Creațea și frumusețra în

rostirea romaneasca

Al Ahmad Lana
 Constantin Noica

 Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, Teleorman, România – d. 4

decembrie 1987, Sibiu, România) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor 
român. Este membru post mortem al Academiei Române (din 1990). Fostul
ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul filozofului Constantin Noica.
 Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează Liceul „Spiru Haret
”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu (Dan
Barbilian). Obține bacalaureatul în 1928.
 Ca licean, debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927 cu eseuri care au fost
publicate în anul 1934 în volumul „Mathesis sau bucuriile simple”.
 Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 
1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca
profesor pe filosoful NaecIonescu.
Despre o nouă comoară a limbilor este capitolul care precede discuţia despre
dor. Noica distinge în formele gândirii şi expresiei lui Eminescu funcţia
tranzitivă a limbii, ca „o comoară a gândirii omeneşti în genere" sau „partea
traductibilă" şi funcţia conotativă, „partea de la moşi strămoşi", adică partea
netraductibilă. El nucunoaşte zestrea spirituală străveche, miturile, credinţele,
eresurile, cutumele şi nu le distinge în textul lui Eminescu.
.
 Compară cu vântul cu „ un arbore, cu o făptură specifică" şi consideră că
„ esenţiale omului îi sunt nuanţele". Cuvintele cu bogăţie de sensuri sau cu
sensuri greu traductibile sunt aşadar vechi. El consideră că „nu cuvintele
vechi interesează, ci înţelesurile lor, nu ele ca atare, ci lecţia lor". Cuvintele
oglindesc „o devenire petrecută în gând" sau, altfel spus, cuvântul este
teritoriul, pe care se operează nivelul de gândire creativă al autorului.
Atitudinea lui Noica este „de a recomanda ca omul culturii"sa facă efortul,
ca „toate cuvintele vechi" să fie complete, adică să păstreze tezaurul limbii
în faţa vremilor cumplite a mistificatorilor culturii şi limbii. Autorul se
referă la nivelul expresiv al creativităţii.
 Introducere la dor este o subtilă discuţie despre conceptul de specific
naţional,aplicată pe cuvântul dor, care defineşte un sentiment unic, specific
românilor. Autorul face, de fapt, o discuţie despre teoria câmpului semantic
al cuvântului, aplicat pe cuvântul dor, discutând nivelurile, sensurile,
valorile, contopirile, compunerile, raporturile pe
care le exprimă. Pentru Noica, cuvântul dor are ceva de „prototip", este
„întreg fără parte", o „alcătuire nealcătuită". In el s-a contopit durerea cu
plăcerea, de aceea îl defineşte prin „plăcere de durere", „căutare de
negăsire". El, cuvântul dor, arată felul în care realizăm noi, românii, o
sinteză specifică „prin contopire şi nu prin compunere". Noica nu înţelege că
afectul uneşte, iar conceptul separă.
 Constantin Noica distinge în interiorul cuvintelor o zonă pe care o numeşte
„de dor", definind zona afectivă din interiorul cuvântului ca formă poetică, de
a sugera, de a intui categoriile subconştientului din structura cuvântului.
 Cuvântul este „o realitate vie, o făptură mai deosebită a limbii", care poartă
„ceva nerostit în spusa auzită", sugerând „teoria câmpurilor şi distinge
câmpuri logice", „câmpurisemantice", „câmp cu sens de orizont". Este o
intuiţie a sistemelor categoriilor interioare ale cuvintului. Termenul „zonă de
dor"ax sugera o durere, fiindcă este vorba despre „durerea cuvântului de a fi
şi de a nu fi cuvânt adevărat". Există o anumită „nedeterminare", dar de fapt
un nivel de ambiguitate, pe care oricât l-am risipi nu se sfârşeşte. Se poate
face o paralelă între cuvânt şi om, fiindcă şi omul este o „fiinţă purtătoare de
orizont".
 De aceea cuvintele, ca şi oamenii, „sunt ştiutoare şi neştiutoare, sigure dar şi
tare aproximative", fiindcă ele dau caracterul de organism viu limbii.
Constantin Noica caută să intuiască, ceea ce noi am dezvoltat la începutul
acestei cărţi, adică structurile eului în interiorul cuvântului.