ, însă aceasta nu presupune un proces simplu și
presupune curajul de a te confrunta cu sine. În același timp fiecare om intră în relații cu
alții. Problema este că mulți din noi ne construim identitatea preluînd idei, valori,
sugestii de la persoane importante din viața noastră și centrîndu-ne mai puțin pe ceia ce
suntem și ce vrem cu adevărat.

Efortul pentru construirea identității și relațiilor interpersonale presupune:

 Curajul de a fi;

 Experiența singurătății, dacă nu sîntem în stare să ne simțim bine cu noi, nu vom fi în

stare să fim în armonie cu ceilalți;

 Relaționrea cu ceilalți, numai cînd un om se simte bine cu sine poate construi relații
personale satisfăcătoare.

4. Căutarea înțelesului vieții. În abordarea existențială, terapeutul îl ajută pe om să-și

clarifice direcția propriei vieți, aceasta presupune:

 Debarasarea de valorile introiectate. Căutarea propriului sistem de valori;

 Conștientizarea faptului că ființarea în lume nu are un înțeles în sine;

 Căutarea unui nou înțeles, fiecare individ trebuie să-și descopere sensul propriei vieți.

5. Anxietatea ca condiție a vieții. Existențialiștii consideră anxietatea o condiție a vieții. Ei

delimitează între anxietate normală, pozitivă și cea nevrotică.. Anxietatea normală este
benefică, deoarece, prin intermediul ei idividul conștientizează că existența este limitată
și de aceea individul este singurul responsabil de scopul și derecția vieții. Anxietatea

59
 nevrotică însă imobilizeză persoana și o face incapabilă de a acționa. A învăța să accepți
anxietatea este un pas în direcția vieții autentice;

6. Confruntarea cu moartea. Este absolut necesar să ne gîndim la moarte dacă vrem să ne

gîndim, într-o manieră plină de înțeles la viață. Confruntarea cu moartea iar nu fuga din
fața acestei idei ne face să realizăm că viața este finită și că nu a vem o eternitate la
dispoziție pentru a ne realiza planurile.

3.3. TEMA III. Metodele reprezentative psihoterapiei umaniste (I)

Metodele clasice.

 Psihoterapia gestalt – Fredrich Perls;

Gestalt-terapia este o abordare existenţialistă bazată pe premisa că “oamenii trebuie să-şi

găsească propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea
maturităţii”. Spre deosebire de psihanaliză, care este o analiză centrată pe psihism, Gestalt-
terapia este o terapie care merge mai departe şi vizează, dincolo de trezirea conştiinţei, schimbări
de comportament. Această terapie utilizează şi asocierea liberă de idei, pe care o extinde la
comportamentele repetitive. Terapia se practică în grup sau în relaţie terapeutică, unde, clientul
repetă comportamentele învăţate care răspund unor situaţii trecute, dar care nu-şi justifică
necesitatea în prezent: frica de orice autoritate rezultă, de exemplu, din teama de autoritatea
tatălui sau a mamei. Într-un grup, fiecare participant povesteşte drama existenţei sale, de care
parţial este inconştient: pasivitate, agresivitate, dependenţă, revoltă, supunere, dominare, etc.
Spre deosebire de terapia în grup, în cadrul consultaţiei, clientul vorbeşte doar de problemele
exterioare, nu poate aborda decît lucrurile de care este conştient. În grup şi mai ales într-o viaţă
comunitară terapeutică, el repetă comportamente de care nu este conştient şi care provoacă
conflictele din viaţa sa cotidiană. Acesta va putea fi astfel lămurit asupra felului său de a “vedea”
lucrurile care determină abordarea unor comportamente inadecvate situaţiei prezente.

 Psihoterapia nondirectivă sau centrată pe persoană – Carl R. Rrogers;

Fondatorul abordării non-directive a consilierii este Carl Rogers. În viziunea lui Rogers non-
directivismul consilierului constă în abţinerea de la judecată evaluantă şi nu în absenţa judecăţii.
Scopul asistenţei psihologice centrate pe persoană este ajutarea consiliatului în a se accepta pe
sine.

Caracteristicile definitorii ale acestei abordări sunt :

60
  Acordă o mai mare autonomie şi independenţă individului ;

 Se centrează pe factorii de natură emoţională şi nu pe cei cognitivi ;

 Acordă o atenţie mai mare evenimentelor actuale decît celor din istoria individului ;

 Relaţia psihoterapeutică este considerată o experienţă evolutivă.

C. Rogers, menţionează cîteva condiţii esenţiale ce asigură succesul activităţii de consiliere :

 Existenţa a două persoane în contact ;

 Înţelegerea empatică a consilierului ;

 Consilierul trebuie să manifeste, în mod discret, consideraţie pozitivă necondiţionată faţă

de client.

Procesul de consiliere parcurge trei etape :

 Persoana solicită ajutorul consilierului. În această etapă consilierul trebuie să încurajeze

clientul în exprimarea sentimentelor asociate problemei, sentimente ce sunt de regulă
negative. Consilierul nu critică clientul şi nu îl întrerupe în timp ce vorbeşte.

 Exprimarea de către client a primelor sentimente pozitive. Consilierul nu face aprecieri

de valoare în raport cu sentimentele exprimate de către subiect, acesta din urmă
înţelegînd că ambivalenţa este o parte a condiţiei umane şi că trebuie să se accepte aşa
cum este.

 Clientul ajunge la cunoaşterea de sine şi la înţelegerea eului

Psihodrama clasică.

Numele Moreno este sinonim cu psihodrama. Jacob Levi Moreno este considerat drept
unul din primii terapeuţi orientaţi acţional, creatorul terapiei în echipă, al abordărilor de grup şi
maritale, pionier în tratamentul psihozelor. Moreno defineşte psihodrama ca „ştiinţă care
explorează adevărul prin metode dramatice.” Într-o reprezentare psihodramatică individul dă
viaţă pe scenă lumii sale interioare, explorînd anumite părţi ale ei, cu ajutorul celorlalţi membri
ai grupului care interpretează rolurile personajelor desemnate de el. Metoda psihodramatică
integrează modalităţile analizei cognitive cu dimensiunile implicării experienţiale, participative.

61
Interacţionînd la modul concret, angajîndu-te corporal şi imaginativ în situaţie - ca şi cînd se
întâmplă acum - are drept consecinţă conştientizarea unor idei şi trăiri în general inaccesibile
prin simpla povestire a situaţiei respective. Elementele nonverbale ale comunicării acţionează nu
numai în relaţie cu interlocutorul, dar şi la nivel intern, astfel încît, atunci cînd retrăieşti o situaţie
punînd în practică comportamentul furios sau înfricoşat de atunci, aduci în conştiinţă emoţii pe
care altfel le-ai fi reprimat. Modalităţile specifice de lucru psihodramatic au la bază patru
ingrediente vitale: factorul spontaneitate, factorul creativitate, conceptul de întâlnire şi cel de
tele. O trăsătură esenţială a spontaneităţii este aceea că îl face pe individ să se organizeze în mod
autonom, fiind simultan adecvat nevoilor interne şi cerinţelor exterioare. Pentru a se actualiza,
spontaneitatea are nevoie de un mediu care să-i permită acest lucru, un mediu empatic. În
psihodramă acest mediu este situaţia de grup.

Este o metodă de lucru în grup si de grup, situaţie în care fiecare persoană devine agent
terapeutic pentru cealaltă. În grupul de psihodramă se creează o atmosferă sigură şi stimulatoare,
care îndeamnă persoana să se exprime prin reprezentarea pe scenă a diferitelor dimensiuni ale
vieţii sale. Metodologia psihodramatică poate fi însă folosită şi în lucrul individual, tehnicile
adaptându-se la situaţia de 1 la 1.

Psihodrama se concentreză în mod esenţial asupra relaţiilor; oamenii sunt fiinţe sociale care se
contruiesc prin relaţii, se manifestă şi se schimbă în cadrul relaţiilor. Prin tehnicile sale specifice
metodelor de acţiune (dublul, inversiunea de rol, oglinda, solilocviul, sociometria ş.a.),
psihodrama produce o restructurare a modurilor disfuncţionale de “a fi” în raport cu ceilalţi,
provoacă persoana să descopere răspunsuri noi la o anume situaţie şi să devină o fiinţă autonomă
şi spontană.

Metodele moderne.

 Analiza experiențială – L Biswanger, Victor Frankl, Rolo May etc.;

În opinia existenţialiştilor, omul fiinţează în lume, se manifestă liber şi spontan, creativ şi

natural. Nu există boală psihică ci doar situaţii problematice, impasuri existenţiale. Anxietatea,
panica şi sentimentul de culpabilitate apar datorită subestimării propriei persoane dar şi
neacceptării condiţiei umane. Din această perspectivă, acţiunea de descoperire a sinelui
presupune atât forţe interne cât şi forţe externe, ce direcţionează comportamentul uman. În
viziunea lui R.May scopurile analizei existenţiale sunt:

 Conştientizarea propriilor probleme şi actualizarea potenţialului energetic latent ;

62
  Eliminarea disconfortului generat de impasul existenţial în care se află individul şi
maturizarea personalitătii;

 Obţierea unei imagini de sine autentice, ceea ce duce la clarificarea identităţii personale
şi armonizarea relaţională;

 Acceptarea de sine şi eliminarea conflictelor intrapsihice;

 Modificarea şi metamorfozarea comportamentului neautentic;

 Rezolvarea crizei existenţiale în care se află subiectul şi conştientizarea autodeterminării

destinului său;

 Autodesăvârşirea personală, dezvoltarea autenticităţii, spontaneităţii şi creativităţii, ceea

ce conduce la reconstrucţia fiinţei umane.

 Analiza tranzacțională – Eric Berne;

Analiza Tranzacţională îşi are rădăcinile în psihanaliza tradiţională. Analiza tranzacţională

(prescurtat AT) este o teorie a personalităţii şi o psihoterapie pentru dezvoltare şi schimbare
personală. Aceasta este definiţia dată de Asociaţia internaţională de Analiză Tranzacţionala, dar
pe lângă aceasta AT mai este şi:

 Teorie a personalităţii: AT propune un model al structurii psihologice a oamenilor

format din trei elemente, cunoscut sub numele de model al stărilor eului.

 Teorie a comunicării care poate fi extinsă pentru analiza sistemelor şi organizaţiilor.

 Teorie a dezvoltării copilului: conceptul scenariu de viaţă explică modul în care

tiparele actuale de viaţă îşi au originea în copilărie. Putem continua să reluăm
strategiile copilăriei în viaţa de adult chiar şi atunci cînd acestea produc rezultate
negative, AT oferindu-ne astfel şi o teorie a psihopatologiei.

Prinintermediul analizei tranzacționale se pot trata problemele de zi cu zi pînă la psihoze

grave şi oferă o metodă ce poate fi folosită în terapia individuală, de grup, a cuplului sau a
familiei. AT mai este aplicabilă în domeniul educaţional, organizaţional, aistenţă socială, poliţie,
servicii de probaţiune şi instituţii religioase.

AT se bazează pe cîteva premise filosofice sub forma unor afirmaţii despre oameni, viaţă şi
obiective ale schimbării. Acestea sunt (Stewart şi Joines, 2007, Parr, 2000):

63
  Oamenii sunt OK. Toţi suntem egali, eu şi cu tine suntem la acelaşi nivel ca oameni. Din
acest punct de vedere, eu nu-ţi sunt superior ţie şi nici tu mie, chiar dacă performanţele
noastre în diverse domenii ale vieţii pot fi diferite. Acest principiu se aplică tuturor
oamenilor indiferent de gen, vârstă, religie, rasa, etnie.

 Fiecare om are capacitatea de a gîndi. În afară de situaţia unor afecţiuni majore ale
creierului, toţi oamenii pot gîndi şi rezolva probleme (situaţii).

 Oamenii îşi decid propriul destin şi aceste decizii pot fi schimbate. Multe din modurilor
noastre de interacţiune cu lumea au fost formate în copilărie, regîndirea şi schimbarea
acestor decizii fiind posibilă.

Aceasta afirmaţie este un concept cheie care înlatură învinovăţirea altora şi plasează
responsabilitatea asupra propriei persoane. Ca urmare, filosofia AT eliberează şi dinamizează.

 Analiza bioenergetică – W. Rich, A. Lowen.

Analiza Bioenergetică, fondată de Alexander Lowen, este un studiu (teorie) al „personalităţii

umane în termenii proceselor energetice ale corpului" şi o terapie orientată
corporal: "bioenergetica este o tehnică terapeutică care ajută persoana să fie din nou împreună
cucorpul său şl să se bucure în cel mai înalt grad posibil de viaţa corpului său",
AlexanderLowen.

Principalele concepte și principii bioenergetice:

Energia – încărcare, descărcare, flux, mișcare.

Orice lucru , viu sau neviu, pentru a se mișca are nevoie de energie. Energia este implicată
în toate procesele vieții: mișcare, sentiment, gîndire etc., iar aceste procese pot ajunge la un
STOP dacă aprovizionarea cu energie a fost întreruptă profund. Încarcarea și descarcărea
energetică alcătuiesc un ciclu funcțional; dacă el nu este echilibrat, organismul nu poate
funcționa. În general, cantitatea de energie încarcată este egală cu cea descarcată; excepție fac
perioadele de creștere, cînd cantitatea de energie preluată este mai mare decît cea descarcată,
cantitatea suplimentară fiind folosita pentru creștere. Bioenergetica lucrează simultan cu cele
două parti ale ecuației încarcare, descărcare pentru a ridica nivelul energiei persoanei, a deschide
exprimarea de sine a acesteia și de a restaura fluxul de sentimente și senzatii din corp. Fluxul
energetic este o mișcare în organism; cel mai bun exemplu este "curgerea sîngelui". Motilitatea
corpului unei persoane depinde de fluxul de excitație din corpul sau. Tulburările acestui flux apar

64
sub formă de blocaje, zone ale corpului în care motilitatea este redusă, iar musculatura este
spastică.

Tu și corpul tău.

Aceasta afirmație caracteristică bioenergeticii desemnează faptul că nici o persoană nu există

separat de corpul său, cu ajutorul căruia se exprimă pe sine și să relaționeaze cu lumea. Cu alte
cuvinte, pe corp sunt imprimate și pot fi citite atitudinile persoanei față de lume și viață, față de
persoana cu care sta față în față, față de un eveniment etc. Cu cît corpul este mai viu, mai
încarcat energetic, cu atît el va fi mai mult în lume. Cu toții avem zile cînd suntem radianți, plini
de energie și ni se pare că lumea este a noastră, precum și zile cînd suntem lipsiți de vitalitate,
obosiți sau bolnavi sau depresați și lumea ni se pare departe, vedem lucrurile ca prin ceață.

Inima vieții - inima materiei.

Limbajul corpului sau limbajul corporal are doua părți: una se leagă de semnele și de expresiile
corporale care transmit informații despre o persoană; a doua parte se leagă de expresiile verbale
care se referă, în înțelesurilor, la funcțiile corporale. Sandor Rado a sugerat ca limbajul își are
rădăcinile în senzațiile proprioceptive, de aceea baza tuturor limbajelor este limbajul corporal.
Lowen este de părere că aceasta este o propoziție validă din moment ce comunicarea este în
primul rînd o împartășire a experienței, adică un răspuns al corpuiui la situații și evenimente.

Metodele postmoderne.

 Programarea neurolingvistică – Jhon Grinder și Richard Bandler.

Programarea neuro-lingvistică, abreviat NLP, reprezintă explorarea modului în care

comunicăm, gândim și producem schimbări. Acest tip de explorare are ca rezultat creșterea
abilităților de învățare, comunicare, a încrederii, a motivației și a nivelului personal de succes.
Domeniile educaționale în care NLP are aplicații sunt multiple, câteva dintre ele sunt:

- Formularea și atingerea obiectivelor;

- Comunicarea eficientă;

- Tehnici de învățare rapidă;

- Leadership;

- Training și coaching pentru performanță.

65
 Programarea neuro-lingvistică, a fost creată in jurul anului 1976 de Richard Bandler
(matematician și student în terapia gestalt) și John Grinder (lingvist) care și-au propus să
descopere structura excelenței umane. Orientarea acestei metode este pe soluție și proces și mai
puțin pe cauză. Potrivit acestui model, răspunsurile noastre interioare sunt cele care generează
comportamentele exterioare. In esența ei, NLP desemneaza o atitudine de curiozitate în studiul
comportamentului uman și al modalităților de îmbunătățire al lui. Conform NLP informaţia trece
prin filtrele noastre interioare - valorile, credinţele, atitudinile, amintirile, deciziile - ce ne
determină acţiunile. Ceea ce este reţinut sau şters va avea un efect major în formarea
reprezentării interioare asupra realităţii. Experienţa noastră este, de aceea, ceva ce literalmente
noi construim în interiorul fiinţei noastre - şi acesta este cazul oricui implicat într-un proces de
comunicare. Fundamentele principale ale programării neurolingvistice provin dintr-o colecţie de
teorii şi practici după cum urmează:

- Teoria învăţării socio-cognitive a lui Albert Bandura (1985), ce accentuează importanţa

observării şi modelării comportamentelor, atitudinilor şi răspunsurilor emoţionale ale
celorlalţi. Teoria socialcognitiva a invatarii a lui Albert Bandura si conceptul de modelare
au fost îmbunătățite în practică de Richard Bandler si John Grinder.

- Teoria gândirii aparţinând lui Gregory Bateson (1972), în partea despre nivelele logice
ale învăţării și teoria cîmpului unificat, dezvoltată ulterior de Robert Dilts (2000) în aşa-
numitele "niveluri logice".

- Teorile lui Miller, Galanter & Pribram (1960) despre orientarea spre finalităţi a acţiunilor
umane gramatica transformaţională a lui Noam Chomsky (1965), conceptul de ”time
binding” a lui Alfred Korzybski (1933) şi constructivismul radical al lui Glasersfeld
(1996) care au pus bazele și au influențat modelele lingvistice elaborate de Bandler şi
Grinder (1975).

- Teoria lui William James (1950) privind sistemele reprezentărilor senzoriale ca

fundamentale pentru procesarea informaţiilor şi pentru experienţele subiective de
cunoaştere. William James (1842 –1910) a fost un important psiholog şi filozof american.
Acesta este adesea descris ca fiind tatăl psihologiei americane. James a privit mintea ca
un proces, o funcţie a organismului. William James a argumentat că, întrucât este utilă,
conştiinţa trebuie să fi evoluat. Cu alte cuvinte, aceasta are o funcţie. James a sugerat că
dacă dorim să înţelegem originea şi scopul unui fenomen psihologic, ar trebui să ne
întrebăm pentru ce este acesta folosit.

66
 - Presupozitia unei orientari fundamentale a actiunilor umane către scopuri (Pribram,
Galanter, Miller).â

Programarea neuro-lingvistică este fundamentată pe un număr de axiome de bază:

 "Harta" despre lume este diferită de "teritoriul" pe care îl reprezintă;

 Fiecare comportament are la bază o intenție pozitivă, în cadrul hărții despre lume a
persoanei in cauză;

 Nu putem să nu comunicăm, orice comportament (chiar și tăcerea) fiind semnificativ

pentru interlocutorul nostru;

 Nu există greșeli, există doar feedback;

 Orice comportament este orientat către adaptare la mediul ambiant;

 Înțelegem mult mai ușor și mai bine ceea ce ne este deja familiar.

 Oamenii se comportă perfect, iar comportamentul lor prezintă o structură anumită.

 Oamenii posedă deja toate resursele necesare dezvoltării personale

 Corpul si sufletul uman fac parte dintr-un sistem complex, în cadrul căruia se
influențează reciproc.

 Terapiile transpersoale – R. Assgioli (psihosinteza), S. Grof (terapia sub LSD și

terapia prin respirație holotropică), K. Wilber, Ch. Tart etc.

Cea mai noua direcție în psihologie este abordarea transpersonală, uneori numită și "a
patra forță". Concepția de bază a psihologiei transpersonale este că dincolo de individ există mai
mult decît personalitatea acestuia. Personalitatea nu este decît una din fațetele întregii identități
individuale. De aceea, unul dintre scopurile terapeutice ale abordării transpersonale este de a
pune în corespondență personalitatea cu Self-ul total.

Aceasta presupune mai mult decît înțelegerea personalității în termenii activității

personale, de zi cu zi. Daca acest lucru este înțeles, "Sinele total" va ieși la iveală și își va asuma
o pozitie mult mai dominantă. Astfel, va exista o mai mare unitate între minte și corp, întrucît
67
sinele este eliberat de restricțiile personalității. Ca rezultat, individualitatea va fi capabilă să se
bucure de ceea ce oferă lumea, fară să fie atacată acesteia (conform principiului non-
atașamentului din filosofia și practica spirituala yoga.).

Psihologia transpersonală își asumă o perspectivă extensivă în abordarea persoanei ca

ființă în dezvoltare și integrare perpetuă. Ea încorporează contribuțiile esențiale ale primelor trei
forme în psihologie (psihanaliza, abordarea cognitiv-behavioristă și forța umanistă) și asimilează
constructiv, discriminativ, reargurnentînd dintr-o perspectivă modemă, știintifică, bazată pe
cercetări de om în domeniul fizicii, biofizicii și neuropsihologiei, o serie de fenomene și metode
abordate în disciplinele sapiențiale orientale și occidentale, cum ar fi: dezvoltare spirituală și
experiența mistică, cunoaștere, comunicare și acțiune paranormală (fenomene PSI), intuiție și
stări modificate ale conștiinței, tehnici de meditație și extinderea resurselor cognitive și creative,
autocontrol și autotransformare psihosomatică, trezire spirituală.

Această ramură a psihologiei promovează dezvoltarea și explorarea tuturor potențialităților

latente ale ființei umane, intre domeniile studiate fiind cuprinse:

 Formele ("stările") de conștiență modificată;

 Practici și experiențe din religiile lumii și din cadrul tradițiilor esoterice;

 Procesul de împlinire a Sinelui;

 Transformarile și evoluția conștiinței;

 Arta transpersonală - simboluri și arhetipuri transpersonale;

 Metode și tehnici de cercetare ale manifestărilor transpersonale;

 Maturizarea și optimizarea personalității;

 Psihoterapia transpersonală și consilierea spirituală;

 Abordări transpersonale în educație;

 Creativitatea, empatia și intuiția spirituală;

 Experientele mistice și arhetipale;

 Psihologia meditației.

Psihologia transpersonală are doua obiective esențiale:

68
 1. Înțelegerea experiențelor transpersonale, temporare, a nivelurilor și formelor/stărilor de
conștiență accesibile omului.

2. Studiul și înțelegerea dezvoltării transpersonale a individului; a modificărilor permanente

ale structurilor psihice și spirituale.

Grof a dezvoltat un întreg sistem de idei pe baza extensivelor sale cercetări asupra
psihoterapiei sub LSD sau sub alte droguri psihoactive. El a traversat de la perspectiva
psihanalitică inițială, la cea transpersonală. Ca rezultat al ședințelor efectuate de sine și al
colegilor săi, Grot a construit ceea ce s-ar putea numi "cartografia inconștientului".

Utilizarea LSD-ului a demonstrat că subiecții pot avea trăiri religioase profunde,

experiențe mistice, ajungîndu-se să se vorbească despre un "misticism instantaneu". Acesta a
declanșat o dispută aprigă între cercetători, pe de o parte, și filosofi și teologi, pe de altă parte,
la baza acestei dispute stînd afirmația conform căreia, dacă misterele religioase și-ar găsi
explicația în termeni fiziologici și biologici, sacrul și-ar fi pierdut rațiunea de a fi. Anumiți
consumatori de LSD au semnalat modificări spectaculoase în structura personalitații lor, sub
aspectul credințelor religioase, valorilor, concepțiilor filosofice și a modului de viață, în general.

Consecintele negative ale consumului de LSD sunt cunoscute (depresie, tentative de

suicid) și de aceea, dinamica acestor fenomene trebuie supusă unei abordări riguroase, Analiza
minuțioasă facută de Grof asupra experimentelor cu LSD a evidențiat faptul că aceasta substanță
este un amplificator non-specific de procese mentale, "favorizînd emergența diverselor elemente
din profunzimile inconștientului" (S.Grof, 1976).

 Terapia experențială a unificării (PEU), bazată pe meditație creativă și

transpersonală restructurativă – Iolanda Mitrofan.

Iolanda Mitrofan a continuat linia gestaltistă metodologică, tranformînd-o într-o manieră

personalizată, cu accent pe reconstrucția relației Ego – Sine și a dinamicelor de grup, prin
metafora și scenariul metaforic, improvizație creatoare și joc transfigurator simbolic. Astfel a
fost creată metoda care a fost numită ,,psihoterapia experențială a unificării’’ (PEU).
Caracterizată printr-o serie de scenarii simbolice care permit improvizații dramaterapeutice
unificatoare, ca punct de plecare în gestaltul creativ.

Temele dramaterapeutice unificatoare permit lucrul simbolic, analitic, unificator al

polarităților și transformator, focalizat pe temele relevante pentru dinamicele de grup și

69
personale, cum ar fi libertate-constrîngere, dependență-autonomie erc. Principiile care staula
baza proceselor de grup de tip gestalt și EPU într-o viziune complementară și asociată sunt:

 Trăirea experienței de grup și individuale în prezent, aici și acum;

 Holisticitatea abordării ( consonanța și oglindirea părții în întreg și a întregului în

parte, atît la nivel individual cît și la nivelul dinamicii grupului;

 Conștientizarea de grup, ce însemnă mai mult decît suma conștientizărilor

individuale la un moment dat;

 Contactul autentic dintre participanți;

 Unificarea intrapsihică și intragrupală, spontană și cutativă;

 Focalizarea pe experiența trăită de către fiecare participant;

 Focalizarea pe dinamica polarităților și integrarea acestora individual și grupal

(dinamica interrelațională);

 Efect de autorestructurare și dinamizare transformatoare, echilibrată a grupului;

 Activitatea resurselor personale și impersonale, creative și maturizante;

 Efect de optimizare sau schimbare a scenariului personal de viață;

 Folosirea experimentului de grup de către un lider care se implică dinamic și autentic

sau de către o echipă polarizată pe roluri coterapeutice catalizatoare investite în
imagouri masculin – femenin egalitare

 Utilizarea suportului creativ complex, constructiv și proectiv (mișcare, postură, dans,

improvizație creatoare melo-ritmică, plastică – desen, pictură, modelaj, construcție
creatoare colectivă și individuală din elemente naturale – pietre, scoici, frunze,
semințe etc., dramatizare și scenariu simbolic etc.).

Metodele psihoterapiei umaniste aplicate în consilierea psihologică.

Susținut de unul dintre inițiatorii săi, A. Maslow, ca a treia forță în psihologie, modelul
umanist este azi un model foarte cunoscut. Alături de Maslow aparțin acestei orientări și alți
psihologi americani (Carl Rogers, Charlotte Buhler, J.FT. Bugental) sau din alte țări europene,
cum ar fi: Anglia (J. Cohen), Germania (A. Wellek), Franta (Max Pages, A. de Peretti).

70
Asociația Americană de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor ce aderă la
noua orientare, caracteristici care exprimă, de fapt, scopurile ei:

 Centrarea atenției pe experiența persoanei, ca fenomen primar în studiul omului;

 Accent pe unele calități umane cum ar fi: alegerea, creativitatea, valorizarea și

autoactualizarea;

 Accent pe selectarea problemelor și procedeelor de cercetare, pe încărcătură de

semnificații;

 Preocuparea pentru valorizarea demnității și calității umane, pentru dezvoltarea

potențialului inerent oricărei persoane, accent pe persoana care are o poziție centrală,
aceasta fiind vazută în procesul descoperirii propriei sale existențe și în relațiile sale cu
alte persoane și cu grupurile sociale.

Modelul umanist prezintă mai multe direcții teoretice, dintre care vom descrie :

 Teoria nondirectivă/consilierea centrată pe client/persoana;

 Analiza tranzacțională

Consilierea centrata pe client.

În centrul acestei concepții teoretice se află, așadar, capacitatea individului de a se întelege

pe el însuși și de a-și rezolva problemele suficient pentru a funcționa adecvat. Exercitarea acestei
capacități reclamă un context de relații umane pozitive, lipsite de amenințare sau de sfidare
(provocare). Întrucat fiecare are nevoie de o imagine pozitivă în tranzacțiile cu ceilalți, persoana
dezvoltă ceea ce C. Rogers numește o imagine pozitivă condiționată: ea se simte demnă de
respect numai în anumite condiții, în funcție de valorile impuse din exterior, valorificare ce nu
are nici o legatură cu ceea ce simte persoana cu adevarat.

Scopul consilierii/terapiei centrate pe client este acela de a ajuta omul să se autoevalueze

realist, să se simtă liber, autentic, să nu fie obligat să-și nege sau să-și deformeze opiniile și
atitudinile intime pentru a menține aprecierea persoanelor importante pentru el. Este ceea ce
reprezentanții acestei orientari terapeutice numesc libertate experientială. Aceasta libertate există
cînd subiectul își dă seama de ceea ce-i este permis să exprime (cel putin verbal): emoțiile și
dorințele sale așa cum le simte și independent de conformitatea lor la normele sociale și morale.

Etapele procesului de consiliere:

71
 1. Clientul cere ajutor. Încă de la început consilierul precizează că nu el este cel care
dispune de răspunsuri la problemele pe care le reclamă clientul, dar că situația de
consiliere în care a intrat îl poate ajută să găsească singur soluții la problemele sale;
clientul este încurajat să-și exprime sentimentele în legătură cu problema sa - sentimente
preponderent negative, de ostilitate și de neliniște; clientul se află intr-o stare de
incongruență, vulnerabil și anxios; trăiește sentimentul că nu corespunde imaginii pe
care o are despre sine.

2. Exprimarea unor sentimente pozitive față de sine și față de ceilalți;

3. Cunoașterea de sine și înțelegerea propriului Eu;

4. Relația de consiliere. Mai mult decît tehnicile terapeutice utilizate, relația de consiliere
este deosebit de importantă în consilierea/terapia centrata pe client. Se pornește de la
premisa că relațiile interpersonale reprezintă cheia dezvoltării individului.

Tehnici de consiliere, C. Rogers propune urmatoarele tehnici de consiliere/ terapie:

 Reflecția, meditația, afirmații cu accent pe sentimentele prezente;

 Reformularea conținutului relatat de client;

 Acceptarea necondiționată (atitudine empatică autentică): acceptarea pozitivă verbală și

nonverbală.

3.4. TEMA III. Ariille de extindere a psihoterapiei umaniste (I)

Principiile psihoterapiei umaniste.

Orientarea experienţialist-umanistă s-a conturat în domeniul psihoterapiei de-a lungul ultimei

jumătăţi de secol, nutrindu-se din gîndirea fenomenologică şi cea existenţială şi avînd la bază o
concepţie profund umanistă asupra naturii fiinţei umane. Terapeuţii acestei orientări pun accent
pe unicitatea omului, pe potenţialul latent care se aflăîn fiecare dintre noi şi care se cere
descoperit şi valorificat, peunificarea dintre corp, minte şi spirit. Postulatele de bază ale acestei
orientări sunt cele sugerate de James Bugental (1963):

 Omul este mai mult decît suma părţilor sale componente, adică nu poate fi înţeles doar
prin studierea ştiinţifică, separată, a părţilor şi funcţiilor sale;

 Omul există în contextul umanităţii şi nu poate fi înţeles dacă se ignoră experienţele sale
interpersonale;
72
  Omul este conştient şi nu poate fi înţeles de o psihologie care nu recunoaşte continuitatea
conştiinţei de sine şi nivelurile acesteia;

 Omul alege, el nu „suportă” existenţa, ci îşi creează propria experienţă;

 Omul este orientat spre scopuri, este orientat spre viitor, are obiective, valori şi
semnificaţii.

Dezvoltare personală, interpersonală şi transpersonală.

Conform literaturei de specialitate abordarea umanistă în teoriile personalității reprezintă a

treia forță. Caracteristicile esențiale ale abordării umaniste pot prezentate astfel:

 Focalizarea pe aspectele de vîrf ale experienței umane, printre care se enumără

creativitatea și toleranța;

 Valorizarea experienței subiective a individului;

 Accentuarea dimensiunii prezentului, cu minimalizarea celei trecute sau viitoare, în

abordarea teoretică;

 Postularea responsabilității fiecărui individ pentru tot ceia ce se petrece în viața sa.

Sinele este considerat de psihologii umaniști ca fiind potențialul creșterii și dezvoltării optime.
Conceptele de bază cu care operează a treia forță se găsesc în mică măsură în celelalte teorii și
sisteme. Ele sunt așa după cum reese din crezul psihoterapiei umaniste:

 iubire, creativitate, sine, creștere organism, gratificarea nevoilor bazale, actualizarea

Sine-lui, valori superioare, ființare, devenire, spontanietate, joc, umor, afecțiune,
transcendența ego-ului, responsabilitate, sens, experiență transcedentală, experiență e
vîrf, concepte interelaționate.

Orientarea psihologiei umaniste este bazată pe:

 respectul pentru valoarea persoanei;

 respectul pentru diferențele de abordare;

 extinderea conștientizării și deschiderea conștiinței sau a mentalului, cu acceptul

persoanei;

 interes pentru exploararea de noi aspecte ale comportamentului uman.

73
 Pentru umaniști, persoana dispune de resurse cvasi-nelimitate în a se realiza, împlini,
autodezvolta și autoregla, de un potențial de autodevenire care se poate autoactiva și direcționa
responsabil. De aceea ei neagă punctul de vedere al psihanaliștilor și behavioriștilor, care sunt
tentați să trateze ființa umană ca pe o structură pasivă, supusa acțiunii forțelor exterioare, fie
predeterminata de trecut, în cazul primilor, fie conditionată de stimulii externi din prezent, în
cazul ultimilor. Cu toate că acordă o importanță la fel de mare inconștientului, ca și psihanaliștii,
de la care preiau lucrul cu teme psihodinamice caracteriale și apetența pentru lucrul cu simboluri,
umaniștii preferă să aducă trecutul în prezent. Pentru ei important este să ajute clientul să
conștientizeze ceea ce este ascuns, reprimat, uitat, fară a se preocupa de interpretări sofisticate și
abstracte, straine experienței trăite. A face acceptat, înțeles, asimilat și depașit trecutul și
prezentul experimentat de subiect, prin integrarea polarităților, prin unificarea cu Sine și
deblocarea spontană, naturală a resurselor creative, rezolutive, reglatorii, constituie principalul
obiectiv al terapiilor umaniste.

Dintre psihoterapeuții umaniști, Carl Ransom Rogers s-a impus prin elaborarea conceptelor
de "self actual" și "self ideal", care se pot afla în relații de congruență sau incongruență, cu
impact asupra dezvoltării personale, stabilind și condițiile favorabile acesteia (considerația
necondiționat - singura modalitate de satisfacere a nevoii de respect, simpatie, aeceptare,
încredere și valorizare, empatia și congruența în relațiile interpersonale). Carl Rogers este
totodată și cel care depașește sfera psihologiei umaniste, anunțînd zorii celei de-"a patra forțe în
psihologie" - forța transpersonală.

Abraham Maslow este considerat în istoria psihologiei ca fiind cel mai important cercetător
în problemele motivației umane. Una dintre teoriile originale introduse de el, în cadrul
psihologiei umaniste, este "piramida trebuințelor umane" cu cele șapte niveluri și trei paliere.
Palierul de bază al trebuințelor fundamentale are două niveluri: nevoi fiziologice (foame, sete,
sexuale) și nevoi de securitate ca cele de adăpost, siguranță. Palierul superior de bază al
trebuințelor fundamentale are patru niveluri: nevoia de proprietate și dragoste; nevoia de stimă și
apreciere; nevoi cognitive; nevoi estetice, de frumusețe, ordine și simetrie. În vîrf, se află al
treilea palier, cu un singur nivel: actualizarea sinelui (self-actualization), adică implinire la
maximum a propriului potențial. Maslow introduce pe lîngă nevoile umane obișnuite, fizlologice
și psihologice și conceptul de "metanevoi" de realizare a Sine-lui. Acestea îl plasează pe individ
dincolo de cotidian, îmbogățindu-i viața prin valori mult mai înalte: frumusețe, unicitate, ordine,
perfecțiune, transcendență și dorința de a crea. Studiind dezvoltarea nevoilor de implinire ale
Sine-Iui, în special în cartea sa, Maslow pune în relație cu acestea o serie de caracteristici și
manifestări personale cum ar fi; - o mult mai eficientă percepție a realității; -toleranță; -
74
spontaneitate; - centrarea pe probleme și pe rezolvarea lor; - prospețime și vitalitate continuă; -
experiență mistică; - înțelegere manifestată față de ceilalți; - relații interpersonale profunde; -
structura caracterială democratică; - discriminare între sens și scopuri, semnificații și finalizări; -
simț al umorului manifestat neostil; - creativitate; - rezistență la enculturație.

Concepția de bază a psihologiei transpersonale este că dincolo de individ există mai mult
decît personalitatea acestuia. Personalitatea nu este decît una din fațetele întregii identități
individuale. De aceea, unul dintre scopurile terapeutice ale abordării transpersonale este de a
pune în corespondență personalitatea cu Self-ul total. Aceasta presupune mai mult decît
înțelegerea personalității în termenii activității personale, de zi cu zi. Daca acest lucru este
înțeles, "Sinele total" va ieși la iveală și își va asuma o poziție mult mai dominantă. Astfel, va
exista o mai mare unitate între minte și corp, întrucît sinele este eliberat de restricțiile
personalității. Ca rezultat, individualitatea va fi capabilă să se bucure de ceea ce oferă lumea, fară
să fie atașată acesteia (conform principiului non-atașamentului din filosofia și practica spirituală
yoga). Psihologia transpersonală își asumă o perspectivă extensivă în abordarea persoanei ca
ființă în dezvoltare și integrare perpetuă. Ea încorporează contribuțiile esențiale ale primelor trei
forțe în psihologie (psihanaliza, abordarea cognitiv-behavioristă și cea umanistă) și asimilează
constructiv, discriminativ, reargurnentînd dintr-o perspectivă modemă, știintifică, bazată pe
cercetări în domeniul fizicii, biofizicii și neuropsihologiei - o serie de fenomene și metode
abordate în disciplinele sapiențiale orientale și occidentale, cum ar fi: dezvoltare spirituală și
experiența mistică, cunoaștere, comunicare și acțiune paranormală, intuiție și stări modificate ale
conștiinței, tehnici de meditație și extinderea resurselor cognitive și creative.

CAPITOLUL IV. Abordări cognitiv-comportamentale în psihoterapie.

4.1. TEMA I. Psihoterapia cognitiv-comportamentală: geneză şi repere istorice(I)

Principiile psihoterapiei cognitiv-comportamentale.

Accentul depus de către abordarea cognitiv-comportamentală conform Hawton, Salkovskis,

Kirk și Clarc vizează formarea conceptelor în termeni ocupaționali și validarea empirică a
rezultatelor tratamentului. Această abordare poate fi utilizată atît în psihoterapia individuală cît și
în cea de grup. Aceasta se recurge și la indicatorii obiectivi pentru a valida eficiența demersului
75
terapeutic. O latură importantă a tratamentului reprezintă rezolvarea de probleme. Aspectele
psihoterapiei sunt descrise în mod explicit clientului, acesta colaborînd cu psihoterapeutul în
planificarea unor strategii de rezolvarea problemelor care îl dranjează pe client. Formularea
obiectivelor reprezintă factorul care determină succesul psihoterapeutic, aceasta are loc împreună
cu clientul, bazate pe informații detaliate în legătură cu factori care contribuie la menținerea
problemei simptom.

Principiul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale susține că modul în care individul se

compară sunt determinate de situațiile imediate și de felul în cares subiectul le interpretează.

Unul dintre principiile de bază ale acestui demers terapeutic se referă la faptul că emoţiile,
gîndurile, stările fiziologice şi comportamentele reprezintă elemente ale unui tot, astfel încît o
modificare a unuia dintre ele se va reflecta şi asupra celorlalte.

Demersul terapeutic porneşte de la modificarea cogniţiilor cu caracter dezadaptativ,

modificare ce va avea efecte şi asupra stărilor emoţionale, proceselor fiziologice şi
comportamentelor. Procesele afective şi comportamentele nu sunt determinate direct de stimulii
exteriori (de împrejurări), ci de modul în care subiectul le interpretează. Acest adevăr se
regăseşte în maxima filosofului grec Epictet, care spunea: „Oamenii nu sunt perturbaţi de situaţii,
ci de modul în care aceştia le privesc“.

Terapia cognitivă, în forma în care o cunoaştem astăzi, îşi are originea în studiile lui Beck
(1964) asupra depresiei şi are următoarele postulate:

 Gîndurile sunt cele care generează emoţii şi comportamente;

 Tulburările emoţionale sunt cauzate de un stil de gîndire negativă, disfuncţională;

 Aceste tulburări emoţionale pot fi vindecate sau ameliorate prin modificarea gîndurilor şi
convingerilor negative care au caracter dobîndit.

Watson și Rayner au anticipat principiile psihoterapiei comportamentale afirmînd că dacă

stimulul generator de teamă ar fi asociat cu un stimul agreabil, teama ar putea fi eliminată.
Astfel, dacă pacientul este instruit să-și imagineze o experiență anxiogenă intr-o situație
terapeutică relaxantă și securizantă el va constata curînd că experiența respectivă nu este urmată
de consecințele negative așteptate, reacția de evitare avînd un caracter nevrotic. Prin intermediul
unor procedee de acest tip pacientul învață să discrimineze între pericolele reale și fricile sale
iraționale. Aceasta interpretare pune accentul pe înțelegerea semnificației stimulilor de catre
pacient ea depășind limitele stricte ale conceptului de condiționare. Din acest motiv mulți
76
psihoterapeuți contemporani tind să interpreteze în felul acesta condiționarea, ei generînd
orientare denumita „psihoterapie cognitiv-comportamentala". Această abordare reduce
discrepanța dintre orientarile dinamice și cele comportamentale.

Pe parcursul procesului psihoterapeutic este nevoie ca individul să se simtă securizat pentru a

putea furniza informații despre evenimentele stresante. Realizarea acestui obiectiv are loc prin
intermediul atmosferei calde create, plină de încredere, terapeutul fiind empatic și gata să-l ajute
pe pacient să depășească dificultățile curente.

Suport empiric și eficacitate.

Bazele abordării cognitiv-comportamentale au fost puse de către A. Beck, care a elaborat o

teorie structurală asupra depresiei și o teorie psihologică care a fost definitivată de către A. T.
Rush și colaboratării săi.

Abordarea cognitiv-comportamentală leagă cogniția persoanei de comportamentul ei și

consideră că felul de a se comporta al unui individ într-o situație anumită depinde de
caracterisiticile situației și de modalitatea în care aceasta o interpretează. Controlul acestei idei
presuune că pentru a schimba comportamentul ineficient, se face inevitabilă intervenția asupra
felului în care acesta interpretează situațiile. Conform abordării problemele din sfera psihică este
rezultatul predominanței gîndurilor negative și al convingerilor disfuncționale, astfel încît în
tratamentul acestora se urmărește identificarea și înlocuirea acestora cu altele pozitive, realiste și
funcționale.

Reieșind din studierea terapilor behevioriste, terapiile cognitiv-comportamentale sunt focalizate

pe modificarea directă a comportamentului, ignorînd procesele raționale, de gîndire. Watson la
începutul sec. XX atrage atenția asupra factorilor cognitivi (gîndurile, așteptărille, interpretările
date unor evenimente), manifestă importanță în determinarea comportamentelor. Psihoterapia
cognitiv-comportamentală preia tehnicile behevioriste de modificarea comportamentelor și le
adaugă proceduri destinate schimbării convingerilor dezadaptative. Una dintre ideile importante
delimitată pe baza a diverselor cercetări pe baza terapiei connitiv-comportamentală este că modul
în care persoana se comportă în confruntarea cu obstacolele externe, ține nu numai de mărimea
obiectivă a acestora, ci și de imaginea, de reflectarea lor în plan intern, subiectiv. Stările
emoționale, neliniștea și nesiguranța, resimțite ca o reacție de panică, nu sunt justificate de
realitatea obiectivă, ci de modul subiectiv în care persoana a interpretat stimulii recepionați.
Astfel și clinicianul care percepe distorsionat diverse situații și le consideră amenințătoare sau
imposibile de rezolvat, poate genera sentimente de anxietate, neajutorare, neputință și

77
comportamente demisionatoare. Strategiile terapeuților cognitiviști este bazată pe învățarea
clientului să perceapă pozitiv evenimentele vieții, mai adaptativă, ce va duce la rezolvarea
probemelor emoționale. Acest tip de abordare se dovedește a fi eficient pentru persoanele cu
reacții emoționale perturbate, precum enxietatea și depresia.

Beck afirmă că în cadrul concepției sale despre tratarea depresiei, indivizii deprimați au
tendința de a evalua evenimentele din perspectivă negativă și autocritică. Astfel în procesul de
tratare a depresiei terapeutul tinde să ajute clientul spre conștientizarea distorsiunilor de gîndire
și să facă schimbări conforme cu realitaea. Este urmărită realizarea restructurării cognitive, astfel
încît pacientul să învețe să-și controleze stările afective prin intermediul identificării și
modificării modelelor negative de gîndire.

Gîndirea negativă include două componente: gîndurile negative automate care apar în mod
involuntar în anumite situaţii şi convingerile negative disfuncţionale care stau la baza acestora şi
reprezintă un fel de reguli de viaţă, formate în copilărie, în urma interacţiunii cu persoanele
semnificative din anturajul subiectului şi care îl ajută pe acesta din urmă să confere semnificaţie
evenimentelor lumii înconjurătoare. Odată structurate aceste convingeri, ele vor determina
modul de procesare al informaţiilor, influenţând felul în care o persoană gîndeşte, simte şi
acţionează. Între schemele cognitive (convingerile primare) şi gîndurile negative automate se
situează convingerile intermediare, care pot îmbrăca trei forme (Curwen:

 Atitudini: este foarte rău să te afli în pericol;

 Reguli de viaţă: trebuie ca întotdeauna să mă simt în siguranţă şi să acţionez cu

prudenţă;

 Supoziţii: dacă acţionez cu prudenţă, existenţa va fi mai puţin periculoasă.

Principalele tipuri de distorsiuni cognitive (paternuri de gîndire irațională) sunt:

 Gîndirea de tipul ,,totul sau nimic”. Evaluarea lucrurilor în alb negru, în termeni de
performanță sau eșecuri: dacă o performanță nu este considerată perfectă este considerată
eșec total;

 Suprageneralizarea. Atitudinea că un eveniment negativ sau pozitiv singular se va

produce la nesfîrșit;

78
  Concentrarea asupra negativului (catastrofizarea). Centrarea asupra unui eveniment
negativ oarecare, gîndirea orientată numai în această direcție care întunecă toate celelalte
evenimente pozitive;

 Descalificarea pozitivismului. Respingerea experiențelor pozitive, a nu le acorda

importanță menținînd stilul negativ de gîndire în ciuda evidențelor;

 Deprinderea de concluzii pripite. Tendința de a face interpretări negative chiar dacă nu

sunt suficiente pentru a formula astfel de concluzii;

 Maximalizarea și minimizarea. A exagerasau a subestima anumite lucruri;

 Judecata afectivă. A considera că modul de gîndire negativă, propriile emoții, reflectă

modul cum stau lucrurile cu adevărat;

 Cerințele absolutiste. Elaborarea a cîtorva emperative categorice după care te conduci;

 Etichetarea. A interpreta persoana (cel mai des negativ), în loc de a se referi la o greșeală
sau la un comportament anume. Eticheta poate fi pusă propriei persoane sau alteia;

 Raportarea la propria persoană. A se considera cauza unor evenimente negative, externe,

cu care nu este nici o legătură.

Caracteristicile terapiei cognitiv-comportamentale de scurtă durată pornesc de la faptul că:

 Stilul abordat de către psihoterapeut are un caracter activ şi directiv, dar în acelaşi timp
este bazat pe înţelegere şi comunicare empatică;

 Formularea problemelor reprezintă o etapă importantă.

4.2. Psihoterapia cognitiv-comportamentală: geneză şi repere istorice (II)

Metode şi tehnici.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală este integrată în cadrul terapiilor de scurtă durată:

între 5 și 20 de ședințe. Ședințele psihoterapeutice dispune de obiective precise, sun clar
structurate și presupun un plan de intervenție stadilit de comun acord de către psihoterapeut și
pacient. Interveția terapiei cognitiv-comportamentale este realizată în două etape distincte:

 Identificarea patternurilor de gîndire negativă iraționale și modificatoare acestora;

 Comportamente aferente.
79
 Identificarea patternurilor de gîndire negativă, iraționale.

Acesta reprezintă primul pas al demersului cognitiv-comportamental. Psihoterapeutul explică

clientului conceptul de gîndire negativă automată ca find gînduri negative, iraționale care se
declanșeză spontan în anumite contexte și care se referă la propria persoană, la lume, la viitor.
Aceste gînduri se constituie și se asociază cu divesre situații, încă din copilărie. Ele țin mai mult
de factori cum ar fi:

 Modul în care a fost tratat subiectul de către ceilalți, mai ales de către persoanele
semnificative din familie;

 De modul în care se simt și vorbesc despre ei înșiși, cei ce servesc subiectului drept
model de identificare;

 De ceea ce i s-a spus subiectului în legătură cu sine;

 De experiențele de viață mai importante prin care a trecut.

În scopul conștientizării de către pacient a modului de declanșare a acestor patternuri de gîndire,

terapeutul poate prezenta uneori un exemplu din viața sa personală. Prin intermediul uni astfel
mod de explicare clientul înțelege corect depre ce este vorba și totodată că orice om poate fi
victima gîndurilor negative. Se poate utiliza, de asemenea, ca suport tehnic lista principalelor
tipuri de distorsionări cognitive. Identificarea patternurilor de găndire negativă, iraționale poate
fi realizată prin:

 Discutarea unei experiențe emoționale recente;

 Utilizarea imaginației dirijate penru a-i permite clientului să trăiască sau să retrăiască
imaginativ o situație în care apare simptomul și să evoce gîndurile negative declanșate
spontan;

 Utilizarea jocului dramatic, în cazul clienților cărora le este greu de a evoca gîndurile
negative doar pe baza povestirii (în scopul de a permite reactualizarea cît mai veridică,
întreaga situație și patternurile de gîndire declanșate);

 Observarea și utilizarea modificărilor de dispoziție ale clientului din timpul ședinței

terapeutice;

 Determinarea semnificației unor evenimente în legătură cu care clientul nu a reușit să

declanșeze și să concretizeze patternurile de gîndire negativă.
80
2. Modificarea patternurilor de gîndire negativă iraționale și a comportamentelor aferente.

Acest proces are loc prin intermediul:

 Raționalizarea. Are loc procesul de explicație de către psihoterapeut asupra faptului că

stările afective disfuncționale sunt produsul gîndurilor negative și într-o măsură mai
mică de către împrejurările exterioare (relația gîndire, sentiment, comportament).
Psihoterapeutul poate oferi ca exemple situații din viața și experiența persoanlă.
Exemplul oferit de către Beck era că dacă o persoană aude un zgomot noaptea și se
gîndește că este un hoț, atunci apare o stare de teamă și se va ascunde sau va suna la
poliție. Dacă însă se gîndește că este vîntul care a trîntit geamul deschis, teama nu va
apărea și se va duce să închidă geamul;

 Furnizarea de informațiiasupra anxietății și mecanismelor de apariție și de întreținere a

acesteia. Îi este explicat clientului în detaliu siptomele anxietății și evoluția lor posibilă,
precizîndu-se astfel că acestea nu sunt periculoase și nici nu sunt semne ale unei boli
psihice grave;

 Verificarea veridicității gîndurilor negative automate în timpul și în afara ședințelor

terapeutice;

 Distragerea. Clientul este învățat să-și controleze simptomul concentrîndu-se asupra altor
activități și nu asupra stării proprii;

 Programarea activităților după reguli precise, evitînd supraîncărcarea și de a face mai

multe lucruri simultan, ceea ce sporește tensiunea și oboseala;

 Experimentarea în sfera comportamentelor (prin intermediul aplicării tehnicilor

comportamentale).

Simularea procesului de consiliere psihologică cognitiv- comportamentală.

Cu excepţia primei şedinţe, toate celelalte au o structură relativ standardizată, care însă nu
trebuie urmată în mod rigid. Această structură îi ajută pe terapeut şi client să economisească
timp, să nu omită elemente importante, să menţină o atitudine şi o orientare pragmatică şi să
monitorizeze mai uşor progresele înregistrate. Etapele unei şedinţe de terapie sunt următoarele:

 Evaluarea dispoziţiei clientului;

81
  Trecerea în revistă a evenimentelor care au avut loc în cursul ultimei săptămîni;

 Stabilirea agendei pentru şedinţa respectivă;

 Feedbackuri şi conexiuni cu şedinţele anterioare;

 Evaluarea îndeplinirii sarcinilor pentru acasă;

 Parcurgerea punctelor stabilite în agendă (ordinea de zi);

 Trasarea noilor teme pentru acasă;

 Solicitarea unor feedbackuri referitoare la modul în care s-a desfăşurat şedinţa de

psihoterapie.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată este orientată către scop. Atunci cînd
clientul îşi prezintă problemele în faţa terapeutului, acesta din urmă îl încurajează să le exprime
în termeni comportamentali. Astfel, unui client care afirmă că se simte deprimat, terapeutul îi va
cere să explice în ce mod se manifestă depresia sa. Un alt exemplu: dacă pacientul se plînge că
nu mai ţine o dietă corespunzătoare sau că a abandonat activităţile care înainte îi făceau plăcere,
modificarea în sens pozitiv a acestor comportamente poate deveni unul dintre obiectivele
terapiei. Specificul terapiei cognitiv-comportamentale constă în combaterea stilului distorsionat
de gîndire. Aşa cum am subliniat, terapia cognitiv-comportamentală porneşte de la premisa că
gîndurile şi convingerile sunt cele care determină stările afective, comportamentele şi reacţiile
fiziologice ale individului. Gîndurile negative sunt combătute, spre exemplu, prin intermediul
metodei dialogului socratic, ajutându-l pe client să sesiseze caracterul nerealist şi lipsit de logică
al acestora. Palmer şi Dryden (1995) şi Palmer şi Strickland (1996) ne prezintă o listă de
întrebări care îi pot fi utile terapeutului specializat în psihoterapia cognitiv-comportamentală de
scurtă durată:

1. Care este dovada că respectiva convingere este adevărată?

2. Oare un om de ştiinţă ar fi de acord cu punctul tău de vedere?

3. Unde scrie aşa ceva?

4. Ar fi de acord colegii sau prietenii cu ideile tale?

5. Este toată lumea de acord cu acest punct de vedere? Dacă nu este, ce crezi că îi determină pe
ceilalţi să nu fie de acord?

82
6. Ce anume face ca această situaţie să fie atît de îngrozitoare?

7. Va mai fi atît de rău peste o lună, două sau mai multe luni?

8. Oare nu exagerezi importanţa problemei tale?

9. Oare nu prezici o situaţie, fără a avea dovezi că cel mai rău lucru se va întîmpla?

10. Dacă nu vei putea suporta acest lucru, oare ce se va întîmpla cu adevărat?

11. Oare nu cumva te concentrezi prea mult asupra slăbiciunilor tale, ignorîndu-ţi calităţile?

12. Nu cumva te stresezi în privinţa modului în care vor evolua lucrurile în loc să le iei ca atare şi
să încerci să rezolvi situaţia?

13. Unde te duce un astfel de gînd sau atitudine?

14. Oare convingerea ta te ajută să-ţi atingi obiectivele?

15. Nu gîndeşti cumva în termenii „totul sau nimic“?

16. Nu cumva îţi pui etichete cu caracter general („incapabil“) dacă ai făcut o greşeală minoră?

17. Oare nu priveşti evoluţia evenimentelor în mod prea personal?

18. Nu îţi stabileşti singur standarde rigide, de genul „trebuie neapărat“; oare au aceste standarde
sau reguli un caracter constructiv?

19. Oare nu dai vina în mod excesiv pe ceilalţi, pentru a te simţi bine pe moment?

Terapia cognitiv-comportamentală de scurtă durată generează modificări în comportamentul

clientului încă înainte ca demersul terapeutic să se fi încheiat. Clientul îşi va însuşi o serie de
abilităţi şi deprinderi sociale şi de rezolvare de probleme, deprinderi care îl vor transforma în
propriul său terapeut. Acest lucru se întîmplă deoarece clientul are un rol activ în timpul
şedinţelor de terapie şi în cadrul realizării sarcinilor pentru acasă. Trebuie menţionat că demersul
terapeutic este limitat în timp şi presupune obligatoriu şi lucrul individual al clientului (sarcinile
pentru acasă).

4.3. TEMA III. Fundamentele teoriei cognitiv- comportamentale.

Raţional vs iraţional. Modelul ABC cognitiv.

În scopul realizării anumitor obiective sunt interprinse diverse activități în calea cărora
intervin diverse obstacole față de care dezvoltăm păreri care pot fi:
83
  Raționale sub forma unor atitudini sau concepte de orientare pozitivă și constructivă de
depășire a dificultăților;

 Iraționale care înbraca forma uor patternuri adsolutiste categorice care posedă un caracter
distructiv.

Modul în care subiectul reaționază în fața situațiilor cotidiene sau în fața unor situații solicitante
implică trei aspecte:

- Subiectul reacționaează cognitic, adică oferă anumite păreri, credințe opinii asupra
persoanelor, obiectelor, activităților implicate în situație;

- Reacționarea afectivă în relație cu diverse elemente ale situației;

- Reacționarea comportamentală, care presupune acționarea într-un anumit fel a subectului,

în funcție de ceea ce crede și simte.

În cazul în care între cele trei aspecte există o relație stabilă se poate vorbi despre fomarea și
menținerea unei atitudini. Atitudinea reprezintă o anumită predispoziție, orientare în rapot cu un
obiect care înglobează convingerile, trăirile afective și comportamentespecifice în raport cu acest
obiect. Prin intermediul stabilitățiilor relativă atitudinile reprezintă o cristalizare a experienței
anterioare, astfe în momentul întîlnirei cu obiectul noi îl percepem într-un anumit fel.

În scopul restructurării paternelor de gîndire Elis (părintele psihoterapiei rațional-emotive

propune modelul A, B, C, D, E. Elis consideră ,, oamenii se perturbă ei înșiși într-o măsură mai
mare decît sunt perturbați de forțe nefavorabile din mediul lor timpuriu sau din mediul social de
mai tîrziu și de aceea ei au unica și remarcabila putere de a înțelege ceea ce au de făcut pentru a
fi mai puțin nevrotici, pentru a-și schimba gîndurile iraționale, simțămintele inadecvate și
84
comportamentul disfuncțional, pentru a deveni sănătoși sub aspect mintal și a putea să se
dezvolte comform propriilor obiective”. (Albert Elis 1987). Principiile modelului sunt explicate
clientului în cadrul primelor ședințe în care:

A. (activator), reprezintă evenimentul extern activator, situația care produce o stare

emoțională negativă;

B. (beliefs), face referință la sistemul de credință al subiectului care este impus între
sistemul activator și consecințele acestuia și consecințele acestuia care pot fi:

iBs. (irational belifes) credințe iraționale apte de a produce stări afective negative intense;

rBs (rational belifes) credințe raționale care le înlocuesc pe cele iraționale ca rezultat al
restructurării cognitive. Acestea dispune de un caracter mai puțin extremist și conduc la
refacerea stărilor afective negative.

C. (consequences) consecințele, stările afective considerate ca fiind produse de evenimentul

activator A, dar care sunt de fapt, consecința sistemului de credințe B.

D. (dispute), repezintă contraargumentarea adică procesele prin care credințele iraționale

sunt înlocuite pe baza unor exerciți de logică cu credințe mai raționale și mai realiste. Clientul
este învățat să îșiadreseze întrebări în legătură cu autenticitatea și adevărul credințelor iraționale.
Această metodă este aplicată fiecărei credințe iraționale în parte;

E. (effects) reprezintă efectele restructurării cognitive care se reflectă în diverse planuri:

aE (afectiv) prin intermediul modificării dispoziției, reducerea furiei, a anxietății;

bE (comportamental) prin declanșarea de comportamente orientate spre scop, spre realizarea de

probleme;

cE (cognitiv) prin formarea unui set de atitudini pozitive care se pot generaliza și la alte situații.

Avantajele acestei orientări sunt:

 Pacienții își comută atenșai de la simptome, stări afective negative sau comportamente
de eșec;

 Realizarea faptului că existența lor capătă un sens real, ceea ce îi cere să renunțe la
sentimentele de inutililitate sau al ideilor suicidare;

85
  Subiectele obțin plăcere de pe urma intereselor lor vitale și astfel le vine mai ușor să
accepte aspectele mai puțin agreabile ale existenței lor de pe alte planuri;

 Ei încep să se perceapă pe sine ca ,,buni” și ,,utili” pentru că sînt antrenați într-o

cauză ,,bună” și ,,valoroasă”. Trebuie să fim atențila faptul că există posibilitatea ca
indivizii să aibă tendința spre autodevalorizare, dacă respectiva cauză eșuează.

4.4. Fundamentele teoriei cognitiv- comportamentale (II).

Emoţii funcţionale şi disfuncţionale.

Emoția reprezintă o reacție subiectivă la un anumit eveniment caracterizată prin modificări la

nivel fiziologic (creșterea frecvenței cardiace, a pulsului), comportamental (ex. expresiile faciale)
și experiențial (sentimentele). Emoție se numește ceea ce simți în situații extreme cum ar fi
plăcerea, neplăcerea, spaima sau cînd incerci ceva nou.

Emoțiile reflectă dorința individului de a rezolva problemele în viața, modul în care

se confruntă cu aceste probleme„ Emotiile sunt complexe și au diferite componente fizice și
mentale. Emoțiile sunt compuse din:

– Sentimente subiective;

– Răspunsuri fiziologice;

– Comportament expresiv.

Emoțiile apar pentru a servi unor scopuri fizice și psihologice și sunt considerate ca fiind
trasatura fundamentală umană. Rolul emoţiei este să ne ajute să monitorizăm comportamentul
social și să regularizăm interacțiunile cu ceilalți. Corect gestionate, ele nu sunt dăunatoare; fac
parte din viața noastră, din procesul nostru de vindecare sau de eliminare a stresului. Ele ne pot
motiva pentru o acțiune bună sau rea.

După polaritatea lor,  emoţiile se împart în pozitive şi negative.

  Emoţiile pozitive apar atunci cînd există congruenţă motivaţională. Aceasta înseamnă că

evenimentele concrete sunt în concordanţă cu scopurile persoanei.

Emoţiile negative apar atunci cînd situaţia concretă este în contradicţie cu scopurile

individului, blocîndu-le sau îngreunînd atingerea acestora.

86
 După funcţionalitatea lor, emoţiile se împart în funcţionale şi disfuncţionale.
Funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea unei emoţii se stabileşte în funcţie de consecinţele
comportamentale ale acesteia raportate la scopurile persoanei. Emoțiile funcționale sunt cele care
mobilizează subiectul iar cele disfuncționale cele care îi pun piedici.

Emoții negative funcționale:

 Tristețe;

 Îngrijorare;

 Regret;

 Nemulțumire.

Emoții negative disfuncționale:

 Depresie;

 Anxietate;

 Vinovăție;

 Agresivitate;

 Furie.

87
 Între procesele de gîndire și cele emoționale există o legătură strînsă astfel nu situațiile
negative deranjează subiectul ci felul în care aceasta este percepută. Oamenii sunt diferiți și
reacționaează diferit la diverse situații, fiecare vede lucrul dintr-o anumită perspectivă. Individul
este capabil de a-și schimba anumite emoții și comportamente în cadrul unei situații anumite,
este necesar de a se schimba felul în care individul se raportează la situație.

Transformarea convingerilor iraţionale în convingeri raţionale.

Modificarea modului de gîndire negativă în cadrul terapiei cognitiv-comportamentală are loc

prin intermediul a:

a) Clientului i se cere să consulte materiale din care învață cum să combată gîndurile
negative;

b) Trasarea unor sarcini de natură comportamentală mai eficiente de distrugere a gîndurilor

negative ese lupta activată împotriva lor.

Cîteva dintre sarcinile trasate clientului pot fi elucidate astfel:

 Distragerea atenției prin confundarea în activități agreabile. Imaginație rațional-

emotivă; subiectul trebuie săși imagineze cît mai în detaliu evenimetul negativ și să se
gîndească asupra acestuia din punct de vedere rațional.

 Realizarea deliberată a situației în care subiectul nu se simte confortabil.

 Asumarea riscului: realizare unor acțiuni de care subiectul se teme.

 Exersări pe plan comportamental; subiectul trebuie să repete acțiuni pentru care nu

are aptitudini sau pe care îi e frică să le realizeze.

 Autoacordarea unor recompense sau acțiuni.

c) Clientului i se cere ca timp de o lună să dedice 15 – 30 minute pe zi pentru a aduce

contraargumente înscris la ideile și gîndurile iraționale.

Astfel clientul învață să devină propriul său terapeut pentru problemele viitoare. Temele
scrise se discută cu terapeutul în cadrul fiecărei ședințe.

Pentru a fi eficient terapeutul trebuie să fie suficient de inteligent pentru a nu se lăsa prins de
caracterul dramatic al evenimetului activator. De asemenea el nu trebuie să manifeste acces
pentru a-l face pe client să-i agreeze, pentru a-l proteja pe acesta sau penru a-l ajuta pentru că

88
altfel cade în plasa tendințelor de victimizare și neajutorare ale acestuia. Pentru a verifica în ce
măsură clientul crede cu adevărat în proprile afirmații iraționale, terapeutul trebuie să—i pună
întrebări suplimentare

4.5. TEMA V. Paşii procesului de psihoterapie şi consiliere cognitiv-

comportamentală.

Evaluare şi consiliere.

Una dintre cele mai influente teorii legate de formarea emoţiilor este teoria evaluării.
Conform acestei teorii ( Smith & Lazarus, 1993), emoţia ia naştere ca rezultat al unei întîlniri
între persoană şi mediu. Emoţia rezultantă depinde de modul în care această tranzacţie este
evaluată de individ, dacă este evaluată ca fiind dăunătoare, benefică, ameninţătoare sau
provocatoare. Tranzacţia se formează implicînd atît scopurile individului, cît şi reprezentarea
cognitivă a întîlnirii. Evaluările (cogniţii calde) denotă modul în care reprezentările întîlnirii cu
situaţia-stimul sunt procesate în termeni de relevanţă pentru scopurile persoanei, cît şi pentru
starea sa de bine. În acest model, evaluarea primară şi secundară servesc la a genera emoţii, după
care evaluarea precum şi emoţia cauzată influenţează mecanismele de coping, care acţionează la
rândul lor asupra întîlnirii persoană-mediu. Această tranzacţie modificată persoană-mediu este
apoi re-eevaluată, şi procesul continuă în cascade de secvenţe evaluare-emoţie.

Consilierea cognitiv-comportamentalăîși găsește originea în psihanaliza lui A. Adler (fiecare

individ prezintă o concepție proprie despre lumea obiectivă) și psihologia cognitivistă. Această
metodă sa dovedit a fi eficientă în tratarea puseurilor de panică și a anxietății generalizate.
Anxieteatea fiind generată de gîndirea negativă structurată pe două niveluri:

 Gîndurile și imaginile negative care apar în starea de anxietate;

 Afirmațiile și regulile cu caracter disfuncțional ce reprezintă seturi de atitudini și credințe

pe care indivizii le au despre ei înșiși și despre lumea înconjuratoare;

În procesul de consiliere cognitiv-comportamentală clientul și consilierul elaborează și

planifică strategiile de rezolvare a problemelor cu care se confruntă. Formularea precisă înpreună
cu clientul a obiectivelor pe baza unor informații detaliate în legătură cu factorii ce contribuie la
menținera problemei simptom. Consilierul își aduce aportul asupra asigurării uni climat de
încredere reciprocă în care subiectul să se simtă securizat pentru a fi capabil să comunice în mod
real. Este necesară informarea clientului că activitatea psihoterapeutică îl va ajuta să se simtă
89
mai sigur, va căpăta abilități prin care să rezolve atît problemele curente cît și pe cele similare
din viitor.

Adeții abordării cognitiv-comportamentale consideră importantă evaluarea inițială a clientului

prin:

 Interviu;

 Auto-monitorizare;

 Autoevaluare (chestionare, scale de evaluare);

 Observarea directă a comportamentului subiectului.

Metodele și tehnicile utilizate în consilierea cognitiv-comportamentală sunt grupate în:

Metode și tehnici de identificare a gîndurilor negative:

 Descrierea unei experiențe emoționale recente;

 Tehnica imaginației dirijate sau a jocului dramatic în scopul determinării subiectului să

retrăiască o experiență emoțională.

 Tehica modificărilor de dispoziție în cursul ședinței de consiliere, datorită faptului că

funcțiile și dispozițiile pot fi utile pentru declanșarea automată a gîndurilor subiectului;

 Tehnica determinării semnificației unui eveniment.

Metode și tehnici de modificare a gîndurilor și comportamentelor negative:

 Raționalizare. Consiliereul explică relația stabilită dintre cogniție, afectivitate și conduită;

 Distragerea. Are loc prin concentrarea consiliatului asupra conținutului unei conversații
și nu asupra stării proprii în scopul exercitării unui control direct și imediat asupra
simptomului;

 Furnizarea unor informații cu privire la manifestările anxietății;

 Programarea activităților. Subiectul evaluează sub aspect afectiv, pe o scară de la 0 la

100, activitățle pe care le desfășoară, iar consilierul o listă de principii ale planificării
timpului;

90
  Verificare veridicității gîndurilor negative autonome. Consilierul și clientul identifică
soluții raționale de înlocuire a gîndurilor negative autonome.

Strategii de disputare a cogniţiilor iraţionale.

Disputa empirică.

Se dispută dovezile empirice ale gîndurilor disfuncționale. Pe fondul dovezilor existente se

generează o nouă alternativă rațională. Pentru disputare se folosesc intrebari de genul "Ce
evidențe aveți că este așa cum spuneti?", sau  "Pe ce va bazați ceea ce afirmați?".

Disputa logică.

Se dispută aspectele logice ale gîndurilor iraționale și se arată că aceste gînduri nu sunt logice.
Se utilizează întrebări de genul: "Este logic?", "E adevarat?", "De ce nu e așa?", "Unde e scris că
e așa?",  "Există vreo legitate care spune ca e așa?".

Disputa pragmatică.

Se dispută aspectele pragmatice și ale gîndurilor disfuncționale. Se utilizează întrebări de

tipul: "La ce vă ajută să vă gîndiți în acest mod acum sau în alte momente?", "Ce consecințe
pozitive are acest gînd?", "Această convingere ne ajută să rezolvam problema practică, să ne
atingem scopurile, duce la consecințe pozitive, reduce starea afectivă neplacută ?, Ce se întamplă
cînd te gîndești în acest mod?, Cum te simti cînd te gîndești în acest mod?".

Alegerea unui anumit tip de dispută se face în funcție de tipul de argumentare pe care vedeți
că îl folosește clientul. De exemplu, dacă observați că un client folosește o dispută logică pentru
a-și susține punctul de vedere e indicat să folosiți și dumneavoastra același tip de dispută. De
multe ori cele 3 moduri se folosesc combinat.

În disputarea credințelor iraționale terapeutul poate folosi mai multe stiluri cum ar fi:

 Stilul socratic. În scopul identificării aspectelor logice incosecvente cu realitatea sau

dezaptative ale gîndurilor disfuncționale consilierul folosește mai multe întrebări.
Astfel este urmărit scopul ca clientul să ajungă singur la concluzia că aceste gînduri nu
îi folosesc și este ajutat să genereze alternative raționale.

 Stilul didactic. Consilierul explică clientului din ce motiv anumite gînduri poartă un
caracter disfuncțional sau irațional, și de ce altele sunt raționale.

91
  Stilul umoristic. Umorul devine modul prin intermediulcăruia are loc schimbarea
gîndurilor și credințelor iraționale. Este necesară formarea unei bune relații terapeutice,
clientul să posede simțul umorului, umorul să vizeze gîndurile și nu clientul și o
sincronizare bună a revenirii la problemă.

 Stilul metaforic. În procesul de disputare sunt folosite metaforele, pentru a ajuta

clientul să înțeleagă aspectul disfuncținal al gîndurilor sale. Folosirea metaforelor
relevă o importanță deosebită în procesul de consiliere al copiilor, pentru a-i ajuta să
înțeleagă mai bine cum funcționează gîndurile negative.

Particularităţi ale consilierii la persoane de diferite vîrste.

Psihoterapia cognitiv-comportmantală dispune demai multe sensuri. Terapia cognitivă și

comportamentală clasică reprezintă un model de abordare într-un sens restrîns. În sens larg
aceasta se referă la perspectiva cognitivă asupra întregii psihoterapii în măsura în care vizează
modificarea comportamentului, a modului de prelucrare a informației și a felului în care este
trăită o situație traumatică. Abordare asupra modelului cognitiv comportamental manifestă și
unele tehnici dinamice de orientare psihanalitică și experinețială.

Terapia cognitiv-comportamentală la copii reprezintă o extensie a fundamentelor terapiei

comportamentale bazate pe teoria învățării clasice operante și prin modelare, putînd fi utilă în
tratamentul tulburărilor psihice. Multe dintre tehnicile utilizate la copii și adulțise aseamănă cu
cele utilizate în terapia comportamentaală.

Cele mai multe forme de psihoterapie a copiilor și adolescenților sunt bazate pe metode
nonverbale și nondirective cum ar fi:

 Terapia prin joc;

 Artterapia;

 Formele cognitive;

 Hipnoza (mai puțin răspîndită) etc. Dar cu creșterea în continuare de adaptare a diverse
tehnici preluate de la adulți.

În scopul unei consilieri sau psihoterapii a copilului și adolescentului se face necesară

evaluarea precisă a situațieii copilului. În acest scop sunt urmărite următoarele etape:

92
 1. Obținerea informației despre copil din mai multe surse cum ar fi: părinți, educatări
profesori învățători, direct de la copil sau prin intermediul observației directe.

2. Compararea acuzelor actuale în raport cu reacțiile comportamentale ale copilului;

3. Aprecierea faptului dacă este necesară inițierea tratamentului sau lucrurile se vor rezolva
de la sine însuși;

4. Alegerea cadrului terapeutic potrivit;

5. Alegera tehnicii în raport cu problemele prezentate de către copil.

Alți factori importanți în procesul de consiliere sau psihoterapie sunt:

 Vîrsta. Copii și adolescenții devin a fi cei mai receptivi la psihoterapie în special la

hipnoză, în comparație cu persoanele de vîrstă adultă;

 Nivelul cognitiv – extremele. Superdotații și cei subdotați se pretează la psihoterapie, se

face necesar un ascendent asupra clientului;

 Nivelul de culturalizare. Cu cît copilul este mai primitiv cu atît colaborarea devine mai
dificilă;

 Se face necesară prezența unui diagnostic prescris datorită faptului că există indicații și
contradicții precise ale psihoteraapiilor.

În general alegerea metodei este făcută în funcție de trei criterii:

1. După valențele psihoterapeutului;

2. După client (diagnostic, personalitate);

3. În dependență de timpul avut la dispoziție.

Tehnicile cogniti-comportamentale compun o varietate mare în special pentru copii care

presupun manipularea răspunsurilor comportamentale. Toate tehnicile cogniti-comporamentale
intervin în scopul de a modifica gîndirea. Aceste tehnici identifică, testează realitatea și
concretizează cocepțiile distorsionate și schemele care însoțesc aceste credințe. Prinintermediul
reevaluării și a concentrării gîndirii clienții sunt înălțați să:

 Să-și monitorizeze găndurile negative automate (cognițiile);

 Să recunoască legătura dintre cogniție, trăire și comportament;

93
  Să examineze evidența pro și contra gîndurilor automate;

 Săsubstituie interpretările bazate pe realitate în locul celor bazate pe negativitate;

 Să învețe să identifice credințele desfuncționale care predispune clientul la astfel de

experiențe.

Depresia şi anxietatea la copii şi adolescenţi.

Anxietaea reprezintă una dintre cele mai răspîndite probleme de sănătate mintală din
perioada copilăriei și adolescenței. Aceasta reprezintă o problemă de sănătate obișnuită și
comună care poate persista și la vîrsta adultă în cazul în care a fost tratată necorespunzător.
Tulburările de anxietate din perioada copilăriei manifestă consecințe negative, dificilde perceput
imediat asupra stării de bine a copilului si asupra funcționalității de zi cu zi. Una dintre
porblemele care poate duce la anxietate reprezintă limitarea explorării a ceea ce este nou ceia ce
duce la micșorarea zonei de confort a copilului. Pentru a reduce starea de anxietate copilul sau
adolescentul recurg la comportamente de evitare care oferă o stare de siguranță de moment. Pe
moment de lungă durată anxietatea devine tot mai intensă.

Emoțiile care însoțesc această tulburare sunt frica șineliniștea. Un model integrativ de
conceptualizare al anxietății implică trei tipuri de elemente responsabile de mecanismul
acestora:

 Vulnerabilitatea biologică;

 Vulnerabilitatea psihologică;

 Contextele specifice de viață.

Taxomania tulburărilor de anxietate implică:

1. Anxietatea de separare (frica de abandon);

2. Tulburarea de anxietate generalizată (manifestată prin intermediul prezenței îngrijorărilor

excesive);

3. Anxietatea socială (refuz școlar și mutismul selectiv);

4. Fobiile specifice (exprimate sub forma fricii de animale, de dentist, de medici);

5. Tulburarea obsesiv-compulsivă;

94
 6. Tulburarea de panică;

7. Tulburarea de stres post traumatic.

Tratamentul anxietății prin intermediul terapiei cognitiv-comportamentale are loc prin

intermediul aplicării mai multor tehnici cum ar fi lauda, recompensa sau alte strategii de întărire
a comportamentului normal. Cele mai recente proceduri de investigație conțin proceduri
specifice care au ca obiective percepția supra stimulului aversiv sau a pericolelor, proces numit
și restructurare cognitivă. În primă fază acest proces reprezintă identificarea gîndurilor negative
și înlocuirea acestora cu gînduri sau interpretări alternative acestora. Modelarea reprezintă o
interveție prin intermediul căreia copilul observă o altă persoană care interacționează cu succes
cu situația sau obiectul aversiv. Modelarea poate fi făcută cu ajutorul unui model real sau a unui
model simbolic prin vizionarea unui film sau prezentarea unor poze. Modelarea adesea este
urmată de tehnica de expunere.

Depresia și anxietatea reprezintă o manifestare nu atît de rară în cadrul vieții copilului sau
adolescentului. Dat fiind faptul că aflat în cadrul perioadei de dezvoltare a copilăriei sau
adolescenței individul manifestă o rată crescută a vulnerabilității din partea cadrului social care
poate afecta starea sa afectivă. Dacă în cazul adolescentului tabloul afectiv al acestuia poate fi
suprapus cu tabloul uni adult in cazul copiilor acesta capătă un caracter mai specific.
Particularitățile dezvoltării influențează și modifică aspectul clinic al acestor manifestări.
Depresia exprimată prin intermediul prismei copilului ia aspectul iritabilității, nemulțumirei, al
tristeței însoțită de scăderea performanțelor școlare și scăderea apetitului, al autoînvinovățirei,
posibilitatea gesturilor suicidare, pierderea energiei, insomnie sau hipertensiune. Starea
depresivă a școlarului poate fi elucidată prin prezența următoarelor caracteristici:

 Scăderea capacității de concentrare a atenției;

 Scăderea performanțelor școlare, refuzul școlar;

 Iritabilitate, evitarea activității de joc, evitarea interacțiunii cu cei din jur;

 Incapacitatea de a se descurca în situații stresante, prezența caraterului violent;

 Prezența simptomelor psihosomatice cum ar fi: cefalee, dureri abdominale, tulburări

vegetative;

 Tendința de discuție a factorului de moarte, tendințele de suicid fiind mai rare la această
vîrstă.

95
 La adolescenți simptomatologia adesea este similară cu ce a adultului. Adolescentul este
capabil de a cunoaște și conștientiza despre starea în care se află. Aceasta poate prezenta
următoarele caracteristici:

 Pierderea interesului și plăcerii, lipsa energiei;

 Tulburări de somn și de apetit;

 Sentimente de nefericire, inutilitate, eșec;

 Ideile suicidare sunt des prezente precum și tentativele de sinucid.

Factorii cauzal al diagnosticului tulburărilor afective la copii și adolescenți pot fi grupați în:

 Factori predispozanți sau de vulnerabilitae (factori genetici, biologici, de mediu);

 Factori precipitanți (evenimente negative din viață).

Psihoterapia cognitiv-comportamentală aduce un aport considerabil asupra procesului de

diminuare a depresiei prin intermediul aplicării metodelor de restructurare și raționalizare.

Particularităţi ale psihoterapiei şi consilierii de grup.

Experienţa clinică a demonstrat în timp că multe dintre problemele emoţionale ale

persoanelor care solicită sprijin psihoterapeutic sunt legate de dificultăţile de relaţionare şi de
comunicare ale acestora. Astfel de situaţii pot fi abordate atît în cursul unei psihoterapii
individuale, cît şi în formula terapiei de grup. În grup, clienţii au ocazia să lucreze asupra
propriilor probleme în prezenţa celorlalţi participanţi, să constate că nu sunt singurii care se află
într-o situaţie de dificultate, să observe reacţiile celorlalţi la comportamentele, ideile sau
relatările lor şi de asemenea să-şi exprime opiniile şi sentimentele faţă de colegi şi faţă de
reacţiile lor.

În terapia de grup un terapeut sau o echipă terapeutică lucrează cu mai multe personae,
reunite în vederea aceluiaşi scop; rezolvarea unor probleme de natură psihică. În grup clienţii au
ocazia să lucreze asupra propriilor probleme în prezenţa celorlalţi participanţi, să observe
reacţiile acestora la comportamentele, ideile sau relatările lor şi, de asemenea să-şi exprime
opiniile şi sentimentele faţă de ceilalţi şi faţă de reacţiile lor. De multe ori, psihoterapia de grup
se foloseşte combinată cu sau ca un supliment al terapiei individuale.

Grupul terapeutic oferă ocazia individului să constate că nu este singurul care se află într-o
situaţie de dificultate, că şi alte personae traversează perioade dificile şi trăiesc o stare de
96
discomfort psihic, că alţii au probleme la fel de grave sau poate chiar mai grave. Aceste
constatări sunt de natură să estompeze sentimentele de singurătate, deznădejde, lipsă de speranţă.

Este mai ales cazul grupurilor omogene, formate din clienţi cu acelaşi tip de problematică.
Contactul cu alte personae aflate în suferinţă îi poate da ocazia unui participant la grup să îşi
mobilizeze resursele personale pentru a-l sprijini pe celălalt, să îşi reconsidere propria situaţie
observînd cu mai multă obiectivitate aspectele pozitive din viaţa personală , să înveţe noi
strategii de a face faţă dificultăţilor provocate de situaţia comună. Efecte de acest tip se obţin şi
în grupurile heterogene, alcătuite din clienţi cu probleme diferite (depresivi, anxioşi, persoane cu
tulburări emoţionale, etc.). Raţiunea pentru care se formează grupuri heterogene este de a
compensa în cadrul relaţiilor intragrupale excesele comportamentale, atitudinale, afective ale
participanţilor. Aceştia au ocazia de a interacţiona cu persoane foarte diferite de ei înşişi, de a
observa patternuri şi strategii de acţiune complet nefamiliare şi de a testa noi modalităţi de a intra
în contact şi de a comunica. Atunci cînd obiectul terapiei este individul avem de a face mai
degrabă cu o psihoterapie în grup. Iar atunci cînd obiectul este grupul în sine vorbim de
psihoterapie de grup (cuplu, familie, echipă de lucru etc.). Generic însă se foloseşte termenul de
psihoterapie de grup, la modul general.

4.6. TEMA VI. Ariile de extindere a psihoterapiei cognitiv-comportamentale.

Centrare pe simptom, eludarea etiologiei.

Vindecare bazată pe învăţare, condiţionare şi decondiţionare comportamentală.

Pentru psihoterapiile comportamentale, bolile psihice sunt deprinderi învațate în mod

involuntar, repetate și întarite prin stimuli specifici din mediu. Pentru vindecare se recurge la
decondiționare și descoperirea și învățarea unor alternative de comportament.

Dezvoltată de către A. T. Beck, Terapia Cognitivă Comportamentală este o formă a

psihoterapiei în care terapeutul şi clientul lucrează ca o echipă pentru a identifica şi rezolva
problemele. Terapeuţii folosesc modelul cognitiv pentru a ajuta clienţii să îşi depăşească
dificultăţile prin modificarea gândirii, comportamentului şi răspunsului emoţional. Termenul
cogniţie înseamnă a conceptualiza, a şti, a recunoaşte. Mai exact, procesul gîndirii este cel care
acoperă asimilarea cunoştinţelor, reactualizarea şi aplicarea lor, dezvoltînd credinţe pe baza
acestora, rezonîndu-le şi reţinându-le. Astfel, această teorie poate fi definită ca un studiu care
este descriptiv cu privire la modul în care conceptul de cogniţie joacă un rol important în
determinarea patternului comportamental al unui om.

97
 Albert Bandura a furnizat date valoroase teoriei dezvoltării cognitive. Conform studiilor sale,
comportamentul cognitiv al unui om este în foarte mare măsură legat de agresiune, fiind un
rezultat al emoţiilor restricţionate, care au fost suprimate pentru o perioadă lungă de timp. Teoria
lui cognitiv-comportamentală se învârte în jurul conceptului de observare, atenţie şi retenţie. El a
mai afirmat că o persoană îşi dezvoltă instinctele, inteligenţa şi credinţele prin cartografierea
cognitivă mentală, care include observarea mediului înconjurător. De exemplu, dacă o persoană
observă un incident şi acesta prezintă interes, persoana îşi îndreaptă întreaga atenţie spre el şi îl
stochează în memorie, în acest mod dezvoltându-se pattern-urile comportamentale. Teoria
învăţării sociale derivă din studiile lui Bandura, care a susţinut că învăţarea observaţională se
face în relaţie cu trei modele: modelul viu (o persoană manifestă comportamentul dezirabil),
instrucţiile verbale (un individ descrie comportamentul dezirabil în detaliu şi instruieşte persoana
care doreşte să asimileze comportamentul) şi simbolic ( prin intermediul massmedia, filmelor,
internetului, literaturii în acest caz modelul este un personaj real sau fictional).

Teoria lui Bandura încorporează aspecte cognitive şi comportamentale ale învăţării. Învăţarea
comportamentală presupune că mediul în care oamenii trăiesc îi determină pe aceştia să se
comporte într-un anumit mod. Învăţarea cognitivă presupune că factorii psihologici au rol
esenţial în influenţarea comportamentului. Învăţarea socială sugerează că o combinare a celor doi
factori influenţează de fapt comportamentul uman.

Terapia comportamentală se bazează pe principiile teoriei învățării (condiționare operantă și

clasică) și e direcționata spre reacțiile specifice anxioase la stimulii obiectivi nepericuloși (fobii,
compulsiuni, reacții psihofiziologice, tulburări de dinamica sexuală) și disfuncționalitatea
cognitivă ca expresie a schemelor patogene. Metodele terapiei comportamentale pleacă de la
faptul ca anxietățile și comportamentele maladaptative persistente fiind condiționate (învățate),
decondiționarea (dezvățarea) acestora prin diferite metode poate asigura succesul terapeutic sau
măcar ameliora suferința globală. Terapeuții comportamentaliști își concentrează atenția pe
înlăturarea simptomelor manifeste, trecînd pe plan secund experiențele particulare și conflictele
interne ale clientului (atributele cogniției).

Obiectivul terapeutic este bine delimitat, concret și vizează :

 Suprimarea comportamentelor  maladaptative;

 Substituirea lor cu comportamente nonanxiogene.

Elementele caracteristice terapiei cognitiv-comportamentale sunt:

98
  Terapia folosește teoria și legile învățării și aplicarea lor experimentală;

 Schimbarea în procesul psihoterapiei este urmarită mai ales sub aspect comportamental;

 Scopul terapiei constă în schimbarea comportamentului inadecvat prin centrarea asupra

acestuia, considerat ca simptom;

  Nu se acordă atenție cauzalității profunde care a generat simptomul. Terapia se

desfășoară în prezent, aici și acum.

Terapia cognitiv comportamentală s-a dovedit eficace în tratamentul a numeroare

tulburări, avînd efecte vizibile în timp. Teoria învăţării sociale este o parte importantă în cadrul
acestui tip de terapie, dovedindu-şi valoarea aplicativă pe parcursul anilor. Întradevăr, oamenii
învaţă în mare parte prin observare şi modelare, interacţionînd constant cu mediul înconjurător.
În modificarea schemelor şi a răspunsurilor condiţionate este necesară aflarea sursei
comportamentului problematic, iar teoria învăţării sociale poate uşura găsirea acesteia. Învăţarea
socială are loc atît conştient cît şi inconştient şi este un lucru absolut firesc, fiind vitală pentru
adaptarea unui individ la societate şi la normele acesteia, problematic fiind momentul în care o
persoană învaţă comportamentele indezirabile social.

Aplicaţii în practica clinică.

Terapia cognitiv-comportamentală reprezintă o formă de psihoterapie integrative care se

bazează pe teoria conform căreia există o relaţie de reciprocitate între procesele cognitive (ceea
ce gîndim), emoţii (ceea ce simţim) şi comportamente. Terapiile cognitiv-comportamentale s-au
dezvoltat prin combinaţia dintre două forme majore de psihoterapie:

 Terapiile comportamentale, bazate pe aplicarea clinică a teoriilor comportamentale, cum

sunt principiile învăţării (primează rolul condiţionării clasice şi al condiţionării operante);

  Terapiile cognitive, bazate pe aplicarea clinică a cercetărilor privind rolul structurării

cognitive a experienţelor în determinarea emoţiilor şi comportamentelor.

Terapia cognitiv comportamentală presupune o formă a terapiei lumitată în timp și presupune

realizarea unor evaluări minuțioase de către psihoterapeut în scopul stabilirei problemei ce
urmează a fi abordată și stabilirea și implementarea unui plan de interveție bine structurat.
Terapeutul și clientul colaborează în acest scop pentru identificarea și înțelegerea problemei prin
prisma relației dintre gîndire, emoții și comportamente. Conceptul , aici și acum” reprezintă
principiul pe care este abordate elaborarea unor strategii și scopuri terapeutice. Acestea fiind

99
monitorizate și evoluate pe parcursul terapiei. Dobîndirea și utilizarea unor abilități într-o
manieră activă reprezintă accentul pe care este centrată abordarea cognitiv-comportamentală. În
timp clienții învață să aplice principiile acestui model terapeutic în viața de zi cu zi cu nescesitate
scăzîndă de îndrumare din partea terapeutului. Indeplinirea acestui rol face ca activitatea
subiectului să nu fie perturbată și după sfîrșirea terapiei.

Terapia cognitiv-comportamentală este utilizată în sens larg pentru toată gama de probleme
cum ar fi:

 Tulburări anxiogene (tulburarea de panică, fobii specifice, anxietate socială, anxietate

generală, tulburare obsesiv-compulsivă);

 Depresie;

 Tulburări de comportament alimentar;

 Tulburări de somn;

 Disfuncții sexuale;

 Dependență de substanțe psihoactive;

 Tulburări de personalitate.

Poate fi aplicată sub formă de psihoterapie:

 Individuală;

 De grup;

 De cuplu sau de familie.

Strategii de colaborare cu părinţii şi profesorii. Educaţia cognitiv- comportamentală.

Stilul terapeutic este unul colaborativ în care copilul, părinţii acestuia şi clinicianul

formează o echipă de lucru. Copiii au un rol activ în aplicare tratamentului fiind implicaţi în
testarea realităţii propriilor cogniţii, convingeri şi asumpţii. Experimentelecomportamentale
reprezintă forme obiective de validare a cogniţiilor, dar oferă de asemenea şi o modalitate
eficientă de auto-cunoaştere şi restructurare cognitivă. Intervenţiile cognitiv-comportamentale
sunt centrate pe dezvoltarea  abilităţilor, oferind copiilor posibilitatea de a învăţa şi aplica o serie
de deprinderi şi strategii eficiente pentru a face faţă anxietăţii. Abilităţile existente sunt

100
valorizate şi utilizate pentru a creşte auto-eficacitatea copilului.  În final, intervenţia cognitiv-
comportamentală este bine stabilită într-un cadru limitat de timp, scopul fiind de a promova şi
încuraja auto-ajutorarea clienţilor.

Implicarea copilului și a părinților în procesul de intervenție cognitiv-comportamentală și

angajametul spre a exploara posibilitățile pentru schimbare reprezintă efectuarea primului pas în
direcția tratamentului. Urmează o altă etapă, cea de formulare a problemelor cu accentul pe
conținutul specific și etapele procesului terapeutic. Această etapă este dezvăluită împreună cu
copilul și familia, oferindu-se raţionamente pentru intervenţie şi date de conţinut. Intervenţia
începe inevitabil cu anumite informaţii de psihoeducaţie, în care copilul şi părinţii beneficiază,
din partea specialistului în sănătate mintală, de explicaţii cognitive cu privire la simptomatologia
prezentă şi tratamentul cel mai eficient (dovedit ştiinţific şi empiric). Această psihoeducaţie este
centrată pe conceptualizare celor trei domenii de bază (cognitiv, emoţional şi comportamental).

Implicarea părinților in cadrul procesului terapeutic asigură un beneficiu particular și

contribuie la menținerea rezultatelor penru o perioadă mai lungă de timp. Participînd la ședințele
de psihoterapie părinții sunt familiarizați cu anumite particularități cognitiv-comportamentale de
intervenție a tratamentului. Părinții devin a fi o resursă importantă în susținerea și menținerea
noilor abilități dezvoltate de către copil în cadrul procesului terapeutic. De asemenea este
important de menținat că părințiil la rîndul lor se confruntă cu probleme semnificative care pot
duce și menține comportamentul nesănătos al copilului. În cazul în care este necesar se solicită
încurajarea prestării tratamentului specializat a adulților. Convingerile părinților deasemenea
joacă un rol important. Acestea ori că duc la dezvoltarea anumitor probleme a copilului ori că
uneori împiedică dezvoltarea armonioasă a acestuia.

Plan de intevenție asupra copilului cu dereglări cognitiv-comportamentale.

Puncte de Modalități de intervenție.

pornire.
Familie.  Masuri psihologice și psihopedagogice;

 Diminuarea experiențelor negative în relația părinte-copil;

 Influențarea problemelor comportamentale prin intermediul

consecințelor pozitive/negative ale acestora.

Grădiniță/școală  Măsuri psihologice și psihopedagogice: combaterea problemelor

. comportamentale prin intermediul cooperării cu
educatorul/învățătorul; înlăturarea cauzelor care duc la performanțe
101
 școlare scăzute.

Copil. Tratamentul psihologic și cerințe pedagogice: training de menținere a atenției,

antrenarea abilităților sociale, terapie individuală, terapie prin joc etc.

Lumea contemporană este caracterizată de o evoluție rapidă și imprevizibilă a științei și tehnicii,

astfel fiind generator a unei mișcări rapide de idei, de investiții și descoperiri care influențează
profund comportamentul uman. Cercetările dezvoltării umane indică faptul că, în general, copii
și adolescenții parcurg etape imprevizibile de dezvoltare și creștere datorită multitudinii
factorilor educaționali aceste schimbărui apar în toate planurile educaționale. Educația cognitivă
poate fi interpretată, în sens larg și restrîns, în raport de dimensiunea generală a activității de for-
mare-dezvoltare intelectuală a personalității educatului. În sens larg, educația cognitivă include,
în perspectivă psihologică, evolutivă, educația senzorială (tipică ante/preșcolarului, școlarului
mic), educația intelectuală (tipică școlarului mediu și mare; preadolescentului, adolescentului,
studentului etc.) și educația științifică (lansată din perioada școlarității mici și mijlocii, cu
dezvoltări specifice în perioada: școlarității mari, postșcolară, universitară, postuniversitară etc.).
Formula generică de educație intelectuală este justificată pedagogic ca model de formare-
dezvoltare cognitivă superioară. Din punct de vedere psihologic, poate fi substituită prin cea de
educație cognitivă, care acoperă toate stadiile de evoluție ale proceselor cognitive. În această
perspectivă, putem opera delimitarea între educația cognitivă senzorială și educația cognitivă
intelectuală, determinată de caracteristicile proprii vîrstelor psihologice, traduse și reflectate
pedagogic și la nivelul curriculumului (ante, preșcolar).

În sens restrîns, educația cognitivă reprezintă o tendință de evoluție inovatoare a educației

intelectuale în calitatea sa de conținut general al activității de formare-dezvoltare a personalității
educatului bazată pe valorile adevărului științific (obiectivitate, esențialitate, generalitate,
necesitate, legitate). Pune accent pe procesul de construcție a cunoștințelor, de interiorizare a
structurilor epistemologice în contextul specific disciplinelor de învățămînt, dar și al vîrstelor
psihologice.

Educația comportamentală reprezintă formarea și modelarea creativității coportamentale astfel

încît aceasta să fie agreabiă și productivă. Educația cognitiv-comportamentală presupune
formarea unor abilități cognitive, raționale adecvate care să reflecte o reacție comportamentală
adecvată și un ansamblu comportamental prosocial. Modelul cognitiv-comportamental reprezintă
interrelaționarea cognițiilor și a comportamentului. Astfel educația cognitiv-comportamentală
devine a fi necesară pentru creșterea persoanlității apte de a distinge caracteristicile ansamblului

102
real și interpretarea realității în sine, așa cum este ea nu prin prisma negativismului. Astfel
conform modelului cognitiv-comportamental gîndirea rațională, echilibrul emoțional și percepția
realității adecvat denotă formarea unui comportament agreabil.

CAPITOLUL V. Abordări pozitive în psihoterapie.

5.1. TEMA I. Psihoterapia pozitivistă: geneză şi repere istorice (I).

Principiile psihoterapiei pozitiviste.

Psihoterapia pozitivă reprezintă o metodă umanistică transculturală și psihodinamică de

psihoterapie. Metoda dată este centrată pe conflict și orientată pe capacități, elaborată de către
Nossrat Pesechkian în Germania începînd cu anul 1968. Psihoterapia pozitivă reprezintă metoda
specifică care își are baza pe propria teorie subliniază noi aspecte ale înțelegerii naturii umane și
conduce la modalități specifice de intervenție și tratament.

Situația actuală din psihoterapia pozitivă determină dezvoltarea unor metode care să fie
atît economice cît și eficiente. În acest proces nu se subînțelege numai adăugarea unor noi
metode diversității imense de teorii, motode, concepte și procedee dejaexistente ci se pune
problema unei dezvoltări principiale în timp ce multe dintre procedeele psihoterapeutice deja
existente se bazează pe tulburări și boli, medicina și psihoterapia preventivă necesită un alt tip
de abordare, care să prezinte ca punct de plecare posibilitățile de dezvoltare și abilitățile
omului, și nu tulburările sale. În cazul în care aceste abilități sunt reprimate, neglijate, dezvoltate
unilateral, apar situații de conflict, fie latente, fie manifeste.

Psihoterapia pozitivă este axată pe trei principii:

  Principiul speranței. Acest principiu oferă o perspectivă pozitivă asupra tulburărilor

psihice; în loc să elimine de la început o problemă, individul ar trebui să o înțeleagă și să-
i descopere aspectele pozitive. Astfel, tulburările de somn pot fi privite ca aptitudinea de
a fi în alertă și de a rezista cu puțin somn; anorexia este ocazia de a necesita puțină
mîncare și de a rezona cu fenomenul de foamete în lume.

103
  Principiul echilibrului. Descrie dinamica și conținutul conflictului. Potrivit psihoterapiei
pozitive, fiecare persoană are propria modalitate de a face față problemelor - modalități
orientate spre corp, orientate spre realizări, spre relații, sau orientate spre fantezie.
Afecțiunile și simptomele apar atunci cînd acest mecanism este dezechilibrat - armonia și
egalitatea trebuie să caracterizeze aplicarea modalităților de administrare a conflictului
intrapsihic.

 Principiul consultației. Această perspectivă strategică oferă cinci etape ale psihoterapiei
pozitive: observarea sau exprimarea dorințelor și problemelor, inventariul evenimentelor
din ultimii 5 - 10 ani, sprijinul oferit în situația pacientului sau activarea resurselor
pacientului de a face față conflictelor, verbalizarea sau dezvoltarea aptitudinilor de
comunicare, extinderea obiectivelor pentru un viitor mai indelungat.

Metoda psihoterapiei pozitive este bazată pe imaginea pozitivă a omului, conform căreia
omul prin natura sa este bun și înzestrat cu diferite tipuri de capacități:

 Fizice;

 Mentale psihice;

 Sociale;

 Spirituale.

Bolile și tulburările devin a fi interpretate într-un mod pozitiv, utilizîndu-se în interpretare

povești, anecdote, exemple din alte culturi. Pacientul este încurajat de a juca un rol foarte activ în
procesul propriei vindecări. Psihoterapia pozitivă susține că individul uman este alcătuit din
patru părți: cop, minte, emoții și spirit. Ajutarea clientului în dezvoltarea pripriilor capacități
înăscute și căpătarea echilibrului în viața de zi cu zi, reprezintă scopul procesuluui terapeutic.
Pacientul de asemenea este încurajat de a deveni terapeut pentru familia sa și pentru cei din
anturajul său. Psihoterapia pozitivă reprezintă o abordare interdisciplinară și utilizează o serie de
tehnici aparținînd unor altor metode în scopul flexibilizării adaptării la situația
clientului/pacientului.

Psihoterapia pozitivă poate aborda orice tip de pacinet, indiferent de limba sau nivelul social,
și indiferent de cultura din care provine. Aceasta devine a fi posibil datorită celor două tipuri de
capacități de bază:

 Capacitatea de a iubi (care reprezintă emoțiile);

104
  Capacitatea de a ști (care reprezintă cognițiile).

Prin intermediul interpretării într-o manieră pozitivă a simptomelor clientului/pacientului

psihoterapia îl ajută pe acesta să-și găsească și să-și evalueze propriile capacități de bază.

Psihoterapia pozitivă oferă noi aspecte în înțelegerea naturei ființei umane. Luînd în
considerație aspectele transculturale, nu doar oferind o bază de înțelegere a conflictelor
individuale, ci avînd un impact enorm asupra problemelor urgente ale omenirii (problemele
imigrației, problemele sociale ale trăirilor în curs de dezvoltare, relațiilor interculturale,
prejudecăți etc.). cele nouă teze care caracterizeză pe deplin psihoterapia pozitivă sunt
următoarele:

1. Principiul auto-ajutorării. Cuvîntul pozitiv din denumirea metodei derivă de la positium –

ceia ce însemnă ceea ce este faptic și dat. Conflictele și tulburările pe care le au pacienții
nu sunt singurile lucruri faptice date. Pacientul poartă cu sine și capacitatea de a face față
conflictelor. Pacientul nu suferă numai de tulburarea sau conflictul în sine, ci și din cauza
lipsei sentimenului de speranță pe care îl generează un diagnostic. Pacientul învață să
renunțe la rolul de pacient și să devină terapeut pentru sine, precum și pentru mediul din
care provine.

2. Teoria microtraumelor. Această abordare este axată pe dinamica conflictului și pe

conținutul conflicteor. Experiențile traumatice pe care le are individul din experiența sa
conduc la descrierea patologiei. În paralel psihoterapia pozitivă a dezvoltat un chestionar
de evaluare a conținutului conflictelor. Chestionarul poate fi aplicat individual,
pacientului sau familiei. Baza teoretică a acestuiinstrument fiind reprezentată de teoria
conținutului conflictului.

3. Aspectele transculturale. Cadrul transcultural reprezintă baza psihoterapiei și terapiei

pozitive de familie. Aceasta permite analiza persoanei nu numai ca individualitate dar și
din punct de vedere a grupului din care provine întrucît cadrul cultural unde se dezvoltă
persoana o infuențează în mod direct precum și familia în care ceștem ne influențează
modul în care percepem viața. Toate aceste influențe determină modul în care persoana
devine o entitate unică. Această unicitate poate la rîndul său să determine probleme intra
și interculturale între persoană și semenii săi.

4. Unicitatea fiecărei persoane. Terapia trebuie să ia în considrație nevoile pacientului și să

se adapteze la unicitatea reprezentată de fiecare pacient în parte. Psihoterapia pozitivă

105
 percepe boala mai mult decît o trăsătură individuală. Boala reprezintă de asemenea
calitatea relației în cadrul familiei și societății de unde provine pacientul.

5. Concepte, mituri, povești orientale și înțelepciune populară. Toate acestea sunt utilizate
în scop terapeutic astfel incluzînd în procesul terapeutic a intuiției și imaginației.
Poveeștile pot fi utilizate ca mediator între terapeut și client, prin intermediul acestora se
poate sugera și schimba orientarea punctului de vedere a pacientului, fără a ataca sau
devaloriza conceptele care îl ghidează. Această schimbare a poziției permite in final
pacientului să vadă că există și alte puncte de vedere legate de propria problemă, să
reinterpreteze problema pe care o are și să se orienteze în viitor ținînd cont de actuala
interpretare.

6. Terapia pozitivă de familie. Reprezintă o idee specială de abordare terapeutică a familiei.

Cu toate că familia stă în centrul atenției terapia nu se oprește la a vedea familia ca
singura unitate teoretică. Membrii familiei devin a fi văzuți atît individual cît și împreună
luînd în considerație factorii sociali relevanți pentru tratament. În final pacienții sunt
încurajați să utilizeze instrumentele psihoterapiei pozitive pentru a da o nouă formă
mediului în care convețuesc.

7. Terminologia utilizată în psihoterapia pozitivă a fost astfel dezvoltată încît să poată fi

înțeleasă de oricine, indiferent de clasa socială, educație.

8. Psihoterapia pozitivă oferă o concepție de bază pentru tratarea oricărei boli, tulburări sau
conflicte.

9. Aspectele metateoretice. P.P, oferă un concept comprehesiv conform căreia metode și

tehnici diferite de psihoterapie pot fi utilizate complementar avînd ca scop unic ajutorarea
pacinetului.

Psihoterapia pozitivă: similarităţi şi diferenţe culturale, abordare transculturală.

Psihologia pozitivă manifestă tendința de a ține cont de similarități și diferențe culturale.

Individul are nevoi unice dar și nevoi cu caracter universal, după cum sunt cele reprezentate în
piramida lui Maslow. Psihoterapia pozitivă manifestă interes față de similarități și diferențe între
culturi (europeană, asiatică, africană), tipuri de societăți (societate agrară sau post industrială),
religii și diferite dominații (creștinism, budism, islamism etc.), clase sociale diferite, aspecte
subliniate te antropologii culturali și dovedite de antropologia psihologică în scopul unui succes

106
terapeutic. Psihologia pozitivă își găsește succesul în probleme de emigrație, căsătorii
transculturale, interetnice, depășirea prejudecăților, stiluri de viață alternative.

La momenul actual cînd vorbim despre diferențele culturale în cadrul psihoterapiei, acest
fapt este recunoscut și acceptat. Inițial această atitudine fiind absentă. În practica
psihoterapeutică nu pot fi omise diferențele culturale, în caz contrar nu ar fi posibilă intervenția
asupra persoanelor de naționalitate diferită. În cazul în care aceste particularități vor fi omise este
prezent riscul de a induce psihoterapeuții într-o singură direcție, aceasta ulterior fiind aplicată
asupra pacienților. Perioada contemporană este caracterizată prin dispariția distanțelor
geografice, oamenii cu particularități culturale diferite intră în contact, trăiesc împreună,
activează în sfere profesionale comune. Abordarea diversifitățiilor și similarităților culturale
reprezintă un punct care caracterizează întreaga psihoterapie pozitivă. Acest aspect atrage o
importanță deosebită deoarece prin prisma caracteristicilor culturale se evidențiază aspectele
conflictului individual. Acest aspect denotă o importanță socială deosebită cum ar fi: problemele
muncitorilor emigranți, problemele ajutorilui susținerii țărilor cu un nivel scăzut de dezvoltare,
dificultăți care apar în cadrul comunicării cu persoane apartenente a unei orientări culturale,
probleme în cadrul familiilor membrii ai cărei provin din culturi diferite, prejudecățile și
limitarea acestora, modele alternative adoptate din culturi diferite.

În cadrul psihoterapiei pozitive se atragea atenția asupra faptului că unul și același model de
conduită în cadrul diverselor culturi elucidează comportamente diferite. Spre exemplu în diverse
țări cu cultură diversă este adoptat um mod specific de a saluta un trecător, boala la fel este
privită din punctul de vedere cultural precum și moartea. Scopul psihoterapiei pozitive constă în
a oferi pacientului un exemplu dintr-o cultură diferită care este folosit în scopul diminuării unei
probleme anumite. Astfel terapeutul și pacientul privesc problema din alt punct de vedere
constatînd astfel că problema poate fi abordată și în alt mod. În cazul conflictului putem constata
că milioane de oameni procedează într-un mod diferit, aceasta se extinde și asupra bolii și a
morții.

Această abordare ne orientează spre așa numita schimbare a punctului de vedere, pacientul
își lărgește orizontul și cunoaște noi posibilități de soluționare a problemelor.

Ca abordare transculturală psihoterapia pozitivă are în vedere conflictele individuui la nivel

(micro, macrro, mega), din acest motiv pe lîngă valoarea terapeutică a metodei, psihoterapia
pozitivă poate fi însușită ca mod de viață, datorită faptului că manifestă impact asupra
individului, familiei, comunității în care trăiește, promovînd un mod de gîndire pozitiv și pașnic.

107
 5.2. TEMA II. Psihoterapia pozitivistă: geneză şi repere istorice (II).

Resemnificarea în psihologia pozitivă.

Conform psihoterapiei pozitive orice eveniment negativ, tulburare și conflicte pot fi

resemnificate într-un mod pozitiv. În cadrul psihoterapiei pozitive după cum am mai vorbit
reeșim din abilitățile și capacitățile pacientului. Practic aceasta funcționaează în următorul mod:
plasăm întrebarea referitor la simptom ori boală, pentru individ sau grup de indivizi și se
încearcă împreună cu pacientul de a găsi aspecte și momente pozitive.

Spre exemplu ce astecte pozitive are depresia?

Ce aspecte pozitive manifestă dereglările somnului?

Ce funcții îndeplinesc durerile în stomac?

Ce ar semnifica pentru pacient durerea, inima șa.

Vor urma cîteva modele de interpretare pozitivă a simptomatologiei bolilor în comparație cu

interpretarea tradițională acceptate de către individ sau comunitate.

Interpretare tradițională. Interpretare pozitivă.

Frica de Incapacitatea subiectului de a se afla și Capacitatea de a evita cu succes

singurătate. de a face față situațiilor dificile. situațiile periculoase, obiectelor și
Dificultate. subiectelor.

Disfuncții Incapacitate de a întreține relații Abilitatea de a evita sfera

sexuale. sexuale și de primi satisfacție de la conflictuală a sexualității.
relațiile sexuale.

Încăpățînarea. Incapacitatea individului de a se Abilitatea de a spune ,,nu”, de a

conforma ordinei instalate. reproșa și de a manifesta autoritate.

Decădere, Incapacitatea de a planifica și Ablitatea de a ignora anumite norme

(lipsa direcționa cu problemele elementare și de a acționa contrar acestora.
supravegherii) cotidine, dezordine, neplăceri,
. comportament asocial.

Depresie. Stare deprimată în cadrul unui Abilitatea de a reacționa adînc

comportamnet preponderal pasiv. emoțional la conflicte.

Lenea. Insuficiența sîrguinței, manifestarea Abilitatea de a te limita de la cerințe

108
 caracterului slab. accentuat mărite.

Rigiditate. Lipsa orgasmului. Abilitatea corpului de a spune nu.

Concurența Invidie, relații tensionate între frați și Posibilitatea de a dezvolta relații de

dintre frați și surori, incapacitatea de a fi gata să parteneriat, capacitatea de a te axa pe
surori. cedezi în ceva anume. propriile interese, abilitatea de a face
față agresivității.

Astfe interpretarea pozitivă este a bolilor este manifestată astfel:

 Anorexie nervoasă – capacitatea de a te limita la cerințe limitate. Capacitatea de a

participa la foamea mondiala.

 Incapacitatea de reține micțiunea nocturnă - abilitatea de a plînge în jos.

 Agresivitate. Capacitatea de a reacționa la ceva anume spontan, emoțional și direct.

 Alcoolism – capacitatea prin intermediul alcoolului de a face situațiile conlictuale

suportabile pentru o anumită perioadă.

 Comportament ambivalent – capacitatea de nu te lega prin promisiuni.

 Gelozie - capacitatea de a iubi și în același timp de a te comporta așa ca să nu te

iubească.

 Cleptomanie - capacitatea de a găsi ceva anume înainte ca cineva să piardă.

 Mania – capacitatea de a vedea sticla pe jumătate goală, de a te percepe important și de a

privi prin măruțișurile vieții.

 Masahism - capacitatea de a oferi partenerului plăcere.

 Paranoia – capacitatea de a privi asupra propriei persoane ca centrul lumii și a forțelor

tainice a acestuia.

 Stres – capacitatea și adaptarea organismului la situații noi.

Astfel devine posibil de interpretat orice tip comportamnetal, orice boală și orice disfuncție
psihică de natură psihologică sau psihosomatică. Scopul interpretării pozitive este vizat prin
intermediul schimbării punctului de viziune, în acest caz pacientulare o atitudine mai distanțată
și mai variată asupra modului de rezolvare a problemei sale.

109
 Comunicarea argumentativă, dezvoltarea potenţialului şi mobilizarea resurselor
interioare.

În cadrul psihoterapieipozitive comunicarea argumentativă este de preferat tăcerii, care

generează o mai mare tensiune și distanțare în timp. Pentru terapia pozitivă a familiei este
caracteristic nu numai luarea în calcul a indivizilor ci și a factorilor sociali relevanți în procesul
de vindecare. O familie disfuncțională se confruntă nu numai cu problme individuale dar este
caracteristică și prin modul de raportare socială în cadrul comunității în care trăește. Dezvoltarea
potențialului uman și mobilizarea resurselor interioare reprezintă un alt aspect important al
psihoterapiei pozitive. Individul uman deține în sine un potențial extraordinar de mare de a face
față crizelor și problemelor cu care acesta se confruntă. Din acest motiv psihoterapia pozitivă
este orientată spre dezvoltarea potențialului uman și mobilizarea resurselor individuale. În
cadrul psihoterapiei pozitive pacientul capătă posibilitatea de a se ajuta singur , de a deveni
propriul terapeut, de a scăpa de caracteristicile unui oarecare diagnostic, de a depăși conduita de
bolnav, mobilizînd forțele personale și participînd la propria vindecare. În cadul ființei umane
există două caracteristici fundamentale native; capacitatea de a iubi, care reprezintă partea
afectivă, emoțională și capacitatea de a cunoaște ce reprezintă aspectul cognitiv și cognițiile pe
care individul le dezvoltă. În cadrul psihoterapiei pozitive pacientul nu este numai cel care
suferă de o boală și este supus tratamentului, dar șii figura centrală în coordonarea cu boala.
Acest fapt presupune că pacientul și cei apropiați acestuia vor fi informați personal despre boală,
aceasta fiind făcută într-o manieră care să nu releve situația complicată sau fără soluție, a
neputinței medicinei de a rezolva ceva ce într-un mod în care descrierea bolii va lăsa posibilitate
pentru perspectiva unei soluții individuale.

Modelul prin intermediul căruia pacientul poate să se ajute pe sine însuși este formulat de
către terapeut astfel încît să fie ușor perceptibil, într-un limbaj familial pacientului, de a explica
pacientului și a celor ce îl înconjoară lucrurile astfel încît șă-i trezească spre inițiativă.

Din punct de vedere psihopatoofiziologiei se iau în vedere patru elemente:

 Plîngerile și fiziologia;

 Conflictul actual: patru forme de abordare a conflictului – situația tensiunii psihosociale;

 Conflictul de bază: patru forme de manifestare a idealurilor – condițiile dezvoltării

primare;

 Concepția actuală și de bază: dinamica interioară a conflictului.

110
 În modul următor este percepută relația între plîngerile pacientului, situația tensiunii
psihosociale, condițiilor de dezvltare primară și a dinamicii interioare a conflictului.

5.3. TEMA III. Ariile de extindere a psihoterapiei pozitiviste.

Boala în psihoterapia pozitivă şi terapia sistemică.

În cadrul psihoterapiei pozitive boala reprezintă mai mult decît o simplă trăsătură a
personalității individului ca beneficiar al acesteia. Boala reprezintă reflecția calității vieții
relațiilor de familie și societate. Aici se face referință între psihoterapia pozitivă și terapia
sistematică care susține că dacă un element dintr-un anturaj devine a fi deficitar, sau dacă un
element dinter-un sistem suferă, este afectat întregul sistem, datorită faptului că toate elementele
sistemului interrelaționaează și astfel dacă un element este bolnav întregul sistem suferă. Oricare
conflict dispune de evoluție și istorie proprie, există o cauză care se amplifică pe parcurs la care
se adaugă aspecte secundare, atunci cînd nu se poate trece peste momentul terninus se
declanșează boala. Aspectele secundare sunt percepute ca microtraume care conduc în final la
aspectul patologic al problemei și nu numai cauza inițială.

Modelul conflictului în psihoterapia pozitivă (forma scurtă) este reprezentat în modul următor:

a) Conflictul actual.

Evenimentele vieții și microtraumele se contopesc în personalitatea individului, în sfera fizică,

socială și spirituală. În această structurare a tensiunilor exterioare și a determinațiilor
posibilităților personale penru procesarea acestor tensiuni apare conflictul actual. Cercetările
științfice au demonstrat că în cadrul culturilor diferențiale, procese psihologice identice în sfera
socială sunt clasificate ca stres. Astfel următoarele evenimente au fost clasificate în funcție de
intensitatea stresantă pe care o au:

Decesul partenerului de viață 100

Divorțul 73

Despărțirea partenerilor de viață 65

Detenția 63

Moartea unei rude apropiate 63

Trauma sau boală 53

Căsătoria 50

Pierderea locului de muncă 47

111
 Adoptarea unui copil 45

.......... ........

Schimbarea ritmului de somn 16

Schimabrea compoziției familiei 15

Schimbarea obiceiurilor în alimentație 15

Vacanța 13

Crăciunul 12

O încălcare nesemnificativă a legii 11

b) Conflictul actual bazal.

În toate culturile capacitățile actuale se formează încă din perioada prenatală. Acestea sunt
prezente în toate perioadele și etapele vieții, acestea se reflectă și asupra reacțiilor următorilor 5
ani ca dobindite pe parcursul dezvoltării atitudinii. În cadrul terapiei este posibilă atingerea
regresiei parțiale (spre exemplu în relația de fidelitate) în cazul unui astfel de conținut al
procesului structurarea personalității este de prisos.

c) Conflictul cheie.

Predispoziții spre aceasta sunt direcțiile de dezvoltare a capacităților de bază (cele patru sfere
ale abilităților de cunoaștere și dragoste) în forma lor individuală: ca rezultat se formează
pregătirea pentru a proceda într-un mod anumit și modelul de conduită care încadrează
componentele afective și emoționale a acestora care se contopesc formînd conflictul cheie.

Acest conflict cheie este considerat punctul central al deciziei cum va evolua viitoarea
direcție a conflictului.

Metoda de vindecare bazată pe teoria apariției bolii.

Nucleul implicării terapeutice în psihoterapia pozitivă și terapiei de familie este strategia de

vindecare structurată din cinci trepte. Punctul de bază al actului terapeutic reprezintă capacitățile
actuale și de bază. Astfel reeșim atît din dereglări cît și din capacitățile posedate la moment de
către individ. Scopurile terapiei sunt formulate individual, conținutul lor înregistrate de către
următoarele momente:

1. Procesul pozitiv.

112
 În acest cadru se încearcă de a nu scăpa din vedere toate posibilitățile atît a abilităților cît și a
dereglării. Astfel spre exemplu ne punem întrebarea, ce priorități oferă anxietatea? Ce funcții
îndeplinește dereglareaade somn? Ce semnifică pentru mine acest fapt, de ce îmi este frică ori
sunt într-o stare de depresie? Astfel cum am menționat mai sus și boala poate fi interpretată
pozitiv:

 Agresivitate. Capacitatea de a reacționa la ceva anume spontan, emoțional și direct.

 Alcoolism – capacitatea prin intermediul alcoolului de a face situațiile conlictuale

suportabile pentru o anumită perioadă.

 Comportament ambivalent – capacitatea de nu te lega prin promisiuni.

 Gelozie - capacitatea de a iubi și în același timp de a te comporta așa ca să nu te

iubească.

 Cleptomanie - capacitatea de a găsi ceva anume îainte ca cineva să piardă.

 Mania – capacitatea de a vedea sticla pe jumătate goală, de a te percepe important și de

a privi prin măruțișurile vieții.

 Masahism - capacitatea de a oferi partenerului plăcere etc.

2. Procesul substanțial.

Foarte des boala nu este produsă de către evenimente mici ci de repetarea neîncetată a micilor
traume sufletești care într-un final formeză caracterul îndeosebi predispus spre anumite conflicte.
Spre exemplu dacă un individ consideră că este de preț doar atunci cînd obține un succes
personal și profesional se va simți absolut deprimat în cazul în care nu se va descurca cu o
problemă care îi este impusă.

Următoarele întrebări simplifică intervievarea focală spre conflictul actual, spre exemplu:
cum veți reacționa dacă partenerul dumneavoastră întîrzie la întîlnirea planificată? Cum
reacționați dacă cineva din jur vă bîrfește? Ce simțiți cînd cineva vă înșeală? etc. Modelul
prezent urmarește intervievarea pacientului direcționat spre pregătirea pacientului pentru
conflict. În momentul în care un om prețuiește străduința, acțiunea, grijă, un alt individ atrage
atenția asupra acurateței, punctualitate, dreptate, respect, sinceritate. Fiecare dintre aceste norme
dispun la rîndul său de importanță situațională și grupală. ,, este de ajuns să mă gîndesc la
incorectitudinea șefului meu, și încep să tremur, mă simt rău. După aceasta apare o durere de cap
și dereglare a sistemului digestiv ” (funcționară de 28 ani cu dereglări psihosomatice).
113
 3. Orientarea scopurilor.

Această orientare însoțește schimbarea atitudinei și a comportamentului, ajută la înfruntarea

impertinenței nevrotice și conduce la rezolvaea adecvată a conflictului. Aceasta simplifică
permesivitatea individului spre potențialul de autoajutorare și permite întreruperea cercului de
apariție a psihosomaticii.

Modelul descris nu este limitat asupra proceselor intrapsihice, de asemenea tinde de a atinge
condițiile familiale și celor comune, sociale. Criterii pentru aceasta sunt acele resurse, cărora le
este în putere de a mobiliza pentru situația terapeutică, unde este localizat nucleul conflictului și
la care potențialuri terapeutice de invingere a conflictelor pot fi mizate. Modelul psihoterapiei
pozitive nu tinde spre explicația primară de apariție a unor conflicte, dar tinde de a înțelege omul
în situația sa de viață, în care acesta se îmbolnăvește. Astfel psihoterapia pozitivă cuprinde toate
bolile psihice, psihosomatice și somatice. Ea tinde de a lua în vedere, în afară de simptom și
dinamica a bolii, aspectele conținutului fiecărui om. Ea nu urmărește simptomul ci întreabă
asupra semnificației simptomului pentru stilul de viață în întregime, despre rolul de semnalizare
și a șanseor de schimbare care rees din acestea și a ceia ce este caracteristic fiecărui om, a
capacității de a învinge confictele, de a compensa dereglările și disfuncțiile sau de a reorienta în
dependență de situația de viață atitudinea proprie față de viitor. Terapia este bazată pe trei
momente:

 Profilaxia;

 Terapia în sine;

 Reabilitarea și ajutorul care urmează.

Ca model este utilizat modelul de gîndire transcultural, care include diversitatea individuală a
manifestărilor familiale și culturale și a unicității în această diversifitate. Modelul terapeutic este
delimitat în cinci trepte;

 Urmărirea distanțială;

 Inventarierea;

 Revizuirea situațională;

 Verbalizarea;

 Mărirea sistemului de scopuri

114
 Partenerul aduce în viața subiectului conflicte, dificultăți, probleme și crize. Totodată cu
acestea oferă posibilitatea dezvoltării personalității și a rezolvării adecvate a acestor conflicte.
Confruntarea în diverse sfere a relațiilor interpersonale pot fi în felul său benefice: în relațiile
dintre părinți și copii, a relațiilor părinților, relațiile cu părinții partenerului, a relațiilor cu cei din
jur.

Teoria microtraumei în psihoterapia pozitivă.

Teoria microtraumei în cadrul psihoterapiei pozitive susține că fenomenul patogen se naște

nu numai din experiențele traumatice pe care le posedă individul ci și din problemele zilnice,
indispoziții, derularea repetată a evenimentului stresant. Pentru psihoterapia pozitivă în cazul
conflictului accentul este pus deo potrivă pe proces (cum a fost declanșat un oarecare
eveniment?), și pe conținut (ce are loc în acest caz?). în cazul apariției problemelor sau a
confruntării cu diferite necazuri există patru arii unde individul se regăsește cel mai bine. Își
dezvoltă propriile mijloace de copind (aceasta presupune evadarea într-o arie în defavoarea alteia
în funcție de mecanismele de apărare a individului, de structura psihică, de comportament.

5.4. TEMA IV. Mijloacele cunoaşterii raţionale, cunoaşterii intuitive.

Valorificarea potenţialul emisferei drepte.

Conform cercetărilor, din anumite puncte de vedere emisfera dreaptă este considerat sediul
privilegiat al creativității. Activitatea intelectuală creatoare însă este în egală măsură sub
controlul ambelor emisfere cerebrale. Este nevoie însă de a înțelege mai bine în ce constă
nonsecvențialul. Aceasta poate adopta forma continuului liniar fie forma polidimensionalului.
Unii autori localizează creativitatea în emisfera cerebrală dreaptă, probabil datorită faptului că
raționamentul deductiv, fără rol prea mare în creativitate, posedă o structură prin excelența
secvențială, deci este asociată cu emisfera stîngă. Pe de altă parte, inducția, prin articularea
particularului cu generalul, a finitului cu infinitul, și abducția, văzută ca act pur euristic, de
construire a unor ipoteze și de scurtcircuitare a demersului analitic, sunt izvorul principal de
creativitate și, prin modul în care ele se bazează esențial pe intuiție, depind cu precădere de
emisfera dreaptă. Această concepție a generat ideea stimulării activității emisferei drepte, ca
mijloc important de creștere a activității creative.

Potrivit teoriei dominației uneia dintre emisferele cerebrale fiecare parte a creerului
coordonează cu diferite tipuri de gîndire, în plus oamenii preferă un anumit tip de gîndire în
defavoarea altuia spre exemplu:

115
  Caracteristic individului cu predominanță de gîndire a emisferei drepte este analitica,
obiectivitatea și logica;

 În timp ce predominanța emisferei stângi, caracterizează individulprin intuitivitate,

subiectivitate, gînditoare.

Aceasta teorie își are originile în munca lui Roger Sperry, deținător al premiului Nobel. În
1981, neurochirurgul Roger Sperry a obținut Premiul Nobel pentru demonstrarea experimentală
a funcționării specifice a celor două emisfere cerebrale.

Caracteristici ale persoanelor cu emisferă dreaptă dominantă:

 Preferă instrucțiunile vizuale cu exemple;

 Manifestă succes în arte, sport;

 Le place să se mimuțească;

 Preferă să citească povești fantastice și misterioase;

 Pot studia cu muzică sau TV;

 Preferă grupurile;

 Le place să viseze la lucruri care probabil nu se vor întîmpla;

 Pot memora melodii;

 Uneori sunt absenți mintal;

 Le place să pună în scenă povestirile;

 Au tendința de a interacționa afectiv cu ceilalți;

 Devin agitați în timpul explicațiilor verbale îndelungate;

 Preferă să învețe prin exploararea liberă;

 Buni la reamintirea imaginilor spațiale;

 Citesc pentru detalii;

 Înzestrați pentru a evidenția relațiile dintre idei;

116
  Rezolvă problemele intuitiv;

 Sunt caracterizați prin spontanietate și imprevizibilitate.

Povestiri, parabole, mituri, zicale şi înţelepciunea populară în psihoterapia pozitivistă.

Folosirea povestirilor a zicalelor, înțelepciunii populare joacă un rol central în psihoterapia

pozitivă. La fel ca și un medicament bun administrat la momentul potrivit la fel și povestirea
expusă la momentul potrivit pacietului joacă un rol important terapeutic. Povestirile îndeplinesc
numeroae funcții care pot fi descoperite în modul următor. Povestirile pot fi repartizate în două
categorii:

1. Povestiri care susțin normele și valorile existente;

2. Povestiri care tratează valorile și normele existente ca familiale.

Aceste două orietări, cu toate că posedă caracter distinct, nu se exclud una pe alta. În primul
rînd datorită faptului că conținutul istoriei depinde de percepția cititorului. În al doilea rînd,
pentru că valorile relative ale individului (a schimbării punctului de vedere) nu are loc în mod
liber, dar în raport cu alte valori preferabile. Din alt punct de vedere marcarea normelor
existente, pun sub semn de întrebare alte puncte de vedere, oriacestea sunt refuzate. În cadrul
relațiilor interpersale la fel ca și în retrăirea și resemnificarea spirituală atunci cînd individul se
întîlnețe cu povestirea au loc procese pe care noi le interpretăm ca funcții.

1. Funcția oglinzii. Modelul istoriei oferă posibilitatea de a percepe conținutul ei mai

personal și simplifică identificarea cu aceasta. Cel care ascultă poate transfera
necesităățile personale în cadrul istoriei și de a împărtăși exprimările într-un mod care
corespunde reacțiilor psihologice proprii la momentul dat. Aceste reacții la rîndul lor
servesc drept obiect al lucrului terapeutic. În acel moment cînd pacientul vorbește despre
propriile asociații, el vorbește despre sine, despre conflictele proprii și dorințe.
Înțelegerea și percepția istoriei este simplificată prin intermediul intervenției imaginației
și amintirilor pacientului. Eliberînd pacientul de percepția directă a lumii, povestirile
prin intervenția orientativă, prezintă situația din alt punct de vedere. Astfel pacientul nu
devine doar beneficiar al bolii, dar poate din punctul său de vedere să atribuie o atitudine
asupra problemelor proprii și a reacției la conflict. Povestirea devine o oglindă în care se
reflectă și reflecția poate fi percepută.

2. Funcția modelului. Povestirea reprezintă un model. Aceasta prezintă situația conflictuală

și unele căi de rezolvare a acesteia, ori prezintă unele rezultate ale deciziilor luate. Astfel
117
 aceastea prezintă învățarea prin intermediul modelului. Modelul cuprinde numeroase
forme de interpretare și percepere a situației proprii. Povestirea reprezintă o acțiune de
încercare prin intermediul căreia mental și spiritual ne apropiem de conlictul simplu,
situație ordinară adoptînd o decizie neordinară.

3. Funcția de mediator. Pacientului înt-un anumit modîi este frică de a oferi acele resurse de
autoajutorare care au fost folosite și altă dată, necătînd la faptul că acestea îl aduc în
cercul conflictului. Aceasta are loc îndeosebi atunci cînd pacientul nu este sigur de
posibilitatea terapeutului de al ajuta. Încep să se dezvolte mecanisme de neacceptare și
împotrivire, care dintr-o parte împiedică lucrul terapeutului iar din altă parte oferă
posibilitatea de a găsi o soluție conflictului pacientului. Astfel pornește procesul triplu:
pacientul – povestire – terapeut. Povestirea îndeplinește rolul de filtru. Ea devine pentru
pacient un scut, care îi permite măcar pentru o perioadă de a se elibera de conflicte. Prin
intermediul atitudinelor și afirmațiilor referitor la povestire, acesta oferă informație pe
care nu ar fi în stare să o presteze fără ajutorul povestirii.

4. Povestirile ca purtătoare de tradiții. Povestirea relevă tradiții, orice nu am înțelege prin

sensul de tradiție: tradiție culturală, tradiție familială, tradiție a comunității sau
individuală, ca rezultat a experienței personale. În acest sens povestirea depășește limitele
vieții individului și crează idei noi, interpretări și asociații. Povestirile se transmit din
generație în generație și aparent nu se schimbă. Cu toate acestea posibil să conțină
particularități noi mai devreme necunoscute, care depind de modul în care sunt ascultate
și înțelese. Dacă vom atrage atenția asupra conținutului povestirii vom găsi aici modele
de conduită care fundamentează tradiția personală de conduită nevrotică și predispoziția
spre conflicte.

5. Povestirile ca aspect transcultural. În calitate de purtător al tradiției povestirile reprezintă

diverse culturi. Ele transmit informațiile caracteristice a acesteia. Conținutul acestor
povestiri oferă individului, ca reprezentant al uneianumite culturi, susținere și garanție.
Acesteaoferă rezolvarea problemei într-un mod caracteristic unei anumite culturi.
Povestirile din diverse culturi oferă informații referitor la regulile de conduită în cultura
vizată, oferă alte modele de rezolvare a problemei și oferă posibilitatea lărgiri spectrului
de concepții, vaalorilor, soluționării conflictelor. Cu aceasta este legată procesul următor
și anume deliberarea de granițile emoțional.

6. Istoria ca contraconcepție. Prin intermediul povestirii terapeutul oferă pacientului nu

terapie ci contra concepție, pe care acesta o poate acccepta sau respinge. Astfel conștient
118
 este oferită informația despre o problemă familială sau individuală, care la prima vedere
poate induce în confuz. Astfel istoria devine a fi un caz specialal comunicării omenești,
prin intermediul căreia are loc și schimbarea de concepții.

5.5. TEMA V. Psihoterapia pozitivă - abordare transculturală.

Contextualizarea diferenţelor interculturale şi de gen: unicitate, asemănări şi diferenţe.

Diferite culturi manifestă diferite obiceiuri și concepții care în dependență de cultura

apartenentă sunt tratate diferit. Spre exemplu în Germania va fi un element respectuos dacă
oaspetele va lăsa farfuria goală și va face un complement stăpînei casei. În timp ce în țările
asiatice un gest respectuos va fi să lași o parte din gustare în farfurie. În mod similar în
dependențăde cultură sunt caracterizate și alte norme psihosociale, simptoame și boli. Un
exemplu este prezentat în modelul următor:

Concepția Culurile de vest Culturile de est

Boală. Dacă cineva este bonav trebuie să fie Dacă cineva este bolnav patul
lăsat în pace. Este vizitat de către aestuia este scos în camera unde se
puține persoane. Vizitele sunt primesc oaspeții. Bolnavul devine
percepute ca control social. obiectul central și este vizitat de
către rude și prieteni. Refuzul de a
vizita este considerat ca ofensă.

Moartea. ,, vă rugăm să vă abțineți de la vizite De la ziua a 8-a pînă la a 40-a rudele

și condoleanțe”, ,, eu singur trebuie și prietenii, cunoștințele, vizitează
să înfrunt greutățile soartei”, ,, acum rudele decedatului ceia ce reprezintă
eu singur trebuie să înfrunt aceasă exprimarea înțelepciunei ,,durerea
durere”. împărtășită – se înjumătățește”.

Aspetul transcultural caracterizează în întregime orientarea psihoterapeutică pozitivă.

Acestui aspect îi este acordată o atenție deosebită deoarece, punctul de vedere din perspectiva
transculturală, duce la înțelegerea mai bună a conflictelor individuale. În afară de aceasta o astfel
de abordare dispunde de o importanță socială deosebită. Foarte multe povestiri, înțelepciune
populară fie că vine din cultura de est sau cea de vest din cele mai vechi timpuri îndeplinesc
două funcții: îndeplinesc funcția de comunicare, și în același timp acesta este o metodă populară
de psihoterapie.

119
 În dependență de gen unele lucruri dispun de interpretare diferită. Datorită faptului că genul
nu repartizează doar sferele sexului dar si sfera de activitate a individului, aceasta poate duce la
interpretarea lucrurilor în mod diferit, prezența unor tangențe nefiind neapărată.

Specificul psihoterapiei positive.

Denumirea de psihoterapie pozitivă derivă din cuvîntul positum , adică ce este faptic și dat.
După cum in Univers există legea dualităților și dihotomia bine-rău, pentru psihoterapia pozitivă
fiecare om are în el, o latură pozitivă și una negativă a personalității care sunt de dorit să ajungă
în echilibru, astfel încît aceste polarități să lase loc armoniei în ființa umană. Se știe că nu un
eveniment în sine determină un anumit gînd și mai apoi comportamentul , ci modul în care noi îi
conferim propria noastra interpretare, modul în care oferim sens și semnificație evenimentului
respectiv. De aceea orice eveniment negativ, tulburările și conflictele noastre pot fi resemnificate
într-un mod pozitiv, eg. depresia este privită ca fiind capacitatea de a reacționa la conflicte cu
emoții profunde sau un conflict între soți este perceput ca un mijloc de ajustare a relației de
dinamică maritală preferabil unei retrageri în sine sau o viețuire statica lipsită de comunicare și
acțiune.

Conform ideii metodei concepția pozitivă a omului vine de la faptul că fiecare persoană de
la naștere dispune de două abilități principale: cunosc și iubesc. Acestea se deosebesc în funcție
de datele fiziologice, mediul, specificul epocii în care trăește. Ambele abilități de bază sunt
strîns legate: nivelul de dezvoltare a uneia dintre ele sprijină și focalizează dezvoltarea celeilalte.
Conform abordării pozitive omul este bun prin natura sa șii are o dorință înăscută de a face bine.

Metoda psihoterapiei pozitive este bazată pe credința profundă că toată lumea este înzestrată
pe deplin cutoate abilitățile individuale necesare pentru a trăi pînă la adînci bătrîneți. Avantajul
acestei metode constituie disponibilitatea tuturor grupelor sociale și de vîrstă. Simplitatea
limbajului, abordarea de sistem, de predare de auto-ajutor atrage mai multe persoane la metoda
de diferite grupuri profesionale.

Valoarea acestei terapii este reprezentată prin abordarea problemei din perspectiva
transculturală. Un specialist din această metodă are o sensibilitate aparte și cunoștințe valoroase
despre o varietate de caracteristici spirituale și culturale ale popoarelor lumii.

Filosofia psihoterapiei pozitive consideră individul în procesul de schimbări complexe. În

timpul psihoterapiei în centul atenției se află aspectele profesionale, individuale, biologice,
psihosociale și spirituale ale individului.

120
Culturile valorice ale familiilor.

Valorile familiei reprezintă cultivarea şi răspîndirea a aliajului de cunoştinţe în legătură cu

familia care influenţează alegerea scopurilor familiei, modul de organizare a activităţii de
conveţuire şi activare. Apartenenţi a valorilor familiei tradiţionale, atribuie familiei rolul de
nucleu al cultivaţiei morale ca celulă a societăţii. Acest termen poate fi înţeles diferit şi în fiecare
cultură poate fi tractat un pic alt fel.

Societatea contemporană este arhiplină de fenomene asociale, create de condiţiile nefavorabile

ale cadrului familial cum ar fi: copii orfani, alcoolism, comportament deviant, suicidul
adolescenţilor, implicarea copiilor în acţiuni de prostituţie, narcomania, huliganism, reprezintă
lista incompletă a ceea ce poate fi lichidat prin intermediul renaşterii cadrului familial integru.
Societatea este cointeresată în existenţa unei familii puternice moral şispiritual deoarece o
generaţie tînără sănătoasă reprezintă o naţiune sănătoasă. Anume în cadrul familial are loc
formarea temeliei personalităţii a individului a scopurilor şi valorilor morale a acestuia. Cel mai
important şi primul are loc în cadrul familiei: naşterea, primii paşi, capacitatea individului de a se
simţi în siguranţă, dragostea şi fericirea. Pentru fiecare individ familia reprezintă o necesitate,
prin intermediul căreia acesta îşi realizează nu numai necesităţile biologicedar în primul rînd
necesităţile spirituale, necesitatea de afecţiune grijă şi recunoştinţă. Familia reprezintă unicul
nucleu de formare a scopurilor măreţe: dragostea, credinţa, capacitatea de a jertfi.

Unicitateafamiliei ca formă de organizare socială se manifestă prin atitudini deosebite

spirituale, caracteristice numai prin viaţa privată a familiei. Familia reprezintă în sine olume
mică aparte, caracterizată prin sentimente intime şi emoţii. Spiritualitatea garantează integritatea
relaţiilor familiale. Numai în cadrul familiei scopul final reprezintă dezvoltarea, educarea şi
formarea personalităţii, dobîndirea caracterului individual şi a bazelor etico-morale ale
individului. Familia formează sfera spirituală a idividului, dezvoltă bunăvoinţa şi integrează
individul în sfera culturală.

În cadrul istoriei valorilor culturale şi familiale, familia, rămîne valoarea denecontestat.

Cultura individului nu poate fi fără dragoste, copii, relaţii parentale şi conjugale. O astfel de
atitudine denotă că dezvoltarea spirituală şi valorică a personalităţii este alcătuită de viaţa
socială a individului şi reprezintă o parte din socializare. Dezvoltarea culturii valorice este bazată
pe cîteva criterii:

 Patronatul. Dragostea faţă de ţara, naţiunea sa,contribuţia asupra dezvoltării cadrului

social în care individul îşi găseşte habitatul;

121
  Solidaritatea socială. Libertatea personală şi naţională, încederea faţă de cei din jur, a
instituţiilor statale şi comunităţii, onestitate, bunătate, onoare;

 Familia. Dragoste şi credinţă, sănătate, stima faţă de părinţi, grija faţă de cei mici şi faţă
de cei în vîrstă, grija faţă de continuarea speciei;

 Munca şi arta. Respectul faţă de muncă, artă şi contemplare, vizarea scopurilorşi

insistenţă;

 Ştiinţa. Preţuirea cunoştinţelor, tendinţa spre adevăr, un tablou ştiinţific al lumii;

 Religiile tradiţionale caracteristice naţiunei. Cunoştinţe despre religie, credinţă,

spiritualitate, viaţăreligioasă a individului, importanţa formării lumei religioase, toleranţă,
formate pe baza dialogului dintre confesiuni;

 Artele şi literatura. Frumuseţea, armonia, lumea spirituală aindividului, scopul vieţii,

dezvoltarea estetică şi etică;

 Natura. Evoluţia, pămîntul, conştiinţa ecologică;

 Umanitatea. Pacea în întreaga lume, multitudinea culturilor şi a popoarelor, progresul

omenirii, colaborare internaţională.

Astfelorientarea şi asimilarea valorilor culturale şi familiale reprezintă o parte importantă a

dezvoltării spirituale şi culturale a individului. Familia reprezintă valoarea care nu se schimbă
pentru dezvoltarea fiecărui individ, joacă un rol foarte important în cadrul societăţii, în educarea
noilor generaţii, garantarea stabilităţii sociale şi a progresului.

În materialele, standartele şi documentele de reglementare şi organizare a procesului de

instruire în cadrul instituţiilor de învăţămînt se întîlnesc astfel de termeni ca orientarea şi
asimilarea valorilor familiale, responsabilitatea faţă de familie. O importanţă deosebită se acordă
dezvoltării familiei şi a dezvoltării culturilor familiale a personalităţii. Conceptul de cultură
familială conţine:

 Conştientizarea importanţei familiei ca condiţie primară de apartenenţă la un anumit

popor;

 Conştientizarea şi susţinerea a succeselor morale ca dragostea, ajutorul celui apropiat,

respectul faţă de părinţi, grija faţă de cei mici şi cei cu vîrstă înaintată;

122
  Atitudine cu grijă faţă de viaţa individului, continuarea speciei şi asigurarea existenţei
poporului, naţiunei apartenente.

Re-interpretarea transculturală.

Psihoterapia pozitivă reprezintă o abordare transculturală. Acest fapt permite contextualizarea

difrenţelor interculturale şi de gen şi ţine cont atît de asemănări cît şi de deosebiri cît şi de
unicitate. Dincolo de resursele pozitive , diferenţele interculturale pot fi resimţite la nivelul
individului ca surse de conflict. Ceeace este specific psihoterapiei pozitive este că prin
intermediul transculturalităţii se subînţeleg şi aspectele care ţin de culturile valorice ale
familiilor. Re-interpretarea transculturală are menirea de a clarifica confuziile izvorîte în urma
acestor diferenţe. Totodată conflictele nu apar neapărat atunci cînd se întîlnesc două persoane
foarte diferite. Diferenţele pot sau nu fi purtătoare de conflict, în funcţie de conţinutul specific al
conflictului şi de capacităţile personale implicate.

5.6. TEMA VI. Psihoterapia pozitivă - învăţarea din propriile greşeli.

Detectarea simptomelor şi situaţiilor dificile.

Pentru o anumită categorie de boli, pînă în prezent nu este stabilită o pricină concretă bazată
pe argumentări ştiinţifice de aceea aproximativ acestea sunt numite ,,endogene, ideopatice,, în
cel mai bun caz pur şi simplu ,,criptogenice,, cu pricină necunoscută. Foarte des aceasta sună în
modul următor: etiologia nu este cunoscută. Este presupusă participarea psihicului în
manifestarea a astfel de boli, la baza căror stau aşa numitele dereglări vegetative ori dereglărilor
funcţionale a ritmicităţii inimei,a dereglărilor funcţionale circulaţiei sîngelui şi a simptomului-
complex distoniei vegetative. În afară de aceasta o influenţă deosebită a factorului psihologic
este recunoscut în aşa numitele boli psihosomatice. Psihosomatica tratează aceasta din punctul
său de vedere: cum influenţează bolile psihosomatice asupra bolnavului şi vieţii sale şi care
reacţii ale lumii inconjurătoare pot fi provocate de el? Psihosomatica în sens larg corelează cu
structura circumstanţelor în care se dezvoltă dereglările psihosomatice şi în care acestea se
încadrează. Astfel pot fi evidenţiate patru grupe ale simptomelor psihologice:

 Simptom psihologic ca manifestare a situaţiilor de conflict. În această grupă se

încadrează simptoamele de conversie ca primele manifestări psihosomatice ale bolii. Din
această categorie fac parte paralezia mîinilor, picioarelor, orbirea şi alte dereglări
senzoriale care nu sunt prezente ca rezultat al leziunilor anatomopatologice, dar prin
manifestarea sa organică care decurge în conformitate inconştienta subiectivitate a
interpretării bolii. Prin intermediul simptomului imaginaţia inconştientă, manifestare
123
 bolnavă care capătă conţinut psihologic. Acest grup de maifestări poate fi şi ca rezultat
al percepţiei pericolului. Reacţii arhaice analogice reprezintă reflexul morţii imaginate,
ori mişcarea panică hiperactivă, care se manifestă în situaţii extreme.

 Simptome psihosomatice ca indicatori ai conflictelor sau insuficienţei emoţionale. Din

această sferă fac parte aşa numitele sindroame funcţionale, care sunt accentuate prin
dereglări psihovegetative. Foarte multe din aceste boli pot fi interpretate ca manifestarea
modului prin intermediul cărora organele comunică cu noi. În cadrul oricăror retrăiri
plasate la temelie şi a sensibilităţii crescute în sfera afectivă şi a fricii poate fi vorba mai
mult sau mai puţin despre simptomele somatice nespecifice.

 Simptome cu manifestări concomitente psihotice sau prepsihotice. Din punct de vedere

etiologic astfel de manifestări pot fi puţin valoroase, plasate pe locul doi. Pentru
pacientul care este supus acestor manifestări, pentru apropiaţii acestuia, pentru personalul
de deservire medicală, aceste atitudini pot fi considerate ca delăsare în relaţia medic-
pacient.astfel de dereglări sunt întîlnite în cazul schizofreniei ca dereglări ale somnului,
apetitului, instabilitatea masei corpului. Simptoamele psihosomatice pot fi prezente şi în
cazul defectului schizofrenic al personalităţii. Depresiile, în special cele endogene la fel
pot fi considerate ca simptom somatic la mulţi pacienţi aceasta trece pe primul plan,
lăsînd în urmă simptomatica care stă la temelie.

 Simptoame psihosomatice în cadrul bolilor pur somatice. În cazul bolilor care des sunt
considerate somatice, astfel ca tumori ori fracturi, în dependenţă de circumstanţe pot fi
evidenţiate aspecte psihosomatice nu numai în cadrul evoluţiei lor, dar mai ales în
prelucrarea lor. Bolile somatice reprezintă parţial o parte a constelaţiei vieţii, parţial
aceasta laoferă o posibilitate de prelucrare.

Reinterpretarea simptomelor şi situaţiilor dificile din perspectiva sensului şi a mesajului.

Psihosomatica în sens larg al cuvîntului este orientată spre sfer social-culturală, care din anumite
puncte de vedere reflectă patru orientări de procesare a conflictului: sfera individului, ştiinţei,
culturei, economiei, religiei şi concepţiei lumei. Toate aceste sfere se implică în viaţa omului.
După conţinutul său acestea nu se formează concomitent, în dependenţă de condiţiile culturale,
nivelul de dezvoltare şi anumite situaţii concrete. Acestea nu sunt statice şi sunt revizuite datorită
intervenţiei altor oameni şi altor culturi. Aceasta reprezintă schimbarea transculturală a acestui
model. Modelul psihoterapiei pozitive este dezvoltat la fel, ca răspuns la aceste consecinţe.

124
 După cum vedem asupra dezvoltării somatic-spirituală a individului influenţează o
multitudine de factori, schimbînd sensul pentru apariţie, decurgerea şi prognozarea bolii. În acest
sens sunt luate în vedere şi structura de condiţii comune în care individul îşi găseşte existenţa, şi
prin intermediul cărora este elucidată reacţia lumii înconjurătoare ca consecinţă a intersecţiei cu
individul şi invers, reacţia individului la lumea nconjurătoare.

Simptomul nu apare din senin. Soarta simptomului atît în cadrul apariţiei cît şi în cadrul
dezvoltării acestuia depinde de ceea ce a condiţionat apariţia acestuia, ce sens capătă acesta, care
este caracterul necesităţilor acestuia şicum influenţează acesta asupra situaţiei de viaţă. În acest
mod putem vorbi despre un model de abodare socio-psiho-somatic. Psihoterapia pozitivă
prezintă răspuns la aceste probleme luînd în consideraţie sferele enumerate mai sus, pentru
înţelegerea psihoomaticei.

 Sfera individului. Fiecare individ dispune de o multitudine de abilităţi şi posibilităţi cu

care acesta vine în viaţă, nediferenţiind încă cum abilităţile de cunoaştere şi dragoste,
care se dezvoltă pe parcursul întregii vieţi în dependenţă de necesităţile lumii
înconjurătoare şi a importanţei abilităţilor acestuia. Aceste abilităţi vizează sfera
cognitivă şi emoţională dar şi modului de reacţionare a organimului. Idividul este capabil
de a conştientuza propria integritate şi valoare. Cu toate că asupra omului influenţază o
multitudine de factori, acesta întodeauna rămîne conştient de sine. Dintr-o parte acesta
dispune de abilităţi de a se influenţa pe sine însuşi, să fie activ, să se implice în activităţi,
din altă parte individul poatefi pasiv, expus influenţelor din exterior şi să se formeze, să
se dezvolte datorită acestora.

 Sfera ştiinţei. Ştiinţa reprezintă un mod contemporan de cunoaştere a lumii. Prin

intermediul acesteia suntem capabili de a înţelege logica a diferitor sfere a vieţii. Ştiinţa
foarte des încearcă de a construi un model de percepţie a lumei axat pe concepte şi
cogniţii bazate pe fapte, care la fel îi este caracteristic omului. Însă o astfel de înţelegere
a lumii poate duce la confuze, datorită faptului că predispoziţia spre ştiinţă, alegerea
direcţiei tematice de prestare a întrebărilor metodelor depinde starea de sănătate socială,
a condiţiilor de existenţă şi religioase. Nu numai condiţiile cu caracter impersonal,
social-economice, ştiinţifice sunt responsabile de apariţia bolilor psihosomatice, dar şi
propriile dorinţe de confort, modelul de comportament obişnuit, predispoziţia de
meditaţie asupra viitorului îndepărtat, bazarea pe progres,necesitatea de succes şistarea
individului pregătit de a risca. Aceşti factori urmează procesele care influenţează direct
organismul nostru.

125
  Sfera socială. În cadrul procesului transcultural noi lucrăm cu concepţiile culturale,
norme, atitudine faţă de lume, stilul de conduită, interese şi perspective caracteristice
unei culturi anumite. O astfel de abordare cuprinde aspectele specifice ale populaţiei.
Aici de asemenea se atribuie posibilitatea de percepţie mentală şi fizică a propriului
corp, modul de educare a bolii, posibilităţile percepţiei conflictului în înţelegerea
tradiţională, înţelegerea şi compromisele cel mai des sunt întîlnite în modelul de
conduită colectiv.

 Sfera religioasă şi cea a concepţiei lumii. Aproximativ în toate sistemele religioase şi de

concepţie a lumii, bolilor le sunt atribuite roluri specifice. Boala reprezintă situaţii cheie
ale existenţei omului. În dependenţă de concepţia religioasă şi filosofică boala poate fi
percepotă ca pedeapsă pentru păcate, o încercare trimisă de către Dumnezeu, ori soarta
prescrisă. Astfel luînd în consideraţie aceste lucruri noi putem primi boala, putem fugi
de ea, ori să căutăm în ea vindecare. Aceasta se atribuie nu numai bolnavului dar şi
terapeutului, medicului care întru-o anumită măsură îndeplineşte rolul de multiplicator al
concepţiei bolii. Nu în zadar în perioada timpurie medicul era asociat cu slujitor al
Domnului.

Încurajarea potenţialului fiecărui individ. Sensibilizarea şi încurajarea.

,, Este fericit nu acel om care este lipsit de probleme, dar cel ce este capabil de a le înfrunta”
Nossrat Peseschkian.

Foarte des individul se confruntă cu unele situații dificile, pe care nici cum nu le poate
rezolva. Putem numi aceasta ca problemă, conflict sau boală. Fiecare din noi se confruntă sa
confruntat ori este predispus de a se confrunta cu o astfel de situație.

Psihoterapia pozitivă în primul rînd este orientată nu spre eliminarea anumitor disfuncții
( conflicte, dereglări, probleme), dar în primul rînd la depistarea și mobilizarea abilităților și
competențelor pe care individul le posedă, a resurselor și dezvoltării potențialului de
autoajutorare.

Termenul psihoterapiei pozitive în psihoterapia lui Nossrat Peseschkian este utilizat nu de la

termenul pozitiv - ,,ochelari roz”, (aceasta este super de sigur, însă departe de realitate), dar
pozitiv ce provine de la latinul ,,positium” – ceea ce are loc, factologic, informativ, adevărat. Din
punct de vedere al psihoterapiei pozitive și în întreg al demersului pozitiv, problemele
individului, greutățile, conflictele, dereglările, bolile, tragediile – reprezintă o parte reală a vieții

126
individului. Modelul pozitiv nu neagă prezența a astfel de momente și procese în viața omului. Și
în același timp modelul pozitiv propune de a merge mai departe:

 Da există dificultăți – acestea reprezintă o parte din viața noastră;

 Și în același timp dificultățile – reprezintă numai o parte din viața noastră.

În conformitate cu concepția psihoterapiei, reprezentarea pozitivă a individului reprezintă din

conștientizarea a ceea că, fiecare subiect posedă de la naștere două capacități centrale:

 De a iubi;

 De a cunoaște.

Aceste ablități de bază posedă o interrelaționare strînsă deoarece, nivelul de formare și

dezvoltare al uneia, denotă dezvoltarea și formarea celeilalte. În cadrul psihoterapiei pozitive pe
baza acestei axiome este formată imaginea despre om, conform căreia, acesta este bun de la sine
și de la sine posedă tendința înnăscută spre bine.

Psihoterapia pozitivă este adînc fundamentată pe ideea și credința în ceea că, fiecare individ
este înzestrat cu abilitățile necesare în deplină măsură pentru o viață fericită. Pentru fiecare este
descris drumul spre posibilitățile nelimitate ale lumii, penru creșterea și descoperirea personală.
Nossrat Peseschkian susține că individul reprezintă analogia unei șahte plină cu nestemate. Una
dintre scopurile individului, care duce spre realizarea personală, constă în căutarea cumorii
ascunse, descoperirea acesteia din adîncurile sufletului omenesc și prezentarea universului, prin
intermediul folosirei capacităților și talentelor cu care individul a fost înzestrat de la natură.
Satisfacerea necesității primordiale a vieții în concepția lui Nossrat Peseschkian, constă în
îndeplinirea misiunei personale.

Adevărat și real în viața individului sunt nu numai problemele șiconflicele, dar de asemenea
și capacitățile și abilitățile de rezolvare a acestor conflicte și probleme, de a trece cu succes peste
acestea. Gîndirea pozitivă – reprezintă capacitatea de a vedea omul, manifestărilor, a lucrurilor
reale așa cum sunt în întregime nu numai o parte a acestora: cu aspecte pozitive și negative.
Astfel dacă individul este focusat pe o problemă vede numai ,,o singură parte a monedei”.
Posibil întrebările prezentate mai jos vor fi în stare să schimbe punctul de vedere asupra
problemei. Și în acest caz energia pentru depășirea situației dificile se va acumula.

 Ce funcții pozitive îndeplinește această problemă în viața ta?

 Ce îți oferă această problemă?

127
  Ce folos îți aduce?

 De ce te protejează această problemă?

 Care sunt capacitățile tale de a te dezvolta?

 Ce te învață problema dată? Ce lecție îți oferă?

 Asupra căror abilități, posibilități, care nu au foste realizate pînă în prezent meditezi
datorită prezenței situației de față?

 De ce Dumnezeu îți trimite o astfel de încercare?

 De ești mulțumit datorită ție și a altora în contextul situației date?

 Ce posibilități noi descoperă pentru tine această situație?

 Ce abilități și posibilități dezvoltă în tine această situație?

 Ce a descoperit aceasă situație, ce nu ai văzut mai devreme?

 Ce poți cunoaște nou datorită acestei situații?

 Cepoți schimba în viața ta datorită acestei situații?

 Ce importanțăva avea această problemă pentru tine peste 3 ani? Dar peste 5 ani?

Psihoterapia pozitivă și metodele acesteia sunt orinetate spre ajutorul individului de a

conștientiza că de a trăi propria situație, trebuie astfel încît viața celui implicat în problemă să
devină mai puternică, mai colorată, să aducă forțe și sănătate, respect față de sine și acceptarea
propriei unicități.

Potrivit filosofiei psihoterapiei pozitive, individul este analizat într-un mod complex în
procesul schimbării observabile. În cadrul psihoterapiei elementele cheie reprezintă capacitățile
individual – bilologice, aspectele psihosociale și valorile spirituale ale individului. Acest model
duce spre cunoașterea valorilor interioare.

5.7. TEMA VII. Continuatori şi tranformatori.

Psihoterapia pozitivă reprezintă una dintre cele mai renumite metode științifice
psihoterapeutice, recunoscută de Organizația Mondială de Psihoterapie (WCP), și Asociației
128
Europene de Psihoterapie (EAP). Dezvoltată de către fondatorul psihoterapiei pozitive Nossrat
Peseschkian în 1968 în Germania. Psihoterapia pozitivă are rădăcini în psihodinamică, de la
început fiind numită analiza diferențială, (Peseschkian N., 1974). Considerată de către
fondator ca metodă psihodinamică, metodă psihoterapeutică cu un punct de vedere umanist și
transcultural asupra omului, și noi metode centrate pe client și direcționată spre resursele
terapiei de scurtă durată.

Psihoterapia pozitivă este fondată pe baza descoperirilor în domeiul transcultural în mai

mult de 20 de culturi, și reprezintă o metodă nouă de abordare a omului, care urmărește în
general următoarelescopuri:

 Vindecarea ( aspectul psihoterapeutic);

 Educația și profilaxia ( aspectul pedagogic);

 Dezvoltarea aspectului transcultural;

 Aspectul interdisciplinar.

Această metodă este potrivită pentru toate grupele sociale și de vîrstă. În germania această
metodă psihoterapeutică intră în cadrul a celor 10 metode psihoterapeutice, recomandate oficial.
Cărțile și monografiile psihoterapiei pozitive au fost traduse în 26 de limbi, inclusiv și în limba
rusă. În Rusia acesstă metodă este recunoscută oficial și recomandată pentru utilizare.

Asociația Mondială de Psihoterapie Pozitivă (WAPP) coordonează lucrul Centrelor,

Institutelor, Asociațiilor de Psihoterapie Pozitivă care prezintă și administrează dezvoltarea
acestui model în mai mult de 20 de țări. Asociația acordă o atenție deosebită calității instruirei
specialiștilor în lumea întreagă în concordanță cu Asociația Mondială a Psihoterapiei Pozitivă
(Viena, Austria).

CAPITOLUL VI. Abordări integrative în psihoterapie.

6.1. TEMA I. Psihoterapia integrativă: geneză şi repere istorice.

Principiile psihoterapiei integrative.

129
 Psihoterapia dispune de o vechime de aproximativ un secol și este bazată la origini pe
teoria Freudiană. Din alt punct de vedere dovezi ale practicării procesului terapeutic pot fi găsite
în literatura civilizațiilor antice sub forma ritualurilor menite de a schimba modul de gîndire. La
finele sec al XX-a a început mișcarea integrativă în psihoterapie, marcată de apariția modelului
integrativ al lui Norcross şiGoldfried în 1992. Conceptul de integritate în psihoterapie nu este
însă ceva nou. Sigmund Freud tinde spre selectarea și integrarea diverselor metode în
psihanaliză. Încă din 1932 Thomas French făcea o paralelă între psihanaliză şi condiţionarea
pavloviană, aceasta fiind considerată una din primele încercări de integrare în psihoterapie
(Golfried şi Newman, 1992). În 1936 Rosenzweig spunea că „eficienţa variatelor abordări
psihoterapeutice are probabil mai mult de-a face cu elementele lor comune decît cu explicaţiile
teoretice pe care se bazează acestea. ”Studiile din anii 1950 (Feidler, 1950; Heine, 1953), arătau
că rezultatul psihoterapiei are de-a face în primul rînd cu personalitatea psihoterapeutului şi mai
puţin cu abordarea teoretică. Un alt punct de referinţă în istoria integrării în psihoterapie este
lucrarea lui Dollard şi Miller (1950), „Personalitate şi psihoterapie”, în care autorii arată că
există concepte psihanalitice ca de exemplu regresia, anxietatea şi reprimarea, care pot fi înţelese
prin prisma teoriei învăţării. Bentler (1986) sublinia ironia faptului că 80% din literatura de
specialitate în domeniul psihoterapiei se adresează tehnicilor şi procedurilor specifice, care sunt
responsabile de aproximativ 10% din schimbarea terapeutică. Dar în anii 1970 aceste atitudini
au început să piardă teren, culminînd în anii 1980 cu începuturile psihoterapiei integrative.

Mișcarea integrativă devine caracteristică prin faptul de a tinde să unifice diverse modele
și tehnici mai departe de granițele unei orientări tradiționale care aparține unei singure școli de
psihoterapie. Mulți factori au propulsat mișcarea integrativă în psihoterapie (Nestoros şi colab.,
1996):

 Proliferarea numărului de psihoterapeuți;

 Inadecvarea unei singure teorii;

 Natura complementară a diferitor orientări;

 Convergența;

 Egalitatea rezultatelor diverselor terapii;

 Factorii comuni în psihoterapie;

 Sublinierea caracteristicilor personale și a relației terapeutice.

130
 Principalele direcţii în psihoterapia integrativă se referă la: ecletismul tehnic, integrarea
teoretică, factorii comuni în psihoterapie și modelul prin asimilare. Toate abordările au ca scop
creşterea eficienţei şi aplicabilităţii psihoterapiei prin depăşirea restricţiilor anumitor teorii, şi a
metodelor şi procedurilor clinice corespondente.

Termenul de ,,integrativ” astfel cum este folosit în modul de abordare a psihoterapiei

integrative dispune de o multitudine de semnificații. În primul rînd face referință la procesul de
integrare a personalități, ceia ce presupune suportul clientților să devină conștienți de ei şi să
asimileze conţinutul stărilor lor fragmentate şi fixate ale sinelui într-un ego neopsihic, să-şi
dezvolte un sens al sinelui ce descreşte nevoia unor mecanisme de apărare şi a unui script de
viaţă, şi să reangajeze lumea şi relaţiile avînd un contact deplin. Reprezintă procesul de realizare
a unui întreg ceia ce presupune luarea aspectelor renegate, inconștiente, nerezolvate ale egoului
și transformarea lor în parte a unui sine coeziv. Termenul de ,,integrativ” face referință la teoria
integrării, a ducerei în cadrul psihoterapiei a abordărilor afective, cognitive,
comportamentale,fiziologice și de sistem. Atenția centrală a psihoterapii integrative este
evaluarea dacă fiecare din aceste domenii – afectiv, comportamental, cognitiv şi fiziologic – este
deschis sau închis unui contact (intern sau extern) şi aplicarea metodelor care sporesc acest
contact. Conceptul de contact intern şi extern este folosit în cadrul unei perspective a dezvoltării
umane în care fiecare fază a vieţii prezintă sarcini mărite de dezvoltare, sensibilităţi unice în
relaţia cu alţi oameni, şi oportunităţi de a învăţa mai mult. Termenul psihoterapie integrativă, aşa
cum este folosit în articol, includeambele înţelesuri.

Psihoterapia integrativă a apărut și se dezvoltă cu început de la cel puțin cinci perspective de

abordare:

 Holistică - conform acesteia omul trebuie privit și abordat dintr-o perspectivă complexă,
ceia ce include aspectul biologic, psihologic, social, cultural, antropologic, etc.,
orientarea integrativă avînd ca scop tendința spre acest tip de abordare;

 Psihopatologică - acest aspect presupune diversifitatea sistemelor de personalitate și a

dinamicei manifestării lor, atît în ipostaza de normalitate cît și în cea de boală;

 Metodologică - prezența și manifestarea tulburărilor noi cu caracter tot mai divers, face
necesară prestarea metodelor mai noi și mai eficiente;

 De eficientță – o metodă, procedeu apărut este eficient o anumită perioadă, dinamica

societății solicită schimbarea metodologiei după criteriile contemporane în scopul de
satisfacere a necesităților și a eficienței acestora;
131
  De scop, obiectiv sau finalitate - majoritatea orientărilor psihoterapeutice manifestă
orientări asemănătoare sau cel puțin compatibile, unele fiind chiar identice. Perspectiva
integrativă nu oferă importanță diferențelor dintre școli și anume aspectelor care le
despart, ci oferă o importanță sporită asemănărilor, adică aspectelor care le unesc.

Mișcarea integrativă în psihoterapie mizează spre unificarea metodelor și tehnicilor variate,

trecînd de barierile orientării tradiționale în psihoterapie ce aparțin uneia sau alteia dintre școlile
paihoterapeutice. Psihoterapeuții integrativi nu sunt orientați spre crearea unei noi teorii, care să
le îndepărteze pe celelalte, ci de a exploara mai multe abordări și de a sugera intervenții eficiente.
Principalele direcții în psihoterapie integrativă se referă la eclectismul tehnic, integrarea
teoretică, factorii comuni în psihoterapie și asimilare. Totalitatea abordărilor au drept scop
creșterea eficienței și aplicabilității psihoterapiei, diminuînd importanța restricțiile anumitor
teorii șia metdelor corespondente și procedurilor clinice.

Flexibilitate, creativitate şi adaptabilitate.

Psihoterapia integrativă reprezintă o mișcare terapeutică potrivit căreia o psihoterapie eficientă

trebuie să utilizeze elemente teoretice și tehnici care aparțin mai multor școli terapeutice. În
comparație cu alte formeterapeutice psihoterapiaintegrativă este flexibilă, creativă și adaptabilă
la problematica fiecărui pacient.   Abordarea integrativă oferă o viziune nouă, amplă despre
tratamentul psihoterapeutic. Aceasta plecă de la viziunea sistematică a ființei umane, de la
conceptul corp-minte-spirit. Prin intermediul abordării integrative este obținută o înțelegere
unitară a complexității ființei umane, în ansamblul funcționalității manifestărilor sale permițînd
evaluarea și tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrînd viziunea
întregului, respectînd unicitatea persoanei în contextul universal. Termenul integrativ face
referință la:

 Integrarea personalității și constituirea unui eu coeziv din aspectele renegate, inconștiente

și nerezolvate ale eului;

 Teoria integrării sistemelor afective, cognitive, comportamentale și fiziologice, precum și

a dimensiunilor sociale și transpersonale în psihoterapie.

În cadrul psihoterapiei pozitive se face o distincție între abordarea integrativă și cea ecletică.
Terapeuții integrativi sunt orientați spre obținerea unor rezultate bune, pozitive de cauza și
modul de producere al schimbării în pacient. Aceștia manifestă încercări de a unifica diferite
tipuri de psihoterapii, prin intermediul lucrării coerentă și internă corespunzătoare. Doctrina
centrală a psihoterapiei integrative, deși recunoaște importanța unei abordări de prim plan
132
specifice, plasează totuși în centrul priorităților acele elemente care sunt comune tuturor
psihoterapiilor, în special relația psihoterapeutică în toate dimensiunile ei. În contextul
holismului, modelul integrativ susține căîntregul estemai mult decît suma părților sale ,,bazele
epestimologice ale abordării noastre a psihoterapiei integrative sprijină nonlinearismul și
multicauzalitatea domeniului teoriei, iluminarea experiențelor personale subiective ale
fenomenologiei și exploararea simultană a ambelor, adăugînd o nouă dimensiune esențială
pentru abordarea psihoterapiei integrative – dimensiunea umană” (Evas Gilbert 2005).

Luînd în considerație aceasta, din punct de vedere etic, psihoterapeuții integrativi devin
obligați de a dialoga cu colegii despre diverse orientări profesionale și de a rămîne informați cu
privire la descoperirile în domeniu. În ceia ce privește practica psihoterapiei, psihoterapia
integrativă adoptă o atitudine particulară, subliniind importanța unui model de abordare
unificator a metodelor în tratamentul persoanelor. Unul dintre aspectele importante este
răspunsul adecvat și eficient la necesitățile psihologice, cognitiv – comportamentale, emoționale
și spiritualeale individului. scopul presupune facilitareaintegrării astfel încît calitatea persoanei,
care există și funcționează în spațiul intra-psihic, interpersonal și socio-politic sunt maximizate,
ținînd cont de limitele fiecărui individ și condițiile exterioare.

Integrarea presupune procesul la care este necesar de a se adapta și psihoterapeuții

reprezentînd un punct important, însă pe lîngă integrarea personală este necesară și îmbunătățirea
cunoștințelor în domeniu și în domeniile aferente. Renașterea recentă a interesului în domeniul
neuro-științei, și neuro-biologiei, oferă mod de integrare între clinicienii din diferite domenii.
Astfel este promovată flexibilitatea abordării, bazele epistemologice sprijină non-linearismul și
multi-cauzalitatea domeniului teoriei și subscrie la menținerea standardelor de performanță în
oferta serviciilor pentru clienți, în training și supervizare. Crearea a diverse strategii, tehnici și
construcții pentru rezolvarea diferitor situații în cadrul psihoterapeuților integrativi, este efectuat
într-o manieră bazată pe intuiția clinică și o cunoaștere profundă a problemelor existente și a
soluțiilor necesare. Psihoterapia pozitivămanifestă tendința de a pune în prim pan abordările
particulare și combinate în tratarea a diverse probleme acordînd prioritate factorilor comuni
tuturor genurilor de psihoterapie. Din alt punct de vedere deosebit accentuează atitudinea de
respect, bunătate, onestitate și egalitate cu privire la personalitatea clientului, într-o manieră care
să poată afirma integritatea și unicitatea celuilalt dar și proprie. La fel de important este
asigurarea unui mediu potrivit în care creșterea și vindecarea pot avea loc într-un spațiu inter-
subiectiv creat împreună de către client și terapeut. Abordarea integrativă include dinamica și
studiul relațiilor în contextul individual (sine cu sine), de cuplu, familial, de grup, social și
mediul cultural lărgit.
133
 Elefteriadou (1994) definește cultura ca „un mod de a crea modalități comune de funcționare,
ca apoi să comunicăm în mod eficient”, incluzînd „evenimente comune, practici, roluri, valori,
mituri, credințe, obiceiuri, simboluri, iluzii si realități”. Cultura, specifică el, există înăuntrul
persoanelor (psihologic vorbind) si în afara acestora (în instituțiile sociale existente). Cultura nu
este un sistem închis, dar se schimbă cu fiecare generație. Terapeutul integrativ nu este un
observator detașat, dar lucrează cu o atitudine orizontală, încercînd să evite ierarhizarea atunci
cînd descrie comportamentul. Psihoterapeutul integrativ, susținut de o bază fondată din
fenomenele psihoterapiei integrative, adoptă o poziție în care toate fenomenele sunt acceptabile
și considerate normale, ca realitatea subiectivă a unei persoane. Astfel este posibilă transcederea
psihoterapeutului spre culturile respectînd perspectiva unică asupra lumii și valorile clientului și,
în consecință, permite problemelor culturale să influențeze procesul și direcția lucrului
terapeutic.

Abordarea integrativă mai este marcată și de caracteristica multiculturală și transculturală.

Cea dintîi implică folosirea propriilor puncte de referință pentru a înțelege altă persoană, în
schimb cea de-a doua subliniază nevoia de trecere peste diferențele culturale. Psihoterapeutul
integrativ, susținut de o bază fondată din fenomenele psihoterapiei integrative, adoptă o poziție
unde toate fenomenele sunt acceptate ca „normale”, ca realitatea subiectivă a unei persoane.
Astfel, psihoterapeutul integrativ poate transcende culturile respectînd perspectiva unică asupra
lumii si valorile clientului si, în consecință, permite problemelor culturale să influențeze procesul
și direcția lucrului terapeutic.

Școala de psihoterapie integrativă Română consideră că sisteml de credințe este factorul

care filtrează felul în care un individ își reprezintă lumea. De aceea, este important să luăm în
considerație cadrele de referință interioare și exterioare ale fiecărui participant la actul terapeutic.
Orice comportament uman are la bază un tipar conform căruia experiențele sunt organizate și
funcționează conform meta-programelor existente la un moment dat în fiecare. Meta-programele
sunt programele sau tiparele interioare prin care o persoana își formează reprezentările și iși
dirijează comportamentul.

6.2. TEMA II. Ariile de extindere a Psihoterapiei integrative.

Psihoterapia integrativă ca formă de intervenţie individuală, de grup (familie sau

cuplu) şi în grup.

Esența psihoterapiei integrative în contextul actului terapeutic constă în posibilitatea de a avea

acces la mai multe strategii şi metode terapeutice facilitînd astfel actul terapeutic şi oferindu-i

134
terapeutului o paletă largă de instrumente de intervenție, iar actul terapeutic este produsul
interacțiunii cît mai complete şi complexe dintre terapeut și client cuprinzînd o sumă de elemente
introduse şi utilizate în funcție de identitatea şi problematica clientului precum şi de identitatea şi
abordarea profesională a terapeutului. La finalul terapiei perspectiva asupra vieții se schimbă și
starea de bine este trăită intens și constant. Se obține un echilibru al integrării în social, un
echilibru interior care face să se optimizeze și procesul de identificare și utilizare a resurselor
care ne ajută să găsim drumul către succes și impliniri.

Fazele și scopurile psihoterapiei integrative.

Faza 1. Indicații.

Obiective. Instrumente.

 Înțelegerea integră și concretă a  Interviul/anamneza;

plîngerilor pacientului;
 Metoda ipotetico-deductivă;
 Stabilirea dianosticului;
 Gîndire euristică;
 Informarea pacientului despre terapie;
 Formarea impresiei despre diagnosticare;
 Alegerea metodelor terapeutice potrivite (
 Conceptualizarea;
psihoterapia de ambulatoriu sau
staționară? Implicarea terapiei  Testele personale și clinice;
medicamentoase? Care metode
 Metode de diagnosticare paraclinice;
concrete?);

 Prezentarea informației;
 Confirmarea consințămîntului informat;

 Înțelegerea empatică, ascultarea,

 Exolicația etiologiei.
informarea;

 Metode experimentel-psihologice;

 Contactul therapeutic.

Faza 2. Formarea relației terapeutice și explicarea problemei și a scopurilor terapiei.

Obiective. Instrumente.

 Structurarea rolurilor (explicarea  Relațiile terapeutice;

pacientului ce rol posedă – rolul de
 Manifestarea acceptării positive,
pacient);

135
  Formarea așteptării schimbărilor susținere și empatie;
pozitive;
 Explicarea ,,regulilor de joc”
 Manifestarea a afectelor diverse psihoterapeutic;
referitor la psihoterapeut și decurgerea
 Schimbarea temei centrale de conflict a
psihoterapiei.
relației.

Faza 3. Intervenția psihoterapeutică.

Obiective. Instrumente.

 Descoperirea informației importante  Influența factorilor comuni: catharsis,

despre sine; empatia, încredere, intuiția, modelarea,
pregătirea psihoterapeutului pentru risc;
 Exprimarea sentimentelor
semnificative;  Monitorizarea neîntreruptă și
verificarea ipotezelor;
 Cercetarea temelor care mai devreme
provocau discomfort pacientului;  Analiza de transfer și rezistență;

 Schimbarea atitudinei față de sine,  Desrierea etapelor de evoluare normal;

atingerea nivelului de percepere
 Gîndirea metaforică;
adecvată și a competenței de conduit /
depășirea dificultăților;  Folosirea metodelor și strategiilor
psihoterapeutice concrete;
 Analiza motivelor comportamentale și
emoționale;  Monitorizarea neîntreruptă și evaluarea
procesului terapeutic;
 Reorganizarea sensului personal;
 Rezistența terapeutului;
 Pronunțarea și schimbarea modelelor și
sistemelor intrapsihice, fondate în  Izolarea de sentimente;
copilaria timpurie;
 Folosirea tehnicilor psihoterapeutice
 Activarea resurselor; concrete.

 Modificarea simptomelor;

 Schimbarea structure personalității.

Faza 4. Evaluarea înainte și după terapie.

Obiective. Instrumente.
136
  Psihodiagnoza atingerii scopului  Micșorarea contactelor terapeutice;
terapeutic;
 Diagnoza;
 Întreruperea formală a relației
 Acceptarea referitor la sfîrșirea terapiei.
terapeutice.

Fiecare psihoterapeut, care lucrează în domeniul psihoterapiei integrative, folosește tehnicile și

strategiile sale preferate de intervenție.

Psihoterapia integrativă se adresează tuturor celor care au nevoie de o metodă profesionistă și

știintifică de intervenție și poate fi întalnită în urmatoarele forme:

 Psihoterapie integrativă individuală;

 Psihoterapie integrativă de grup;

 Psihoterapia integrativă pentru copii și adolescenți;

 Psihoterapia integrativă pentru cuplu și familie;

 Psihoterapia integrativă în dezvoltarea personală.

Psihoterapia și psihoterapia integrativă nu este afiliată cu alte forme de terapii sau

modalități de tratament de tip popular, mistic etc.

6.3. TEMA III. Noua paradigmă în psihoterapie.

Integrativitate teoretică şi metodologică.

Tot mai mulți psihoterapeuți se confruntă cu cerințe și probleme multiple ale practicii,
utilizarea unui singur model teoretic impune anumite granițe. Aceștia conștientizează că anumite
modele psihoterapeutice în anumite cazuri nu sunt indicate sau sunt mai puțin indicate în
anumite patologii. De aici vine și necesitatea și tendința de a sistemațiza maibine indicațiile și
contradicțiile diverselor metode și tehnici, de a cunoaște efectele lor diferențiale și de a elabora
strategii pentru utilizarea lor într-o manieră complementară sau de a realiza o sinteză a acestora.

137
 Succesul oricărui practician pentru o abordare diversificată și integrată poate fi susținut de
următoarelemotive:

 Imposibilitatea de a alege, în consecință de cauză, dintre multitudinea de metode sau

modele, cele mai adecvate caracteristici și problemelor pacienților.

 Creșterea toleranței și respectului față de terapeuții care utilizează alte abordări.

 Conștientizarea limitelor alegerii pe care fiecare terapeut o face practica terapeutică oferă
o diversitate de probleme și situații psihopatologice care, în mod inevitabil, depășesc
capacitatea explicativă și curativă a unui singur sistem terapeutic.

 Cunoașterea altor modalități de interpretare și de tratament al faptelor linice, ceea ce

permite cîștigarea unui plus de suplețe și distanță în raport cu propria teorie.

 Promovarea unei reflecții necesare asupra efectelor sinergice și adiative ale combinării
mai multor terapii efectuate (de către mai mulți terapeuți) simultan sau succesiv.

Deși avantajele deschiderii psihoterapiilor spre abordări și metode, altele decît cele ce
aparțin formației de bază, sunt evidente, există totodată riscul de a combina tehnici insuficient
asimilate și integrate și de a ajunge la psihoterapii ineficiente, care renunță la orice ancoră
teoretică, cu efecte negative atît asupra pacienților cît și asupra ,,identității” psihoterapeutului.

Ideea integrării este veche însă ultimele două decenii marchează tendința procesului
integrativ. Acest proces ar putea fi explicat prin interacțiunea complexă a cel puțin opt factori:

 Proliferarea metodelor și abordărilor terapeutice;

 Inadecvarea teoriilor exclusive;

 Mediul socio – economic;

 Succesul terapiilor scurte, centrate pe problemă;

 Posibilitatea de a observa și experimenta tratamente variate;

 Diferențe nesemnificative între terapii în ceea ce privește eficacitatea lor;

 Recunoașterea că o serie de trăsături comune tuturor terapiilor contribuie în mod

deosebit la variația rezultatelor obținute;

 Dezvoltatea unei rețele profesionale care are ca obiectiv integrarea.

138
 Există mai multe forme de manifestare a integrăriiîn psihoterapie. Cele mai frecvent utilizate
sunt:

a) Ecletismul tehnic;

b) Integrarea teoretică;

c) Factorii comuni.

Ecletismul tehnic. Etiologia termenului ,,ecetic”(din greacă ekleein, înseamnă a alege)

trimite la ideia unei alegeri realizate între mai multe obiecte sau idei. În domeniul psihoterapiei
ecletismul, poate fi vizat ca utilizare sistemică de către un terapeut a unui ansamblu de tehnici cu
proveniență din școli și oientări altele decît a sa, fără ca aceasta să provoace o restructurare
teoretică a orientării sale de bază sau încercarea unei sinteze suprateoretice. În cazul în care
ecletismul este mai puțin teoretic decît alte tendințe integrative nu poate fi totuși considerat
nonteoretic. Cercetările în acest domeniu sun orientate spre îmbunătățirea modului de
selecționare a tehnicilor celor mai adecvate persoane și problemei, utilizînd datele disponibile
privind eficiența tehnicilor cu persoane și probleme similare. Ecleasmul își propune să
anticipeze care intervenții sunt mai eficiente: fundamentul său este mai degrabă static decît
teoretic. Pluralitatea metodelor psihoterapeutice este dominantă, controlată – de către terapeuții
ecletici, printr-o perspectivă integativă de factură în primul rînd pragmatică și mai puțin
teoretică.

Integrarea teoretică. Termenul ,,integrare” vizează faptul de a introduce o parte într-un

ansamblu. În cadrul psihoterapiei integrarea reprezintă o sinteză în care sunt incluse cel puțin
două teorii, cu speranța de a obține rezultate superioare celor ale utilizării separate a teoriei
inițiale. În acest proces este integrarea teoriilor ce stau la baza psihoterapiilor. Integrarea
teoretică depășește simplul amestec de tehnici și metode, formulînd o elaborare teoretică sau
conceptuală. Scopul urmărit este crearea unui cadru conceptual, care va sintetiza cele mai bune
elemente care aparțin a cel puțin două abordări terapeutice și care pot deschide noi piste pentru
practica terapeutică și cercetare. Calea integrării rămîne totuși o direcție cu foarte multe
obstacole. Primele cinci obstacole în cale integrării , în ordine descrescătoare sunt următoarele
(Norcross și Goldfried, 1998):

 Impicarea personală în teoriile și percepțiile particulare proprii;

 Angajarea insuficientă în formarea în mai multe abordări terapeutice;

 Postulatele divergente asupra psihopatologiei și sănătății ale diferitelor abordări;

139
  Insuficiența cercetărilor empirice asupra integrării psihoterapiilor;

 Absența unui limbaj ,,comun” în rîndul psihoterapeuților.

Factorii comuni. Abordarea factorilor comuni este situată la nivel de abstractizare între teorie
și tehnică. acest nivel mediu de abstractizare care poate fi numit strategie clinică sau proces de
schimbare, poate fi considerat o metodă euristică ce orientează eforturile terapeuților adepți ai
integrării. Această abordare îți propune să determine ingredientele esențiale împărtășite de
diferite terapii cu speranța de a crea terapii mai eficiente și mai econice, pornind de la aceste
puncte comune. Dacă factorii comuni au un rol important în schimbarea terapeutică, atunci ei
trebuie identificați și incluși în mod intenționat în orice abordare ecletică.

Sistematizarea factorilor comuni conform Bergin și Lambert are loc în trei categorii:

 De susținere;

 De învățare;

 De acțiune.

Se presupune astfel, că susținerea percede schimbarea credințelor și atitudinelor care, la rîndul

ei, pregătește și încurajează pacientul să acționeze. Practic toate abordările teoretice recunosc că
variabilele relaționale sun importante pentru progresul semnificativ al psihoterapiei și pentru
construirea unei alianțe de lucru între cei doi protagoniști. Totuși comparația între terapii
evidențiază, în egală măsură atît asemănări cît și deosebiri. În tabelul ce urmează sunt evidențiați
factorii comuni care se referă la terapeut, la procedurile terapeutice și la client.

Factori de susținere. Factori de învățare. Factori de acțiune.

 Catharsis:  Sfaturi;  Reglarea

comportamentului;
 Identificarea cu terapeutul;  Trăire afectivă;
 Control cognitiv;
 Atenuarea sentimentului  Asimilarea experiențelor
de singurătate; problematice;  Încurajarea în a-și înfrunta
temerile, a-și asuma
 Relația pozitivă;  Modificarea așteptărilor
riscurile, a-și controla
privind eficineța
 Securizare; eforturile;
personală;
 Descărcarea tensiunii;  Modelaj;
 Învățarea cognitivă;

140
 Structurare;  Experiența efectivă  Antrenament;
corectivă;
 Alianța terapeutică;  Confruntarea cu
 Exploararea cadrului de realitatea;
 Participare activă terapeut-
referință intern;
client;  Trăirea succesului;
 Retroacțiune;
 Imaginea clientului despre  Perlaborare.
pregătirea terapeutilui;  Priză de conștiință;

 Căldură, respect, empatie,  Justificare.

acceptareaautorității
terapeutului;

 Încredere.

Reunificarea viziunii despre om ca fiinţă complexă multidimensională (corp-minte-spirit) şi

autocreatoare.

Conform abordării fenomenologice , fiecarea om dispune de o abilitate individuală de a

percepe și de a interpreta lumea în mod individual. Psihoterapia integrativă oferă o viziune nouă,
amplă despre tratamentul psihoterapeutic. Plecînd de la viziunea sistemică a ființei umane, de la
conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativă se obține o înțelegere unitară a
complexității ființei umane, în ansamblul funcționalității manifestărilor sale, permițînd evaluarea
și tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrînd viziunea întregului,
respectînd unicitatea persoanei în contextul universal. Este bine cunoscut faptul că mintea,
emoțiile și spiritul sunt inseparabile și că împreună joacă roluri esențiale, interconectate în
păstrarea unei stări de sănătate bună. Excesul stimulării unei sau altei zone denotă capacitatea
producerii unui dezechilibru cu manifestări negative asupra stării de sănătatea individului.
Menținerea acestui echilibru dinpotrivă păstrează armonia și generează condiții pentru
productivitate, marcarea unei stări de bine și capacitatea individului de a atinge performanțe.
Echilibrul este instalat atunci cînd o persoană este în măsură să facă față eficient mediului.

În scopul introducerii în spațiul integrativ, ecletic, un prim pas putem spune că a fost
identificarea problemei referitoare la credința în sistem, ceea ce diferențiază gîndirea centrată
pe școlile anterioare este faptul că există diferite moduri de a vedea lucrurile și că și aceste
opinii au dreptul lor de a exista.

141
 O altă atitudine referitoare la schimbare în acest domeniu, are rădăcinele în ipoteza
echivalenței efectelor terapeutice rezultînd din cercetarea asupra evaluării și din studiul
factorilor terapeutici. Din această perspectivă cercetarea individului ca structură
multidimensională are loc nu prin studierea și amplificarea diferențelor dintre școli ci mai
degrabă prin intermediul cercetării punctelor comune, dat fiind faptul că punctele comune sunt
cele care produc efectul terapeutic. Aceasta are loc prin intermediul plasării îmtrebărilor de
genul: ce măsuri luate sunt mai eficiente? Care este rolul relației terapeutice în obținerea
succesului?

Astfel psihoterapia find fondată pe următoarele trimiteri:

 Organismul omului reacționează nu atît la la condițiile mediului, cît la percepțiile

cognitive despre acesta;

 Aceste interpretări cognitive funcțional sunt legate de procesul de învățare;

 Majoritatea cunoștințelor individului sunt dobîndite pe baza cognițiilor;

 Gîndurile, sentimentele și formele de conduită sunt cauzal interconectate.

Prin intermediul abordării individului din punct de vedere multidimensional se lărgește

posibilitatea manifestării unui rezultat terapeutic pozitiv.

6.4. TEMA IV. Psihoterapie integrativă – psihoterapie eficientă.

Integrarea elementelor teoretice şi a tehnicilor mai multor şcoli terapeutice.

Cu toate că există cîteva sute de orietări și forme ale psihoterapiei, rezultatele pozitive, despre
care se voresc și care sunt considerate ca dovezi, acestea sunt, probabil, rezultatul factorilor sau
variabililor, care sunt comune tuturor acestor forme sau orientări. Psihoterapia integrativă oferă o
viziune nouă, amplă despre tratamentul psihoterapeutic. Plecînd de la viziunea sistemică a fiinţei
umane, de la conceptul gand - emoție - corp - comportament - context. conceptul gand -emotie
-corp -comportament -context. Prin abordarea integrativă se obţine o înţelegere unitară a
complexităţii fiinţei umane, în ansamblul funcţionalităţii manifestărilor sale, permiţînd evaluarea
şi tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrînd viziunea întregului,
respectînd unicitatea persoanei în contexul universal.

Psihoterapia integrativă presupune implicarea și integrarea a diverse tehnici:

 Proceduri și tehnici cognitive – comportamentale;

142
  Elemente de psihoterapie psihanalitică;

 Tehnici și elemente specifice terapiei de familie;

 Tehnici utilizate în terapia de cuplu;

 Abordarea integrative a psihosexologiei;

 Tehnici de hipnoză eriksoniană;

 Tehnici de somatoterapie.

H. Liddle (1982) susține că o bună sistematizare a șolilor terapeutice presupune ca fiecare

terapeut să-și definească poziția cu privire la următoarele aspecte:

 Propria definiție a terapiei și rolul terapeutului;

 Care comportament este considerat normal și care este considerat disfuncțional (adică ce
teorie privind patologia utilizează);

 Cum sunt determinate și definite scopurile terapiei;

 Cum se produce schimbarea;

 Poate terapia să fie evaluată, și dacă da, cum?

Descriptori Școala terapeutică.

– cheie. Comportamentală. Cognitivă. Psihodinamică. Sistemică.

Teoria Problemele se Simptomele sunt Problemele sunt în ,,Nimeni nu este o

patologiei. dezvoltă mediate de cauzate/menținute de relație cu dezvoltarea insulă”, problemele
procese de învățare scheme și automatisme timpurie (teoria fixării) sunt văzute ca parte
neadaptive. cognitive neadaptative deseori caracterizată a contextului social.
(credințe centrale). prin diverse traume
emoționale.

Rolul Facilitează un proces Ajută pacientul să Furnizează un mediu Implică deseori o

terapeutului de reînvățare activă. exploreze sensul securizat pentru muncă activă cu
. evenimentelor și să explorarea soțul/soția, familia,
corecteze automatismele sentimentelor profunde persoane
143
 mentale ,,greșite”. și a felului în care ele semnificative pentru
afectează prezentul. client.

Cum sunt În mod normal (dar nu Într-o manieră Nu într-o manieră De obicei într-o
determinate necesar) în colaborare colaborativă explicită. directă, dar terapeutul manieră
obiectivele cu pacientul. Terapeutul este un este considerat colaborativă, dar
terapiei. ,,supervizor” al ,,expert”. terapeutulutilizează
procesului de căutare diverseidei (deseori
declanșat de pacient. într-o manieră
subtilă care își are
originea în teoria
sistemelor).

Cum se Reînvățarea (conform Noile îțelesuri, sensuri, Pacientul devine treptat Intervenția sfîrșește
produce principiilor învățării). produc noi stări afective mai puternic, prin prin schimbarea
schimbarea. și noi comportamente. dezvoltarea unor aspectelor
clarificări complexe în importante ale
cadrul relațiilor interacțiunilor din
interpersonale. cadrul sistemului.

Metoda de Evaluarea Schimbări în schemele În mod tradițional, prin Supervizare in vivo.

evaluare. schimbărilor bazale (postulatele studii de caz și Definirea și
comportamentale cognitive centrale). supervizare indirectă, măsurarea
raportate de pacient recente dezvoltări sistemelor complexe
(de ceilalți). interesante. necesită măsurări la
,,niveluri multiple”.

Concluziile studiilor este că ameliorarea pacientului se datorează următorilor factori, indiferent

de școalăși orientare teoretică:

 40% - schimbarea extraterapeutică: factori care țin parțial de client (precum forța eului,
factori homeostatici) și parțial de mediu (evenimente întîmplătoare, suport social) care
contribuie la vindecare, independent de participare la terapie;

 15% - așteptări ( efecte placebo): partea din ameliorare care rezultă din cunoașterea de
către client a faptului că este tratat șidin credibilitatea pe care o acordă tehnicilor și
principiilor și specifice tratamentului;

144
  15% - tehnici: factorii proprii terapiilor specifice (precum bio-feedback, hipnoză sau
desensibilizare sistematică);

 30% - factori comuni: variabilile ce pot fi găsite în diverse terapii, indiferent de

orientarea teoretică a terapeutului: empatie, căldură, acceptare, încurajare în asumarea
riscurilor etc.

Manifestările structurii dinamice a psihicului în orientările centrale a psihoterapiei

contemporane: tendințe spre apropiere.

Orientarea Psihoterapia Terapia cognitiv – Terapia existențială,

psihoterapeutică. psihodinamică comportamentală. analiza existențială.

Caracteristicilepsihicului .
.

Structura Modul de Modul de interpretare a Modul de interpretare a

interpretare a sinelui și a lumii. sinelui și a lumii. (EU –
sinelui și a (scheme cognitive: concepție).
lumii. convingeri și credințe).
(reprezentări
obiective).

Microdinamica. Reflecția Reflecția realității. Reflecția realității.

realității. (deformări cognitive). (deformări ale
(mecanismele experienței interioare).
de apărare).

Macrodinamica. Experiență Experiență reală, natura Experiență reală, natura

reală, natura atașamentului. atașamentului.
atașamentului.( (formarea schemelor (formarea EU –
stadiile de cognitive). concepției și a
dezvoltarea a valorilor).
atitudinei
obiective).

Psihoterapia integrativă ia în considerare numeroase abordări ale funcționării umane:

psihodinamică, centrată pe client, behavioristă, terapie familială, terapia Gestalt, terapia
corporală influențată de Reichieni, terapia fondată pe teoriile relație-obiect, pe teoria
145
psihanalitică a Sinelui, pe lîngă Analiza Tranzacțională, care reprezintă scopul principal al teoriei
și a metodei noastre.

Fiecare dintre aceste viziuni oferă o explicație valabilă a funcționării și a comportamentului

psihologic și fiecare dintre ele este pusă în valoare, cînd este integrată selectiv în celelalte.

Construirea unui Eu coeziv din aspectele renegate, inconştiente şi nerezolvate ale Eului.

Tratamentul psihoterapeutic capătă nouă amplă prin intermediul abordării integrative. Ființa
umană capătă complexitate luîndu-se în considerație aspectul sistemic al ființei umane de la
conceptul corp – minte – spirit. Acest aspect permite evaluarea și tratamentul unitar al
pacientului extină pe toate palierile sale, păstrînd viziunea întregului, respectînd unicitatea
persoanei în contextul universal. Termenul integrativ face referință la:

 Integrarea personalității, sau constituirea unui eu coeziv din aspectele renegate,

inconștiente și nerezolvate ale eului;

 Teoria integrării sistemelor afective, cognitive, comportamentale și fiziologice, precum și

dimensiunilor sociale și transculturale în psihoterapie.

Psihoterapia nu este altceva decît o alternativă la construcția psihologică a pacientului, o

nouă ,,hartă” care îi permite acestuia să găsească alternative la căile inițiale care păreau că nu
duc nicăeri sau să descopere alte obiective. Psihoterapia nu-și propune în mod necesar să
schimbe realitatea , ci imaginea noastră despre ea, gîndurile noastre. Această perspectivă asupra
realității și existenței nu este o descoperire recentă. ,, Nu lucrurile sunt celea ce ne supără, ci
părerile care le avem despre ele”. Psihoterapia își propune să îl facă pe om mai liber, iar în
acestcontext, libertatea ar putea fi tratată ca capacitatea de a dezvolta noi alternative, și dacă
există forma supremă a libertății, aceasta este libertatea de a gîndi.

Relația terapeutică reprezintă o relație socială deosebit de complexă, încît angajează oamenii
într-un moment în care își pun întrebări fundamentale în legătură cu ei înșiși, cu persoanele
semnificative din jur, întrebări cu privire la viață și moarte. Ei vin nu numai cu întrebări dar și cu
soluții, speranțe așteptări, toate la un loc alcătuind o realitate psihologică cu care terapeutul
trebuie să lucreze. Terapeutul și clientul devin angajați într-o sacină pe care o pot îndeplini cu
succes sau nu, și doar un scop specific poate fi utilizat pentru evaluarea succesului sau
insuccesului. Însă a avea un scop, respectiv scopuri comune înseamnă a aștepta anumite rezultate
utile, în baza eforturilor depuse. Pentru că efortul terapeutic este în comun, fiecare individ
146
trebuie să ia în considereare și opiniile celuilalt în rezolvarea problemelor sau îndeplinirea
sarcinei.

Un model terapeutic ce stimulează și utilizează expectanțele pozitive ale pacientului în

procesul construirei soluției este cel propus de Walter și Peller (1992) și intitualt ,,Abordarea
teoretică centrată pe soluții”. Dintre cele 12 teze principale ale acestui model, vor fi menționate
doar primele, aflate în legătură directă cu subiectul în discuție:

 Centrarea asupra aspectelor pozitive, asupra soluției și asupra viitorului, facilitează

schimbarea în direcția dorită. De aceea focalizarea asupra soluției convinge mai degrabă
decît focalizarea asupra problemei.

 Excepțiile de la fiecare problemă pot fi create de către terapeut și client și pot fi

utilizate pentru a construi soluții.

,,A vorbi despre inconștient în afara unei relații interumane care să-l releve înseamnă a
discutta, după exemplul metafizicianului, despre necunoscut în detalii”, Vianu (1975).
Inconștientul - indiferent ce rol i se atribuie reprezintă, în majoritatea teoriilor și sitemelor
psihoterapeutice, o componentă esențialăa cîmpului psihoterapeutic; negat sau afirmat,
condamnat sau valorizat, interogat, ascultat sau dominat, inconștientul se manifestă pe drumul
anevoios al schimbării terapeutice , un aliat prețios în egală măsură pentru terapeut și pacient.
Ca realitate psihologică interpersonală, inconștientul pacientului devine o ecuație cu mai multe
soluții, soluții cărora dacă li se oferă contur devin operaționale doar în cazul creat de relația
terapeutică. Conform lui Erickson inconștientul este depozitarul marelor resurse ale persoanei.
Psihoterapia nu face altceva decît să repună clientul pe drumul bun, îl pune în situația de a
accede la o năuă cunoaștere care merge din inconștient spre conștientul individului. Se întîmplă
ca și cum noua cunoaștere există în inconștient și prin terapie ea a prins formă la nivel
conștient. Prin intermediul ajutorului contextual al psihoterapiei, inconștientul devine locul unde
subiectul poate găsi soluția la problemele sale, soluții neutilizate din cauza limitelor determinate
de experiențele conștiente ale subiectului. Schimbarea terapeutică devenind un proces de
depășire ale limitelor conștiente, ca pe o extensiune a ceea ce pacientul știa deja.

Sylvie Ttenenbaum analizînd lucrările lui Erickson susține faptul că în concepția

ericksoniană există două instanțe inconștiente: primul și al doilea inconștient.

 Primul inconștient reprezintă rezolvatorul tuturor mecanismelor , al fiziologiei noastre.

Totodată fiind purtător de credințe și valori ale individului, al deciziilor inconștiente, al
motivațiilor noastre comportamentale, el nu este o instanță total obiectivă și neutră.
147
 Astfel prin intermediul imagnii noastre despre lume , el condiționează anumite limitări.
Deci nu el se decurge în mod deosebit pentru a promova schimbarea.

 Al doilea inconștient reprezintă asamblul capacităților și înțelepciunea deseori ignorată

acreierului nostru. Un mare număr de autori susțin că aceasta instanță este purtătoarea
unei înțelepciuni biologice, în timp ce alții emit ipoteza că ea conține elemente ce se
racordează la nivelul genetic sau pentru alții, la un inconștient colectiv. Astfel al doilea
inconștient în funcțiile sale devine un supervizor global, arhivist, un spirit profund
detașat de sistemele de credințe și valori.

Integrarea sistemelor afective, cognitive, comportamentale şi fiziologice.

Psihoterapia integrativă reprezintă un model psihoterapeutic unificator și afirmă valoarea

colosală a fiecărui individ,răspunde adecvat și eficient la toate nivelele afective, cognitive și
psihologice de funcționare a acestuia și totodată se adresează dimensiunii spirituale a vieții.
Tendințele fiziologice centrale și rincipiile de bază ale psihoterapiei integrative sunt:

 Oamenii sunt în căutarea relațiilor interdependente pe întreg parcursul vieții;

 Tendința spre afirmarea valorii înnăscută a ființei umane;

 Normalizarea funcțiilor proceselor psihologice;

 Tendința spre schimbarea pozitivă în viață;

 Concentrarea asupra contactului intern-extern ca și fundament funcțional al ființei

umane;

 Accentuarea procesului de dezvoltare al persoanei;

 Reunirea imortanței relației terapeutile

În cadrul psihoterapiei integrative are loc integrarea a: Sinelui; Domeniilor de personalitate;

Teoriilor.

Integrarea sinelui. Facereferință la totalitatea proceselor refulate, necontrolate sau

nerezolvate ale sinelui și integrarea acesora într-o personalitate coezivă, astfel fiind redusă
folosirea mecanismelor de apărare. Acestea au tendința de a inhiba spontanietatea și de a limita
flexibilitatea în rezolvarea problemelor.

148
 Integrarea personalității. Se referă la echilibrarea sistemelor psihologice afective, cognitive
și comportamentale ale persoanei cu conștientizarea aspectelor social transpersonale care îl
inconjoară pe individ.  Aceste concepte sunt utilizate în cadrul perspectivei dezvoltării umane în
care fiecare etapa a vieții se prezintă cu sarcini ridicate de dezvoltare, nevoi senzitive, crize și
oportunități pentru a învața lucruri.

Integrarea teoriilor se referă la Analiza tranzacționala (Berne) ; Terapia centrată pe pacient

(Rogers) ; Terapia cognitiv-comportamentală (Beck) ; Abordarea relațional-sistemică (Bateson-
Watzslawick) ; Gestaltul (Perls) ; Abordarea corpului (Lowen) ; Teoriile relațiilor de obiect
(Winnicott) ; Psihologia sinelui (Kohut) ; Abordarea relației psihodinamice (Mitchell,
Stolorow).  Toate acestea sunt abordate printr-o perspectiva a sistemelor dinamice. 
În același timp, toate contribuțile venind din partea cercetării neurobiologiei (Rizzolatti) și din
partea cercetării perioadei de copilărie (Bowlby, Stern, Fonagy) sunt semnificative.

6.5. TEMA V. Psihoterapia integrativă .

Organizarea înţeleaptă a vieţii.

Organizarea înțeleaptă a vieții presupune practicarea unui stil de viază productiv. Stilul de
viaţă al omului exprimă modul său general de a trăi, raportul dintre condiţiile în care el îşi duce
traiul şi condiţiile de activitate, de asemenea, şi modelele individuale de comportament
determinate în anumită măsură de factorii socio-culturali, caracteristicile personale şi
educaţionale. Stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă. Elementele stilului de
viaţă pot fi:

 Sanogene – cele, care promovează şi fortifică sănătatea;

 Patogene – cele, care reprezintă factorii cauzali sau de risc pentru anumite îmbolnăviri.

Stilul de viaţă sanogen se cultivă încă din fragedă copilărie în cadrul familiei,ulterior în
grădiniţe, şcoli, societate. Elementele patogene ale stilului de viaţă includ: fumatul, alcoolismul,
narcomania, toxicomania, huliganismul, alimentaţia excesivă sau carenţială, practicile sexuale
“riscante”, sedentarismul.

149
 Organizarea înțeleaptă presupune promovarea și practicare unui stil de viață sanoge și nu
numai. Prezența echilibrului bio-psiho-social, determină un element esențial al calității vieței
individului. Echilibrul biologic presupune manifestările pozitive ale sferei fiziologice ale
individului, echilibrul psihologic reprezintă capacitatea psihologică a individului de a corela cu
elementele și aspectele sferei psihologice. Echilibrul social la fel reprezintă un element nespus
de important, fiind reprezentat prin intermediul construirii și întreținerii relațiilor personale și
interpersonale productive.

Organizarea vieții presupune abilitatea individului de a corela cu resursele personale, sociale,

culturale.

Învăţarea - proces continuu, pe toată durata vieţii. De la achiziţia de cunoştinţe la

realizarea potenţialului individual.

Termenul de ,,învățare” reprezintă achiziționarea de noi cunoștințe, priceperi, competențe,

atitudini și valori necesare pentruun trai într-o lume continuă schimbătoare. În sens larg
conceptul de învățare este înțeles dincolo de educație și școală. Învățare presupune o atitudine
atît față de cunoștințe cît și față de viață, atitudine ce pune accent pe inițiativa vieții. În fapt
învățarea reprezintă procesul de pregătire pentru anumite situații noi. Acest proces are loc
conștient sau inconștient.

Prin urmare învățarea reprezintă capacitatea de asimilare, prelucrare a informațiilor

construirea, elaborarea conportamentelor pe baza modelelor socio-culturale. Tot ceea ce se
constituie pe baza reactivității psihice primare este rezultatul interacțiunei organism-mediu prin
învățare. Se dobîndesc cunoștințe, capacități, strategii de cunoaștere și investigare a realității.

Principalele accepțiuni ale conceptului de învățare sunt:

 Capacitatea organismelor de a-și modifica comportamentul adaptativ;

 Dobîndirea modurilor de a răspunde adecvat unor situații-stimul prin exersare;

 Dobîndirea pe baza unui comportament inițial, pe fondul reactivității eriditare și

înnăscute a organismelor umane și animale, de noi achiziții comportamentale;

 Procesul de dobîndire și dezvoltare a performanțelor comportamentale și de modificare a

lor;

 Asimilarea și structurarea experienței de cunoaștere și acțiune prin raportarea la modele

informaționale obiective;
150
  Capacitatea omului de a se schimba;

 Procesul de construire a structurilor comportamnetale;

 Procesul de asimilare activă a informațiilor, de formare a capacităților psihice, deprinderi,

aptitudini, atitudini.

Dat fiind faptul că individul uman este o ființă dinamică, procesul de învătare devine a fi un
proces continuu pe tot parcursul vieții. Cognițiile și aptitudinile sunt reînnoite și revizuite,
modelele devin înlocuite cu altele noi în dependență de experiența acumulată de către individ.
Procesul de învățare pe tot parcursul vieții este manifestat prin intermediul acumulării
experienței noi de către individul uman.

Achiziția de cunoștințe presupune procrearea și stocarea informației în urma învățării.

Dintr-un anumit punct de vedere achiziția de cunoștințe poate fi comparat cu procesul de
învățare, de colectarea a informației și stocarea acesteia. Din alt punct de vedere achiziția de
cunoștințe nu poate avea loc numai prin intermediul colectării de informație. Cunoștințele devin
achiziționate în urma procesării și perceperii acestora. Astfel achiziția de cunoștințe devine
experiență acumulată, care servește drept punct de pornire al realizării individului uman.

Realizarea potențialului individul presupune nimic altceva decît mobilzarea tuturor

resurselor de care dispune individul în realizarea unui anumit scop. Potențialul uman reprezintă o
cantitate considerabilă de achiziții, abilități și capacități care prin intermediul mobilizării
valorifică potențialul uman de a atinge scopul vizat. Potențialul unan nu este exprimat numai prin
intermediul abilităților de care subiectul este conștient că dispune. O sumă de capacități de care
dispune individul nu sunt conștientizate de către acesta. Aici în rol intră procesul psihoterapeutic
și de consiliere, în scopul de desfășurare, de scoatere la iveală, în cadrul conștiinței a resurselor
care ar permite subiectului uman de a face față anumitor situații dificile.

CAPITOLUL VII. Domeniile aplicative ale consilierii şi psihoterapiei.

7.1. TEMA I. Arii şi domenii de aplicare a consilierii şi a psihoterapiilor.

Psihoterapiile de familie.

151
 Psihoterapia de familie reprezintă un model psihoterapeutic aparte, orientat spre corecția
relațiilor interpersonale și avînd ca scop eliminarea disfuncțiilor emoționale în familie, mai
evidențiate asupra membrului familiei bolnav. Cu alte cuvinte aceasta reprezintă psihoterapia
pacientului în familie și prin intermediul ajutorului familiei. Psihoterapia de familie reprezintă
toate intervențiile care schimbă sistemul familiei.

La momentul actual principiile dintre diverse metode a psihoterapiei de familie se șterg.

Rămînînd în baza sa ca sistemică, în anii săi de dezvoltare psihoterapia de familie a integrat în
sine momentele pozitive psihoterapiei structurate, strategice și cognitiv-comportamentală. Spre
exemplu în terapia structurată, ca și în cea comportamentală, punctul de pornire a imlicării
psihoterapeutice reprezintă minitorizarea comportamentelor membrilor familiei. La baza
orientării narative în psihoterapia familiei, reprezintă lucrul cu istoriile de viață a pacientului
(analza istoriilor problemă) și crearea alternativei narative, care deschid noi perspective pentru
oameni. Modelul narativ poate servi ca o linie strategică pentru ipotezele de familie și
psihodinamice.

Obiectul psihoterapiei de familie este nu numai familia dizarmonizată, dar și familia, care se
află într-un moment de criză. Este important de a găsi și de a descoperi resursele familiei,
capacitățile și motivația spre schimbare și accentuarea atenției la rezolvarea problemelor actuale.

Scopurile comune a diferitor modele de psihoterapie a familiei pot fi prezentate în modul

următor:

 Schimbarea în cadrul familiei a cadrului perceptiv (principii, predispoziții) despre

problema abordată;

 Schimbarea opiniei membrilor familiei asupra problemei lor, de la modelul individual –

personal la cel sistemic;

 Modificarea transparenței a căilor și granițelor dintre subsisteme;

 Crearea unui model alternativ de rezolvare a problemelor prin intermediul intervenției

directe sau indirecte;

 Mișcirarea antrenării emoționale a membrilor familiei în comportamentul simptomatic a

unui dintre membri;

 Corecția a diverselor forme a sistemelor necorespondenței ierarhice;

152
  Întreruperea stereotipurilor disfuncționale de conduită, luate din carul familial al
părinților, scoaterea la suprafață a ,,lucrurilor” importante neterminate, descoperirea
secretelor familiei, îmbunătățirea stilului comunicativ dintre membrii familiei.

Obiectivele centrale ale modelului sitemic.

Viața individului decurge într-o ierarhie largă de interelaționare a sistemelor (de lanivel
molecular pînă la sistemele cosmice). Sistemul familial reprezintă în sine un sistem deschis, unde
membrii familiei interrelaționează unul cu altul, cu sistemele care îl înconjoară (școală, fabrică).
Familia reprezintă un sistem în permamentă dezvoltare, ca rezultat al interrelaționării cu
sistemele exterioare (biologice și sociale). Stilul exterior poate avea un efect pozitiv sau negativ
asupra familiei, ca rezultat cel din urmă interelaționează în mod analogic asupra altor sisteme.
Astfel sistemul familial tinde dintr-o parte către păstrarea relațiilor create, din altă parte, spre
dezvoltare și trecere la un alt nivel mai înalt de funcținalitate. Acest sistem are următoarele
caracteristici:

1. Sistemul ca întreg este mai valoros decît suma părților ei;

2. Orice factor care influențează sistemul în întregime, influențează asupra fiecărei

identități în interiorul sistemului;

3. Dereglarea ori intervenția unor schombări în cadrul unei părți al sistemului, se reflecă
asupra schimbării altor părți al sistemului și al sistemului în întregime.

Sistemul viu este caracterizat prin schimbare, de la haos pînăla rigiditate în legătură cu un
număr mare de tablouri întărite, repetate care interrelaționează. Membrii sănătoși și
disfuncționali ai familiei, dispun de posibilitatea de a manifesta diverse modele de interelaționare
cu sistemele externe. Familia sănătoasă nu este bazată pe dominarea părinților asupra copiilor,
dar pe baza că, puterea primilor garantează siguranța celor de-al doilea. Regulile familiei aici
sunt deschise și servesc ca un orientir pozitiv pentru dezvoltarea fiecărui membru al familiei.

Obiective ale uni familii armonioase:

 Toți membrii comunică între ei, știu să se asculte. În contraziceri se ia în considerație

părerea fiecărui membru al familiei. O familie sănătoasă este locul unde se esprimă
intimitatea, dragostea, la fel și emoțiile negative;

 Responsabilitățile și obligațiunile sunt împărțite între toți membrii familiei;

153
  Membrii se susțin reciproc, știu să repartizeze și să îndeplinească obligațiunile uni alt
membru, în cazul schimbării de situație;

 Fiecare membru este încrezut în sine, dispune de un nivel adecvat de autoapreciere,

persistă încrederea reciprocă;

 Sunt învățați să respecte alți oameni, diferențele între preferințe, respectă preferințele,
alegerea prietenilor;

 Membrii acesteia dispun de un sistem comun de valori, își cunosc drepturile;

 Persistă tradiții de familie, copii își cunosc predecesorii, rădăcinile;

 Coalițiile între membrii familiei sunt dinamice și schimbătoare. Este acceptată

schimbarea relațională dintre membri, fără schimbarea atitudinii membrilor sau apariției
geloziei sau nesiguranței, ceea ce este vital pentru stabilirea granițelor personal-sociale;

 Este prețuit simțul umorului, se educă un model pozitiv de viață;

 Este acordată atenție vieții spirituale;

 Este acordat timp pentru distracții;

 Este prețuit altruismul;

 Membrii crează condiții pentru creșterea personală;

 Membrii nu se sfiesc dacă este cazul să se adreseze după ajutorul specialistului în

cazurile de criză.

Familia disfuncțională este familia care nu asigură creșterea personală a fiecărui membru.
Acestea sunt caracterizate printr-un sistem familial rigid, tind spre păstrarea și promovarea
stereotipurilor cunoscute, a interelației dintre elementele subsistemelor proprii și a altor sisteme
neluînd în considerație schimbările condițiilor exterioare ca rezultat a acestora este blocată
necesitățile acuale ale celui mai slab membru al familiei (cel mai des al copilului) și ca urmare
acesta suferă de o oarecare dereglare (dereglare neuro-psihologică). Acesta devine purtătorul
simptomului, care permite menținerea relațiile vechi stabilite între membrii familiei.

Concepția homeostazei trebuie luată în vedere în cadrul oricărei intervenții asupra familiei.
Este bine de știutpînă la ce nivel aspectele vieții familiei sau schimbat și care tablouri ale vieții
familiale din trecut se mențin, ce influențează dezvoltarea personalității copilului și ce poate
154
apărea ca rezultat a viitoarei reorganizări familiale. Familiile disfuncționale mereu încearcă să-și
mențină statutul, neprivind la încercările psihoterapeutului de a provoca schimbaea.

Trauma familială reprezintă evenimentele vieții inprevizibile, așa ca moarte unui membru al
familiei, îmbolnăvirea fizică sau sfîrșitul pe neașteptate a carierei. Efectul a asfel de evenimente
poate deveni destrugător pentru familie, indiferent de politica acesteia de ase adapta
schimbărilor. Adunarea stereotipurilor genetice și disfuncționale de interelaționare din generație
în generație (care patologizează moștenirea familială), se atribuie stereotipurilor verticale.

În literatura de specialitate rusă în cadrul psihoterapiei de familie au influență patru etape:

1. Etapa de diagnostică (diagnoza familiei);

2. Eliminarea conflictului familial;

3. Etapa de reconstrucție;

4. Etapa de susținere.

Este important de reținut că etapele în cadrul psihoterapiei de familie sunt interpretate de

contextul disfuncțional al familiei și orientarea terapeutică.

Diagnosticare familiei reprezintă în sine baza clinică a psihoterapiei de familie, necesită

informarea clinicianului referitor modelului sistemic și abilităților de a colecta date anamnetice.

Tipuri de terapii de familie:

 Terapia de familie a lui M. Bowen-Murray Bowen a dezvoltat o teorie psihodinamică de

familie bazată pe ideea că fiecare familie este un sistem de relații emoționale. Frecvent în
abordarea sa, Bowen se concentra asupra unui membru al familiei și a felului cum
relaționeaza acesta cu restul familiei.

 Terapia structură de familie- Principalul reprezentat al acesteia este S. Minuchin un

psihiatru argentinian ce pune la baza terapiei de familie ideea de structură. Familia este
mai mult decît o suma de indivizi în interiorul ei au loc o serie de interacțiuni conform
unor reguli explicite sau nu. Totalitatea acestor reguli constituie un întreg, o structură.

 Terapia atașamentului- Acest tip de terapie a avut o mare importanță în terapia de familie,
deoarce explică modul în care chiar și adulții sănătoși depind unii de alții. Chiar și copii
devin atașați de mamele lor ca o consecință a alaptării. Atașamentul înseamnă căutarea
apropierii în fața stresului, sursa care generează confort și siguranță. Stilurile
155
 atașamentului din copilărie sunt corelate cu stilurile de atașament din relațiile intime din
perioada adultă.

 Terapia strategică de familie - În terapia strategică, principalul scop al intervenției

terapeutice este rezolvarea problemei prezente.Terapeuții strategici consideră că membrii
familiei nu au nevoie de insight-uri în legatură cu dinamica familială ci de soluționarea
problemei.

 Terapia sistemică de familie - Scopul terapiei sistemică de familie este sprijinirea familiei
să descopere, să întrerupă și eventual să schimbe regulile „jocurilor” interacționale din
sistemul familial perturbat, adică a dinamicii relaționale care generează
disfuncționalitatea familiei.

 Terapia narativă de familie.

Capacitatea familiei de a rezolva probleme este schimbătoare, chiar dacă se poate vorbi de o
relativă constantă a acestei abilități, în cadrul unei familii date (Cseh-Szombati, 1997). Același
autor arată că, această capacitate de a rezista la greutăți, corelează semnificativ cu abilitatea de
adaptare a membrilor cuplului unul la celalalt. Caplan și Killilea (Komlosi, 1997) discutînd
principalele caracteristice ale sistemelor capabile să ofere suport, afirmă ca aceste grupuri:

 Elucidează persoanei faptul că este unică;

 Demonstrează față de ea un interes personal;

 Comunică prin intermediul limbajului persoanei;

 Confruntă persoana cu expectanțe clare;

 Clasifică performanțele persoanei într-o manieră deschisă;

 Demonstrează față de persoană un comportament în care se găsesc deopotrivă

recompense și pedepse.

Sistemele (grupurile) capabile să ofere sprijin, sunt sensibile la nevoile individuale ale persoanei.
Dacă oferă ajutor, atunci fac acest fapt mobilizînd întotdeauna resursele personale ale celui
ajutat, sarcinile sunt distribuite între cei care ajută si cel care beneficiază de acest suport, și prin
punerea la dispoziție a diferitelor modalități de spijin (instrumentar, financiar, informațional)
urmăresc îmbunătățirea capacității de rezolvare a problemei de care dispune persoana ajutată.

156
Psihoterapia cuplului.

Terapia de cuplu este o metodă de rezolvare a problemelor și conflictelor pe care cuplurile nu

le pot gestiona eficient pe cont propriu. Aceasta presupune ca partenerii să discute gîndurile și
sentimentele lor îndrumați de un profesionist antrenat. Scopul este de a-i ajuta să obțina o mai
bună înțelegere a lor și a partenerului, să identifice ce nevoi au și dacă își doresc să facă
schimbări, iar dacă vor, sa îi ajute sa le facă.

Iolanda Mitrofan (1998) defineşte cuplul ca fiind „o structură bipolară, de tip

biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se stimulează, se
dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul
celuilalt). Noţiunea de cuplu a apărut în limba franceză în secolul al XII-lea pentru a desemna
uniunea dintre un bărbat şi o femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate
pe consimţămîntul partenerilor. Termenul îşi are originea în latinescul copula (legătură), din care
provine şi noţiunea de copulaţie. Nu întîmplător, sexualitatea ocupă un loc central în
semnificaţia conceptului de cuplu. Cuplul este definit, în general, ca o pereche sau reunire de
două persoane bazată pe o legătură constantă sau datorată unei apropieri accidentale.

Psihoterapia de cuplu se manifestă ca răspuns al apariției dificultăților relaționale ale

cuplurilor maritale sau necăsătorite. Studiile demonstrează că în asemenea situații, abordare
problematicii cuplului în care sunt implicați ambii parteneri, este mai eficientă decît abordarea
terapiei individuale a fiecăruia.. o modaltate de lucru recomandabil este și ce de îmbinare a
terapiei individuale și a celei de cuplu. În cadrul psihoterapie sun urmărite următoarele aspecte:

 Dezvoltarea capacităților partenerilor de exprimare și comunicare adecvată a

sentimentelor;

 Creșterea senzitivității și a capacității de înțelegere față de sentimentele și nevoile

celuilalt;

 Învățarea de a comunica și negocia într-o modalitate non-agresivă a conflictelor;

 Conștientizarea și modelarea reciprocă a așteptărilor de rol a celor doi.

Acest serviciu poate fi acordat și este bine venit cuplurile care tind spre căsătorie, apelul la
un specialist în scopul consilierei premaritale poate aduce un real folos. Astfel viitorii soți au
ocazia de a clarifica expectanțele și nevoile reciproce, sistemele de valori, credințe și atitudini
personale, astfel fiind găsite modalități de compromis satisfăcător în vederea unor conflicte
ulterioare.
157
Conform Irène Thery (1993) pot fi identificate cinci tipuri de cupluri:

1. Cuplul conflictual este cel în care partenerii se află într-o dispută permanentă, dar
provocările lor vizează reanimarea pasiunii. Partenerii găsesc un echilibru în conflict,
altfel plictisindu-se. De regulă, acest cuplu nu rezistă prea mult în timp;

2. Cuplul pygmalion este cel al investirii inegale. Unul din parteneri se deschide în faţa
celuilalt, relevîndu-şi resursele, din care celălalt nu refuză să se hrănească, să-şi
construiască şi să-şi dezvolte identitatea, fără a oferi prea mult în schimb. Dar, adesea,
“elevul” sau “eleva” îşi părăseşte “maestrul”;

3. Cuplul fuzional, de tip Tristan şi Isolda, este cel care trăieşte în osmoză. Pentru ca
pasiunea acestor parteneri să nu se termine tragic, ei trebuie să înceteze să se privească cu
pasiune pentru a începe să-şi vorbească sau să înceteze să se privească prin ochii
celorlalţi - conformişti normelor sociale - pentru a a-şi impune alegerea;

4. Cuplul asociativ este cel care le permite partenerilor să obţină rezultate deosebite,
imposibil de atins individual. Ei reuşesc să alterneze în mod optim cooperarea şi
autonomia, dînd naştere unuia dintre cele mai stabile şi mai satisfăcătoare vieţi în doi;

5. Cuplul aflat în decalaj este specific partenerilor a căror dispoziţie este întotdeauna
diferită. Pasiunea lor se hrăneşte din absenţa idealizată a celuilalt. În căsătorie, decalajul
dispoziţiilor, nevoilor şi sentimentelor creează permanente dispute.

Terapia de cuplu constă în a permite partenerilor de a dispune de mai multe elemente

înainte de a decide asupra unui viitor comun sau nu, precum şi asupra relaţiei lor ulterioare.
Problemele care trebuiesc depăşite nu sunt în primul rînd dificultăţile relaţionale, ci mai degrabă
faptul că cei doi parteneri sunt închişi într-o logică, ce nu permite găsirea unei soluţii la problema
apărută: cel mai des este vorba despre o logică comunicaţională. Aspectul contradictoriu este dat
de faptul că de cele mai multe ori cei doi parteneri comunică, dar comunicarea lor este prinsă
într-un cerc vicios, repetînd secvenţe de comunicare deficitare. Rolul terapiei este de a întrerupe
aceste secvenţe comunicaţionale redundante şi de a modifica percepţia cuplului asupra
problemelor prezentate.

Psihoterapia copilului cu tulburări emoţionale şi de comportament.

Cu toate că există mai multe sisteme psihoterapeutice, care se deosebesc stînd prin baza
teoretică cît și prin modul în care funcționează relația și comunicarea dintre terapeut și copil , în
toate tipurile de psihoterapii este importantă înțelegera semnificației unui animt tip de
158
comportament, învățarea copilului să facă mai bine față problemelor sale emoționale și de
sprijinirea maturizării personalității. După J. Franc și J. Marmor toate terapiile au cîteva aspecte
comune:

 Relaționarea apropiată, de încredere între terapeut și copil;

 Libertatea emoțională: terapeutul încurajează copii să-și elibereze și să-și exprime

sentimentele;

 Învățarea cognitivă și experiențială: direct sau indirect terapeutul încearcă să învețe copii
moduri diferite de adaptativitate de comportament;

 Practica: terapeutul încurajează copii să folosească noul mod de gîndire, comportament,

simțire în activitățile zilnice.

Scopul final fiind de a ajuta copii să fie conștienți de sine și de existența sa în lume. Este
urmărită deblocarea procesului de evoluție normalăîn scopul de a ajuta copilul să intre în contact
cu nevoile sale neconștientizate, realizarea unei mai bune acceptări de sine ca persoană și în
relație cu lumea. Psihoterapia vine în ajutorul copiilor cu tulburări emoționale și de
comportament în diverse moduri: primesc suport emoțional, își conștientizează sentimentele și
problemele, îi ajută în rezolvarea conflictelor cu cei din jur, adaptează soluții noi la problemele
vechi. Rolul terapeutului este de-a ajuta copilul să vadă lumea din jurul său așa cum este ea. Un
factor important în procesul de psihoterapie în cadrul copiilor este relația terapeutică. Este
necesar ca terapeutul să stabilească o relație productivă cu copilul, să realizeze o relație de
încredere, să dezvolte o atitudine empatică, onestă și deschisă în relație cu copii. Trebuie să țină
cont particularitățile neurofiziologice ale copilului, de fundalul motivațional și de necesitățile
relaționale specifice etape cronologice respective. Tratamentul copilului pornește de la nevoile
sale specifice, de la problemele sale emoționale și situațiile obiective în care el se află. Realitatea
copilului este mai importantă decît tehnica și teoria terapeutului.

Luînd în considerație că tratamentul fiecărui copil esteunic și diferit, procesul terapeutic

trebuie să fie unul foarte flexibil. Totuși acesta urmărește o progresie care are un început, un
mijloc și un sfîrșit, și terapeutul trebuie să fie conștient de această epuizare și de structura pe care
o impune terapiei, structură care subliniază că anumite probleme trebuie tratate într-o anumită
ordine. Toate aceste stadii dispun de scopuri comune:

 Reducerea problemelor emoționale sau de comportament ale copilului;

 Îmbunătățirea adaptării la școală, în familie sau cu semenii;

159
  Creșterea stimei de sine.

Diagnoza și strîngerea de informații au loc în cadrul demersului terapeutic. Fiecare fază a

procesului terapeutic își are scopul său terapeutic.

1. Prima fază a proceslului terapeutic centrat pe copil.

Scopul primei faze constituie stabilirea alianței terapeutice într-un mediu securizat, pedictibil
care-i permite copilului să se dezvălue pe sine. Primele sesiuni nu numai crează relația
terapeutică dar și au o valoare diagnostică: se strîng informații din mai multe surse (copil,
familie, școală, medic de familie), se formulează ipotezele și obiectivele terapeutice. Însă
terapeutul continuă să strîngă informații de-a lungul tratamentului și poate avea surpriza
deformării informațiilor inițiale, transformării sau îmbunătățirea relației în timp.

Primele sesiuni dezvăluie scopul psihoterapiei, atitudinea copilului față de problema sa,
atitudinea față depărinți etc. Plecînd de la aceste informații, terapeutul formulează ipoteze cu
privire la:

 Măsurile educative pe care părinții le aplică copilului;

 Alianțele și conflictele intrafamiliale;

 Polarizarea rolurilor și stabilirea granițelor intergeneraționale;

 Valoarea simbolică a simptomelor;

 Dinamicile emoționale, conștiente și inconștiente în sistemul familial;

 Comunicările perturbate și dublele mesaje.

Din evaluarea psihologică, anamneza interviul preliminar cu părinții și copilul, terapeutul

clarifică obiectivele terapeutice:

 Din perspectiva părinților;

 Din perspectiva copilului;

 Din cea a terapeutului.

Obiectivele se pot schimba pe măsura progresului terapeutic.

2. Faza 2 a procesului psihoterapeutic.

160
 Este formată din sesiunile de mijloc al procesului psihoterapeutic, fiecare avînd un focus
diferit. Este etapa activă, lucrativă și facilitare de schimbări. Aceasta constituie de obicei
majoritatea duratei tratamentului și se concentreză pe problemele personale, pe probleme de zi
cu zi, cu intesificarea relației terapeutice. Este momentul în care are loc mai mare parte a muncii
terapeutice. Folosirea tehnicilor expresive contribuie la eliminarea blocajelor (de comunicare)
al copiilor și aceștia pot dezvălui direct sau simbolic sentimentele, trăirile și credințele, într-un
mod deschis ceia ce duce la integrarea personalității. Tehnicile expresive stimulează creativitatea
copilului, iar creativitatea umană este limbajul primar pentru realizarea insight-ului și vindecării.

Terapeutul conștientizează că fiecare copil este o persoană unică și procedura sau tehnica
sunt doar catalizator. Copilul direcționează cum să se lucreaze cu el și orientează spre ceea ce are
el nevoie. În terapie se vorbește despre trei tipuri de schimbări:

 Schimbări comportamentale – se referă la schimbări în modul în care copilul se

comportă și acționează, cum se relaționează cu alți oameni sau obiecte din spațiul său de
viață.

 Schimbări cognitive – se referă la capacitatea de a se înțelege pe sine și pe cei din

mediul său, de a identifica ceea ce este important și ceea ce nu este important.

 Schimbări emoționale – schimbări în confortul, fericirea și satisfacția copilului. Ele sunt

cruciale în terapie.

3. A treia fază a procesului terapeutic.

Această fază presupune încheierea terapiei, care poate fi un proces dificil pentru copil, ca
manifestarea a pierderii unei relații importante și a încrederii în sine. De aceea procesul de
încheierea terapiei se face treptat. Un bun moment de stoparea terapiei este atunci cînd se atinge
un platou în schimbare. Chiar dacă copill este pregătit să sfîrșească terapia, terapeutul trebuie să-
l ajute să facă față mai întîi crizei. Există mai multe chei de cunoaștere cînd trebuie oprită
terapia:

 Una este atunci cînd comportamentul copilului s-a schimbat prin raportare la școală, la
părinți, la semeni. Încep a se implica în activități exterioare.

 Alta este atunci cînd relația cu terapeutul devine mai rece și materialul terapeutic nu mai
are aceeași influență și nu mai este atît de productiv. Copiiînțeleg vag conexiunea dintre
problemele lor emoționale și terapie. Cînd sunt plictisiți și doresc să petreacă mai mult

161
 timp cu prietenii, relația terapeutică reducîndu-se emoțional, este semn că se
apropiesfîrșitul terapiei.

Scopul ultimei etape în terapie esteconsolidarea și întărirea cîștigurilor obținute. Înainte de a

încheia procesul terapeutic este bine de a cunoaște dacă:

 Problemele emoționale ale copilului sunt sub control. Copilul a învățat să-și controleze
comportările impulsive și are o mai bună toleranță la frustrare.

 Nivelul de gîndire al copilului este adecvat vîrstei.

 Nivelul fanteziei copilului este adecvat pentru încheierea terapiei.

 Copilul are abilitateade a învăța din traume emoționale.

Consilierea şi psihoterapia copilului în situaţii familiale de risc.

Consilierea copiilor cu părinții divorțați. Chiar dacă nu toți copii sunt afectați în cazul
divorțului mulți manifestă dificultăți sociale și emoționale. Copii care fac fațăacestei schimbări
sunt cei care dispun de suport material, suferă puține schimbări în mediu, au o imagine pozitivă
despre sine și a căror părinți au abilități de comunicare bună. Ceilalți sunt profund afectați.

Între 6 – 8 ani copii nu fac distincție între ceea ce simt ei și ceia ce simt părinții. Astfel în
cazul divorțului se vor simți abandonați, speriați de incertitudinea situației, devin extrem de
anxioși. Desigur în acestecondiții are de suferit și activitatea școlară a copilului. Acești copii se
pot simți divizați între loialitatea față de cei doi părinți. A face alegerea însemnă, respectiv de a
respinge pe unul din părinți. Aceștia pot manifesta probleme de concentrarea atenției, pot izbucni
în plîns la orice provocare, pot deveni furioși la cel mai mic incident și au tendința de a provoca
profesorul. Simțul abandonului poate afecta serios eficiența și încrederea școlarului

Copii de 8- 12 ani pot separa nevoile lor de nevoile părinților lor. Oricum persistă rejecția,
pierderea, rușinea că părinții se despart. La această vîrstă copiii pot simți simptome
psihosomatice (dureri de cap, de stomac). Sentimentul predominant este furia, deseori copilul
învinovățește de cele întîmplate pe unul dintre părinți și își descarcă furia asupra lui. La școală
pot persista conflictele cu colegii, profesorii, manifestă scăderea de concentrarea a atenției,
implicarea exagerată în activitățile școlare ca fugă din situația de acasă.

Adolescenții pot răspunde la divorțul părinților prin utilizarea de droguri, alcool, fumat
delicvență, promiscuitate. Cînd lucrează cu aceștia copii/adolescenții tineri cu părinți divorțați,
consilierul școlar este necesar să aibă următarele obiective:
162
  Acceptarea de către aceștia că divorțul s-a întîmplat și că părințiilor nu mai sunt
căsătoriți;

 Ieșirea din conflictul cu părinții și centrarea pe aspectele vieții lor;

 Rezolvarea furiei și a sentimentelor de învinovățire;

 Acceptarea faptului că divorțul este un aranjament permament și că părinții lor nu se vor

mai împăca;

 Inițierea de noi relații(evitarea izolării sociale).

Deși în asemenea cazuri se utilizează consilierea individuală poate fi utilizată și cea de grup,
care poate aduce rezultate bune. Consilierul școlar poate lucra atît cu părinții cît și cu profesorii,
urmărind găsirea celor mai bune modalități de comportare în relație cu copii/adolescenții/tinerii.

Consilierea copilului cu unul sau ambii părinți alcoolici. În societatea contemporană onsumul
de alcool ca refugiu din situațiile dificile este o frecvență ca urmare decăderea în alcoolism. Un
alcolic aduce prejudiciu nu numai sănătății sale fizice și psihice dar și a celor din jur. Cei mai
afectați sunt copii. Ca urmare aceștia devin anxioși, confuzi, cu sentimente de insecuritate
profundă, nu au încredere în sine și în alții, pot fi ostili și agresivi atît cu colegii cît și cu
persoane cu autoritate. Pot dezvolta sentimentul de vinovăție pentru că nu au prevenit ceea ce se
întîmplă, pot percepe lipsa atenției ca pedeapsă că nu merită să fie iubiți. Fizic pot fi neglijenți și
pot avea semne. Revolta e ceea ce se întîmplă acasa poate lua forma unui comportament
delicvent. Ca și în situația celor cu părinți divorțați, cei cu părinți alcoolici pot beneficia de
consiliereade grup. Pot fi utilizate jocuri de rol pentru experimetarea situațiilor cu care se
confruntă, tehnicile RET de verificare a veridicității unor convingeri defectuase, tehnicile gestalt
pentru a lua contact cu emoțiile și nevoile personale, tehnicile de relaxare, tehnici de devoltare a
asertivității și de îmbunătățire a imaginii de sine. Este important ca aceșticopii/adolescenți/tineri
să fie îndrumați spre grupurile de suport.

Consilierea copiilor cu deficit de atenție. La momentul actual nu se știe care sunt cauzele
deficitului de atenție. Se pare oricum că această tulburare are și fundament organic. Cei cu
sindromul de hiperactivitate deficitul de atenție poate fi manifestat prin distractibilitate,
impulsivitate, agitație motorie și verbală, toleranță scăzută la frustrare și rutină, deficit de
control, deficit în a respecta reguli, norme, sentimentele și drepturile celorlalți. Pot fi agresivi,
dominatori și cu agresivitate emoțională. Nu au încredere în ei, iar din punct de vedere al

163
activității psihice prezintă deficit de atenție. Din punct de vdere fizic pot avea infecții ale
urechilor, ale căilor respiratorii, alergii și probleme cu somnul.

Luînd în considerație cele expuse mai sus este ușor de înțeles că acești copii dispun de
dificultăți școlare, ei nu sunt în stare de a realiza sarcinile școlare și de a se integra în sistemul de
norme disciplinare pe care le propune școala.

Intervenția pentru acest tip de copii este deseori medicamentoasă (consilierul nu dispune de
dreptul de a prescrie medicamente dar poate orienta copilul către medic, urmărind apoi efectele
medicamentului). Psihologic abordarea este frecvent comportamentală, urmărindu-se relaxarea și
creșterea autocontrolului, precum și dezvoltarea unor abilități:

 De comunicare;

 De rezolvare a conflictelor;

 De control a mîniei.

Consilierul are responsabilitatea de a lucra și cu părinții, astfel încît aceștia să nu dezvolte o

atitudine negativă față de școală și să nu devină supraprotectori (reducîndu-le responsabilitatea
copiilor).

Consilierea şi psihoterapia copiilor cu pierderi semnificative.

Profunzimea experienței durerilor diferă de la un cazla altul. Multe pierderi nu sunt

recunoscute și nici apreciate la adevărata lor valoare. Schneider arată că jelirea și tristețe pot
afecta dezvoltarea normală, alertînd așteptările individului și percepția sa asupra lumii sau,
dimpotrivă, pot mări oportunitatea pentru creștere și rezolvarea altor experințe.

Pierderea copilului diferă de pierderea adultului în multe modalități. Din punct de vedere al
dezvoltării personalității, copii sunt mai puțin pregătiți să se confrunte cu pierderi. Experiența și
deprinderile lor sunt limitate iar abilitatea de a da un anumit sens experiențelor este redusă. De
asemenea ei au un control redus asupra circumstanțelor cu adultul, depind de ceilalți și sunt
primii care necesită și cer ajutor. Uneor suferința lor poate fi minimalizată și considerată
inexistentă de către adulți. Apar evenimente care au rezultate dureroase cum ar fi: schimbarea
școlii, casei sau intervenția unor probleme mai serioase cum ar fi hospitalizarea sau pierderea
unui prieten drag. Uneori chiar și nașterea unui frățior poate fi resimțită ca pierdere a poziției de
copil unic și a avantajelor care decurg din aceasta. Factorul comun în toate aceste situații este dat
de teama de a pierde atașamentul și dragostea față de părinți.

164
 Nu toate pierderile sunt cauzate de anumite separații, copii pot experimenta un întreg nivel al
pierderii interioare, precum pierderea indentității, confidenței sau stimei de sine. Este vital
pentru copil ca aceste pierderi să fie recunoscute și să fie luate în serios. Mai ales aceasta se face
necesar în perioada adolescenței, ignorararea acestora putînd duce la dereglări serioase în
procesul de formare a personalității. Pierderile neașteptate sunt mult mai dificil de rezolvat
pentru copiideseori sunt asociate cu evenimente traumatice și chiar adulții consideră dificila le
face față. Există totuși reacții comune experimentate de majoritatea copiilor aflați în suferință.
Reacțiile imediate: șoc, negare, protest, apatie. Există și copii care răspund la pierdere printr-o
disperare imediată și care nu poate fi eliminată atît timp cît obiectul durerei reapare. Pe lîngă
aceste pattern-uri comune, gama manifestărilor include o mare varietate de reacții: anxietate,
vinovăție, rușine, dezorganizare, tulburări de somn și simptome fizice.

Fiecare copil experimentează în mod unic o varietate de gînduri, sentimente și

comportamente. În funcție de acestea se nasc și anumite nevoi:

 De reasigurare, acolo unde situața o face posibilă;

 De răspunsuri oneste la întrebărilelegate de pierdere;

 De recunoaștere a problemei și asigurare că a fost luat în serios;

 De suport emoțional pentru eliminarea disconfortului (anxietate, frustrare, îndoeli,

vinovăție, disperare, singurătate, insecuritate);

 De a fi ajutat să-și exprime jelea într-o modalitate apropiată sufletului său;

 De a participa laceremoniile familiale, în cazul în care pierderea include întreaga familie;

 De a fi ajutat să plîngă;

 De a fi ajutat să depășească în timp aceste pierderi și să recapete bucuria de a trăi.

Fiecare experiență dureroasă este unică. Fiecare proces dureros prin care trece copilul include
trei faze:

 Durerea de început. Fazele durerei de început sunt: negarea (disocierea, hiperactivitatea,

iritabilitatea, protestul), alarma, panica;

165
  Durerea acută. Această fază include cîteva componente: dor și căutare; tristețe, teamă
anxietate, vinovăție și rușine; experiența dezorganizării și disperării în final, începera
procesului de reorganizare.

 Durerea subsidiară. Refacere și reașezare.

Consilierea copiilor cu pierderi semnificative și a familiilor acestora necesită abilități și

capacități ale profesionistului speciale și profunde în domeniu. Există copii care au suferit
pierderi importante, care au copleșit toate sferele vieții a acestora. Ca rezultat aceștia se izolează
și consideră că nimeni nu a mai trecut prin asemenea situații. Acsta este unul dintre argumentele
constituirii grupurilor de suport și al implicării consilierii ca formă necesară de intervenție.

Este necesar de a asigura copilul de faptul că nu sunt singuri și că ceea ce simt ei este ceva
normal în situația în care se află. Întîlnirile de început pot fi făcute în mod separat cu copilul de
îngrijitorii și alți membrii ai familiei, la cel puțin cîteva ședințe, este indicată prezența a cel puțin
unuia duntre persoanele care se ocupă de copil. Interacțiunea dintre copil și consilier ajută
îngrijitorul sau substituitorul parental să înțeleagă mai bine natura problemelor cu care se
confruntă copilul. Descoperirile făcute alături de consilier pot mări atașamentul îngrijitorului
față de copil. Ar fi mai utilpentru consilier ca, înainte de a-și începe propria muncă cu copilul
aflat în suferință, să stabilească o întîlnire prealabilă cu îngrijitorul acestuia cu a cea persoană
care l-a ajutat pînă în prezent cel mai mult, pentru a afla ce sa făcut pînă în prezent, cum a
încercat acesta să rezolve problemele copilului,maniera de abordare a situațiilor ivite. Rezultatul
acestei întîlniri vor sta la baza discuțiilor dintre consilier și copil.

Este important ca, dupa prima întîlnire a consilierului cu cei aflați în suferință, să se explice în
mod foarte clar faptul că nevoile personale, sentimentele și gîndurile acestora vor fi tratate cu
respect și atenție pe măsură. Copii au nevoie de sprijin și să-și valideze sentimentele cauzate de
pierdere, prin raportarea la adult. Există situații în care sunt încurajați, în detrimentul lor, să se
comporte ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Copii sunt dispuși să își asume experiențele
dificile și chiar să își dezvăluie emoțiile, dacă și adulții importanți din jurul lor procedează la
fel. Atunci cînd se intervine la nivel familial, trebuie identificate și respectate regulile familiei
respective. Trebuie cunoscute modalitățile de exprimare a emoțiilor în familia respectivă,
forma de comunicare, obiceiurile etc.

Atunci cînd copilul sau familia se află în criză sau prezintă dificultăți serioase, se va stabili
cît mai curînd posibil o relație respectabilă, deschisă, onestă și de încredere cu aceștea. În cazul
copiilor se vor folosi diverse tehnici specifice (povești, desen, modelaj, jocuri, dramatizarea

166
conflictelor interioare), care să stîrnească interesul acestora pentru conversații pe diferite teme.
Majoritatea copiilor nu simt faptul că sunt examinați sau testați prin asemenea modalități
comune pentru ei, iar părinții trebuie asigurați de calitatea și utilitateaacestora în stabilirea
problemelor, a diagnosticului dacă este cazul. Copii trebuie încurajați și ajutați să scoată la
lumină prin cuvintele lor propriile sentimente, nu numai în primele luni după pierdere, ci din nou
și din nou. Examinarea, revizuirea și reașezarea sentimentelor reprezintă componente vitale ale
procesului de însănătoșire.

7.2. TEMA II. Psihoterapia în bolile psihosomatice.

Abordarea psihoterapeutică a psihosomaticii. Validarea etiopatogenetică.

Patologia psihosomatică dispune de o arie rău delimitată, ea fiind diferit apreciată în

funcție de conținutul datelor clinice și al mecanismelor patogenice cu care a fost acreditată.
Astfel psihologia psihosomatică poate cuprinde boli sau condiții clinice care implică diferite
componente psihologice, după cum aceleași fenomene psihologice (temeri, conflicte, frustrații)
pot ocaziona diferite boli psihosomatice. Tocmai de aceea pentru a considera o boală
psihosomatică trebuie ,, să i se găsească o iteologie psihologică” sau ,,să se includă printre
cauzele sale un factor psihologic” D. Widlocher 1979.

Sub alt unghi, patologia psihosomatică cuprinde pacienții cu boli somatice a căror apariție a
fost determinată sau favorizată de o anumită raportare psihică față de lume sau față de el însuși.
Mai simplu spus domeniul psihosomatic este constituit din ,,toate bolile somatice care prezintă
componente psihologice” T. B. Karusu. Conform observațiilor actuale este rezonabil a considera
ca atît factori biologici, cît și factori psihologici se înscriu în etiologia bolii, dar, pe parcursul
evoluției sale, cele doua serii de date se deosebesc în mod semnificativ, în funcție de faza istoriei
naturale aflate în studiu. Sub acest aspect, este hazardată presupunerea conform căreia datele
referitoare la circumstanțele implicate în precipitarea unei boli sau în influențarea evoluției
acesteia oferă concluzii relevante pentru intelegerea factorilor cauzali sau predispozanți ai bolii
respective. Din această perspectivă, etiopatologică, trebuie stabilită aria bolilor psihosomatice,
ca și conținutul noțiunii de psihosomatică. Oricum, în acest domeniu nu pot fi înscrise numai
cele șapte condiții definite ca "boli psihosomatice clasice", studiate de F. Alexander și școala din
Chicago, și este rezonabil a considera Că toate bolile trcbuie situate pe un continuum psiho-
somatic, înscriind la un pol pe cele care prezintă clar în etiopatogenie factori psihici, iar la
celalalt pol bolile care par independente de acești factori.

167
 Factorii psihosociali la fel au o contribuție asupra bolilor psihosomatice. Influența grupului
asupra validării stării de sănătate a insului este deosebit de putemică și medicina (dar cu
precadere psihiatria) transculturală poate prezenta numeroase exemple conform cărora, ceea ce
într-o cultură este considerat boală, în altă cultură este apreciat ca stare normală. Conform unor
puncte de vedere societatea ca întreg devine în mod fundamental responsabilă de fenomenele
care se reproduc în fiecare ființă umană. Sub acest unghi, omul și mediul său social sunt nu
numai interactive și interinfluențabile, ci și inseparabile, iar procesele socio-culturale, funcțiile și
expectațiile de rol, personalitatea și Sinele formează un sistem complex și,intrucatva, dinamic.
Din această cauză, factorii considerați etiologici exercită o influență diferită în timp întrucît
sistemul Societate-Sine, într-o interacțiune continuă, se află în cadrul marelui sistem social,
acesta fiind și el supus evolutiei și schimbării. Sistemul psihic este un sistem structurat dea
lungul timpului evoluției sale influențat de sine și societate însă, suportă greu orice schimbare,
întrucît aceasta implică un anumit efort de adaptare. De aceea schimbarea și hiperimplicarea sunt
factori cu penetrație etiologică în apariția bolii psihosomatice.

Un alt rol în apariția bolilor psihosomatice este acordat evenimentelor psihotraumatizante,

situațiilor conflictuale și frustrante. Conform investigațiilor evenimentele de viață sau
schimbările de viață sunt corelați cu apariția stărilor depresive și nevrotice cît și cu declanșarea
bolilor psihosomatice. Actualmente, a devenit un element al observatției curente faptul că
diferențele în incidența unei boli la diferite populații sunt în funcție de condițiile mediului în care
aceștia își desfășoară existența. Din această perspeetivă se înțelege cu mai multă claritate că
pentru a cunoaște, explica și controla factorii etiopatogeniei ai unei boli este nevoie de
investigația conditiilor psihologice și a sistemelor ecologice în care trăiesc pacienții respectivi.
Cunoașterea bolilor psihosomatice din perspectiva ecologică este strîns corelată și în mare
masură determinată de cercetarea epidemiologică.

Vîrsta este, de asemenea, corelată cu rata bolilor psihosomatice, 'în sensul că perioadele din
viața cu cea mai mare implicare psihosocială cunosc cea mai 'înaltă morbiditate psihosomatică.

Repartiția pe sexe a bolilor psihosomatice ilustrează o prevalentă, în grade diferite, a

barbaților înprivinta bolilor coronariene, ulcerului gastro-duodenal și a astmului, și a femeilor
pentru boala hipertensivă. Rata pe sexe a bolilor psihosomatice cunoaște fluctuații în diferite
populații, ceea ce subliniază faptul că schimbările sociale și influiențele socioculturale nu se
exercită în mod uniform și simultan asupra ambelor sexe.

Individuală sau în grup, psihoterapia pacienților somatici poate fi efectuată în unitațile

medicale de asistentță ambulatorie sau în condiții de spitalizare. Ea poate fi orientată asupra
168
tulburării medicale sau asupra stării generale a pacientului și problematicii sale psihosociale. În
funcție de orientarea acțiunii psihoterapeutice, va fi aleasă metoda de psihoterapie care va
corespunde în cel mai înalt grad obiectivului propus:

 Psihoterapia suportivă, în cazul în care este vizată starea afectivă precară a pacientului;

 Psihoterapia expresivă, care cuprinde pe lîngă problematica bolii aspecte ale vieții
psihice a pacientului, posibilitățile sale de relaționare și capacitatea sa de a face față
evenimentelor vieții;

 Psihoterapia psihanalitică, al cărei scop este restructurarea personalității pacientului și

implicit a predispoziției sale la boală;

 Terapia comportamentală și biofeedback, care sunt focalizate asupra simptomului sau

sindromului, ignorandu-se boala cu istoria și etipatogenia ei.

De asemenea, psihoterapia condițiilor somatice poate fi:

 De scurtă durată, abreviată, așa cum se aplică de cele mai multe ori, prototipul ei fiind
"intervenția în criză”;

 De durată îndelungată, care însă niciodată nu atinge extensia curei psihanalitice.

Totodată, o metodă de psihoterapie aplicată poate fi înlocuită cu alta, mai indicată situației
și stării pacientului în momentul dat, urmînd schimbarea condiției pacientului (externare sau
dimpotrivă, internare, întrucît s-a constatat·o agravare) în funcție de evoluția afecțiunii sale.

Psihoterapia şi principalele boli psihosomatice.

Boala croronariană.

Actualmente, importanța evenimetelor stresante, a pierderilor, insatisfacțiilor și frustrătiilor

în etiopatogenia bolii coronariene este în mod constant semnalată și invocată, deși modul concret
de acțiune al acestor factori constituie o problemă care nu a fost pe deplin rezolvată. Numeroși
alți factori psihostresanți, printre care instabilitatea socioprofesională, ca și neconcordanța dintre
pregatirea profesională și răspundere, s-au semnalat în antecedentele pacienților cu boală
coronariană. Totodată, constatarea unui "anumit paralelism dintre creșterea incidenței bolii și
industrializarea rapida a sugerat că riscul de boală coronariana ar fi legat de unii factori ai
pattern-ului de viată și muncă specific secolului XX. Studiul personalității pacientilor cu boală
coronariană a constituit o preocupare predilectă pentru cercetarea din psihologia medicală,

169
ponindu-se de la premisa că o anumită structura de personalitate ar constitui pentru acești
pacienți un factor de vulnerabilitate.

Rezultatele psihoterapiei pacienților cu boală coronariană sunt considerate ca satisfăcătoare

întrucît se constată:

 O reducere a duratei de spitalizare;

 Diminuarea anxietății și depresiei secundare;

 Reducerea incidenței complicațiilor și în special a aritmiilor;

 Facilitarea unui stil de viață adaptativ, mai integrat și mai puțin punitiv.

Hipertensiunea arterială.

În majoritatea cazurilor considerată esențială sau criptogenetică, hipertensiunea arterială este

rareori simptomatică, numai în aproximativ 5% fiind de natură somatică, respectiv renală,
endocrinologică sau neurologică. În toate celelalte cazuri, "factorul psihic", sub o modalitate sau
alta, pare implicat în ansamblul etiologic, conferind acestei condiții atributul psihosomatic.

Numeroase studii experimentale, ca și observații clinice curente atestă rolul situațiilor

psihostresante în apariția hipertensiunii arteriale esențiale. Astfel, pierderile, frustrările,
evenimentele psihotraumatizante au avut drept consecință creșterea tensiunii arteriale. Aceste
creșteri ale tensiunii arteriale au fost mai mari și mai stabile la persoanele care prezentau o
reactivitate specifică din partea sistemului cardiovascular, fapt întalnit și la persoanele
hipertensive. Observațiile clinice au confirmat faptul că la hipertensivi stările afective cel mai
des identificate au fost anxietatea, ostilitatea și furia, a caror expresie a fost frcevent reprimată în
antecedentele pacienților. S-a constatat de asemenea o creștere a prevalenței hipertensiunii
arteriale la persoanele supuse schimbărilor socio-culturale rapide, urbanizării excesive, emigrării
și mobilității socio-economice. În consecință hipertensiunea arterială poate apare la persoanecare
prezintă:

 O anumită reactivitate a sistemului nervos determinată genetic și prin factori de mediu;

 O anumită structură de personalitate caracterizată prin sensibilitate, compulsivitate,

rigiditate, nevoia de afecțiune etc.;

 Conflicte repetate și prelungite în care tendințele agresive sunt în mod constant

reprimate.

170
 Orice abordare psihoterapeutică trebuie să testeze disponibilitățile și motivația pacientului
pentru acceptarea tratamentului prin:

 Stabilirea unei bune relații terapeutice;

 Prezentarea unui plan terapeutic inteligibil și acceptabil;

 Asigurarea cooperarii membrilar familiei;

 Analiza istoriei naturală a bolii și a eventualității complicațiilor;

 Monitorizarea complianței.

Obiectivele psihoterapiei în hipertensiunea arterială sunt:

 Reducerea tensiunii la valori narmale sau cît mai aproape de acestea;

 Menținerea acestor valori prin incurajarea complianței față de tratamentul farmacolagic;

 Respectarea ansamblului de reguli și recomandări care impiedică ridicarea tensiunii;

 Modificarca comportamentului care predispune la hipertensiune.

Astmul bronșic.

Dintre toate bolile considerate psihosomatice, astmul bronșic păstrează cele mai vechi mențiuni
asupra corelației dintre factorii psihici și evoluția crizelor. Sub aspect etiopatogenic se descriu
două forme de astm extrinsec și intrinsic, denumirile indicîmd natura factorilor etiologici.
Actualmente se consideră ca mecanismele imunologice evidențiate, deși necesare, sunt
insuficiente pentru declanșarea crizelor astmatice, pentru aceasta fiind nevoie de intervenția unor
"factori adiționali", ca și o hiperreactivitate (înnăscută sau dobîndită) a nusculaturii bronșice. Se
considcră și printre acești factori "adiționali", cei psihici joacă un rol esențial. Numeroase
observații clinice, precum și cercetari științifice au demonstrat că furia, frustrarea, frica, dar și
rejecția, pierderea sau gelozia pot precede crizele de astm bronșic. Această declanșare psihogenă
a crizelor de astm se întîlnește "la 50% din pacienții astmatici, indiferent de vîrstă" (H. Weiner,
1985). Cu toate acestea, în majoritatea situațiilor, factorii psihici interacționeaza eu cei alergici
și infecțioși în declanșarea crizelor astmatice. Se consideră ca aceasta intercore1are a factorilor
favorizanți este absolut necesară în provocarea crizelor întrucît factorul psihic singur, constituie
elementul declanșator numai în procent de 1,2%. Este posibil însă, ca prin condiționarea stările
emoționale să poată declanșa, în mod independent, la un pacient astmatic, producerea crizei. Cu

171
toate acestea, influența factorilor psihici, exercită în mod direct sau imediat prin condițiile
ambianței, a fost amplu demonstrată mai ales în astmul extrinsec al copiilor.

Crizele astmatice nu pot fi tratate prin metode psihoterapeutice dar psihoterapia poate fi utila
în:

 Reducerea anxietății care insoțește crizele;

 Identificarea cauzelor psihice care conditionează și preced crizele astmatice.

Ulcerul duodenal.

Observații empirice (prin fistule "naturale") și experimentale, efectuate din prima jumatate
a secolului, au ilustrat corelația dintre stările emoționale și funcțiile gastrointestinale, ceea ce a
determinat aserțiunea , conform căreia "nici o altă funcție) corporală nu reflectă mai bine
numeroasele și complexele interrelații dintre psyche și somă ca sistemul gastro-intestinal" (D.
Oken, 1985). Dintre afecțiunile gastro-intestinale ulcerul peptic este cel mai eloevent corelat cu
stările emoționale care îi influențează apariția și-i modulează evoluția. Considerat ca prototip al
bolilor psihosomatice, ulcerul peptic este definit ca o eroziune delimitată a mucoasei tractului
gastro-intestinal care se întinde în mucoasa-musculară subiacentă ce apare în zonele care conțin
celule secretoare. Astfel, ulcerul gastric prezintă drept caracteristici:

 Prevalența egala a femei și bărbați;

 Rate mai scăzute sau normale de secreție a acidului clorhidric;

 Incidența relativ crescută a carcinomului gastric;

 Asocierea cu grupa sanguină A.

La rîndul său, ulcerul duodenal se distinge prin:

 Prevalența mai mare la bărbați;

 Hipersecreție de acid clorhidric și pepsină.;

 Asociere cu grupa sanguină 0 și cu secreția de antigeni salivari A, B, H;

 Implicarea factorilor psihici în etiopatagenie și evoluție.

Colita ulceroasă.

172
 Considerată ca boală psihosomatică redutabilă, colita ulceroasă este caracterizată printr-o
inflamație și ulcerație cronică, severă a mucoasei și submucoasei colonului sigmoid, cu frecvențe
extinderi distale și proximale, asupra rectului și respectiv a ileusului. Debutul său poate fi brusc,
chiar fulminant, consecutiv unor situații psihostresante sau lent, insidios, pe fondul unei structuri
particulare de personalitate. În plan comportamental, trăsăturile de personalitate ale pacientului
colitic sunt ilustrate prin: tendința de ordine, punctualitate, conștiinciozitate, curățenie, alături de
indecizie,obstinație, conformism. Pe langă aceste elemente de personalitate considerate ca
esențiale, se adaugă în mod frecvent:

 Meticulozitate și scrupulozitate în comunicarea verbală;

 Atitudini rigide față de moralitate;

 Tendința spre standarde de comportament elevate;

 Griji, obsesii, timiditate;

 Atitudine intelectualizată și lipsă de umor;

 Predispoziție de a căuta performanțe în sfera intelectuală;

 Control sever al manifestărilor afective;

 Puternică sensibilitate narcisică ilustrată prin susceptibilitate în perceperea atitudinilor

rejectante sau ostile, la care raspund prin:

 Sentimentul pierderii autostimei, retragere și evitare rece și orgolioasă;

 Introversie, sociofobie, tendință de a rămîne singuratici, mîndri;

 Sub fațada de ambiție, energie și eficiență se află sentimente de inferioritate, incertitudine

și insecuritate.

Rezultatele psihoterapiei pacienților cu colită ulceroasă pot fi schematizate astfel:

 Reducerea duratei și severtății episoadelor acute ale colitei;

 Îmbunătățirea semnificativă a capacității pacienților de a face față evenimentelor vitale și

situațiilor conflictuale;

 Creșterea capacității de a stabili relații satisfăcătoare și durabile cu alții;

173
  Modificarea structurii psihice de bază a pacientului făcîdu-l mai puțin vulnerabil
situațiilor conflictuale în care boala devine manifestă.

Artrita reumatoidă.

Este considerată o boală sistemică neelucidată etiologic, În accepțiune anatomo-descriptivă,

artrita reumatoidă constă într-o inflamare proliferativă acută care atacă, în mod simetric,
membrană sinovială a articulațiilor mici. Un amplu studiu de urmarire, efectuat în Suedia, a
confirmat rolul umidității crescute, a presiunii barometrice scăzute și a activității fizice
desfășurate în condiții de umiditate, ca elemente favorizante în apariția artritei reumatoide.
Există actualmente un consens asupra faptului că cvenimentele psihostresante și frustrante
influențează și determină atît precipitarea debutului cît și a recăderilor artritei reumataide.Studii
relativ recente subliniază importanța psihoterapeutului ca membru a1 echipei de îngrijire în
artrita reumatoidă, întrucît observățiile clinice atesta faptul că psihoterapia ajută pe pacientul
artritic să facă față mai ușor stresului determinat de boală, să se înțeleagă pe sine și relațiile sale
interpersonale. Astfel, se poate considera că:

 Pacienții care au răspuns bine la psihoterapie prezentau o putemică forță a egoului, în

timp ce:

 Pacienții cu slabe rezultate la psihoterapie se caracterizau prin labilitate afectivă,

slăbiciune în controlul pulsiunilor, dificultăți adaptative etc.

Supraponderalitatea și obezitatea.

Din acest punet de vedere propunem o sistematizare din perspectiva descriptiv-evolutivă în

cadrul căreia distingem:

 Supraponderalitatea, în care plusul ponderal non-excesiv este determinat conjunctural

(vacanțe, perioade de sedentarism sau de excese alimentare) fiind susceptibil de a se
reduce fără un tratament medical;

 Obezitatea comportamentală, determinată de deprinderi alimentare eronate, particulare, în

care, excesul ponderal moderat prezintă posibilități reale de a fi corectat;

 Obezitatea clinică, ce are în vedere tulburarea ilustrată prin supraponderalitate excesivă

care este susceptibilă de complicații și impune cu necesitate un tratament adecvat.

Studiile asupra incidenței obezității în diverse grupuri sociale ilustrează că aceasta este mai
frecvent întalnită la persoanele cu un nivel socia-cultural slab dezvoltat.Se considcră că în
174
situații frustrante și psihostresante, ca și în stări tensionate, de incertitudine și insecuritate, un
mare număr de oameni se alimentează în mod excesiv. Acest consum exagerat de hrană ar
constitui expresia unei tendințe inconștiente de apărare față de stressul psihic și de amenințare. În
plus, această excesivă alimentare, ar oferi impresia unui plus de certitudine și de tranchilizare.
De asemenea, studii bazate pe autoevaluare subliniază că subiecții obezi mănîncă exagerat în
relație cu o mare varietate de stări emoționale.

Perspectiva psihoterapeutică a relaţiei medic-bolnav în medicina psihosomatică.

Relația medic-bolnav, concept cheie în orice abordare psihoterapeutică, prezintă nu numai

particularități, ci și dificultăiți în patologia psihosomatică. Numeroși factori, care în linii
generale, țin de pacient, de condiția somatică, dar și de terapeut, stau la baza acestor dificultăți.
Luînd în considerație nevroticii, care sunt capabil să-și eprime problemele emoționale și
atitudinea față de boală, pacienții psihosomatici sunt ,,alixtimici”, cu o aumită incapacitate de
abordare a vieții lor interioare, cu o capacitate redusă de expunere în cadrul dialogului cu
terapeutul. În plus, "pacientul psihosomatic, elucidînd responslbilitatea pentru boala sa, izolează
organul bolnav și-l prezintă mediului pentru diagnostic și vindecare. Pacientul își satisface astfel
nevoia infantilă de a fi îngrijit în mod pasiv, negînd în același timp că este un adult, cu toate
stresurile și conflictele implicate în această situație" H.L. Kaplan, 1980. Dificultatea stabilirii
unei relații armonioase între medic și bolnav este deteminată și de o percepție diferită a bolii de
către medic și de către bolnav. De fapt, relația medic pacient poate constitui, în sine, un
instrument terapeutic eficient, dacă factorii care alcătuiesc această relație sunt considerați ca părți
ale evaluării comprehensive a sănătății. În bolile psihosomatice relația medic-bolnav prezintă
două aspecte, în funcție de faza acută sau cronică a afețiunii. În faza acută, terapeutul adoptă față
de pacient o atitudine suportivă, avînd ca preocupare principală diagnosticul. În acest sens el
explorează structura personalității pacientului și istoria vieții sale interesîndu-se de:

 Situațiile psihostresante din viața pacientului;

 Contribuția pacientului la apariția bolii sale;

 Reacția psihică a pacientului față de boală.

În faza cronică a bolii, preocuparea esențială a terapeutului constituie în stabilirea unei

alianțe de lucru cu pacientul, respectiv de realizare a așa numitei alianțe terapeutice. În această
fază însă dificultatea constă în faptul că pacienții psihosomatici cronici sunt și mai reluctanți
decît cei acuți în stabilirea unei relații terapeutice.

175
Relația medic-bolnav, în general, și în patologia somatică, în special, asigură succesul
cunoașterii bolii, ca și al măsurilor terapeutice intreprinse, indiferent de conținutul metodelor sau
tehnicilor folosite.

7.3. TEMA III. Psihoterapie şi psihofarmacologie.

Psihofarmacologia şi terapiile psihologice.

Cu mulți de ani în urmă, odată cu descoperirea primului medicament neuroleptic s-a

inaugurat o nouă știință, psihofarmacologia, care prin obietivele sale, de modificare a
comportamentelor, și prin caracterul interdisciplinar se situează la intersecția științelor biologice
cu cele psihologice. Aparută în domeniul psihiatriei, psihofarmaeologia a pătruns și în alte arii
ale medicinei, psihotropele fiind astăzi larg utilizate în boIiIe psihosomatice, precum și în
chirurgie, respectiv în anesteziologie.

Confruntările dintre psihofarmacologie și psihoterapie au ocazionat crearea unor noțiuni noi,

a căror accepțiune nu servește atît la delimitarea unor aspecte ale domeniului, cît la ipostazierea
elementului considerat esențial în desfășurarea tratamentului. Astfel, termenul de
farmacopsihoterapie tinde să exprime sinteza celor două orientări terapeutice. La rîndul lor,
termeni de neurolepticopsihiatria și neurolepticoterapia ar corespunde unei "concepții biologice
despre boala mintală conform căreia, în timpul tratamentului ne ghidăm după faptul că unui
anumit simptom îi corespunde un anumit tip de prescriptție J. Guyotat, 1975 . Dezvoltîndu-se cu
o rapiditate uimitoare, această nouă știință îndeplinea un vechi deziderat al psihologiei și
medicinei, și anume acela de a influența cu ajutorul unor substanțe farmacodinamic-active,
funcțiile psihice, dar mai ales de a le normaliza în eventualitatea perturbării lor.

Opoziţia dintre psihofarmacologie şi psihoterapie.

Axioma psihanalitică se bazează pe faptul că orice psihoterapie pleacă de la ceea ce traiește

bolnavul, iar medicul trebuie să adopte o atitudine adecvată pentru a-l scoate din cercul vicios al
apărărilor sale; de asemenea, terapeutul trebuie să simtă și să înțeleagă bolnavul fără interferenta
vreunor aparate, substanțe sau sisteme explicative, pe care psihanaliza le respinge denumindu-le
generic "ecrane". Medicamentul este denunțat ca unul dintre aceste ecrane, fiind folosit de
terapeut pentru satisfacerea unui sentiment de putere, vorbindu-se de "drogul biberon" sau de
"drogul lovitură de ciocan", metafore tendențioase, dar nu lipsite de corespondențe semantice.
176
Conform psihoterapiei psihanalitice, singurul aparat capabil de a inregistra fenomenologia
psihică a pacientului este psihismul terapeutului, a cărui "neutralitate binevoitoare" îi asigură
obiectivitatea în comunicare. În plus, psihanaliza acreditează comportamentul bolnavului cu un
anumit sens, evident simbolic, pe care, în coneepția sa, numai o perspectivă psihodinamică îl
poate descifra și reintegra în efortul rabdator al reconstrucției psihice.

Psihoterapia nu constituie abordarea terapeutică specifică în nici o boalo psihosomatică,

după cum nu poate constitui unica intervenție terapeutică. De asemenea, psihoterapia nu vindecă
boala psihosomatică, dar, apelează în mod adecvat, poate contribui în mod esențial, la evoluția
favorabilă a bolii. Aceasta nu înseamnă că psihoterapia își dispută întîietatea cu farmacologia în
terapia bolilor psihosomatice, ci, dimpotrivă, cel puțin în formă acută a bolii, constituie o
abordare terapeutică secundară, care, în funcție de situație, poate deveni necesar complementară.

În situațiile în care afecțiune somatică evoluează spre cronicizare, terapia medicală își reduce
importanța, în timp ce psihoterapia își poate asuma rolul primordial în cadrul măsurilor
terapeutice. De asemenea, în situațiile în care boala nu răspunde la tratamentul medical, se
impune o evaluare psihosomatică din partea specialistului de sănătate mintală, cu recomandare
catre terapia combinată.

Tendinţa actuală generală a terapiei psihiatrice: asocierea mijloacelor psihofarmacologice

şi psihoterapeutice.

Necesitatea asocierii psihofarmacologiei cu psihoterapia a fost preconizată imediat după

lansarea în practică a neurolepticelor, cînd, la colocviul de la Paris consacrat acțiunii
clorpromazinei, se menționa că este absolut necesar ca aceste două mari forțe terapeutice,
farmacoterapia și psihoterapia, să fie administrate concomitant. Astfel de aserțiuni apărute în
cursul deceniului care a urmat descoperirii primului neuroleptic erau nu numai "logice", dar și
necesare, fiind impuse de instaurația practicii terapeutice și de insatisfacția orientării exclusive
farmaco- sau psiho- terapeutice. Acuitatea acestor probleme a continuat să crească treptat, astfel
încît raporturile dintre psihoterapie și psihofarmacologie să apară pe primul plan al
preocupărilor specialiștilor din lumea întreagă.

În afara necesității combinării terapiei impuse de cazurile c1inice concrete, abordarea

psihoterapeutică în psihosomatică este determinată și de factori ce condiționează calitatea
ameliorării. Astfel, dacă scopul terapiei somatice constă în anularea simptomatologiei, evitarea
complicațiilor procesului patologic de bază și ameliorarea progresiei bolii, prin combinarea
farmacologiei cu psihoterapia, se poate obține:

177
  O adaptare mai matură la condițiile existenței;

 Creșterea disponibilităților afeetive și a capacității profesionale și creative;

 Reducerea utilizării beneficiilor secundare asociate cu boala;

 Creșterea capacității de adaptare a persoanei la prezența bolii.

În afara utilizării terapiei specifice (bolii psihosomatice în cauză) în condițiile

psihoterapiei, o problemă încă neelucidată, deși aflată actualmente într-o dezbatere
controversata, este aceea a adaugării medicației psihofarmacologice și a relațiilor acesteia cu
acțiunile psihoterapeutice.

CAPITOLUL VIII. Formarea şi competenţele etico-profesionale ale psihoterapeuţilor şi

consilierilor.

8.1. TEMA I. Abilităţile necesare pentru practicarea profesiunii de psihoterapeut

şi consilier.

Abilităţi comunicaţionale.

Comunicarea este cea mai uzuală formă de interacțiune sociale. O abilitate de care nimeni
nu se poate dispensa.Abilitățile de comunicare sunt importante pentru iniţierea și menținerea
relațiilor cu ceilalți. Modul de comunicare are impact atît asupra relațiilor cotidiene cît si asupra
procesului de construcţie si dezvoltare a carierei. Deprinderile sociale insuficient dezvoltate sunt
asociate cu performanţe academice scăzute, probleme emoţionale şi comportamentale, dificultăţi
de adaptare socială. Competenţacomunicaţională are următoarele caracteristici:

 Adecvarea comportamentului comunicaţional la contextul în care se desfăşoară;

 Cunoaşterea regulilor comunicaţionale şi formarea abilităţilor de implementare;

 Dimensiunea relaţională.
178
 În cadrul practicii de consiliere și psihoterapie omare importanță în manifestarea abilităților
comunicaționale constituie ascultarea activă. Ascultarea activă se realizează prin următoarele
modalităţi:

 Adaptarea comportamentului consilierului la limbajul verbal şi nonverbal al clientului.

Un mod eficient de îmbunătăţire al relaţiei terapeutice este adaptarea comportamentului
nostru la comportamentul verbal şi nonverbal al clientului. Prin aceasta, clientul
primeşte mesajul că terapeutul îl ascultă. De exemplu, dacă un copil stă pe podea în timp
ce se joacă, consilierul se poate aşeza lîngă el, încercînd să-i copieze poziţia. Aceasta
trebuie să se facă într-un mod natural şi confortabil fără a stînjeni clientul. A doua
modalitate, se referă la adaptarea tonului vocii şi a ritmului de vorbire al consilierului
la cel al clientului. Vocea noastră este un instrument care comunică sentimentele pe care
le avem faţă de o persoană. De exemplu, dacă un client vorbeşte încet sau foarte repede
terapeutul poate să încerce să-i răspundă în aceeaşi manieră.Sesizarea acestui aspect ne
ajută să evităm să întrerupem clientul atunci când ne spune ceva. O altă modalitate de
îmbunătăţire a relaţiei terapeutice se referă la ponderarea contactului vizual în funcţie de
starea de confort a clientului; de exemplu, dacă acesta se simte incomodat de o privire
prea insistenta, terapeutul trebuie să-şi readapteze privirea. Modificările bruşte ale
contactului vizual sau ale comportamentului nonverbal al clientului atunci când ne
povesteşte ceva, pot fi un semn că subiectuldespre care vorbeşte este unuldificil pentru el.
În consecinţă, folosind aceste modalităţi, consilierul va transmite clientului că îl ascultă,
iar astfel clientul se va simţi pregătit să răspundă la întrebările consilierului.

 Reflectarea sentimentelor. Reflectarea are rolul de a explicita şi clarifica emoţiile cu care

se confruntă clientul la un moment dat. Exista două tipuri de reflectare: reflectarea
conţinutului- care de multe ori este numită şi parafrazare şi reflectarea sentimentelor.
Ele pot fi folosite şi împreună. Reflectarea este una din abilităţile cheie în consiliere
deoarece îl face pe client să devină conştient de ceea ce simte şi îl încurajează să se
confrunte cu problemele emoționale şi nicidecum să le evite. Înainte de a face orice
intervenţie, e important să recunoaştem sentimentele cu care se confruntă clientul şi să le
validăm. În mod frecvent, unii clienţi evită să-şi exploreze sentimentele deoarece vor să
evite durerea asociată cu emoţiile puternice cum ar fi tristeţea, disperarea, furia sau
anxietatea. Confruntarea cu sentimentele lor le permite clienţilor abordarea eficientă a
problemelor şi apoi posibilitatea să ia decizii mai bune. De exemplu, dacă terapeutul îi
spune clientului “eşti foarte trist”, îl va determina pe client să se focalizeze pe durerea

179
 sa. Experienţierea emoţiilor este adesea dureroasă, dar are funcţie cathartică şi este
indicat să intervină în acest sens în procesul de consiliere.

 Folosirea răspunsului minimal. Apare automat în conversaţia noastră atunci cînd

ascultăm, sub formă nonverbală (a da din cap, aha), dar şi verbală (înţeleg, ştiu ce vrei să
spui). Ele indică vorbitorului că persoana cu care discută este atentă. Dacă clientul ne
povesteşte ceva - „Este groaznic ! Şeful strigă la mine, clienţii sunt nemulţumiţi. Mă simt
ca într-o cuşcă”- şi se opreşte aici, consilierul îl poate încuraja să continue prin simpla
repetare a ultimelor cuvinte „ca într-o cuşcă ?” aşteptînd o detaliere din partea clientului.

 Parafrazarea. Parafrazarea presupune reformularea celor spuse de client atunci cînd

terapeutul doreşte să se asigure că a înţeles bine ceea ce clientul îi transmite. Parafrazarea
nu presupune evaluarea sau interpretarea a ceea ce a spus interlocutorul.

 Sumarizarea şi adresarea întrebărilor. Consilierul sumarizează din cînd în cînd

informaţia furnizată de catre client. Întrebările ne ajută să aflăm informaţii despre
problema cu care se confruntă clientul.

În concepţia lui N. Stanton există cel puţin cinci efecte benefice ale unei ascultări atente:

1)Încurajarea celuilalt - care va renunţa, în faţa unei ascultări binevoitoare, la tendinţa

defensivă, încercînd să-şi înţeleagă interlocutorul şi devenind, la rîndul său un ascultător mai
bun;

2)Obţinerea întregii informaţii - încurajarea vorbitorului să furnizeze cît mai multe date, ceea
ce creează posibilităţi suplimentare pentru elaborarea unor decizii corecte;

3)Ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi - pe de-o parte prin posibilitatea creată vorbitorului de a se

elibera de idei, gînduri sau atitudini reprimate, pe de altă parte, prin stabilirea unei interacţiuni
empatice pozitive între interlocutori, ca urmare a interesului manifestat de ascultător faţă de
persoana vorbitorului;

4)Rezolvarea problemelor - chiar dacă ascultătorul nu este de acord cu punctul de vedere al

interlocutorului, faptul că-i ascultă părerile, că le compară cu părerile proprii, poate conduce la
aflarea unor soluţii adecvate;

5)Omai bună înţelegere a oamenilor - ascultarea şi înţelegerea modului în care gîndesc celelalte
persoane, creează posibilităţi de colaborare, chiar dacă nu există o simpatie specifică faţă de ele.
Un bun ascultător cîştigă:

180
  Informaţie;

 Înţelegere;

 Receptare (ascultare) reciprocă;

 Cooperare.

Abilităţi/capacităţi comunicaţionale decisive în relaţia terapeut-pacient (după Lupu, I. şi Zanc, I.,

1999).

Nr. Abilități comunicaționale. Procente.

1 Examinarea fizică directă a părților organismului relevante pentru suferința 97%

pacientului.

2 Explicarea naturii medicaţiei şi tratamentului prescris. 91%

3 Evaluarea complianţei pacientului într-o atmosferă calmă, destinsă. 90%

4 Facilitarea comunicării pacientului prin ascultarea lui atentă şi încurajarea sa 83%

în exprimare.

5 Elaborarea anamnezei în urma descrierii simptomelor trăite de către pacient 82%

cu propriile-i cuvinte.

6 Încurajarea pacientului să pună întrebări despre diagnosticul, tratamentul şi 75%

prognosticul bolii.

7 Explicarea de către medic a naturii bolii. 62%

8 Informarea medicului cu privire la situaţia şi problemele sociale ale 59%

pacientului.

9 Descifrarea reacţiei emoţionale a pacientului la starea sa de boală. 35%

10 Chestionarea pacientului despre ce şi cât a înţeles el despre propria sa boală. 27%

Abilităţi emoţionale.

Caracteristicile esenţiale prin care ştiinţa modernă defineşte astăzi o emoţie:

 O emoţie este o mişcare, adică o schimbare în raport cu o stare iniţială de imobilitate. Nu

eram emoţionaţi, şi deodată ne simţim astfel;

181
 O emoţie implică fenomene fizice “în tot trupul”, în special inima îşi accelerează bătăile sau
uneori şi le încetineşte, este componenta fiziologică a emoţiei;

 Emoţia agită spiritul, ne determină să gîndim în mod diferit, ceea ce oamenii de ştiinţă
numesc componenta cognitivă a emoţiei. Ea tulbură raţiunea sau, din contră, o susţine;

 Emoţia reprezintă reacţia faţă de un eveniment;

 Emoţia ne pregăteşte şi uneori ne împinge să acţionăm. Este componenta comportamentală a

emoţiei.

Inteligența emoțională este abilitatea de a percepe şi exprima emoţii, de a asimila emoţii în

gîndire, de a înţelege şi judeca cu ajutorul emoţiilor şi de a regla emoţiile proprii şi ale altora
(Mayer, Salovey, Caruso, 2000). Aceasta presupune:

 Abilitatea de a percepe cît mai corect emoţiile şi de a le exprima;

 Abilitatea de a accede sau genera sentimente atunci cînd ele facilitează gîndirea;

 Abilitatea de a cunoaşte şi înţelege emoţiile.

Societatea Internaţională a Inteligenţei Emoţionale Aplicate din SUA stabileşte următoarele

componente principale ale inteligenţei emoţionale:

1. Controlul emoţional: să-ţi înţelegi şi să-ţi controlezi sentimentele şi starea de spirit sau
dispoziţia emoţional-afectivă;

2. Autostima: să fii mulţumit de propira persoană indiferent de variabilele externe, ţinînd

seama de realitate;

3. Managementul stresului: să-ţi controlezi stresul şi să te adaptezi schimbării;

4. Abilităţile sociale: să relaţionezi şi să empatizezi cu ceilalţi;

5. Controlul impulsurilor: să-ţi stăpîneşti instinctele şi să accepţi întîrzierea recompenselor;

6. Crearea unui echilibru între serviciu şi casă, între obligaţii şi distracţii;

7. Abilităţi de comunicare: să comunici eficient cu alte persoane;

8. Managementul scopurilor: să-ţi stabileşti scopuri realiste în toate compartimentele vieţii;

9. Automotivarea: să te motivezi pentru urmărirea atingerii obiectivelor proprii;

182
 10. Atitudinea pozitivă: să păstrezi o atitudine optimistă, dar realistă chiar şi în momente
dificile.

Pentru a atinge o stare de echilibru în plan emoţional este important să înţelegem de

unde vin sentimentele, care este relaţia lor cu mintea şi corpul nostru. Sănătatea înseamnă emoţii
cultivate, gînduri îngrijite, adică aerisire mentală naturală.

Abilităţi comportamentale.

Practica psihoterapeutică necesită de a dispune de o serie de abilități comportamentale,

care oferă posibilitatea de a stabili și întreține o relație de calitate cu pacinetul. Aceste
caracteristici pot fi generalizate în cinci grupe. Personalitatea psihoterapeutului influențează
inițierea decurgereași rezultatul psihoterapiei. Cele cinci caracteristici enumerate m-ai sus pot fi
elucidate în modul următor:

 Sensibilitate. Reprezintă abilitatea centrală de a percepe tot ceea ce se petrece pe parcursul

terapiei, din conduitele verbale și nonverbale ale pacientului. Psihoterapeutul nu trebuie să
fie concentrat numai asupra întreținerii comunicării cu pacientul dar și asupra dispoziției și
conflictelor care se află sub conținut. Aceștia la fel trebuie să conștientizeze proprile
sentimente și atitudini și anume cele care se hrănăsc din nevrozele create ca rezultat al
contactului cu clientul. Foarte mulți psihoterapeuți dispunde sensibilitate și intuiție naturală.
O importanță deosebită în activitatea terapeutică este atribuită ordinei și logicei, acestea
contribuie la dirijarea efectivă a procesului terapeutic. Încadrul contopirii sentimentelor,
intuiției și a gîndirii logice crește valoarea personalității terapeutului șia abilităților acestuia;

 Obiectivitatea. Conștientizarea propriilor sentimente și a proecțiilor nevrotice, ajută

psihoterapeutului în păstrarea obiectivității și toleranței în fața iraționalității și atitudinei
provocatoare și a comportamentului manifestat de către pacient. Obiectivitatea ajută la
neutralizarea emoțiilor nedirecționate ale psihoterapeutului. Obiectivitatea oferă posibilitate
psihoterapeutului de a face față comportamentului, impulsurilor și activităților care sunt în
contradicție cu normele acceptate. Aceasta oferă posibilitatea de a nu pierde respectul față de
pacient și de a realiza integritatea acestuia, indiferent de fatul cum reacționează la boală;

 Flexibilitatea. Rigiditatea psihoterapeutului reprezintă un element distructiv în cadrul

psihoterapiei. Din păcate aceasta uneori este ca rezultat al aparteneței psihoterapeutului unei
sisteme sau orientări terapeutice. De aceea datorită necesităților psihoterapeutice în abordarea
relațiilor interpersonale se face necesară ignorarea granițelor metodologice. Flexibilitatea

183
 este un principiu central nu numai practicarea metodelor tehnice, dar și în alte aspecte ale
psihoterapiei astfel ca stabilirea scopurilor și standartelor psihoterapeutice.

 Empatia. Este abilitatea de a te transpune în locul altei persoane şi de a înţelege modul în

care ea gîndeşte, simte şi se comportă. A fi empatic nu înseamnă să te identifici cu acea
persoană. Empatia se dezvoltă prin îmbunătățirea abilităţilor de comunicare verbală şi
nonverbală cum ar fi:

- Utilizarea întrebărilor deschise care facilitează comunicarea;

- Utilizarea rară a întrebărilor închise care blochează comunicarea;

- Ascultarea clientului;

- Lipsa moralizarii clientului;

- Evitarea întreruperilor, încurajarea vorbirii;

- Lipsa sfaturilor;

- Lipsa judecăţii - discutarea comportamentelor alternative.

 Colaborarea. Relaţia terapeutică are un caracter colaborativ. Consilierul are rolul de a

încuraja şi de a ghida clientul pentru a găsi soluţii la problemele identificate. De
asemenea, consilierul are sarcina de a ajuta clientul să înţeleagă strategia terapeutică şi
raţiunea ei, mecanismul prin care gîndurile determină emoţiile, şi influenţează
comportamentul.

8.2. TEMA II. Abilităţile necesare pentru practicarea profesiunii de

psihoterapeut şi consilier.

Reperele obligatorii ale formării psihoterapeutului şi consilierului ca persoană şi ca

profesionist.

Practica de consiliere și psihoterapeutică reprezintă un domeniu specific de activitate.

Identitatea profesionistului presupune înglobarea a variate cunoștințe din diverse domenii:

 Psihiatrie și psihologia clinică;  Psihanaliza;

 Teoriile învățării și dezvoltării;  Consilierea postulară;

184
  Psihologie socială;  Psihodiagnoza personalității în
special proiectivă;
 Psihologia dezvoltării;
 Psihodiagnoza cogniției, stadiilor
 Psihologia cuplului și a familiei;
dezvoltării și a creativității.

O predicție pentru profesionistul care practică psihoterapia reprezintă maturitatea biologică și

psihologică, echilibru și sănătate mintală de integrare armonioasă psihocorporală. Majoritatea
școlilor de formare în domeniul psihoterapiei consideră că vîrsta minimă de la care se poate
practica psihoterapia este de 25 de ani, evident după stagiu complet care include pregătirea
academică teoretică, analiza și sau dezvoltarea personală didactică. Înaintarea în vîrstă o dată cu
acumularea experienței, capacitatea de autoechilibrare și evoluția creatoare, cu atît persoanele
devin mai disponibile pentru o muncă de succes în acest domeniu cu mai mult succes și mai
puțin efort, cu efecte mai durabile. Desigur dezvoltarea personală și practicarea unui mod
echilibrat de viață sănătos la fel prezintă o premisă necesară în formarea individului ca
profesionist.

După Kurplus sunt relevate cîteva caracteristici a relației de ajutor terapeutic sau consiliere
care necesită existența și dezvoltarea anumitor resurse personale, fără de care actul terapeutic nu
poate avea loc:

 Este o relație umană;

 Presupune o influență socială;

 Dinamica depinde de abilitățile și deprinderile profesioniste ale consilierului, dar și de

capacitatea responsivă a clientului;

 Presupune o pregătire teoretică hotărîtoare.

În calitate de relații umane consilierea și psihoterapia se bazează pe trei resurse de bază:

empatia, respectul și adevărul.

Cunoștințele teoretice îi ajută pe ambii specialiști să aibă acces la psihologia clienților, la

dinamica personalității lorîn situații varitate. Indiferent de orientarea teoretică profesionistul
trebuie să cunoască foarte bine teoriile personalității, să posede cunoștințe despre dezvoltarea
umană, despre conceptele de bază aleconsilierii, modelelor și tehnicilor de bază ale
psihoterapiei.Consilierea și psihoterapia acțonează asupra întregii persoane. Se poate vorbi
despre o filosofie a consilierei și pihoterapiei profesionale bazată pe trei principii:

185
  Sarcina esențială reprezintă declanșarea sau resemnificarea impulsului exsistențial și
maladiv prin facilitarea dezvoltării umane și aresurselor creative și rezolutive ale
beneficiarului;

 Contactul cu realitatea clientului sau pacinetului (consilierul sau psihoterapeutulacordă

atenție mediului social, psihic și fizic al acestuia, scenariul lui de viață);

 Scopul este de a pregăti o corespondență dinamică între persoană și mediu și de a

dezvolta procesele autocompensatorii și strategiile de coping la evenimentele și situațiile
actuale și viitoare.

Rezultatul aplicării acestei intervenții este dezvoltarea sinelui psihosocial matur, astfel încît să
atingă un nivel de funcționare superior, ce presupune:

 Rezolvarea problemelor de viață;

 Fortificarea în fața schimbărilor;

 Adaptarea mai flexibilă;

 Un control mai bun al propriei vieți.

Competenţele necesare şi aplicaţiile directe ale psihoterapiei.

,,Vizînd aspectele psiho-socale mai mult decît celeintra-psihice ale dezvoltării și creșterii,
consilierii trebuie să cunoască semnificația unor concepte precum: rol social, comportament
social, comportament de coping, sarcinile dezvoltării, raportul dintre comunitate și grupul social,
program de prevenire sau remediere”. L. M. Sănescu.

Oricărui consilier sau terapeut îi sunt atribuite în general următoarele competențe și

cunoștințe indispensabile:

 Cunoașterea principalelor etape ale dezvoltării umane;

 Cunoașterea problematicii familiei și riscului de a deveni înlocuitor al părinților;

 Cunoașterea sistemului de valori al adulților, copiilor și adolescenților din comunitatea

respectivă;

 Cunoașterea relației de instituții de stat și de organizații neguvernamentale;

 Cunoașterea principalelor reglementări privind protecția copilului;

186
  Cunoașterea și respectarea codului etic și deontologic al profesiei de psiholog și
psihoterapeut.

După Egan 1988 trainingul de abilitate rumărește următoarele scopuri:

 Stabilirea unei relații lucrative – alianța terapeutică;

 Comunicarea de bază și avansată;

 Capacitatea de a oferi sprijin clientului în a descoperi căile de autoajutorare și auto-

stimulare;

 Clarificarea problemei (problemelor);

 Formularea scopului sau țintei;

 Elaborarea unui programde dezvoltare;

 Implementarea programului;

 Evaluarea rezultatelor finale.

În mare măsură etapele unui proces de consliere, sunt coincidente cu cele generale ale uni
proces psihoterapeutic și sunt bazate pe dobîndirea următoarelor competențe și abilități:

 Facilitare. Etapa care se axează pe înțelegere și exploarare de sine, pe baza a trei abilități
ale consilierului: empatie, respect și stil cald;

 Tranziție. Facilitarea propriei înțelegeri și a angajării în schimbare. Aceasta necesită

concrește adevăr și deschidere de sine din partea consilierului;

 Acțiune. Angajează alte două abilități ale consilierului: confruntarea și urgența pentru a
determina clientul să se implice într-o direcție corespunzătoare.

8.3. TEMA III. Dezvoltare şi analiză personală.

Formarea propriu-zisă pentru practicarea cu succes a profesiunii.

Unanim este acceptat faptul că una dintre cele mai importante competențe posedate de
consilier/psihoterapeut reprezintă competența de a se cunoaște pe sine însuși ca persoană. Pentru
a stabili, menține și dezvolta o relație profesionalizată, consilierul și psihoterapeutul, ca și
187
echivalentul său din alte domenii presupun eficiența și asistarea contactului uman (medicina,
asistența socială, pedagogia), se află în situația de a exploara de a înțelege și de a optimiza
celalalt pol al relației în care s-a angajat. Cu alte cuvinte pe sine însuși.

Conform A. Nuță ,,relația pe care consilierul/terapeutul o stabilește cu clientul său, și care

este o formă stabilă de învățat, reclamă renunțarea atentă la rolurile stereotipe și manifestarea ca
o persoană reală”. Atunci cînd terapeutul se disociază de la propriile valori și trăiri emoționale,
în numele unei ,,detașări profesionale” relația devine sterilă. Autenticitatea
consilierului/terapeutului denotă capacitatea dezvoltării universului lăutric a acestuia, astfel fiind
în stare de a influența emoțional clientul său. Oricum am privi lucrurile acesta servește drept
model pentru client. Dacă oferta sa relațională este caracterizată de comportamente
incongruente, măști profesionale și activități cu risc scăzut, clientul va imita acest model, nu va
avea încredere și se va angaja într-o relație lipsită de onestitate.

Indiferent de ceea ce se întîmplă , interacțiunea consilier – client lasă urme. Clientul își poate
mobiliza resursele, venind mai aproape de ceea ce poate să fie sau dimpotrivă, își blochează și
mai mult resursele, îndepărtîndu-se de ceea ce poate să fie. O relație care a eșuat nu este un
simplu eșec, fără nici un fel de consecințe. Evenimentul este procesat, cel mai adesea, la nivel
inconștient, atît de client, a cărui insecuritate se consolidează, cît și de consilier, căruia îi poate
spori, de exemplu, ostilitatea ascunsă.

Există o serie de trăsături obligatorii care ar cuprinde personalitatea

terapeutului/consilierului, acestea fiind:

 Are o identitate. Știe cine este și ce vrea de la viață și discerne între aspectele esențiale și
neesențiale aleacesteia. Scopurile și valorile stabilite pot fi supuse reexaminării;

 Trăiește în prezent. Nu este nici fixat în trecut și copleșit de amintiri, nici îngrijorat sau
preocupat excesiv de viitor. Este capabil să conștientizeze momentul prezent și de a
percepe experiența chiar dacă uneori aceasta este neplăcută. Este deschis spre experiența
emoțională a altora;

 Își recunoaște și își acceptă propria putere. Este adecvat în raport cu ceilalți și le permite
să simtă puterea. Dispune de energie vitală pentru a lua decizii. Nu face abuz de puterea
sa și outilizeazăîn beneficiul altora;

188
 Se respectă și se apreciază. Din acest punct de vedere al respectului de sine, rezidă
ajutorul pe care îl poate oferi celorlalți. De asemenea este capabil de a cere și de a primi
ajutor din exterior, evită izolarea;

 Este deschis către schimbare este deschis către nou, permite conștiinței să se extindă și nu
se limitează la comportamente și activități verificate alecăror consecințe sunt
previzibile;

 Este capabil să se reinventeze. Dispune de energie pentru a-și restructura pozitiv relațiile
interpersonale, se regenerează și se reproiectează continuu, acționînd penru a deveni
persoana care crede că poate să fie;

 Își expansionează conștiința. Conștientizează faptul că atît timp cît conștiința este limitată
și libertatea este limitată. Evită de a-și bloca energia în comportamente și atitudini
defensive;

 Are toleranță înaltă la ambiguitate. Creșterea presupune părăsirea a ceea ce este familiar
și aventurarea pe un teritoriu necunoscut, oamenii angajați în procesele de evoluție
psihologică sunt capabili să accepte un grad înalt de ambiguitate în viețile lor;

 Face alegeri care îi modelează viața. Este conștient de primele condiționări la care a fost
supus și de circumstanțele care l-au modelat ca personalitate. Nu este victima lor și le
poate revizui cînd consideră că este cazul;

 Este proactiv și nu reactiv. Dispune de capacitatea de a subordona o pulsiune de valori.

O persoană reactivă este afectată de ambianța socială. Persoana proiectivă este influențată
de stimuli din exterior, dar răspunsul ei este o opțiune, un răspuns ghidat de valori
selectate cu grijă.

 Este sincer și onest. Este angajat pentru a se dezvălui în mod adecvat celor ce merită.
Nu se ascunde în spatele măștilor, rolurilor sau comportamentelor de fațadă;

 Își dezvoltă un stil de lucru propriu. Aceasta este expresia filosofiei sale de viață și
consecința naturală a experiențelor pe care le-a asimilat. Deși poate împrumuta idei,
tehnici sau modalități de acțiune de la cei din jur, nu o face mecanic;

 Are simțul umorului. Poate să rîdă de propriile erori, condiții sau prostii. Simțul
umorului îl ajută să nu fie copleșit de probleme sau imperfecțiuni;

189
  Este capabil să cunoască lumea clientului. Aceasta este reprezentată prin intermedul
empatiei. Calitatea fundamentală pentru interacțiunea socială eficientă, empatia
reprezintă modalitatea de a cunoaște și înțelege sentimentul care exclude supra-
identificarea cu el;

 Își recunoaște propriile greșeli. Admite că a greșit și transformă erorile în toat atîta
prilejuri de a învăța;

 Are un interes sincer față de bunăstarea celuilalt. Aceasta atitudine își are baza pe
respect, grijă și aprecierea celuilat ca o persoană valoroasă. Fiind atent la proiecția
propriilor trăiri asupra dorințelor și trebuințelor celuilalt, acționează într-o manieră ce
depășește simplareciprocitate comportamentală.

Lista reprezentată are scopul de a permite profosinistului să exmineze și să dezvolte o

concepție proprie asupra calităților pe care se va strădui să le urmărească pentru a promova
creșterea atît în el însuși, cît și în clienții săi.

Competenţele profesionale şi orientarea teoretică şi metodologică la care aderă

terapeutul: psihodinamică, experienţială, comportamental-cognitivă, holistică, integrativă.

Terapeuții și consilierii ce fac parte din asociații profesionale sunt obligați de către acestea
să respecte normele și standardele eticii profesionale. Aceștia își recunosc limitele competenței
lor și oferă numai acele servicii și uzează numai de acele tehnici pentru care sunt calificați prin
training sau experiență. Competența profesională nu este ceva ce se obține odată pentru
totdeauna, Chiar dacă individul posedă o autorizație sau un certificat. Continuarea pregătirii
profesionale este esențială pentru a fi mereu în contact cu noile cunoștințe din domeniul de
specialitate, dar și pentru perfecționarea abilitățiior de practician. În plus, în multe țări ale lumii
un certificat are o valabilitate limitată, după care practicianul este recertificat doar dacă
îndeplinește unele condiții.

În continuare sunt redate cîteva afirmații ce pot ghida practicianul în practica psihoterapică
Corey G., 1990):

190
1. Este conștisnt de ceea ce înseamnă propriile sale nevoi, de modul cum se manifestă
acestea în practica profesională și cum nevoile și comportamentul lui influențează cliențli
săi.

2. Are experiența și pregătirea necesară pentru ceea ce susține și pentru intervențiile pe care
le încearcă cu ceilalți.

3. Este conștient de limitele competenței sale și solicită supervizare ori îndrumă clientul
împreună cu un referat spre un alt terapeut mai competent, atunci cînd realizează că a
atins aceste limite personale. Fiind conștient de posibilitățile alternative la terapie ale
comunității va îndruma în mod corespunzător clienții, în astfel de situații.

4. Cu toate că practicienii cunosc standardele și normele organizației profesionale din care

fac parte, apelează la rațiune și judecată în aplicarea acestor standarde în situații
particulare. Ei realizează că anumite probleme nu au raspunsuri clare sau definitive și vor
accepta responsabilitatea de a căuta raspunsurile adecvate pentru acele situații.

5. Este important pentru orice practician să aibă un sistem teoretic bine închegat ce privește
schimbarea comportamentului după care se conduce în practica lui.

6. Își reactualizează cunoștințele și deprinderile prin diferite forme de educație și pregătire

continuă.

7. Evită orice fel de relație cu clienții, care în mod clar dăunează relației terapeutice.

8. Informează clienții despre orice circumstanță care ar putea afecta confidențialitatea

relației terapeutice și despre orice problemă care în general ar putea afecta această relație.

9. Este conștient de atitudinile și valorile sale, și recunoscînd rolul pe care îl joacă sistemul
său de credințe în relația cu proprii clienți, evită să le impună aceste credințe într-o
manieră fie ea subtilă sau directă.

10. Informează clienții despre scopurile terapiei, tehnicile și procedeele ce pot fi utilizate,
posibilele riscuri ce sunt asociate cu intrarea într-o relație terapeutică și orice alt factor
care poate influența decizia clientului de a intra în terapie.

11. Este conștient că îi învață pe clienții săi și printr-un model pe care-l oferă el ca persoană.
Astfel va depune efortul să practice în propria sa viață ceea ce le cere clienților.

191
 12. Este conștient de bagajul său cultural pe care îl aduce în relația terapeutică și recunoaște
modalitățile prin care valorile culturale ale clienților săi participă la procesul terapeutic.

13. Învață permanent să cumpănească și să analizeze dilemele etice realizînd că multe dintre
ele sunt complexe și nu au soluții simple și că dorință de a se consulta cu alți specialiști
din domeniu este un semn de maturitate profesională.

Consilierea și psihoterapia reprezintă două domenii strînsconectate metodico – teoretic. De

aceea referirile conceptuale și aplicative acoperă ambele domenii, aflate într-o relație
profesională de subsumare și formare progresivă. Deși orice terapeut include competențele unui
consilier, nu toți consilierii sunt automat și psihoterapeuți, dar dacă demersul lor formativ,
cunoștințele în domeniul clinic, interesul vocational și aptitudinile il conduc în această direcție,
desigur vor putea fi și terapeuți, în condițiile unei practici adecvate și specializării pe anumite
domenii de asociere.

Mult mai important este informarea asupra abilităților comunicaționale, emoționale și

comportamentale pentru munca de acest tip, ce țin de dezvoltarea și analiza personală, de
formarea propriuzisă pentru practicarea cu succes a acestei profesii, indiferent de orientarea
teoretică și metodologică la care aderă terapeutul: psihodinamică, experiențială, comportamental
– cognitivă, holistă sau integrativă. Cunoștințele în domeniu sunt transformate în elemente utile
numai în măsura în care sunt transformate în capacități și competențe personale de contact și
dialog terapeutic autentic, mediate de o ,,prezență terapeutică” disponibilă, echilibrată,
responsabilă și creativă.

Atunci cînd am în fața mea un psiholog și mai ales un psihoterapeut, cred că am în față o
persoană care are nu doar cunoștințe despre om și comportamentul lui, ci și o anumită înțelegere
față de preocupările și frămîntările acestuia. Mai cred despre el că prin ceea ce face, nu se va
folosi de mine pentru nevoile lui personale și nici pentru a satisface nevoile altora în siujba
cărora se află.

8.4. TEMA IV. Cadrul etic şi deontologic al psihoterapeutului şi consilierului.

Repere ale desfăşurării muncii de consilier şi psihoterapeut.

Practicianul în domeniul consilierii și psihoterapiei este obligat să respecte și să aplice codurile

și privirile etice ale profesiei. În linii mari profesionistul, pentru o practică acceptabilă va trebui
să se ghideze de realism, promptitudine și adecvare, respectînd niște repere etice și deotologice
care jalonează activitatea.

192
 Ca definiție generală, sunt coniderate etice acele practici care sunt benefice clientului.
Profesionistul este obligat de a respecta anumite drepturi.

Dreptul la consimțămîntul informat. Unul dintre cele mai eficiente moduri de a proteja
drepturile clientului este acela de a-i oferi acestuia posibilitatea de a face o alegere informată în
privința terapiei. Acest lucru oferă posibilitatea clientului de a fi un participant activ încă de la
începutul procesului terapeutic. Clienții au tot dreptul să cunoască limltările impuse de normele
de confidențialitate înainte de a face dezvaluiri personale.Există cîțiva factori imporțanți care pot
influența decizia clientului de a începe și continua relația terapeutică, ori dimpotrivă, de a
renunța la aceasta:

 Scopurile generale ale terapiei și consilierii;

 Responsabilitatea terapeutului sau consilierului față de client;

 Responsabilitățile clientului;

 Limitele confidențialității;

 Parametri legali și etici care definesc relația terapeutică;

 Calificările și background-ul terapeutului;

 Banii necesari;

 Serviciile de care clientul poate beneficia;

 Durata procesului terapeutic;

 Beneficiile și riscurile demersului terapeutic;

 Posibilitatea discutării cazului de către terapeut cu alți colegi sau cu supervizori.

O problemă legată de drepturile clienților o constituie și drepturile minorilor la tratament. În

majoritatea statelor, cunoașterea și consimțămîntul părinților pentru ca minorul să intre în relație
cu un serviciu profesionist de ajutor sunt legale. Există unele excepții: în unele țări este prevăzut
dreptul adolescenților de a consulta consilierul despre controlul nașterilor, contracepție, avort,
abuz de droguri, abuzul copilului și despre alte probleme de criză. Un standart etic semnificativ
pentru această problemă este: ,,cînd se lucrează cu minorii sau persoane care nu sunt în staresă-și
dea consimțămîntul, consilierul protejează cele mai bune interese ale acestor clienți” AACD
1988.
193
 Dreptul la amînare (renunțare) este prevăzută în ghidul APA, care prezintă: ,,Consilierul
închide o relație clinică de consiliere (consultanță) cînd este evident că clientul nu are nici un
beneficiu din această relație. Responsabilitatea consilierului față de client continuă însă pînă cînd
el începe să frecventeze un alt terapeut. În cazul în care clientul refuză sugerată de alternativa
propusă consilierul nu este obligat să continuie relația” (APA și AACD, 1989).

Cîteva principii referitoare la confidențialitate:

 Cînd se lucrează cu minorii sau cu persoane incapabile de a-și da acordul, terapeuții

trebuie să exercite o preocupare specială pentru a proteja interesele acestor persoane;

 Cînd lucrează cu minorii, terapeuții trebuie să specifice limitele confidențialității;

 Atît în cazul consilierei de grup, cît și al celei individuale, este o strategie înțeleaptă să
se ceară clienților să semneze un contract în care să-și exprime acordul de a nu discuta
sau de a nu scrie despre ce se întîmplă în timpul ședințelor sau de a vorbi despre cei
prezenți;

 Deși confidențialitatea este esențială pentru succesul în terapia de grup, moderatorul-

consilier sau terapeut nu poate face totul pentru a garanta respectarea confidențialității
din partea tuturor membrilor grupului. El poate asigura confidențialitatea numai din
partea sa, nu și din partea celorlalți participanti;

 Pentru a putea publica sau comunica în conferințe materialele personale rezultate în

urma terapiei, consilierii trebuie să obțină în prealabil consimțămîntul membrilor
grupului sau să ascundă (protejeze) în mod adecvat informațiile care pot duce la
identificarea membrilor grupului;

 Este esențial ca un terapeut (consilier) de grup să fie informat și familiarizat cu legile

locale și statale care au impact în activitatea sa. Aceata mai ales în cazuri care implică
molestarea copiilor, neglijența sau abuzul asupra copiilor și bătrînilor, incestul, violența
familială.

Defășurarea terapiei și consilierei în grup, urmărind principiile etice și legale presupune

următoarele aspecte:

 Consilierul (terapeutul) nu trebuie să se folosească de-a lungul terapiei de rolul și puterea

sa de conducător de grup în scopul de a promova contacte personale sau sociale cu
membrii grupului;

194
 Relațiile sexuale între consilierul (terapeutul) de grup și membrii grupului încalcă etica
profesională (AACD; 1988, AMHC 1980; APA 1989; ASGW 1989);

 În timpul activității de consiliere sau de psihoterapie, terapeuții nu trebuie să încalce sau

să diminueze drepturile legale sau civile ale clienților.

Cîteva exemple de practici greșite sunt (și lipsite de bună credință):

 Neinformarea clientului cu privire la limitele confidențialității;

 Violarea confidenlialității prin scurgerea neautorizată de informații;

 Conduită sexuală greșită;

 Nerealizarea referatului atunci cînd e cazul să fie realizat;

 Utilizarea de droguri în cadrul terapiei;

 Utilizarea unor metode nepotrivite de încasare a taxei;

 Pretenția unei taxe suplimentare;

 Neremarcarea și netratarea unor simptome evidente ori diagnostic imprecis;

 Ridiculizarea sau barfa unui client;

 Provocarea de daune pentru a fi apreciat într-o experiență de grup;

 Atacarea fizică a unui client ca parte a terapiei;

 Lipsa unei griji corespunzătoare față de un client cu tentative de suicid;

 Abandonarea unui client;

 Falsa prezentare a pregătirii profesionale;

 Nepăstrarea unor înregistrări adecvate;

 Nerespeetarea contractului cu elientul;

 Lipsa consimțământului informat;

 Lipsa unei supervizări consecvente a terapeuților în formare;

195
  Lipsa aderării la un cod etic profesional recunoscut oficial.

Paradise și Kirlay (1990) susțin că cele mai importante prescripții sunt: confidențialitatea,
datoria de a proteja clientul și pe ceilalți și înștiințarea asupra practicilor folosite.

Promovarea, practicarea, transformarea psihoterapiei ca teorie şi practică realistă şi

creativă, centrată pe receptivitatea şi nevoile celor aflaţi în dificultate.

Inițial arta suferinței și influenței comportamentului uman, psihoterapia își asumă la

momentul actual atributul de tehnică, evoluînd în ultimele decenii pe linia unui prifesionalism
declarat, nefiind mai puțin adevărat că profesia de psihoterapeut nu poate fi exercitată cu succes
decît de cei care prezintă diponibilități în acest sens. Fiind o profesie medicală care are în
vedere omul bolnav așa cum se compară el în mod individual, psihoterapia nu implică nu numai
știință și artă, ci și creaticitate. Dezvoltînd boala în manieră singulară, particualră, pacinetul
trebuie să fie abordat în mod individual, ca entitate unică, irepetabilă. Tocmai de aceea lui, în
acel moment, în condițiile acelei boli, i se acordă sprijin psihologic terapeutic prin intermediul
aplicării unei anumite metode, într-un anumit mod.

Dintodeauna oamenii au aspirat la alinarea suferințelor și înlăturarea, ameliorarea bolilor,

sperînd uneori în procedee utopice, dar astăzi expectațiile lor pentru gratificare imediată,
insuflate de marile realizări din domeniul tehnic și induse prin mijloacele mass-media, depășesc
posibilitățile efective ale științei medicale actuale, cu atît mai mult ale psihoterapiei. Din
perspecctiva descriptiv comprehesivă definim interveția psihoterapeutică ca o formă de
tratament psihologic structurat în tehnici și metode, aplicată în mod deliberat în grup sau
individual, de către un terapeut specializat:

 Omului sănătos aflat în dificultate, căruia îi conferă confort moral și o mai bună sănătate;

 Celui cu dificultăți de relaționare, pe care îl ajută spre o mai bună înțelegere;

 Celui suferindsomatic, pe care îl conduce spre alinare;

 Sau celui alinat, căruia îi dezvoltă capacitatea de orientare în viață și de resocializare.

Procesul de consiliere sau psihoterapie reprezintă o atitudine profesională a profesionistului față

de client. Scopul acestei intervenții este de a ajuta individul aflat în dificultate să perceapă ceea
ce se întîmplă în sfera vieții lor și de a conștientiza, de a atinge scopurile plasate, prin
intermediul alegerii conștiente și reglării problemelor emoționale și a celor cu caracter mecanic.
Intervenția psihoterapeutică poate provoca următoarele schimbări:

196
 1. Procesul psihoterapeutic, de consiliere ajută individul să ia decizii și să acționeze în
concordanță cu punctul său de vedere;

2. Reprezintă un remediu care favorizaează deprinderea și aplicarea unui nou

comportament;

3. În cadrul intervenției este accentuată responsabilitatea clientului, aceasta presupune că un

individ responsabil și independent este capabil de a lua singur decizii, iar
consilierul/psihoterapeutul, oferă condiții pentru a stimula comportamentul volitiv al
individului;

4. Intervenția psihoterapeutică favorizează dezvoltarea personală;

5. Punctul cheie în cadrul intervenției constituie relația terapeutică între client și

profesionist;

Stabilirea modului în care se manifestă interveția psihoterapeutică asupra vieții individului

uman este foarte simplu, deoarece aceasta se extinde asupra tuturor sferelor vieții acestuia.
Conform George și Cristiani 1990 sunt stabilitecîteva scopuri universale ale intervenției
psihoterapeutice:

 Posibilitatea de schimbare a comportamentului astfel încît clientul să practice un mod de

viață mai productiv, să simtă plăcere de la viață neprivind la unele limte sociale;

 Dezvoltarea abilităților de înfruntare a dificultăților în cazul în care acestea intervin, în

special în cadrul condițiilor de viață noi, situațiilor dificile;

 Asigurarea emplemenării deciziilor vitale pentru viață. Există o multitudine de lucruri

care pot fi învățate în cadrul intervenției de consiliere/psihoterapie: decizii independente,
planificarea corectă a timpului și distribuirea corectă a energiei, conștientizarea riscurilor
posibile în cadrul stabilirei valorilor unde are loc luarea deciziilor, evaluarea
particularităților personalității proprii, abilități de a face față situațiilor stresante,
conștientizarea influenței stereotipurilor asupra implementării deciziilor etc.;

 Abilități de creare și susținere a relațiilor interpersonale. Comunicarea cu oameniii

repezintă un aspect foarte important în viața individului, foarte multe persoane întîlnesc
dificultăți din cauza nivelului scăzut la stimei de sine, ori din cauza abilităților sociale
slab dezvoltate. Fie acestea conflicte de familie a oamenilor maturi ori probleme în relația

197
 cu copii, necesită îmbunătățirea calității vieții a clienților prin intermediul instruirii în
scopul formării unor relații interpersonale mai bune;

 Simplificarea realizării și creșterii potențialului personalității individului. După Blocher

1966, în cadrul consilierii este importantă orientarea spre libertatea maximă a clientului
(luînd în considerație limitele naturale sociale), dar și dezvoltarea capacităților clientului
de a controla cercul său și propriile reacții provocate de către stimulii din exterior.

Psihoterapia şi consilierea ca mijloc de dezvoltare a celor care tind la un nivel mai extins de
conştiinţă, de înţelegere şi autosprijin.

Dezvoltarea personală reprezintă o sferă mai largă de beneficiari, motivați să se

autodepășească sau să-și împlinească viața, performînd înrelațiile lor cu sine și cu alții, cu cariera
sau cu mediul. În zilele noatre dezvoltarea persoală devine ingredientul sau condiția necesară a
prezentării sănătății, competenței și bunăstării în majoritatea domeniilor vieții. Problemele
existențiale de tot felul, stresul și riscurile vieții moderne reclama tot mai frecvent practica
dezvoltării personale, individual, dar mai ales în grup, iar pentru profesioniștii în domeni socio-
umane, cum ar fi și terapeuții, este chiar o componentă importantă a formării și competenței lor.

Tendința spre un nivel mai extins al conștiinței,de înțelegere și autosprijin este relevat prin
intermediul tendinței spre dezvoltarea personală. Dezvoltarea personaă reprezintă armonizarea și
unificarea Eu – Sine, optimizează și autotransformarea creatoare, maturizarea psiho – spirituală a
persoanei în dinamica sa evolutivă. Indicatorii realizării sale sunt:

 Conștientizarea extinsă de sine;

 Potențarea propriilor capacități evolutive;

 Redimensionarea;

 Integrarea și redirecționarea responsabilă și eficientă a propriului scenariu de viață și a

dinamicilor evolutive relaționale și colective.

Dezvoltarea personală nu exclude cunoașterea de sine sau autocunoașterea ca factor

deosebit de important în procesul de extindere a orizontului conștiinței, înțelegere de sine și
respectiv autoajutorare.

Metode de autocunaștere.

Externe. Interne.

198
  Stimularea copilului și adolescentului  Observarea propriilor gînduri, emoții
de a se descoperi pe sine; comportamente;

 Încurajarea autoreflexiei;  Informații verbale, nonverbale primite

de la alte persoane;
 Stimularea tinerilor de ași identifica
structurile Eu-lui;  Analiza retrospectivă a trecutului de
viață;
 Discuția despre modul în care
structurile Eu-lui influențează  Estimarea resurselor individuale și
convingerile, emoțiile, sociale;
comportamentele;
 Identificare intereselor;
 Valorizareaaspectelor pozitive ale
 Analiza aspirațiilor și scopurilor;
individului.
 Identificarea priorităților;

 Analiza valorilor personale.

Stima de sine la fel reprezintă un factor deosebit de important în procesul de dezvoltare

personală. Aceasta presupune prezența următoarelor calități:

199
  A ști să te exprimi;

 A ști să promiți;

 A dispune de curaj;

 A ști să comunici;

 A fi diplomat;

 A ști să fii familiar;

 A fi serios;

 A ști să convingi.

Există cinci factori care contribuie la menținerea sentimentului stimei de sine:

 Concordanța dintre comportament și propria conștiință;

 Reacții pozitive asupra autoimaginii, a imaginii pe care și-o face fiecare despre sine;

 Prețuirea persoanei;

 Recunoașterea rezultatelor activității;

 Comunicare sinceră, deschisă.

8.5. TEMA V. Evaluarea muncii de consiliere/ psihoterapie.

Succesul psihoterapiei/ consilierii: încrederea şi autonomia clientului.

Pentru a manifesta rezultate bune, psihoterapeutului îi este recomandat de a evita fixarea

rigidă pe un anumit diagnostic (care poate fi stabilit uneori cu superficialitate) ci să abordeze
clientul ca o entitate unică, de sine stătătoare, fără a nu uita că nu există boli ci bolnavi. În acest
scop se face necesară explorarea lumii interioare a pacientului, punctele slabe și punctele forte
ale acestuia, de a trata simptomele ca și posibilitățile sale de vindecare, relațiile acestuia cu sine
și cu ceilalți, adaptabilitatea, precum și receptivitatea sa pentruo metodă psihoterapeutică sau
alta. Modalitățile de adaptare a individului la mediu sunt foarte variate, din acest punct de vedere
se face necesar de specificat că nu există un model standart de normalitate. Fiecare individ este
unic, de aceea, soluția psihoterapeutică eficientă pentru un pacient nu neapărat va fi eficientă și
pentru altul. Atunci cînd începe psihoterapia, atenția psihoterapeutului trebuie să fie îndreptată

200
spre pacient și realizarea situațională a acestuia, să caute să-i deblocheze propriile
disponibilități, să-l ajute să trăiască fericit în colectivitate, să se accepte pe sine, să fie eficient
din punctul său de vedere, fiind în același timp el însuși. De aici rezultă că deziderantul
psihoterapiei nu este de al face pe pacient să semene cu alții, ci să-și restructureze și să-și
optimizeze propria configurație a personalității, astfel încăt să-și poată rezolva problemele într-
un mod matur, realist și mai puțin nevrotic.

Strupp și Hadley 1977 arată că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după trei criterii
principale:

 Trăirea subiectivă a pacientului (dispariția simptomelor, se simte mai bine, e mai

mulțumit, mai fericit, mai împăcat cu sine);

 Recunoaștera socială (programele realizate de pacient în profesie, familie la învățătură);

 Materializarea expectanțelor psihoterapeutului în ceia ce privește modificările realizate

în sfera personalității și în comportamentul subiectului.

Întodeauna cînd merge vorba despre efectivitatea psihoterapiei (de asemenea consiliere
psihologică) este important de conștientizat că acest proces include trei aspecte: terapeutul
(consilierul), clientul și relația psihoterapeutică. Respectiv calitatea acestui proces depide de
interrelaționarea acestor trei elemente, adică succesul psihoterapiei. Dar și succesul rezultatului
terapeutic va depinde de aceste trei elemente, respectiv fiecare element dispune de anumite
caracteristici.

Calitățile personale ale psihoterapeutului:

 Abilități naturale de predispunere spre încredere;

 Încrederea în sine referitor la ajutorul clientului deoarece în cazul în care psihoterapeutul

nu are încredere în sine acest lucru este simțit de către client și manifestă rezultat asupra
efectului terapeutic;

 Capacitatea de a obține plăcere de la ceea ce face;

 Maturitatea personală și experiența, abilitatea de a înțelege contextulcultural al celuilalt;

 Acceptare liniștită a factului pierderii, morții, durerii.

Atitudinea față de client:

201
  Implicare distanțată;

 Empatia;

 Acceptarea necondiționată a clientului;

 Credința în faptul că schimbările constructive ale clientului sunt posibile.

Caracteristici profesionale:

 Competență, prezența pregătirii de bază;

 Dispunerea de un stil propriu de lucru;

 Perfecționarea calificării personale permamente, perfecționarea abilităților practice,

lărgirea permamentă a orizonturilor;

 Cunoașterea și dispunerea de diferite metode de lucru dar și abilitatea de improvizare a

diverse metode și adaptare asupra problemei clientului;

 Cunoașterea bună a propriei personalități;

 Prezența experienței terapeutice. Un factor important reprezintă orientarea atenției

terapeutului către client dar, totodată stimularea interesului clientului față de terapeut, iar
folosirea metodelor să intrige. La felun factor important reprezintă tranziția pozitivă
asupra clientului referitor la propriile posibilități de vindecare. Rolul psihoterapeutului
este de a folosi aceste resurse în scopul binelui clientului.

Caracteristicile unui proces psihoterapeutic de succes:

 Independența (alegerea despre lucrurile care sunt puse în discuție în cadrul terapiei este
făcută de către client);

 Lipsa emoționalității (fără stigmatizare ca rău sau bine);

 Siguranța contactelor legate atît de exteriorul terapiei (locul și situația înconjurătoare în

cadrul cărora are loc intervenția terapeutică), cît și procesul în sine și a relațiilor
personale;

 Stabilitatea psihoterapeutului;

 Prezența unei strategii de lucru și anume scopul contactului cu clientul;

202
  Prezența contractului de colaborare între psihoterapeut și client, în care sunt elucidate
astfel de aspecte ca graficul întîlnirilor, condițiile remunerării, întîrzierea ori lipsa
prezenței clientului, posibilitatea de a întrerupe ori de a amîna procesul terapeutic, etc.;

 Structurarea pe etape a procesului terapeutic;

 Stabilirea relației cu creativitatea clientului.

Procesul terapeutic poate fi și contraindicat:

1. Atunci cînd este clar că nu este nevoie de intervenție terapeutică ci medicamentoasă;

2. Atunci cînd metodele psihoterapeutice nu sunt eficiente sau terapeutul nu este eficient;

3. Atunci cînd terapeutul nu poate continua intervenția din motive etice;

4. Atuncî cînd apar noi limite (spre exemplu în diferite școli terapeutice);

Procesul terapeutic este finalizat și încheiat odată cu independența clientului. Acest proces
are loc treptat și se manifestă prin deliberarea treptată a pacientului de tutelă și susținerea
terapeutului. Fără excepții că orice proces terapeutic de succes este încununat de independența și
autonomia clientului. Succesul unei intervenții constă în posibilitatea clientului de a nu rămîne
ancorat sau dependent de client, ca urmare a deblocării capacității sale de a-și gestiona și rezolva
problema într-un mod responsabil: persoana consiliată învață să emită soluții discriminative, să-
și asume consecințele, să evite repetarea gesturilor și, în caz de eșec să aibă capacitatea de a se
remotiva pentru o nouă încercarede soluționare a problemelor, utilizîndu-și toate disponibilitățile
și neașteptînd permament o nouă formă de ajutor decît atunci cînd nu și-l poate oferi singură,
cu adevărat. Un nivel crescut de autoîncredere și de clarificare asigură autonomia clientului și
deschide calea unor comportamente responsabile și unei bune capacități de a face față stresurilor,
crizelor sau provocărilor existențial ulterioare.

Eşecul psihoterapiei/ consilierii: stagnare şi negativism.

Intervenția psihoterapeutică reprezintă un proces în scopul prevenirii sau asistării rezolutive a

unor probleme personale (emoționale, cognitive, comportamentale), cuimpact individual,
familial și socio-profesional dezorganizator.

203
 Eșecul muncii unui consilier/psihoterapeut esteușor de observat atunci cînd clientul
stagnează în reacții de negativism, inerție, lamentativitate, neajutorarea și dependența, reacțiile
neadaptative se agravează ori apare comportamentul protestatar sau revendicativ, perseverarea în
eroare și autosabotarea. Aceasta servește drept semn fie al unei intervenții neprofesioniste a
consilierului/terapeutului, fie reprezintă indicatorul necesității unui proces terapeutic mai adînc
și mai bine structurat. În consecință cazul poate fi reorientat către un terapeut profesionist sau
către un alt consilier.

Insucesul psihoterapeutic poate fi de două feluri:

 În primul rînd atunci cînd psihoterapia este alcătuită numai din interpretări și intervenția
psihoterapeutului este fără implicarea procesului real al retrăirii clientului.

 Insuccesul de tipul doi apare atunci cînd clientul trăește emoții reale și concrete, dar
acestea se repetă iar șiiar.

Cîteva elemente greșite în practica psihoterapeutică care ar putea aduce prejudiciu actului
terapeutic:

 Angajarea într-o relație sexuală;

 Încălcarea principiului confidențialității într-un mod neadecvat;

 Provocarea unui rău fizic de-a lungul exercițiilor de grup;

 Lovirea sau agresarea fizică a unui client ca o tehnică detratament;

 Deformarea pregătirii profesionale sau a abilităților;

 Provocarea intenționată a suferinței psihice;

 Încheierea inadecvată a terapiei;

 Violarea drepturilor civile;

 Diagnosticarea greșită;

 Eșecul în consultație;

 Netrimiterea clientului la un alt terapeut atunci cînd devine evident faptul că persoana
are nevoie de o intervenție ce depășește nivelul de competență al respectivului terapeut;

204
  A pretinde un alt onorariu decît cel stabilit sau prevăzut contractual;

 Prescrierea și administrarea greșită a medicamentelor;

 Eșecul în exercitarea unei griji firești pentru a împiedica sinuciderea clientului;

 Eșecul în neavertizarea și protecția unei potențiale victime a unui client care aemis
amenințări.

Eșecul în psihoterapie nu este provocat numai de ineficiența metodelor și strategiilor folosite

în cadrul procesului terapeutic dar, uneori, din cauza pregătirii inadecvate a terapeutului. Eșecul
terapeutic nu este limitat numai în cadrul intervenției, acesta se extinde asupra tuturor structurilor
personalității individului lăsînd o amprentă negativă.

Uneori, condițiilexterne, contextul socio-familial sau socio-cultural, pot frîna sau defavoriza
demersul unei consilieri individuale, de aceea este necesar ca intervenția să fie pe cît posibil
multidisciplinară și să nu ignore nici unul dintre fatorii care pot contribui la o situație de ciză.

Intervenţia multidisciplinară şi condiţiile externe al psihoterapiei/ consilierii. Condiţii

facilitatoare ale consilierii şi psihoterapiei.

Unul dintre rolurile importante în activitatea de consilier/psihoterapeut, constituie

respectareavalorilor și nevoilor clientului precum și a caracteristicilor sale diferențiale, care
reflectă o anumită căldură, cu norme, tradiții și valori familiale, morale și spiritual-religioase
specifice. În cazul consilierului și al psihoterapeutului întodeauna este acordată atenție asupra
factorului socio-cultural și istoric al evoluției persoanelor asistate, la aceata recent se adaugă
consilierea cross-culturală, care semnalează semnificația luării în atenție a diferențelor între
consilier (terapeut) și client privind mediul cultural, social, etnic sau rasial. În special un factor
important de aînțelege atitudinile, valorile, credințele și problemele este necesar în cadrul
grupurilor minoritare cum ar fi: imigranții, homosexualii, vîrstnicii, toxicodependenți etc.

O altă problemă care este necesar de luat în vedere reprezintă discriminările, stereotipurile și
prejudecățile care sunt prezente în grupurile minoritare, fie acestea mascate sau exprimate.
Obiectivele importante în munca de consiliere și psihoterapie precum dezvoltarea identității de
sine și autoacceptarea, dezvoltarea personală reprezintă scopul intervențiilor asupra clientului.
Investigațiile pe grupuri minoritare sau asistarea persoanelor care fac parte din această categorie
pot fi făcute corect numai în baza cunoașterii etapelor psihologice prin care trec oamenii cu
sentimente de depresiune. În final consilierii trebuie să cunoască multe alternative ale stilului de
viață, pentru a asista clienții în rezolvarea problemelor de viață. Psihoterapeuții nu fac nici o
205
excepție de la respectarea acestor cerințe. Coloratura manifestărilor psihologice și cea a
reacțiilor în contextul bolilor somatice pot să difere de la o cultură la alta, de la un spațiu
geografic la alatul.

CAPITOLUL IX. Psihoterapia în grup.

,,

,,Psihoterapia în grup își află originea în satisfacerea

nevoii de afiliere și apartenență, întruchipînd valori socioumane

profunde și definitorii, care îl însoțesc pe ins în întreaga existență”.

G. Ionescu

9.1.TEMA I. Istoria şi evoluţia psihoterapiei in grup.

Definiţii şi aria sinonimiilor.

Spre deosebire de diferite metode de psihoterapie individuală,care manifestă perioade de

avînt, psihoterapia de grup se dezvoltă în mod constant, la momentul actual fiind considerată
,,ca metodă standart de tratament în serviciile de psihiatrie” H.J. Walton, 1983. Cu toate că este
unanim apreciată, această metodă este aplicată diferit de la o țară la alta, datele utilizării și
eficacității nefiind încă finalizate din motive variate, din care se desprind mai ales cele de ordin
metodologic.

Indiferent de orientarea filosofică sau psihologică, precum și de modul concret de abordare

(psihanalitică, interacțională, tranzacțională, gestaltistă, existențială sau comportamentală),
psihoterapia în grup caută abordări cît mai oportune situațiilor specifice ale pacienților cu
tulburări psihice. Totodată, psihoterapia în grup constituie o formă de tratament psihologic care
are ca obiectiv să vindece grupul, considerat ca un tot, cît și pe membrii (individuali) ai acestuia
prin intermediul grupului.

206
 Lebon considera că atunci cînd oamenii se adunnă în ceia ce el numea ,,foule” (mulțime)
comportamentul acestora este caracterizat de regresie și conduite instinctive. El leagă acest
fenomen de interelaționarea a trei factori:

1. Senzația de putere și de neînvins, care apare în cadrul grupei;

2. Efectul hipnotic, prezența gîndurilor și sentimentelor comune, cauzate de influența

grupului asupra individului;

3. Scăderea volitivă și creșterea inducției, care conduce la inducția momentală aideilor și

conduitei.

Mak Dugall în general confirmă cele spuse mai sus, dar scrie despre potențialul pozitiv al
grupului, care depinde de modul acestora de organizare.

Conform H. J. Walton 1983, în linii generale psihoterapiile în grup sunt considerate

,,mijloace importante de a provoca schimbări în comportament și modificarea atitudinilor”.
Astfel psihoterapia în grup reprezintă ,, o metodă de tratament în care pacienții pot realiza
ameliorarea simptomelor și rezolvarea problemelor intrapsihice și intrapersonale ca rezultat al
interacțiunei lor cu alți bolnavi și cel puțin cu un terapeut profesional într-un cadru de grup”. N.
Kanas, D. farrell 1948. Totodată prin intermediul termenului de ,,psihoterapie în grup” se
subînțelege realizarea unor acțiuni psihologice care se desfășoară în grupe organizate, urmărind
scopul de ajutorare reciprocă a membrilor, cu intenția de ameliorare a unei boli sau tulburări
psihice de origine psihogenă sau somatogenă. Dinperspectiva accepțiunii noțiunilor utilizate în
denumirea metodelor se face distincție între:

 Psihoterapia de grup, care constă dintr-un ansamblu de metode și tehnici (psihologice și

psihogogice) ce vizează obiective terapeutice variate;

 Psihoterapie în grup. Realizarea potențialului terapeutic înalteste cauzat de activitatea

terapeutică, astfel grupului fiindu-i conferită o reală valoare sanogenă.

De asemenea se poate face distincție între:

 Terapia în grup. În cadrul acesteia tratamentul este realizat implicit, fără consințămîntul
deliberat al pacientului (în cadrul activităților în grup);

 Psihoterapia de grup. Aceasta fiind desfășurată pe baza acțiunei dorite, concret

exprimate, în vederea ameliorării sănătății grupului în ansamblu și a membrilor
individuali.
207
 J. L. Moreno 1965, utilizează noțiunea de terapie de grup care are un conținut asemănător cu
următoarele:

 Grup de activitate, în cadrul căruia se pune accent pe aspectul ocupațional, fără a fi

minimalizat rolul de instrument diagnostic și terapeutic al grupului.

În scop de orientare și specificare a grupului psihanaliza operează cu anumite distincții:

 Analiza de grup, accentul este pus pe fenomenele transferențiale, în contreast pe

grupurile bazate pe tehnici suportive;

 Psihanaliză de grup. Aceasta constă în aplicarea principiilor psihanalitice la psihoterapia

de grup.

Din perspectiva psiho – pedagogiei se distinge grupul T (training grup), scopul acestui
grup nu este psihoterapia ci antrenamentul, educația. Scopul de dezvoltare și dezvoltare al
proceselor educațonale este întîlnit în cadrul domeniului psihologiei sociale și al pedagogiei.
Tendințele acestui grup se mai extind și asupra dezvoltării conduitei emoționale ale indivizilor
însă au fost criticate datorită pregătirii superficiale ale liderilor grupului din punct de vedere
psihoterapeutic.

Desfăşurarea şedinţei de psihoterapie in grup.

Ceia ce ține de ora de începere a ședinței psihoterapeutice aceasta necesită punctualitate din
partea psihoteraputului. Acestuia nu îi este recomandat de a veni sub influența oboselei,
medicamentului sau alcoolului. Acesta va saluta ori va răspunde respectuos la salut pentu a
diminua anxietatea pacineților. De asemenea prin intermediul integrității sale atitudinale se
înlăturăinhibițiile pacineților, favorizîndu-se desfășurarea naturală a conduitei.

Observarea vizuală, mimica și apntomimica reprezintă elemente importante, de aceea

poziția ocupată de psihoterapeut (și coterapeut) va fi una care va permite vizibilitatea și auditatea
maximă a tuturor participanților. Un terapeut cu spirit de observație bine dezvoltat și finețe
psihologică va beneficia din plin de astfel de semne ca tremor,modificări vasomotorii etc., care
prezintă informații importante despre persoanele inplicate în grupul terapeutic. El va cunoaște
astfel că gesturile simbolice nu se referă întodeauna direct la problema în discuție, ci deseori vor
fi interpretate ca un conținut semantic particular, conferit de către pacient. De asemenea
gesturile emfatice (veritabile exclamații nonverbale) evocă un anumit aspect al tulburării, dar
mai alesanumite trăsături ale personalității pacientului. Tot astfel, gesturile exhibiționiste, ca și
manifestările funcționale, teatrale, exprimă altceva decît conținutul comunicării persoanei
208
respective, oferind impresia a două mesaje concomitente. Starea emoțională poate firedată și prin
intermediul transmiterii mesajului verbal, tonalitatea și timbrul vocii, ritmul transmiterii
mesajelor verbale.

Experiența și spiritul de observație servesc drept insprument pentru descifrarea informațiilor

oferite de către triada mimică-gest-cuvînt, care poate exprima stări afective și modificări de
personalitate. Unicitatea acestei triade este în concordanță cu gradul de organizare a psihismului.
La personalitățile bine structurate cele trei căi finale de transmitere amesajelor sunt într-o
interdependență strînsă în vederea asigurării caracterului adecvat al expresiei. Din această
perspectivă situația sui-generis creată în grupul terapeutic pune la încercare echilibrul unității de
expresie a pacientului. Astfel grupul servește drept o arenă a relefierii nosografice și în scopul
realizării acesteia psihoterapeutului i se cere de a stimula:

 Comunicarea verbală liberă asupra oricărei probleme personale;

 Relaxarea cenzurei, prin indemnarea pacientului să-și comunice gîndurile în mod firesc,
nesofistificat și pecît este posibil, cu primele cuvinte care îi vin in minte.

Nu toți membrii participă în măsură egală la discuțiile în cadrul grupului. Unii sunt mai
participativi în anumite etape ale evoluției grupului, alții mai reținuți, însă nu este cazul de a
considera că cei reținuți la o anumită etapă nu beneficiază de atmosfera grupului terapeutic.
Comunicarea verbală inițial inhibată și ezitantă sub coordonarea terapeutului se transformă în
comunicare liberă și curgătoare cu implicare maximă a participanților.

Rolul terapeutului este de a stimula și încuraja activitatea indivizilor de a se angaja în

discuțiile grupului stimulînd astfel efectul terapeutic al grupului. Pacienții vor înțelege totodată
natura mutuală a schimbului și ajutorul psihologic, fiind conștienți că trebuie să se accepte, să
tolereze și să participe la dezbaterea activă a problemelor fiecărui dintre ei. Experimentînd trăiri
afective, eprimînd opinii, comparînd situațiile în cadrul grupului, pacientul astfel învață să-și
modifice atitudinea.

Conținutul comunicării reprezintă un factor foarte important. Acesta uneori necesită a fi

decodificat. Conținutul nu este analizat numai din punctul de vedere manifest ci și din punct de
vedere inconștient (latent) de către membrii grupului. Conform Angazarin și R. Peters, în orice
ședință de grup este prezent un nivel manifest (observabil) și unul latent (inconștient). Atunci
cînd folosește grupul drept modalitate primară de tratament, terapeutul manifestă tendința de a
depista și a atrage atenția participantelor asupra aspectelor inaparente ale comportamentului din
ședință. Aceasta are loc prin intermediul comentariilor aparent întîmplătoare și identificînd o
209
idee sau un eveniment despre care terapeutul crede că a avut loc, deși ele nu au avut o expresie
manifestă. Astfel în grup se dezvoltă fenomene observabile și fenomene presupuse latente.

Tema supusă discuției poate fi propusă de terapeut (astfel evitîndu-se discuțiile penibile cu
caracter nociv) membrii devin implicați și discuția poartă un caracter cursiv. Alți terapeuți lasă
tema de discuție alegerea pacientului, respectînd astfel legea lui S. Feud, conform căreia
pacientul propune subiectul ședinței. Pe de altă parte însă nu trebuie omis faptul că unul dintre
deziderantele psihoterapiei în grup constă în activismul crescut, tensiunea înaltă și discuția
aprinsă, în acest mod edificîndu-se spiritul de grup și valoarea terapeutică a grupului. Natura și
conținutul discuțiilor de grup însă, nu depind atît de caracterul pragmatic sau antipragmatic al
ședinței, cît mai alesde calitățile terapeutului, de posibilitățile membrilor (nivelul cultural, grad
de extraversie, nosografie etc.) și nivelul de integrare al grupului.

Integrarea pacienţiilor în grup şi evoluţia grupului terapeutic.

În cadrul grupului de psihoterapie pe prim plan apar problemele grupului ca întreg, că

pacientul își rezolvă distorsiunile cognitive, ca și anxietatea, depresia și ostilitatea prin
intermediul grupului, nedetermină să considerăm psihoterapia în grup ca ramură a sociologiei
medicale. Prin intermediul acestei perspective originea psihanalitică a numeroaselor manifestări
psihopatologice, cea mai mare parte a tulburărilor find legate de reacțiile individuale ale
bolnavilor. La rîndul lor, simptomele psihice, odată apărute, afectează aceleași relații fragile ale
pacientului cu ambianța sa psihosocială. Respingerea sau izolarea bolnavului de către societate
este proporțională cu gradul inadaptării sale, la izolarea acestuia contribuie și faptul că el însuși
respinge societatea. Reeșind din cele spuse mai sus se dezvoltă o spirală astfel: cu cît bolnavul
se comportă mai inadecvat, acesta devine mai inadaptabil, cu cît este mai inadaptabil devine tot
mai autist. Cu alte cuvinte: operturbare a individului cu ambianța, reprezintă primul indiciu al
bolii psihice. Astfel tratamentul bolii psihice constă în analiza cunoșterea și corectarea acestor
relații. Aceasta cu atît cît boala psihică nu este limitată la persoana care se prezintă ca pacient ci
reprezintă un complex relațional în care sunt implicate mai multe persoane. Astfel asupra
structuriii personalității prezintă implicații atît a relațiilor familiale cît și ansamblul relațiilor
sociale. Aceste considerații stau la baza terapiilor colective și au constituit premisa și motivația,
conform căreia ,, orice psihoterapie de grup va porni de la speranța unei cauțiuni obiective asupra
elementelor relaționale, fie pentru a modifica relațiile bolnavului cu alte persoane, fie pentru a
obține o mai profundă remaniere a propriei sale structuri”. R. Barandetal 1960.

Pe baza fundalului relațional creat se dezvoltă și evoluează etapele sau fazele de evoluție
a grupului de psihoterapie. Cele trei stadii principale sunt:
210
  De stabilire a normelor de grup și de participare ezitantă a membrilor care depind de
terapeut, căutîndu-i îndrumarea și aprobarea. Este necesar ca aceștea să perceapă scopul
comun și de a fi capabili să-și exprime scopurile individuale,în timp ce terapeutul
stabilește legături între membrii grupului;

 De conflict, dominanță și formarea unei ierahii între pacienți, există o anumită rezervă
sau chiar revoltă împotriva terapeutului, ca atacuri verbalesau fantezii de excludere a
acestuia din grup;

 De realizare a coeziunii reale cu grupul, cu un sentiment de afecțiune reciprocă și

intraajutorare, fiind posibliă efectuarea unui lucru cursiv de grup.

O altă sistematizare alcătuită din trei stadii poate fi elucidată în modul următor:

Stadiul încrederii și al organizării, în cadrul acestui stadiu membrii grupului sunt angajați
într-o competiție de a fi acceptați și prețuiți de către terapeut.inițial acesta este înalt acreditat, el
este cel care cunoaște. De către membrii grupului este perceput ca simbol al autorității, așteaptă
de la aceștia ca să fie îndrumați, conduși ferm și trăesc un sentiment de dezamăgire cînd nu obțin
asta. În loc să se comporte ca un lider, terapeutul tinde a ocupa locul unui membru al grupului.
Astfel atenția membrilor, îndreptată inițial asupra terapeutului, se reorientează asupra grupului,
acest fapt marchează evoluția acestuia spre faza intermediară.

Stadiul cîștigării autonomiei membrilor față de lifder. Acest stadiu este marcat de
ambiguitate.este vorba despre un nivel manifest și unul latent al acțiunii membrilor. Funcțiile
Ego-ului sunt luate de opinia colectivă a grupului în care se include și a ce a liderului.
Terapeutul este perceput ca membru al grupului deși special. Centru de atenție este axat pe baza
grupului. Problemele sunt discutate în cadrulgrupului depășind maniera formală. Formulîndu-și
problemele și conflictele, verbalizîndu-le, ei ajung treptat la o conturare, înțelegere și mai
deplină sau conștientizare a acestora. Drumul spre conștinentizare fiind legat de verbalizare. În
stadiul dat al dezvoltării relațiilor interpersonale membrii evită acceptatrea altor membri. Iar dacă
aceștia sunt acceptați, cu tendințe spre marginalizare. De aceea ei maninfestă opoziție sau
regret față de eventualile ieșiri din grup, pacienții simțind mai ales în aceste momente, unitatea
și coeziunea grupului terapeutic. În acest stadiu toți membrii participanțidevin un grup, nu numai
sub aspect sociologic dar și în accepțiune psihologică și psihoterapeutică.

Stadiu interacțiunii și al ajutorului reciproc. Marchează stabilizarea grupului, ameliorarea,

maturizarea și resocializarea membrilor. Accesul la acest stadiu este condiționat de
disponibilitățile încrederei în ceialalți reprezentanți de grup ca întreg. Sentimentul de încredere
211
fundamentală constituie elementul predictiv esențial asupra posibilităților de ameliorarea a
oricărui pacient care intră în psihoterapia de grup. Fără aceasta pacientul nu poate beneficia nici
de reala apartenență și nici de validarea consensuală a grupului care este remarcabil de realistă și
obiectivă, chiar dacă membrii săi nu prezintă reale posibilități de testare a realității. Aici rolul
terapeutic al grupului devine maxim, opinia grupului are semnificații importante pentru fiecare
individ determinîndu-le reorientări afective. Acum pacienții simt nevoia grupului foarte puternic
și regretă că se apropie încheierea și tind a o prelungi,ori în unele cazuri, se întîlnesc fără
terapeut.

Ședințele alterante reprezintă un pas important în maturizarea grupului. Acestea sunt

petrecute fără psihoterapeut dar organizate de acesta. Aceasta le permite membrilor să constate
variațiile comportamentelor lor în prezența și în lipsa terapeutului. Astfelse poate constata gradul
de maturizare al membrilor și capacitatea lor de activitate independentă.. aceasta este un mod de
a verifica dacă pacineții și-au redus dependența față de terapeut, sporindu-și încrederea reciprocă
și inițiativa. În ultima instanță , ședințele alternative pot oferi terapeutului informații asupra
modului în care se vor comporta membrii grupului încadrul familial, profesional sau ansamblul
social.

Încheierea psihoterapiei în grup reprezintă atingerea scopurilor. Aceasta are loc prin plecarea
pacientului ameliorat (în cazul grupurilor deschise), sau prin autodizolvarea gruprului, în
psihoterapia cu grupuri închise.

 Ieșirea accidentală din grup. Poate fi determinată de divergențe interne sau externe.
Uneori pacientul prezintă o explicație dar de cel mai multe ori acesta părăsește grupul
fără a oferi explicații. Se consideră că și cel care a părăsit grupul prematur a beneficiat
într-o oarecare măsură de condițiile acestuia. Acest fapt trebuie însă analizat de către
terapeut, atît sub aspectul selecționării pacienților cît și asuora atmosferei de grup. Aceata
va duce la concluzii instructive, înbogățindu-și astfel experiența terapeutică.

 Ieșirea terapeutică din grup. Deși dorită, expectată și planificată, poate crea o perturbare a
terapiei și trebuie evitată. Pentru unii pacienț părăsirea grupului terapeutic este
combinată cu un sentiment de pierdere, alții dezvoltă o dependență față de grup, ceia ce
de altfel nu poate fi considerat succes terapeutic. Unul dintre scopurile terapeutice astfel
devine stabilirea independenței individului și evitarea dependenței față de grup sau
terapeut. Pentru ieșirea terapeutică din grup este necesară o validare consensuală a
terapeutului, cît și acelorlați membrii ai grupului dacă acest consens nu există cu
siguranță această ieșire este una prematură. În cadrul grupurilor închise, încheierea
212
 psihoterapiei prindizolvarea grupului este deseori tergiversată, sub diverse pretexte
amînată. În astfel de cazuri terapeutul va trebui să distingă dacă dorința membrilor de
comuniune marchează un bun nivel de socializare sau, dimpotrivă, ascunde anxietatea în
fața depășirei și adrumului liber al vieții.

Specificul psihologic al grupului terapeutic.

Conform celor expuse mai sus, fiecare grup își dezvoltă o configurație proprie și un anumit
model al relațiilor interpersonale, cu standarde și valori proprii. Aceasta are loc în funcție de
anumite caracteristici ale pacienților și de experiența terapeutului. Orientarea teoretică a
psihoterapeutului, stilul de conducere al grupului precum și tipul pacienților determină
dezvoltarea unei atmosfere unice de grup, specifică grupului dat. Bazată pe comuniune afectivă
și interes reciproc al membrilor, atmosfera din grup specifică este totodată și terapeutică. în
cadrul acesteia pacientul vine nu numai cu tulburarea sa ci și cu propria experiență de viață, iar
problemele discutate în carul grupului capătă semnificați profunde aît pentru el cît și pentru
membrii grupului care au întîlnit situații similare. Totodată pacientul pînă atunci izolat, capătă
posibilitatea de a se expune, de a fi ascultat și înțeles, de un mediu care îl ajută să își formuleze
cît mai clar problemele. Aceasta este neceasr și binevenit datorită faptului că majoritatea
pacienților care vin în grupul terapeutic nu sunt numai izolați și introverși, dar într-o oarecare
măsură introverși, aceasta prezentînd anumite limite de comunicare.

Membrii grupului care dispun de același statut social, pot înmpărtăși și prelua idei, care pot fi
asimilate și incluse în structura sa ideativă. Acceptarea sau inacceptarea unei anumite idei
mobilizează sistemul ideativ rigidizat. În mod treptat apare necesitatea de comunicare și de
participare care se modelează cu experiența. Datorită atmosferei tolerante instalată în cadrul
grupului pacinetul dezvăluie gînduri care mai devreme erau considerate inaccesibile
comunicării, forța suportivă a grupului ajută pacientul să depășească propriile temeri și eforul
dezalinării și reconsolării.

Prezența terapeutului oferă pacientului încrederea că el este acceptat, aprobat și susținut.

Numai în cadrul unei asemenea situații , unică în felul său, pacientul depresiv sau obsesiv,
introvert sau autist, își poate exprima într-un mod autentic stările, trăirile și ideile, după cum se
poate referi la terapeut sau la orice membru al grupului. Datorită principiilor grupului exprimate
prin toleranță și căldură, pacientul capătă un comportament liber care este încurajat de către
terapeut, știind că nu va fi judecat și reprimat.

213
 Faptul care reprezintă situațiile din cadrul grupului cu tangențela cele reale este faptul că
membrii provin den medii socio-culturale diferiteintervențiile acestora la fel fiind varitate și
diferite. Experiența emoțională la care participă pacientul este susceptibilă să-i determine
schimbări în răspunsurile emoționale și sociale, ca și în relațiile sale interpersoale. Ceilalți
membri sunt văzuți de către pacient ca aspecte ale imaginii sale, creîndu-se o situație favorabilă
pentru autoanaliză și comparare, fapt ce îl ajută la recrearea unei imagini realiste despre sine.
Experineța terapeutică accentuează căaceastă imagine reprezentată de către pacinet nu este
interferată de umbrele morbide ale celorlalți, ci este surprinzător de realistă.

În cadrul psihoterapiei de grup, pentru terapeut este prezentată o perspectivă bogată pentru
analiza minuțioasă și veridică, predominant orizontală spre deosebire de psihoterapiaindividuală.
Astfel în grup pacientul este apreciat în ansamblul personalității sale , precum și situația acestuia
în cadrul grupului.

Raportul dintre psihoterapia individuală şi psihoterapia în grup.

Aparent plasarea unei linii paralele între psihoterapia individuală și cea de grup este
imposibilă. Psihoterapia individuală posedă o anumită unitate și un anumit grad de omogenitate,
psihoterapiile individuale sunt înscrise pe un evantai amplu , marea lor diversitate împiedicînd
extragerea unor caracteristici comune.

În ceea ce privește raportul dintre cele două procedee de psihoterapie: individuală și de grup,
este necesar de a preciza că, în vederea selecției și pregătirei pentru grup, poate exista o ședință
individuală sau mai multe ședințe de inițiere pentru activitatea din grup. De asemenea, în cursul
desfășurării terapiei în grup se poate accepta periodic un interviu individual.

Ceia ce ținede situațiile în care este necesară terapia individuală și de grup, ordinea de efectuare
a acesteia este controversată. Unii psihoterapeuți consideră că psihoterapia individuală trebuie să
fie prima, urmată de psihoterapia de grup cu efect profund de resocializare. Alți psihoterapeuți
susțin contrariu, inițial psihoterapia de grup (ca instanță preparatorie) urmată de psihoterapia
individuală. Uneori este combinată forma individuală cu cea de grup în aceeași zi.

Esterecomandat totodată că psihoterapeuții cu orientare psihosociologică au tendința de a

deplasa atenția de la membrii grupului la relațiile dintre ei, care ar fi încărcată cu mai multă
semnificație decît fenomenologia intrapsihică. Terapeuții cu orientare psihodinamică urmăresc
drumul în sens invers, de la spațiul individual, considerînd că situația psihoterapeutică de grup
este o simplă extindere a situației psihoterapeutice individuale, fapt pentru care tratează insul în
grup într-o manieră singulară..
214
Psihoterapia combinată.

Psihoterapia combinată o tehnică care combină într-un plan convergent experiența

relațională a grupului cu analiza psihologică în profunzime a pacientului. Aceasta poate fi
definită ca ,,modalitate de tratament particulară, în care experiența de grup interacționează în
mod semnificativ cu ședințele individuale și în care există un feedback reciproc ce ajută la
formarea unei experiențe terapeutice integrate”. B.J. Sadock 1985.

Această modalitate terapeutică reprezintă o completare reciprocă a neajunsurilor fiecăruia.

Unii psihoterapeuți justifică tratamentul combinat prin faptul că tensiunile și emoțiile trăite în
cursul ședințelor individuale pot fi atît de intense pentru unii pacienți cu Ego fragil, încît este
preferabil de a le aduce o susținere exterioară, pentru ca aceștia să nu abandoneze tratamentul.

Cu toate că această metodă psihoterapeutică este recunoscută și aplicată, ea totuși este

controversată. Astfel unii psihoterapeuți susțin că psihoterapia individuală nu este de obicei
posibilă concomitent cu psihoterapia de grup.

Organizarea grupului terapeutic în cadrul psihoterapiei combinată nu diferă de organizarea

grupului în cadrul psihoterapiei de grup traadițională, însă în cadrul acestuia se impune mai
accentuat caracterul heterogen și deschis al grupului. Cînd se trece de la psihoterapia individuală
la ceade grup, terapeutul este acel care alege atît pacientul, cît și momentul introducerii sale în
grup.

9.2. TEMA II. Grupul - ca factor terapeutic.

Principalele procese psihologice care apar în grupurile psihoterapeutice.

În dinamica psihologică a grupului terapeutic se delimitează o sumă de procese de grup,

sistematizate în funcție de factorii intelectuali, emoționali sau acționali implicați în apariția lor.
Aceste procese pot fi delimitate doar din punct de vedere terapeuretic, întrucît în practică acestea
sunt corelate, interdependente. Succesul terapiei depinde de modul în care terapeutul pune în
acțiune aceste procese, adoptîndu-le și corelîndu-le problemei particulare a pacinetului, nu este
lăsată fără importanță și efect și orientarea terapeutică adordată de către specialist. Printre cele
mai importante procese psihice care se dezvoltă în grupurile terapeutice, influențînd evoluția
stării psihice a pacientului se enumeră:

 Universalizarea;  Identificarea;

 Coeziunea;  Transferul;

215
 Presiunea grupului;

 Ventilația;

 Catarsis-ul;

 Abercaia;

 Intelectualizarea și testarea realității.

216
Universalizarea. Universalizarea constă în conștientizareapacientului că nu el singur se
confruntă cu un anumit tip de probleme, că există și alte persoane care întîlnesc probleme
similare. Procesul de universalizare dispune de mecanisme și elemente de suport, altruism,
sfătuire, reasigurare, care vor persista și se vor manifesta și în afara grupului. Pacientul încearcă
să stimuleze alt membru, în găsirea unor moduri mai adaptate de a face față și de a rezolva
conflicte, el astfel devine coterapeut pentru acel co-pacient. Faptul că cel care acordă ajutor în
cadrul grupului este benefic prin următoarele elemente:

 Dobîndește un plus de autostimă prin faptul căpoate fi folositor altuia sau grupului;

 Își întărește identitatea prin separarea propriilor probleme de ale celorlalți;

 Însușește un mod de relaționare utilă și realistă.

Coeziunea. Acesta este elementul care valorizează grupul, conferind membrilor să-i căsunt
apartenenți grupului dat. La rîndul său grupul oferă un sentiment de siguranță și apartenență. Un
grup este considerat coeziv atunci cînd fiecare membru al său este acceptat și suportiv,
prezentînd în același timp relații semnificative cu ceilalți. Deoarece coeziunea corelează strîns cu
ameliorarea, au fost elaborați anumiți parametri care indică gradul de coeziune al unui membru
în cadrul grupului:

 Dorința de asupare a responsabilității pentru funcționarea eficientă a grupului;

 Atașamentul față de standardele grupului;

 Respectivitate față de opiniile celorlalți și efortul de a influența pe ceilalți asupra unor

opinii valide în grup.

Terapeutul astfel poate cunoaște care membrii ai grupului funcționează coeziv și chiar
gradul de coeziune al fiecărui membru în cadrul grupului.

Identificarea. Adoptarea prin imitare conștientă sau inconștientă a atitudinilor,

comportamentelor și valorilor modelului, respectiv a terapeutului reprezintă fenmenul de
identificare. În cadrul psihoterapiei de grup fiecare pacinet dispune de mai multe modele de
identificare și încearcă să se identifice atît cu terapeutul, cît și cu un membru mai proeminent al
grupului. Acest proces manifestă o influența puternică asupra personalității pacientului, care
urmează linia modelului. Din acest motiv trebuie să se manifeste atenție față de identificările cu
modele negative, în grup acestea fiind antiterapeutice și anticoezive.
217
 Transferul. În psihanaliza tradițională este considerat ca un atașament inconștient al unor
sentimente și atitudini ale pacientului față de anumite persoane din copilăria sa. În psihanaliza
modernă acest concept se extinde asupra atitudinelor și sentimentelor conștiente pe care
pacientul le dezvoltă față de persoana semnificativă pentru el. În mod obișnuit acesta dispune de
caracter vertical (între pacient și psihoterapeut) sau față de cineva înalt investit. În cadrul
psihoterapiei de grup însă poate exista și transfer orizontal, între pacienți. Stimularea transferului
reprezintă un fenomen comun în cadrul procesului terapeutic, întrucît pacientul observă
interacțiune dintre membrii grupului, dezvoltă sentimente care în propriile antecedente au fost
reprimate. Decele mai multe ori transferul este pozitiv, dar poate fi întîlnit și transferul
negativ,care în grup este mai ușor dezvoltat și mai ușpr exprimat decît în situația didactică.

Presiunea grupului. Fiecare pacient din cadrul grupului este susceptibil să-și modifice
gîndirea, sentimentele și conduita, în funcție de acreditarea și valorizarea celorlalți membrii ai
grupului. În legătură cu un anumit fapt din grup majoritatea membrilor au aceiași atitudine,
creînd așa numita ,,normă de grup”, care exercită presiunea de a se conforma asupra tuturor
membrilor. În cadrul psihoterapiei pentru orice pacient schimbarea este concomitentă sau
consecutivă înțelegerii conștinetizării unui anumit simptom. Cu toate acestea se consideră că
dacă se insuflă pacinetului motivație suficentă pentru modificare comportamentală, nu mai
contează conștientizaea semnificației genetice sau dinamice a simptomului. De fapt în grup, un
pacient este întodeauna motivat de întăririle primite din partea terapeutului și amembrilor
grupului, de fapt ce-i asigură acceptarea de adoptarea noului model comportamental propus.

Ventilația și catarsisul. Acestea sunt fenomene psihice înrudite, care apar în cadrul psihoterapiei
individuale și de grup. Ventilația reprezintă exprimarea deschisă a unor gînduri intime. Catarsis-
ul la rîndul său reprezintă evocarea unor sentimente și afecte care pot fi atașate gîndurilor
ventilate. Ventilația devine stimulată în cadrul psihoterapiei întrucît permite:

 Ameliorarea anxietății și a sentimentelor de culpabilitate;

 Furnizarea membrilor grupului a unor date asupra stării pacientului;

 Stimulează asociațiile cu ceilalți membri ai grupului, întrucît exprimarea emoției unuia

stimulează conștinetizarea unei stări emoționale secundare la alt pacient al grupului
,,contagiune emoțională”.

Ventilația și catarsis-ul se află într-o anumită corelație care depinde de orientarea teoretică
stilului de conducere și compoziția grupului.

218
Abrecția. Reprezintă retrăirea evenimentelor trecute și a emoțiilor asociate lor. Abrecția
presupune un anumit grad de înțelegere și conștinetizare a tulburării emoționale.cu toate că
provoacă această tulburare reprezintă o experiență terapeutică majoră. Din acest motiv prin
anumite procedee, terapeutul trebuie să încurajeze acest proces în mod oportun:

 Numai atunci cînd pacientul este bine integrat în grup;

 Cînd grupuleste capabil de a oferi pacientului suportul necesar pentru abrecție.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite și mai ales dacă abrecția nu este bine plasată în
timp, provocarea ei poate determina o decompensare psihică.

Intelectualizarea. Reprezintă un fenomen psihic și mai elaborat, implică o cunoaștere

conștientă despre sine și despre ceilalți, ca și o experiență de viață variată, răspunzătoare de
funcționarea psihică actuală. Cu alte cuvinte aceasta implică conștientizarea pacientului cum se
reacționează aici și acum. Intelectualizarea nu duce înmod necesar la schimbare. Aceasta
presupune învățare, care nu poate fi asigurată decît dacă la intelectualizare se adaugă factori
existențiali.

Testarea realității. Reprezintă capacitatea de evaluare obiectivă a lumii. Pentru o testare corectă
a lumii cei implicați trebuie să fie conștienți de sine și de ceilalți. Interacțiunile umane potențiale,
succesibile de a măsura capacitatea de testare, sunt extrem de numeroase, întrucît, numai între
două persoane care interacționează se ține seama de:

 Ce crede fiecare despre sine;

 Ce vrea fiecare să creadă celălalt despre el;

 Ce este fiecare în realitate.

Psihoterapia de grup permite observarea comportamentului interpersonal direct în situația de

grup, unde realitatea socială a pacientului poate fi mai bine înțeleasă.

Organizarea grupului terapeutic. Selecţia pacienţilor pentru psihoterapia în grup.

Este bine cunoscut faptul că de modul în care va fi organizată psihoterapia în grup va

depinde succesul acesteia. Din acest motiv terapeutului i se cere să manifeste o atenție sporită
atît procesului de organizare cît și procesului derapeutic care se desfășoară. În organizarea
grupului terapeutul valua în calcul nu numai cadrul și scopul psihoterapiei, ci și categoriile de
pacienți care vor fi incluși în el, cu caracteristicile lor psihopatologice dar și peronologice.

219
Organizarea grupului nu este numai pe baza dorinței de participare a membrilor sau a simplei
trimiteri la psihoterapie, ci prin intermediul unei examinări prealabile.

Selecția pacienților pentru psihoterapia în grup este necesară întrucît pacineții care în cadrul
grupului au manifestat rezultate slabe s-au ameliorat prin intervenție individuală. Din alt punct
de vedere a fost constatat fatul că numeroase cazuri în care prin psihoterapia individuală nu se
constată nici o ameliorare, în timp ce prin psihoterapia de grup evoluția favorabilă a pacientului
este evidentă. Tocmai de aceea, deși psihotetapia de grup a fost aplicată la o mare varietute de
bolnavi, experiența arată că ea nu este indicată pentru toate categoriile cu tulburări
psihopatologice. Mai mult, decît prin psihoterapia de grup se scontează obținerea unor modificări
în funcționarea personalității, selecția pacientilor are o importanță esențială.Ea poate constitui
cheia psihoterapiei în grup, după cum, dimpotrivă, poate fi un factor ce prejudiciază acest succes.
O bună selecție va porni de la premisa conform căreia nici un pacient nu poate fi respins de la
psihotcrapia în grup decît după o examinare și apreciere amanunțită și competentă. Evitarea
situației singular-minoritare din grup constituie un alt criteriu de selecționare. Astfel, se
recomandă ca nici un pacient se1ecționat să nu fie un virtual membru izoIat, ca, de excmplu,
singura femeie într-un grup de bărbați, singurul vîrstnic într-un grup de tineri sau singurul
muncitor într-un grup de intelectuali. Este dezirabil ca din orice mediu să inc1udem mai mult de
un membru, întrucît doi membri cu statut similar se sprijină și se identifică reciproc, tolerandu-și
mai ușor poziția minoritară. In acest sens selecția va ține seama de posibile conduite de snobism
ale unor pacienți care nu acceptă comunicarea sau ajutorul altora, precum și de anxietățile
mascate care în situația de grup ar putea fi relevate, perturbînd astfel procesul terapeutic.
Pacientul recomandat pentru psihoterapie în grup, trebuie să impună precauțiile mai sus
menționate, care vor fi respectate mai ales cînd reeomandarea a fost făcută de către un medic
omnipractician sau somatician. Examenul psihic din cadrul selecției trebuie să cuprindă:

 Un interviu privind istoria atitudinilor pacientului față de părinți, profesori sau față de
alte persoane apropiate;

 Informații asupra comportamentului pacientului în cadrul eventualei psihoterapii

individuale;

 Un istoric psihiatric atent și examenul stării mintale actuale în vederea obținerii unor
factori dinamici, comportamentali și diagnostici.

Aceasta examinare este necesară nu numai pentru pacienții care se prezintă singuri spre a
fi selecționați, cît și pentru cei care sunt recomandați de către alt medic sau chiar de către un

220
psihiatru. Examinarea personală dintre terapeut a fiecărui pacient este considerată esențială atît
pentru aprecierea adecvării sale la ceilalți membri selecționați, cît și pentru infonnarea sa asupra
grupului, duratei și condițiilor psihoterapiei. Aceasta, cu cît mai mult, cu cît expectațiile
pacientului influențează participarea sa, cît și rezultatul tratamentului.

Clasificarea psihoterapiilor în grup.

Există numeroase criterii de clasificare a psihoterapiilor în grup, în funcție de:

 Gradul de omogenitate a grupului (în ceea ce privește vîrsta, sexul, apartenența

nosografică sau modul de manifestare a simptomelor) conform căruia grupurile pot fi
omogene, heterogene sau intermediare;

 Dinamica participării membriIor la activitatea de psihoterapie, după care se descriu

grupuri închise, deschise sau lent-deschise;

 Nosografia reprezentată în cadrul grupului, care poate cuprinde nevroze, psihoze,

tulburări de personalitate, alcoolism, obezitate etc.;

 Stilul de conducere al grupului, în funcție de care pot fi grupuri suportive, revelatoare, cu

abordarea "acum și aici" (în care accentul se pune pe activitatea în sine a grupului) sau
"acolo și atunci" (cînd se subliniază evenimente și activități trecute, care au apărut înainte
și în afara grupului) etc.;

 Modul de acțiune din cadrul grupului, care poate fi experimental sau didactic, de inițiere
sau de grup propriu-zis terapeutic;

 Procesele și mecanismele proeminente desfașurate în grup: proiecția și interpretarea sau,

dimpotrivă, interacțiunile pacienților din grup;

 Scopurile specifice urmărite de grupurile terapeutice: atenuarea simptomelor, rezolvarea

problemelor intrapsihice și interpersonale sau modificarea personalității;

 Bazele teoretice ale funcționării grupului: psihanalitică, interacțională, analiza

tranzacțională, existențială, comportamentală etc.;

Cele mai mnlte grupuri psihoterapeutice utilizează principii teoretice combinate într-o
abordare eclectică, ce ofera terapeutului un cîmp mai larg de acțiune în vederea satisfacerii
nevoilor pacienților.

Psihoterapia in grup cu copii şi adolescenţi.

221
 Științific organizată și net deosebită de alte activități în comun ale copiilor, psihoterapia în
gmp cu copii și adolescenți se desfășoară pe baza teoriilor personalităiții și comportamentului în
funcție de care se recomandă anumite acțiuni ale liderului, într-o situație creată în mod deliberat.
Actualmente, în fundamentarea teoretică a psihoterapiei de grup cu copii și adolescenți, un rol
important îl deține teoria generală a sistemelor, care încearcă integrarea unor factori multipli
asupra copilului-pacient și a tulburărilor sale. Din aceasta perspectivă, copilul este inclus în
numeroase subsisteme ce interacționaează producînd subseturi de evenimente, care, în grupul
terapeutic influențează revenirea lui la sănătate. În psihoterapia pentru copii și adolescenți un
accent este pus pe informație, întrucît datele despre viață influențează patternul comportamental
al fiecărui grup de vîrstă.

În mai mare măsură decît orice alt factor, caracteristicile stadiilor de dezvoltare
psihocomportamentală a copilului au influențat apariția și au determinat conținutul tehnicilor
psihoterapiei de grup pentru copii și adolescenți, întrucît însă comunicarea verbală nu poate fi
folosită în sens extensiv înaintea vîrstei de 12-13 ani, activitatea ludică și practică determină
conținutul metodelor de psihoterapie în grup la copii, care prezintă particularități în funcție de
urmatoarele categorii de vîrstă: preșcolari și școlari mici (5-8 ani), perioada de latență a
dezvoltării psihoneuroendocrine (9-11 ani), perioada pubertară (12-14 ani) și adolescența (15-17
ani).

Psihoterapia de grup pentru preșcolari este structurată pe activitatea ludică în cadrul căreia
copilul își proiectează fantasmele, situație care îl ajută pe pacientul preșcolar în a-și exprima
sentimentele. De fapt, aceste ședințe, axate asupra jocului și importanței lui în dezvoltarea
copilului, sunt o formă indirectă de psihoterapie în grup și sunt destinate în special copiilor cu
dificultăți în comunicare, indiferent de cauza care le-a determinat.

Pcntru copii de vîrstă școlară mică psihoterapia în grup este stucturată de asemenea pe joc,
dar și pe disponibilitățile de interacțiune ale copiilor. În manipularea jucăriilor ei își
exteriorizează impulsuri agresive și retraiesc în grup stări și situații particulare cu care au fost
confruntați acasa sau la școală. În nevoia de a fi ca ceilalți de aceeași vîrstă și de a fi acceptați de
către ei, copiii se identifică cu ceilalți membri ai grupului. Deși unii pedopsihiatri se referă la un
Ego al grupului, aecentul în psihoterapia de grup la această vîrstă se pune pe copilul individual,
în timp ce grupul, ca entitate în sine, rămîne în umbră, constituind contextul, elementul de
fundal.

Psihoterapia de grup pentru copiii în perioada de latență este axată pe comunicarea

verbală a căre-i temă este considerată a fi de importanța particulară. Astfel în cadrul grupului, în
222
mod spontan și deschis copiii relatează vise, reverii, fantasme, experiențe traumatice, evenimente
zilnice etc. De obicei mixte, numărul baieților din grup trebuie să fie întotdeauna mai mare,
datorită incidenței superioare a tulburăriior psihice pe care ei le prezintă la această vîrstă. Cu un
plus de maturizare și o mai redusă tulburare psihică, fetele exercită, în grup, o influență
moderatoare, diminuînd comportamentele extreme ale baieților.

Grupurile de psihoterapie cu puberi sunt organizate monosexual și sunt orientate în

vederea compensării sentimentelor de inferioritate, a inaptitudinilor de relaționare și a dezvoltării
procesului de socializare. Sub un anumit unghi, grupul poate constitui un model al familiei, în
care terapeutul și coterapeutul (eventual de sexe diferite) alcătuiesc substitutul parental. Cu o
comportare pasivă și neutrală, terapeutul își asuma roluri diferite, mai ales în maniera neverbală.
Exercitîndu-și rolul în mod flexibil, terapeutul folosește tehnicile de grup în funcție de modelele
comportamentale ale membrilor grupului.

Grupurile de psihoterapie cu adoleseenți oferă un cadru de testare socială a percepțiilor

de sine și a relațiilor cu alții. În plus, grupul oferă adolescentului prilejul de a acționa asupra
creșterii autostimei, a forței Ego-ului, a armoniei personale și a sentimentului de stapînire a
mediului. Realizarea acestor expectații se impune cu atît mai mult cu cît adolescentul prezintă un
grad semnificativ de fluiditate și instabilitate comportamentală, dar și aspirația de consolidare a
identității de sine aflate în criză. Datorită acestor inconsistențe ale structurii personalității,
adolescentul are nevoie de experiențe cu alții de aceeași vîrstă, psihoterapia de grup fiind
apreciată ca terapia de elcție pentru el. În psihoterapia de grup cu adolescenți, în mai mare
măsură decît în alte grupuri, rolul și calitățile terapeutului sunt esențiale în obținerea succesului.
Tocmai de aceea, aici, modul tradițional-pasiv al terapeutului a fost pus în discuție, conturîndu-
se actualmente următoarele opinii conform cărora:

 Atitudinea neutrală, binevoitoare și permisivă nu este suficientă, fiind promovată

conduita activ-suportivă;

 Indiferent de tehnica folosită, terapeutul imprimă acesteia propria sa personalitate;

 În grupul cu copii și adolescenți terapeutul poate și trebuie să folosească intăriri pozitive

și recompense;

 Intervenția generală, indirectă a terapeutului este insuficientă, dovedindu-se mai utilă

intervenția sa specifică, ceea ce implică proiectarea asupra grupului a propriilor sale
valori și expectații.

223
Indicaţiile şi contraindicaţiile psihoterapiei în grup.

În mare măsură asemănătoare cu acelea ale psihoterapiilor individuale, indicațiile și

contraindicațiile psihoterapiei în grup vizează o arie amplă de tulburări psihice și somatice.
Indicațiile psihoterapiei în grup au în vedere două aspecte, și anume: general psihologice și
particular-nosografice. La rîndul lor:

 Indicațiile general-psihologice se referă la persoane care, în relația diadică, dezvoltă

inhibiții față de terapeut, ca și la cei care (datorită problemelor psihodinamice) prezintă
dificultați relaționale;

 Indicațiile particular-nosografice se referă la tulburările psihice (nevroze, tulburări de

personalitate, tulburări somatomorfe, psihoze în stadiul de remisiune etc.) și
psihosomatice din rîndul căror sunt citate astmul, cardiopatia ischemică, ulcerul
gastroduodenal, durerea cronică etc.; de asemenea, obezitatea, alcoolismul și neoplasmul
prezintă bune indicații pentru psihoterapia în grup.

Indicațiile relative pentru psihoterapia în grup se referă la tulhurarile mintale organice,

anumite tulburări de personalitate (în special schizoidă și paranoidă), tulburările disociative și
disfuncțiile psihosexuale.

Contraindicațiile psihoterapiei în grup sunt relativ restrînse și pot fi sistematizate în:

 Contraindicații general-psihologice, care au în vedere pulsiunile agresive (fizice sau

verbale), ideația delirantă și comportamentele suicidare;

 Contraindicații particular-nosografice, care cuprind episoade afective expansive,

sindroamele paranoide, tulburarea de personalitate impulsivă, explozivă și antisocială
(care prezintă un slab control al impulsurilor); pacienții din acest ultim grup nu pot
asimila în mod constructiv interpretările celorlalți, nu pot învăța din experiența altora,
fiind incapabili de comuniune afectivă și intrajutorare.

Pregătirea pacienţilor pentru psihoterapia în grup.

În afara criteriilor de selecție și de recomandare pentru psihoterapia în grup, ca și a

examenului psihic și somatic efectuat înaintea intrării în grup, este necesară o pregătire a
pacientului selecționat asupra modului în care va decurge procesul terapeutic așteptat. În linii

224
generale, aceasta pregătire constă în două modalități sau instanțe, în funcție de gradul de
structurare a acestei etape preliminare.

Pregatirea nestructurată, constă în faptul că pacientului i se oferă date referitoare la

metodologia psihoterapiei în grup sau să răspundă întrebărilor sale referitoare la modul de
desfățurare al psihoterapiei. Aceasta discuție prealabilă este diferită în funcție de pacient, situație
care poate avea în vedere:

 Pacientul care nu a urmat nici un fel de psihoterapie;

 Pacientul care a urmat o psihoterapie individuală;

 Pacientul sceptic, de obicei intelectual, ce posedă anumite cunoștințe despre psihoterapia

în grup;

 Pacientul foarte receptiv pentru psihoterapie, ce solicită singur inscrierea sa în grup,

căruia i se va explica oportunitatea prescrierii acestui tratament;

 Pacientul reluctant, care opune rezistență;

 Pacientul timid, introvertit, care afirmă că nu s-a simțit niciodată bine în grup.

Pregatirea structurată organizată prin ședințe de psihoterapie individuală, anterioară intrării

în grup; aceasta formă se impune mai ales pacienților care nu au avut niciodată o relație bazată
pe încredere cu o altă persoană, care provin din familii dezorganizate sau care prezintă
sentimente de insecuritate personală, precum și celor care, marcați de ostilitate, nu pot dezvolta o
relație constructivă cu alții, ceea ce nu le permite realizarea unor raporturi suportive cu ceilalți
membri ai grupului. Prin aceste forme de pregătire se reduce anxietatea pacientului față de grup
și se stabilește o alinață de lucru între terapeut și pacient. S-a constatat că o pregătire atentă și
structurată:

 Reduce numarul de abandonuri în psihoterapia de grup;

 Ameliorează calitatea participării pacientului la ședințele grupului.

Compoziţia, structura şi funcţionarea grupului terapeutic.

Compoziția, structurarea, ca și funcționarea grupului terapeutic sunt stabilite de

psihoterapeutul care își organizează grupul. Compoziția grupului cuprinde: vîrsta, sexul și
nivelul socio-cultural și intelectual al membrilor.

225
 Numărul pacienților din grupul terapeutic va fi în funcție de evantaiul nosografic al
tulburărilor psihice, ca și de amploarea manifestărilor clinice. Majoritatea psihoterapeuților
consideră că cifra optimă este de 6-10 membri, aceste limite fiind determinate de gradul
extraversiei sau expansivității membrilor.

Vîrsta pacienților din grupul terapeutic are în vedere mai ales diferențele de vîrstă care
constituie, de asemenea, un element important în dezvoltarea dinamicii de grup. În general se
admite ca vîrsta pacienților din grup poate fi cuprinsa între 20 și 60 ani, recomandîndu-se grupuri
omogene speciale pentru adolescenți și pentru vîrstnici.

Sexul pacienților din grupul terapeutic este controversat atît sub aspectul raportului cît și al
omogenității grupului. În afara grupurilor omogene în funcție de sex, există grupuri mixte într-o
reprezentare a sexelor de aproximativ 50%. Unele argumente pledează pentru grupuri omogene
în funcție de sex întrucat, cu toată relaxarea cenzurii, în grup apar multe probeleme intime care
pot fi mai autentic dezbătute între membrii de același sex.

Nivelul socio-cultural și intelectual al membrilor grupului poate fi diferit, acest fapt fiind
acreditat cu efecte salutare, favorizînd creșterea "gradului de conștientizare" a membrilor
grupului. Totodată, diferențele socio-culturale măresc activismul grupului, evită stagnările sau
alunecările în discuții sterile și inautentice. Considerăm însă că nivelul cultural sau intelectual
redus constituie o contraindicație pentru participarea la grup a pacientului respectiv.

În funcție de gradul omogenității grupului se distinge grupul heterogen, omogen, intermediar

și special.

Grupul heterogen. Este alcătuit din pacienți diferiți sub aspectul vîrstei, sexului, diagnosticului
sau formei de manifestare a simptomelor. Deși prezintă un mozaic de stări și conduite, se
consideră că această formă de organizare realizează cel mai înalt spirit de grup, creat din jocul
dialectic al forțelor antagoniste. Astfel, se știe că numai într-un grup suficient de heterogen poate
fi asigurată o interacțiune maximă, fiecare membru primind o stimulare mai mare, prin care
poate fi testată capacitatea sa de a tolera diferențele.

Grupul omogen. Cuprinde pacienți care prezintă același sex dar și vîrstă, simptome clinice
asemănătoare. Grupul cu o astfel de structurare este mai util pentru cercetarea psihodinamică a
unei anumite tulburări, deși majoritatea clinicienilor consideră că el asigură condițiile necesare
de interacțiune și testare a realității. Totuși, chiar în cazul omogenității sindromologice sau
nosografice există un anumit grad de heterogenitate în funcție de cauzele bolii, modul de
manifestare a simptomelor, stilul de viata și personalitatea pacientului.
226
Grupul intermediar. Reunește stiluri de viață, comportamente și personalități similare care
dezvoltă tulburări psihice diferite. De asemenea grupul poate fi omogen din punctul de vedere al
itemilor personali, dar heterogen sub aspect simptomatologic și nosografic.

Grupul omogen selectat sau grupul special organizat. Este alcătuit din pacienți care au aceeași
problemă majoră: alcoolul, insuficiența sexuală, obsesiile sau probleme intime ale vieții lor.
Astfel de grupuri prezintă avantajul aprofundării unor probeleme specifice, constituind totodată
cadrul unor cercetări științifice.

Dinamica participării membrilor la grupul terapeutic.

În funcție de dinamica participării membrilor, grupul psihoterapeutic poate fi închis, deschis

și lent-deschis.

Grupul închis, cuprinde pacienți selecționați care încep în același moment psihoterapia și o
continuă, împreună, pînă la încheiere. În astfel de situații, deși vom asista la o heterocronie a
ameliorării, grupul este unitar sub aspectul funcționării. Cu alte cuvinte, în timpul procesului
terapeutic nu mai este primit nici un nou pacient, deși pot ramîne unele locuri libere prin ieșirea
prematura din grup a unor membri. Astfel de grupuri, indicate mai ales în psihoterapia cu
pacienți ambulatori, sunt acreditate cu cele mai mari posibilitati pentru efectuarea psihoterapiei
intensive. De asemenea, cercetarea în domeniul psihoterapiei de grup și al relațiilor
interpersonale se bucură în această formă de cea mai înaltă validare.

Grupul deschis, are o funcționare "continuă", spre deosebire de grupul închis care
funcționează pe o anumită durată, anterior programată. De asemenea, comparativ cu grupul
închis, care este destinat pacienților din afara spitalului, grupul deschis este legat de aspectele
dinamicii spitalizării: pe măsură ce un pacient parasește grupul în urma ameliorării, locul sau
este ocupat de un altul, care va fi cît mai repede integrat în grup. Fiind desehis, grupul are o
dinamică psihoterapeutică proprie, întrucît venirea și plecarea membrilor întrerupe într-o anumita
măsură continuitatea procesului terapeutic, slabind totodată atmosfera terapeutică și spiritul de
grup. În aceste condiții, grupul deschis desfășoară o psihoterapie mai puțin profundă sau o
psihoterapie de tranziție între forma de grup și psihoterapia individuală. Totodată, grupul deschis
poate servi:

 Unei psihoterapii preparatorii, în vederea participării ulterioare a pacientului la ședințele

unui grup închis;

227
  Pacienților care au urmat o psihoterapie de grup intensivă, dar care mai au nevoie de o
legătură psihoterapeutică complementară.

Grupul lent deschis (slow-open group) sau grupul închis-deschis realizează o situație de
compromis, în care un nou membru este primit numai în măsura creării unui loc liber.

Funcţionarea grupului terapeutic.

Funcționarea grupului are în vedere locul, frecvența, durata și modul de desfășurare a

ședințelor de psihoterapie.

Locul și ambianța în care se desfășoară psihoterapia în grup. De obicei este vorba de o sală mare,
moderat luminată, fără acustică accentuata, discret mobilată, eventual fără tablouri care ar putea
distrage atenția pacienților. Aceștia sunt așezați în jurul unei mese sau în cerc, pe fotolii. Unii
clinicieni recomandă masa care protejează pantomimica pacienților; alții, dimpotrivă, recomandă
așezarea pacienților în fotolii, pentru a se constata mișcările membrelor și postura, oferindu-se
astfel elemente semnificative de observație și interpretare. Se precizează că distanța dintre fotolii
sau scaune să fie de o lungime de braț, aceasta marcînd bariera perceptivă de intimitate; în plus,
se constată că, la o distanță mai mică, unii pacienți vor fi grijulii asupra mișcării coatelor, spre a
nu deranja pe ceilalți.

Prezența pacienților la ședințele grupului psihoterapeutic. Terapeutul ține un registru de

prezență și se interesează de motivele pentru care un membru întîrzie sau absentează. Dacă celui
intîrziat sau absent nu i se acordă atenție se poate pierde o eventuală informație și se poate
dezvolta o atitudine de indiferență privind participarea la ședință. Este posibil ca un membru să
lipsească datorită unui eveniment important din viața lui, din cauza stării de tensiune din grup
sau relației sale cu un alt membru al grupului. Din aceste motive, celui care a lipsit i se cere să
explice absența fără a omite faptul că investigarea în grup a motivelor absenței unui pacient este
contraindicată, cu excepția situațiilor în care aceasta analiză are importanță pentru întregul grup.

Ritmicitatea ședințelor de psihoterapie îngrup. Majoritatea terapeuților consideră că ritmul

optim al ședințelor este săptămînal. În psihoterapia de grup altemativă grupul se reunește de doua
ori pe saptămînă, o dată sub conducerea terapeutului și o dată fără el. Atunci cînd psihoterapia
este orientată psihanalitic frecvența ședințe1or crește la trei sau patru pe saptămînă. De asemenea
și în psihoterapia de grup obișnuim frecvența reuniunilor poate fi sporită în anumite perioade "de
criză" a grupului terapeutic. În orice situație se insistă asupra menținerii continuității ședințelor
chiar și în timpul concediilor, cînd terapeutul este suplinit de coterapeut. Totodată, este important
ca ședința grupului să se desfășoare în aceeași zi a saptămînii, la aceeași ora și in același loc.
228
 Durata ședințelor de psihoterapie în grup este variabilă, fiind cuprinsă între 60 și 120
minute, majoritatea clinicienilor optînd pentru 90 minute. Se consideră că o reducere a duratei
sub 60 minute nu permite dezvoltarea interacțiunilor emoționale, iar cînd durata este mai mare de
120 minute tensiunile emoționale sunt prea ridicate spre a putea fi asimilate din punct de vedere
cognitiv. Durata unei ședinte trebuie sa fie constant menținută și respectată, întrucît ea relevă
pattern-uri comportamentale semnificative. Astfel, unii pacienți ridica probleme importante în
timpul desfășurării ședinței, alții se tern că își vor pierde controlul pana la sfarșitul ședinței etc.

9.3. TEMA III. Statutul şi rolul terapeutului în coordonarea activitaţii grupului.

Rolul psihoterapeutului în conducerea activităţii grupului.

Referindu-ne la rolul psihoterapeutului, am încercat o sistematizare a atributelor sale dintre

care menționăm:

Rolul stimulator, în virtute a căruia psihoterapeutul trebuie să pună grupul în mișcare prin
propunerea temelor de discuție, stimularea participării membrilor reforrnularea enunțurilor
rnembrilor etc.; deși stimulator, terapeutul trebuie să funcționeze ca un catalizator pentru
interacțiunea membrilor grupului;

Rolul directiv constă în asigurarea interacțiunii membrilor grupului și de aceea se admite că

psihoterapeutul are și un rol facilitator, el ajutînd pacienții să se concentreze asupra relaționării
lor; totodată el trebuie să descopere posibilele motive ale slăbirii contactului interpersonal al
membrilor, să reducă discuțiile asupra unor probleme irelevante, promovînd ideea că activitatea
membrilor grupului constituie sursa primară de schimbare;

Rolul extensiv se exercită mai ales cînd activitatea grupului devine redundantă, membrii
grupului fiind în imposibilitate de a-și extinde comunicarea; În astfel de situații, terapeutul pune
întrebări pertinente și se implică pe sine în mod activ;

Rolul interpretativ se traduce prin încurajarea membrilor grupului de a-și analiza și

interpreta reciproc acțiunile; totodată, prin întrebări și explicații, el trebuie să intervină în
elaborarea unor interpretări adecvate sau în corectarea lor.

Personalitatea terapeutului şi calităţile necesare îndeplinirii rolului de conducător al

grupului.

Prin modul de organizare, practica psihoterapiei de grup este o activitate publică,

psihoterapeutul exercitandu-și funcția în mijlocul membrilor grupului care își îndreaptă asupra

229
lui atenția. Tocmai de aceea, gesturile, ca și afirmațiile sale, trebuie sa fie naturale, decente,
lipsite de emfază și de pedanterie, păstrînd o notă de rețnere și de responsabilitate.

In special la începutul terapiei, psihoterapeutului i se recomandă o atitudine reținută care-i

permite o mai bună observație și cunoaștere a posibilităților de adaptare și integrare a membrilor
grupului. Inițial investit și acreditat de către pacienți, pe masură desfășurării procesului
terapeutic, precum și în virtutea rolului său de membru disimulat al grupului, terapeutul devine
tot mai mult ceea ce trebuie să fie: omul demn de încredere, de confiere și de înțelegere.
Totodată, el trebuie să manifeste spontaneitate, fermitate și un anumit grad de directivitate în
exercitarea funcției sale. Astfel, ilustrînd activismul și angajarea sa, în discuțiile cu pacienții
terapeutul va trebui sa folosească verbul în loc de substantiv, spunand mai ales "cred că trebuie
să intri într-un grup" în loc de "cred că ai nevoie de o psihoterapie de grup". Totodaăa, terapeutul
va limita încercările inautentice "de joc" ale unor pacienți, manifestînd deschidere și respect total
pentru comportamentul spontan și firesc. În plus, terapeutul trebuie să aibă disponibilitatea de a
admite diferențele de opinii dintre el și ceilalți membri ai grupului și de a adera la standardele
pacienților.

Coterapeutul (terapeutul asistent sau consultant).

În mod tradițional este văzut ca un terapeut adjuvant, interesat în deprinderea abilităților

privind psihoterapia în grup. Viitor psihoterapeut, coterapeutul va folosi intens în cadrul
activității grupului spiritul său de observație, reținînd detaliile apărute în situația terapeutică spre
a le supune discuției în analiza ce urmează fiecărei întîlniri de grup.

Astfel, el semnalează terapeutului ceea ce, eventual, acesta a omis și caută o explorare
ulterioară a situațiilor de grup nerezolvate de terapeut. Se consideră ca pentru a deveni un bun
psihoterapeut, coterapeutul are nevoie de cel putin 6 luni pentru a se obișnui cu aspeetele
semantice ale noțiunilor și cu oportunitatea aplicării clinice a principiilor psihoterapeutice și de
înca 6 luni pentru a caîștiga indemînare și înceredere în aplicarea acestor principii. Coterapeutul
va trebui să aibă calități asemănătoare cu ale psihoterapeutului, precum și cunoștințe serioase de
psihiatrie clinică, de psihologie și de psihoterapie.

Expectaţiile şi obligaţiile membrilor grupului.

În primele ședințe ale grupului, pacienții acordă în mod necondiționat terapeutului rolul de
lider, adresandu-i întrebările, solicitîndu-i opiniile, așteptandu-i indrumările. Acesta evită însă
rolul de autoritate, de conducător al grupului, descurajînd atitudinile de dependență ale
membrilor, stimulandu-le astfel responsabilitatea. Inițial ei vor fi surprinși sau decepționați de
230
faptul că raspunsurile, ca și atitudinea terapeutului, nu sunt clare, că nu sunt suficient de
autoritare, dar, în mod treptat ei vor înțelege ca prin spiritul de intr-ajutorare, în mod virtual, toți
membrii grupului sunt terapeuți.

Pentru a atinge acest deziderat, membrii grupului terapeutic trebuie să respecte un set de
reguli (care pot servi drept bază pentru dezvoltarea unor norme) și anume:

 Fiecare membru trebuie sa-și comunice gîndurile și expericnțele în grup cît mai complet
și sincer;

 Cînd doi membri se întîlnesc în afara ședințelor, au obligația de a comunica grupului, la

proxima ședință, ceea ce au discutat;

 Fiecare membru are obligația de a informa grupul asupra oricărei schimbări importante
ce a survenit în viața sa.

Bibliografie.

1.Anghel E. Dezvoltarea personală a copiilor. Bucureşti: Editura SPER, 2001. ISBN 973-85329-
4-9.

2.Bernard M.E. Emotional resilience in children: implications for Rational Emotive Education.
In:
Romanian Journal of Cognitive and Behavioral Psychotehrapies, 2004, nr. 4, p. 39-52.

3.Cucu Ciuhan G. Devierile comportamenta1e la copii. Bucureşti; Editura SPER, 2001, ISBN
973-85330-6-6.

4.Coman P. D. Ce se întâmplă cu adolescenţii abuzaţi. Bucureşti; Editura SPER, 2001, ISBN

973-85330-7-4.

5.Dafinoiu I. Personalitatea. Metode de abordare clinică: observaţia şi interviul. Iaşi: Editura

Polirom, 2002. ISBN 973-683-885-4

6.David D. Psihologie clinică şi Psihoterapie. Iaşi: Editura Polirom, 2006. ISBN 973-681-917-5

7.David D. Metodologia cercetării clinice. Fundamente. Iaşi: Editura Polirom, 2006. ISBN
973-46-0342-6

231
8.David D. Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Iaşi: Editura Polirom, 2012.
ISBN
978-973-46-3143-8

9.Dryden W.; DiGiuseppe R. Ghid de terapie raţional-emotivă şi comportamentală. Cluj-Napoca:

Editura Asociatiei de Stiinţe Cognitive din România, 2003. ISBN 978-973-1816-20-3

10. Enăchescu C. Tratat de Psihanaliză şi Psihoterapie. Iaşi: Editura Polirom, 2003. ISBN 973-
681-441-6

11.Ellis A.; Bernard M. Terapia rational-emotivă si comportamentală în tulburările copilului si

adolescentului. Cluj-Napoca: Editura Asociatiei de Stiinţe Cognitive din România, 2003.
ISBN 978-606-10-0344-0

12.Gilbert P. Depresia. Psihoterapie şi Consiliere. Iaşi: Editura Polirom, 2011. ISBN 973-816-
928-6

13. Holdevici I. Psihoterapia cazurilor dificile. Bucureşti: Editura Dual Tech, 2003. ISBN 973-
185-917-8

14. Holdevici I. Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de psihoterapie. Bucureşti:

Editura Orizonturi, 2004. ISBN 973-692-928-4

15. Holdevici I. Elemente de psihoterapie. Bucureşti: Editura All, 1997. ISBN 973-571-256-0-3

16. Holdevici I. Psihoterapia de scurtă durată. Bucureşti: Editura Dual Tech, 2004. ISBN: 973-
85526-0-5

17. Huber W. Psihoterapiile. Terapia potrivită fiecărui pacient. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1997. ISBN 973-681-906-9

18. Ionescu G. Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie. Bucureşti: Editura Asklepios, 1995.
ISBN 973-671-917-3

19. Ionescu Ş. Mecanismele de apărare. Teorie şi aspecte clinice. Iaşi: Editura Polirom, 2002.
ISBN 973-672-914-2

20. Ionescu A. Psihoterapia existenţială: confruntarea cu preocupările ultime ale existenţei ca

modalitate de dezvoltare şi maturizare personală. Bucureşti: Editura SPER, colecţia Caiete
Experienţiale, 2001. ISBN 973-85329-0-6.

232
21.Knaus W. Rational Emotive Education: Tends and directions. In: Romanian Journal of
Cognitive and Behavioral Psychotherapies, 2004, nr. 4 (1), p. 8-22.

22. Lăzărescu M. Psihopatologie clinică. Timişoara: Editura Helicon, 1994. ISBN 973-681-917-
5

23. Lăzărescu M. Psihopatologie clinică. Timişoara: Editura Helicon, 1994. ISBN 973-681-917-
5

24 . Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. DSM IV- R. ISBN 973-98121-0-4

25. Minulescu M. Teorie şi practică în psihodiagnoză. Bucureşti: Editura Fundaţiei România De

Mâine, 2005. ISBN 973-617-937-2

26. Mitrofan I. Terapia experienţială de familie. Bucureşti: Editura SPER. 2001. ISBN 973-
85329-7-3.

27. Mitrofan I. Terapia comunicaţională de de familie. Bucureşti: Editura SPER. 2001. ISBN
973-85329-8-1.

28. Mitrofan I. Terapia integrati vă de familie. Bucureşti: Editura SPER. 2001. ISBN 973-85329-
9.

29. Mitrofan I. Terapia multiplă de familie. Bucureşti: Editura SPER. 2001. ISBN 973-85330-0-
71.

30. Mitrofan I. Terapia narativă de familie. Bucureşti: Editura SPER, 2001. ISBN-973-85330-1-
5.

31. Mitrofan I. Terapia sistemică de familie. Bucureşti: Editura SPER, 2001. ISBN 973-85330-
2-3.

32. Mitrofan I. Terapia strategică de familie. Bucureşti: Editura SPER, 2001. ISBN 973-85330-
3-1.

33. Mitrofan I. Terapia structurală de familie. Bucureşti: Editura SPER, 2001. ISBN 973-85330-
4-9.

34. Mitrofan I. Terapia transgeneraţională de familie. Bucureşti: Editura SPER. 2001. ISBN 973-
85330-5-8.

233
35. Montreuil M.; Doron J. Tratat de psihologie clinică şi psihopatologie. Bucureşti: Editura
Trei, 2009. ISBN: 978-973-707-251-1

36. Mitrofan I.; Nuţă A. Jocurile conştienţei sau Terapia Unificării: repere pentru o nouă
psihoterapie experienţială. Bucureşti: Editura SPER, colecţia Caiete Experienţiale, 1999. ISBN
973-99221-0-4.

37. Mitrofan I. Psihoterapie. (Repere teoretice, metodologice şi aplicative). Bucureşti: Editura

SPER, 2008. ISBN 978-973-8383-38-8.

38. Mitrofan I. ş.a. Orientarea Experienţială în Psihoterapie. Dezvoltare personală, interpersonală

şi transpersonală. Bucureşti: Editura SPER, colecţia Alma Mater, 2000. ISBN 973-99221-4-9.

39. Mitrofan I. ş.a. Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului - abordare experienţială.

Bucureşti: Editura SPER, colecţia Alma Mater, 2001. ISBN 973-99221-9-8.

40. Mohammadifard Gho.; Omul si Psihanaliza. Iași: Editura Pan Europe, 2002.

41. Mohammadifard Gho.; Înger sau Demon. Iași: Editura Pan Europe, 2003.

42. Munteanu A. Terapia psihanalitică freudiană. Bucureşti: Editura SPER, colecţia Caiete
Experienţiale, 2002. ISBN 973-8383-12-9.

43. Nede1cea C.; Dumitru P. Optimizarea comportamentului profesional, între educaţie şi

psihoterapie. Bucureşti: Editura SPER, colecţia Caiete Experienţiale, 1999. ISBN 973-99221-1-
2.

44. Nede1cea C. Introducere în programarea neuro-lingvistică. Instrument psihologic pentru

dezvoltarea personală. Bucureşti: Editura SPER, colecţia Caiete Experienţiale, 2002. ISBN 973-
8383-14-5.

45. Nuţă A. Secrete şi jocuri psihologice. Analiză tranzacţională. Bucureşti: Editura SPER,
colecţia Caiete experienţiale, 2000. ISBN 973-99221-6-3.

46. Nuţă A. Abilităţi de comunicare. Bucureşti; Editura SPER, colecţia Caiete Experienţiale,
2004. ISBN 973-8383-20-9.

47. Opre A.; David D. Dezvoltarea inteligenţei emoţionale prin programe de educaţie raţional-
emotivă şi comportamentală. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2006. ISBN 978-973-27-
1362-4.

234
48. Opre A. ş.a. Lumea lui SELF. Poveşti pentru dezvoltarea socio-emoţională a copiilor
preşcolari. Bucureşti: Editura ASCR, 2010. ISBN 973-681-925-4

49. Robinson B. Psihologie clinică. Iaşi: Editura Polirom, 2010. ISBN 973-46-1692-3

50. Ştefan T. Generare şi regenerare psihologică. Principii, legităţi, soluţii. Bucureşti; Editura
SPER, 2003. ISBN 973-8383-02-1.

51. Stancu I. Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară. Bucureşti: Editura SPER, colecţia
Caiete Experienţiale, 2005. ISBN 973-8383-26-9.

52. Vladislav E. Ce este psihoterapia copilului? Bucureşti: Editura SPER, 2001. ISBN 973-
85329-5-7.

53. Vernon A. Consilierea în şcoală: dezvoltarea inteligenţei emoţionale prin educaţie raţional-
emotivă şi comportamentală. Cluj-Napoca: Editura ASCR, 2004. ISBN 973-7973-30-5

54. Waters V. Poveşti raţionale pentru copii. Cluj-Napoca: Editura ASCR, 2003. ISBN 973-
7973-02-x

55. Yalom I. D.; Leszcz M. Tratat de Psihoterapie de grup. Teorie şi practică. Bucureşti: Editura
Trei, 2008. ISBN-13: 858-0001052441.

56. Абабков В.А. Проблема научности в психотерапии. - СПб., 1998.

57. Александер Ф., Селесник Ш. Человек и его душа: познание и врачевание от древности
и до наших дней. - М., 1995.

58. Александров А.А. Современная психотерапия. - СПб., 1997.

59. Александровский Ю.А. Пограничные психические расстройства. - М., Ростов-на-Дону,

1997.

60.Ананьев В.А. Введение в потрясающую психотерапию // Журнал практического

психолога. - 1999. - №7-8. - С. 41-72.

61. Ахола Т., Фурман Б. Краткосрочная позитивная психотерапия (терапия,

фокусированная на решении). - СПб., 1996.

62. Гройсман А.Л. Коллективная психотерапия. - М., 1969.

63. Групповая психотерапия / Под ред. Б.Д. Карвасарского и С. Ледера. - М., 1990.

235
64. Гулдинг М., Гулдинг Р. Психотерапия нового решения. Теория и практика. - М., 1997.

65. Завилянская Л.И. Психотерапия неврозоподобных состояний. - Киев, 1987.

66. Кан М. Между психотерапевтом и клиентом: новые взаимоотношения. - СПб., 1997.

67. Кашпировский А.М. Групповая неспецифическая психотерапия. - М., 1993.

68. Кинг М.Е., Цинтренбаум Ч. М. Экзистенциальная гипнотерапия. - М., 1998.

69. Кип1пер Д. Клинические ролевые игры и психодрама. - М., 1993.

70. Клинико-психологические исследования групповой психотерапии при нервно-

психических заболеваниях. - Л., 1979.

Link-uri utile:

http://www.sagepub.in/repository/binaries/covers/web85/Catalogues/2013SC/PDFs/Counseling-
&-Psychotherapy-2013.pdf

http://sdtheory.s3.amazonaws.com/wp_content/uploads/2015/01/2011_RyanLynchDeciVanstee
nkist.pdf

http://www2.nami.org/Content/NavigationMenu/Inform_Yourself/About_Mental_Illness/About
_Treatments_and_Supports/Cognitive_Behavioral_Therapy1.htm

https://books.google.md/books_Psychotherapy,+Counseling,+Personal+Development:
+Content+of+Activity_Psychotherapy/Counseling/Personal/Development/Content/Activity.htm

http://www.ccpa-accp.ca/wp-content/uploads/2015/05/NOE.Scope-of-Practice-for-
Counsellors.pdf

http://www.agpa.org/docs/default-source/practice-resources/download-full-guidelines-(pdf-
format)-group-works!-evidence-on-the-effectiveness-of-group-therapy.pdf?sfvrsn=2

https://www.heacademy.ac.uk/sites/default/files/Counselling-report-FINAL.pdf

236
http://counseling.cua.edu/graduate/Internactivi.cfm

http://caps.sa.ucsb.edu/training-program/apa-psychology-internship/training-program-overview

http://www.surrey.ac.uk/psychology/study/pg/index.htm

http://www.sagepub.in/repository/binaries/covers/web85/Catalogues/2013SC/PDFs/Counseling-
&-Psychotherapy-2013.pdf

237