ACTIVITATEA

NEUROMUSCULARĂ
 JONCŢIUNEA MIONEURONALĂ

 Muşchiul are inervaţie plurisegmentară, având

ramuri de la 2 sau mai mulţi nervi spinali, care se
ramifică înainte şi după penetraţia muşchiului.

 La suprafaţa fibrei musculare axonul formează o

arborizaţie terminală.

 Fibrele musculare albe au o singură joncţiune

mioneuronală, iar cele roşii au mai multe
 UNITATEA MOTORIE (UM)

 complex neuro-muscular format din:

- neuron: din cornul medular anterior (UM

periferică) sau al nervilor cranieni motori (UM
centrală);

- totalitatea fibrelor musculare la care ajung

terminaţiile axonilor.
 UNITATEA MOTORIE (UM)
 Coeficientul de inervaţie al UM = raportul
neuron / numărul fibrelor musculare pe care le
inervează
- când raportul este crescut înseamnă că axonul
inervează un număr mic de fibre musculare dintr-un
muşchi = muşchi cu acţiune diferenţiată fină
(muşchii extraoculari).

-Mușchiului drept extern al ochiului 1/15

-Gastrocnemius 1/2000
 UNITATEA MOTORIE (UM)
  Într-o UM intră întotdeauna acelaşi tip de fibre
musculare (albe sau roşii) şi toate fibrele se
contractă în acelaşi timp.
Diferențierea UM în funcție de tipul de fibre
musculare

-1 UM conține > 300 fibre roșii

-1 UM conține < 300 fibre albe
CĂILE DE TRANSMITERE
MOTORIE
 CĂILE MOTORII VOLUNTARE
 La sinapsa neuromusculară sosesc terminaţiile
cilindraxului motoneuronului alfa, cu sediul în coarnele
anterioare medulare.

Neuronul motor alfa 1 -motoneuron alfa fazic-celulă

mare cu axon gros, conducere rapidă (60-100m/s), ce
determină contracţia fazică şi dă terminaţii la
fasciculele musculare fazice (albe)

Neuronul motor alfa 2-motoneuronul alfa tonic- este

o celulă mică, cu axon subţire, conducere lentă, care
trimite terminaţii spre fasciculele musculare roşii,
tonice.
 CĂILE MOTORII VOLUNTARE

 La neuronul motor medular şi sinapsa

neuromusculară, denumită de Sherrington „calea
finală comună”, ajung fibrele terminale din căile
descendente din cortex, diencefal, trunchi cerebral,
cerebel: calea piramidală, extrapiramidală, căile
cerebeloase descendente
 CĂILE MOTORII INVOLUNTARE
ALE ACTIVITĂŢII TONICE
 Celulele din cornul anterior

1. Motoneuronii alfa, descrişi anterior

2. Motoneuronii gama de la care pornesc fibre tip
A gama pentru fusul muscular.
3. Celulele Renshow (ale sistemului inhibitor) sunt de
fapt neuroni intercalari specializaţi, care determină
fenomene inhibitorii pentru toţi neuronii din
vecinătate, dar mai ales pentru motoneuronii alfa.
 ANALIZATORII KINESTEZICI

 EXTEROCEPTORI
- analizatorii vizuali, vestibulari și cutanați

 PROPRIOCEPTORI
- corpusuli Pacini, fusul neuro-muscular Khune,
organul tendinos Golgi
 ANALIZATORII KINESTEZICI

 Corpusculii Vater-Pacini 
- Receptori care se găsesc în periost și articulații,
cu sensibilitate la mișcări și modificări de
presiune
 ANALIZATORII KINESTEZICI
 Fusul neuromuscular

- Este un organ receptor specializat, de aspect

fusiform, cu lungimea de 0,7-4 mm şi 0,1-0,2 mm
lăţime, dispus între fibrele musculare.
- Este învelit într-o capsulă, formată din lamele celulare
concentrice ( fibrocite alungite), între care există fibre
de colagen orientate în axul lung al fusului.
- În interiorul capsulei se află 3-10 fibre musculare,
denumite intrafusale.
 ANALIZATORII KINESTEZICI
 Fusul neuromuscular
 ANALIZATORII KINESTEZICI

 Organul tendinos Golgi

Se găseşte în tendon, lângă joncţiunea acestuia cu

muşchiul, având aspectul unui corpuscul de 0,5 mm,
fiind conectat cu câte 10-15 fibre tendino-musculare, a
căror stare de tensiune îl stimulează.
De la organul tendinos Golgi, care este un
proprioceptor, pornesc fibre mielinice groase tip Ib
spre motoneuronii alfa.
CONTROLUL MOTRICITĂȚII
 CONTROLUL MEDULAR
 reflexul miotatic - „stretch-reflex”
- este declanşat de întinderea muşchiului, respectiv de
întinderea fusului muscular.
- întinderea fusului muscular determină excitarea
receptorilor de la care excitaţia pleacă prin aferenţele
de tip Ia şi respectiv IIa către motoneuronul alfa
omonim (adică corespunzător muşchiului de la care
vine impulsul), iar acesta va comanda contracţia
muşchiului (a fibrelor extrafusale).
- contracţia musculară apărută reduce întinderea
muşchiului, vorbindu-se astfel de un feedback negativ.
 CONTROLUL MEDULAR
 reflexul miotatic negativ

- este generat de organul tendinos Golgi

-apare atunci când muşciul este brusc scurtat din

starea de alungire în care fusese adus.

- este mai mult un reflex inhibitor, static şi dinamic, cu

efecte exact opuse celui clasic.

- deci reflexul miotatic negativ se opune scurtării

bruşte a muşchiului.
 CONTROLUL MEDULAR
 reflexul de greutate

- dacă fibrele gama static sunt puternic stimulate, în

aşa fel încât reflexul static să fie activ, cea mai mică
alungire a muşchiului determină o puternică şi
imediată contracţie printr-o acţiune de feed-back
promptă.

- acest reflex asigură fixarea corpului sau a unui

segment în anumite poziţii, iar încercarea de a le mişca
declanşează instantaneu contrarezistenţa, datorită
unei mari extinderi a „reflexului de greutate”.
 CONTROLUL MEDULAR
 mecanismul de amortizare

- reflexele miotatice static şi dinamic au un rol deosebit

de important în crearea unei contracţii lipsite de
oscilaţii.
- semnalele venite de la sistemul nervos spre muşchi
sunt neregulate ca intensitate.
- aceşti stimuli sunt „amortizaţi”, pentru a determina o
contracţie lină prin acţiunea reflexelor fusului
muscular, eferenţele gama determinând gradul
de amortizare a impulsurilor contractile.
 CONTROLUL MEDULAR
 reflexul de tendon

-organul Golgi recepţionează schimbările în starea de tensiune a

tendonului, similar fusului muscular care recepţionează
schimbarea de lungime a muşchiului.
- schimbarea în tensiunea musculo-tendinoasă determină rapid
o puternică excitaţie a receptorului Golgi care transmite
comanda de limitare a tensiunii
- dacă se produce o creştere excesivă de tensiune de contracţie
musculară, reflexul inhibitor Golgi poate fi atât de brutal şi
intens, încât să determine relaxarea bruscă a muşchiului- efect
numit „reacţie de alungire”- care ar avea rolul de protecţie
asupra smulgerii tendonului.
 REFLEXELE POSTURALE ŞI DE
LOCOMOŢIE
 reacţia pozitivă de sprijin

- reprezintă extensia membrului inferior când se

execută o presiune pe talpă.
- creşterea tonusului extensorilor apare în ortostatism
- reflexul pozitiv de sprijin determină şi direcţia în care
membrul inferior se extinde, şi anume în direcţia în
care a fost localizată presiunea în plantă.
 REFLEXELE POSTURALE ŞI DE
LOCOMOŢIE
 reflexele de redresare

- aceste reflexe apar la trecerea din decubit (de obicei

lateral) în ortostatism, având ca scop posturarea în
poziţie verticală dreaptă.
- sunt de fapt, un complex de mişcări sincronizate ale
membrelor, trunchiului, corpului de a menţine ochii
orizontal, capul şi corpul verticale, pentru a se pregăti
pentru actul motor.
- stimulii reflexelor de redresare sunt: optic, labirintic
sau tactil.
 REFLEXELE POSTURALE ŞI DE
LOCOMOŢIE
 reflexele de echilibrare sau „reacţiile de balans”
- sunt reflexe foarte importante în menţinera centrului
de greutate al corpului înăuntrul suprafeţei de sprijin.
- apărarea reflexă se manifestă prin deplasarea laterală
rapidă a unui membru inferior pentru lărgirea
poligonului de susţinere (reacţia de salt sau extensia
protectivă)
- sau prin adoptarea poziţiei de ghemuit, pentru a
coborî centrul de greutate (reacţia de ghemuire)
- musculatura întregului corp înregistrează modificări
de tonus
 CORTEXUL MOTOR
 Importanţa teritoriului rezervat unei anumite funcţii
motrice este proporţională nu atât cu mărimea
grupelor musculare care participă la realizarea ei, ci
mai ales cu caracterul precis al unei astfel de funcţii.
 Musculatura distală a membrelor se consideră că
este sub controlul complet al căii piramidale.
 Sistemul extrapiramidal pare a avea un rol
principal în comanda mişcărilor ample, grosolane,
lipsite de precizie, efectuate de musculatura centurilor.
 CEREBELUL
 Rothwell (1987) schematizează funcţia cerebelului în
3 aspecte:
a) cerebelul ca „aparat de timp” şi în această postură ,
el opreşte o mişcare la locul şi momentul dorit, mişcare
gândită şi realizată de cortex.
b) cerebelul ca „ aparat de învăţare” prin care circuitele
cerebelului se modifică cu experienţa acumulată , adică
repetarea perseverentă a impulsurilor întăreşte unele
sinapse, ajungându-se la învăţarea mişcării respective.
c) cerebelul ca „aparat coordonator” prin care acesta
integrează mişcările unor articulaţii într-un lanţ
complex şi coerent.