DAN MARIA-CORINA

A 8-A D

EPOCA MODERNA
ISTORIA NATIONALA
DIMITRIE CANTEMIR
 Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august 1723) Domn al Moldovei (1693 si
1710-1717) si mare carturar enciclopedist este, in cultura noastra, unul dintre cei mai eruditi
umanisti. Prin vasta si remarcabila sa opera stiintifica si literara, s-a situat cu mult deasupra
carturarilor vremii. Turcii l-au inscaunat socotindu-l om de incredere, ca pe unul care, trimis
ostatec de mic copil, a stat 17 ani la Constantinopol. Dimitrie Cantemir s-a manifestat ca adept
al domniei autoritare si adversar al atotputernicei mari boierimi. In scrierile sale el a privit cu
simpatie lupta taranimii impotriva abuzurilor boierimii si s-a pronuntat impotriva
transformarii taranilor liberi in serbi. Cantemir a fost primul scriitor roman de lucrari
filozofice propriu-zise. Gandirea lui filozofica reflecta lupta dintre conceptiile religioase
medievale si cele laice moderne, vadind tendinte inaintate, rationaliste. El a subliniat rolul
simturilor si al experientei in cunoastere, a afirmat existenta cauzalitatii si legalitatii in natura
si societate si si-a exprimat increderea in puterea stiintei si a ratiunii omenesti, cautand sa
delimiteze domeniul stiintei de cel al teologiei. Atribuind providentei divine un rol secundar,
Cantemir a conceput istoria ca o succesiune a “monarhiilor” care trec prin perioade de
ascensiune si decadere in conformitate cu legile “naturii”. Cantemir a fost un remarcabil
istoric, geograf si orientalist. Prin metoda sa critica de cercetare a izvoarelor, Cantemir este
aproape un istoric modern, depasind faza cronicareasca.
 TUDOR VLADIMIRESCU
 Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri - d. 7 iunie 1821, Târgoviște) a fost conducătorul
Revoluției de la 1821 și al pandurilor. Personalitatea lui Tudor Vladimirescu şi
evenimentele pe care le-a generat au făcut epocă şi, cel puţin istoriografic, au cunoscut
versiuni diferite. lui Tudor Vladimirescu i-a revenit un rol determinant. A manifestat talent
politic, fermitate, hotărarea neclintită de a castiga si de a apăra drepturile tării. In
realizarea acestei inalte indatoriri civice si patriotice, el nu a făcut nici un compromis. Si-a
asumat intreaga responsabilitate, cu riscul mărturisit de a fi “imbrăcat cămasa mortii”. I s-
a atribuit rolul de conducător al revolutiei, de către contemporani, mai intai, de posteritate
si de istorici mai apoi, pentru faptul că a fost conducătorul poporului inarmat, care a
deschis drumul natiunii romane in secolul nationalitătilor. Prin conducătorul ei, revolutia
de la 1821 “a strigat dreptate si a cerut ca tot romanul să fie liber si egal, ca statul să se
facă romanesc. Ea fu o revolutie democratică”, aprecia N. Bălcescu, situandu-l pe Tudor
in galeria eroilor nationali, alături de Horea”. Intamplărilor de la 1821 consemna, la
randul său, M. Kogălniceanu, aducandu-si, si el, tributul de recunostintă eroului, faptei
sale si revolutiei, suntem datori cu orice propăsire ce am făcut de atunce, căci ele ne-au
desteptat duhul national. Din ratiuni acre se sprijină pe aceleasi convingeri, ne-am
indreptat interesul si stăruinta spre izvoarele vietii noastre nationale, cu credinta că
eforturile contemporane, consacrate unui plus de cunoastere, nu poate fi păgubitoare,
dimpotrivă.
 ALEXANDRU IOAN CUZA
 Alexandru Ioan CUZA (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Huşi, Moldova,
astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor
al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional
România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova
şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al
Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel
unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate
politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi
puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea
înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie
1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862,
numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur
guvern. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a
partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice
diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare
ale domnitorului.
 MIHAI EMINESCU
 Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român,
socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui
romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului
european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de
voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia
europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o
bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de
la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gandire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de
altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care
îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui
Hegel.Rădăcina ideologică principală a gîndirii sale economice sau politice era conservatoare; de altfel poetul a fost o figură
marcantă a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i
deranjeze pe cațiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe
Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale
din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente
de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.Eminescu a fost activ în societatea politico-literară
Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16
ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de
file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3
februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în
jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui
tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române .
 MIHAIL KOGALNICEANU
 Mihail Kogălniceanu (6 septembrie 1817 – 1 iulie, 1891) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și
publicist român originar din Moldova, care a devenit Prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după
Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca
Ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori Ministru de interne în domniile lui
Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul
moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, el și-a început cariera politică în calitate de colaborator al
prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat
multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica. După ce a fost redactor șef al revistei
Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane, Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza
discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă ținut de el în 1843. A fost ideologul Revoluției de la 1848 în
Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova. După Războiul Crimeii, prințul Grigore
Alexandru Ghica i-a dat responsabilitatea de a elabora un pachet de legi pentru abolirea sclaviei romilor. Împreună
cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru
Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron. Kogălniceanu a
susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile
sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză politică ce a culminat cu
lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea,
Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu monarhul. După un deceniu, a pus bazele Partidului
Național Liberal, înainte de a juca un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din
1877-1878, o alegere care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică
proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.
 CAROL I
 Carol I, Rege al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său
complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen --
(n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul,
apoi regele României, care a condus Principatele Române și, apoi România, după
abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al
Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al
aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria
statelor românești), Carol I a obținut independența țării, căreia i-a și crescut imens
prestigiul, a redresat economia și a pus bazele unei dinastii. A construit în munții
Carpați castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții
turistice ale țării. După războiul ruso-turc, România a câștigat Dobrogea, iar Carol a
dispus ridicarea primului pod peste Dunăre, între Fetești și Cernavodă, care să lege
noua provincie de restul țării.