SIMBOLISMUL

Simbolismul este o mişcare

literară născută în Franţa,
pe la mijlocul deceniului al
nouălea al secolului al XIX-
lea, ca o reacţie împotriva
romantismului retoric, a
naturalismului pozitivist şi a
parnasianismului rigid.
Numele curentului a fost
dat de poetul francez Jean
Moréas. Acesta a publicat
la 17 septembrie 1886, în
revista Le Figaro littéraire,
manifestul Le Symbolisme,
în care, prezentând
mişcarea socotită
“decadentă” de
anumiţi critici literari
drept o renaştere
poetică, propunea
ca aceasta să
poarte denumirea
de ,, simbolism”
Poeţii îşi caută
materialul de
inspiraţie în lumea
citadină periferică,
evocând cafenele
sărace, cârciumi
sordide, mansarde
igrasioase, localuri
rău famate, spitale,
ospicii, populându-
şi versurile cu
vagabonzi, ftizici,
femei pierdute,
alcoolici, nebuni,
dansatoare
clorotice, profilând
peisaje dezolante
cu copaci
scheletici,
comunicând tristeţi
grele, mistuitoare.
Lirica simbolistă e o
expresie a sensibilităţii
moderne citadine.
Poezia simbolistă este
una exclusiv a
sensibilităţii pure.
Obiectul poeziei
simboliste îl constituie
stările sufleteşti
nelămurite, fluide, vagi,
muzicale, care sunt
transmise recurgând la
analogie, la sugestie,
utilizând un limbaj
poetic inedit.
Principalele trăsături
ale simbolismului:
•cultivarea simbolului
care să exprime
corespondenţele,
afinităţile între diferite
elemente ale
universului.
•folosirea sugestiei
drept cale poetică de
exprimare a
corespondenţelor,
prin cultivarea
senzaţiilor coloristice,
muzicale, olfactive
•înclinaţia spre stările
sufleteşti nedefinite
•muzicalitatea
interiorizată
•preferinţa pentru
anumite teme şi motive:
iubirea, nevroza,târgul
provincial, natura
•deschiderea faţă de
inovaţiile formale
Simbolismul
asimilează trăsături
ale picturii
impresioniste (Monet,
Degas, Renoir):
sugestia, suprimarea
contururilor, efectele
de lumină şi umbră,
preferinţa pentru
nuanţă.
În efortul poeziei de
a-şi crea un limbaj
pur, muzica este
ridicată la rang de
categorie poetică
fundamentală,
datorită posibilităţilor
ei de sugestie
absolută.
Muzicalitatea,
înţeleasă ca
senzaţie interioară,
poate fi exprimată
prin armonii verbale,
pauze, asonanţe,
aliteraţii, refren şi
laitmotiv, prin
repetiţia obsedantă
a anumitor cuvinte, a
anumitor vocale.
Reprezentanţii de
seamă ai curentului
simbolist sunt:
francezii Arthur
Rimbaud, Paul
Verlaine, Stéphane
Mallarmé, Jean
Moréas; belgienii
Emile Verhaeren, M.
Maeterlinck; germanii
Stefan George,
Rainer Maria Rilke;
spaniolii Rubén
Dario, Antonio
Machado şi italianul
D’Annunzio.
Simbolismul s-a
manifestat în literatura
română aproape
sincronic cu cel
francez, avându-l ca
teoretician pe
Alexandru Macedonski,
conducător al revistei
Literatorul . S-a impus
după anul 1900, prin
poeţi precum: Dimitrie
Anghel, Ştefan Petică,
Ion Minulescu, George
Bacovia, D.Iacobescu,
Demostene Botez.
George Bacovia
(1881-1957) s-a
născut la 4
septembrie 1881 la
Bacău.
Opera poetică
numără
următoarele volume
de poezii: Plumb
1916, Scântei
galbene 1926, Cu
voi...1930, Comedii
în fond 1936,
Stanţe burgheze
1946.
Bacovia devine un poet cu
un contur distinct de la
primul său volum de poezii
Plumb, prin care se
impune ca un poet autentic
şi original, cu o tonalitate
cu totul nouă în poezia
noastră de până atunci.
Prin poeziile sale el
creează o atmosferă
copleşitoare de dezolare,
de toamne reci cu ploi
putrede, cu arbori
cangrenaţi, limitat într-un
peisaj de mahala de oraş
provincial, între cimitir
şi abator, cu căsuţele
scufundate în noroaie
eterne, cu grădina
publică răvăşită, cu
melancolia caterincilor
şi bucuria
panoramelor, o
atmosferă de plumb în
care pluteşte obsesia
neantului şi a morţii.
Cerul poeziei
bacoviene e greu, de
plumb, înăbuşitor şi
duşmănos, gata parcă
să se prăbuşească
peste oameni, să-i
strivească. Orizontul între
marginile căruia această
poezie îşi vibrează
acordurile sumbre este
închis, cenuşiu, străbătut
de corbi negri.
În volumul Plumb se
creează o viziune de infern
prin evocarea ploilor lungi,
despletite şi reci, a
zăpezilor nesfârşite care
îngroapă totul, a ospiciilor,
abatoarelor şi cazărmilor
din care se aude metalic şi
sonor cântecul trist şi
deprimant al fanfarei
militare, într-un cuvânt o
lume a deznădejdii,
absurdă şi halucinantă.
La Bacovia se observă o
atenţie concentrată
acordată descompunerii
orăşelului provincial,
mizeriei izolate, o
preferinţă maladivă
pentru anotimpul galben
al toamnei. Toamna
bacoviană e mohorâtă,
sumbră, înfiorată de frigul
din camere, de clipocitul
murdar al noroiului, de
de melancolia sumbră a
tuberculoşilor.
,,E toamnă, e foşnet , e
somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează”.
(Nervi de toamnă)
Bacovia este un poet al
ploii, poate cel mai mare
poet al sonetelor pluviale
din literatura noastră,
uneori lumea creată de el
devenind un adevărat
infern acvatic.Peste
târg, pretutindeni plouă
fără încetare, obsedant,
apăsător, rece şi
dezolant:
,,Tăcere ...e toamnă în
cetate
Plouă...şi numai ploaia
dă cuvânt-
E pace de plumb, e
vânt şi pe vânt
Grăbite trec frunze
liberate”
( Note de toamnă)
Iarna apare şi ea,dar
poetul îi surprinde
tocmai momentul critic,
amestecul de ploaie şi
de fulgi, de frig şi de
singurătate:
,,Şi toamna şi iarna
Coboară-amândouă;
Şi plouă şi ninge
Şi ninge şi plouă”.
( Moină)
Uneori există impresia
unei înzăpeziri totale, a
unei izolări complete,
întregul târg părând a se fi
transformat într-un
cimitir.Prin
hiperbolizare,imaginea
ninsorii capătă proporţii
fantastice, iar zăpada care
întunecă orizontul,
transformă întregul univers
sensibil într-un cavou alb:
,,E ziuă şi ce întuneric...
Mai spune s-aducă şi
lampa-
Te uită, zăpada-i cât gardul
Şi-a prins promoroacă şi
clampa”
Primăvara bacoviană este
lipsită de veselia, de
speranţele pe care le aduce
acest anotimp. Reînvierea
naturii îi trezeşte melancolia
şi-i intensifică până la
înfiorare gândul unei
existenţe inutile.
Vara poetul este copleşit de
arşiţa dogoritoare şi invadat
de miasmele pe care le
exală descompunerea
cadavrelor sub soarele torid.
,,Sunt câţiva morţi în oraş,
iubito,
Chiar pentru asta am
venit să-ţi spun;
Pe catafalc, de căldură-n
oraş,
Încet, cadavrele se
descompun.”
( Cuptor)
Aşadar în poezia
bacoviană se înfiripă din
diferite elemente o
viziune de infern,
viziunea unui tărâm în
care existenţa normală
nu este posibilă, a unei
lumi care rupe echilibrul
moral al fiinţelor ce o
populează.
Influenţat de poeţi ca
Maurice Rollinat, Edgar
Poe şi Paul Verlaine şi
de unii pictori
impresionişti, ca Renoir
şi Degas, Bacovia îşi
exteriorizează impresiile,
prin corespondenţe
muzicale, slujindu-se de
tonuri variate de culoare
şi folosind aceleaşi culori
în realizarea tablourilor
poetice: negrul, roşul,
violetul.
S-a afirmat despre George
Bacovia că depăşeşte ca
viziune artistică simbolismul,
apropiindu-se de mişcarea
expresionistă.
Ceea ce impresionează în
poezia bacoviană este
senzaţia de limbaj
elementar, în totală opoziţie
cu limbajul frumos, poetizat
al liricii de până atunci.
Monotonia voită a imaginilor,
gestica patetică a
eului,coloristica intensă sau
obsesia cromatică a
tablourilor, impresia de real
dezarticulat sau de univers
poetic absurd, mecanic, care
exprimă în cele din urmă ideea
unui sfârşit continuu – sunt
câteva dintre trăsăturile
universului poetic bacovian,
care-i conferă unicitate în lirica
românească a secolului al XX-
lea.
 Trăsături/principii estetice
ROMANTISMUL SIMBOLISMUL
 Cultivarea sensibilitatii, a imaginaţiei şi a • Respingerea prozaismului;
fanteziei creatoare; • Sugestia;
 Evaziunea în trecut; • Cultivarea simbolului;
 Contemplarea naturii; • Corespondenţele;
 Temele: istoria, natura, folclorul, tradi ţia, • Sinestezia;
realitatea socială; • Obsesia culorilor şi a unor instrumente
 Categorii estetice: feericul, fantasticul,
macabrul, grotescul, sublimul; muzicale;
 • Muzicalitatea interioară a poeziei;
Ca figură de stil se foloseşte antiteza;
 • Inclinaţia către stări sufleteşti nedefinite;
Interesul pentru tradiţie, istorie şi folclor
naţional; • Teme, motive, simboluri: iubirea,
 Prezentarea unor personaje excepţionale; singurătatea, nevroza, speenul, reveria,
 Personaje: inadaptatul, pesimistul, nebunul, ploaia, oraşul, boala, moartea,
demonul, geniul; descompunerea materiei, evadarea în spaţii
 Importanţa deosebită accordată exotice, parcul, parfumul etc.;
sentimentelor omeneşti; • Cultivarea versului liber ;
 Descoperirea infinitului spaţial şi temporal; • Preferinta pentru mediul citadin;
 Libertate de creaţie; • Figuri umane: nebuni, fitzici, vagabonzi,
 Ironia romantică femei pierdute şi morţi.