PETRU MAIOR

A elaborat Carcea Codrina Tur 183

Biografie
Petru Maior (n. Targu Mures - d. 14 februarie Budapesta) a fost un istoric,
filolog si scriitor roman, reprezentant de frunte al Scolii Ardelene
Este fiu al protopopului greco-catolic Gheorghe Maior, a fost un important
militant pentru drepturile romanilor din Transilvania, participand – alaturi de
alti reprezentanti ai Scolii Ardelene - la redactarea celebrei declaratii de
emancipare a romanilor transilvaneni, Supplex Libellus Valachorum. In
lucrarea Procanon a exprimat unele pozitii anticuriale, pe fondul conflictului
sau cu episcopul Ioan Bob. Aceste pozitii au fost prezentate in mod diacronic
in timpul perioadei comuniste ca fiind indreptate impotriva dogmei
primatului papal, desi aceasta dogma a fost adoptata de-abia in anul 1870.
A publicat o serie de lucrari teologice, istorice, filologice, predici si a tradus si
prelucrat lucrari cu caracter economic.
Opera
Operele bisericesti sau religioase au ca scop sa formeze cultura
preotilor si in acelasi timp sa raspandeasca idei de morala si
credinta intre ceilalti cititori.
Predicile (3 vol., Buda, 1811), destinate pentru a se citi la sarbatori,
au ori teme din dogmele religioase, ori din viata noastra de toate
zilele. In acestea, el indeamna pe oameni la un trai modest, activ si
cu frica lui Dumnezeu. Orice obicei care nu se potriveste cu ideea
lui, e aspru criticat.
Si mai puritan se arata in Didahiile sau invataturile pentru cresterea
copiilor (Buda, 1809). Nu trebuie sa ne asteptam la vreo incercare
de pedagogie sistematica in sensul modern, ci aflam numai o serie
de sfaturi relative la educatie, pornind toate de la principiul ca
educatia cea mai severa este cea mai buna. Ca parintii sa poata
reusi in cresterea copiilor, ei trebuie sa puna un mare pret pe
exemple, deoarece 'cuvintele nu sunt alta fara o icoana a lucrarii,
pilda este insasi lucrarea'.
Preocupatia pentru educatie si pentru ideile ce trebuiesc insuflate
tinerimii il indeamna sa traduca (din italiana) Intamplarile lui
Telemach de Fenelon (tom I, Buda, 1818).
In fine, vom mai cita din lucrarile sale din aceasta
categorie Propovedanii sau predice la morti, alcatuite dupa diferiti
autori bisericesti straini (Buda, 1809).
Lucrarile sale istorice principale sunt doua:
Istoria bisericii romanilor, atat a celor dincoace cat si a celor de dupa de
Dunare (Buda, 1821) a fost scrisa in ultimii ani ai vietii sale si tiparirea s-a intrerupt
din cauza mortii autorului. Dorinta ce marturiseste ca a avut de a cunoaste tot trecutul
bisericii romane se explica prin faptul educatiei clericale pe care o primise, dar desigur
ca si interesul istoric l-a preocupat. Mai mult decat pentru alte popoare, pentru romani
fazele prin care a trecut biserica, viata si activitatea prelatilor, au o importanta mare
datorita legaturii stranse ce a fost intre biserica si cultura nationala pana in secolul
nostru. De o valoare mult mai mare este Istoria pentru inceputul romanilor. Aceasta
lucrare a fost provocata de afirmarile istoricilor straini, mai ales de Sulzer (Istoria
Daciei transalpine, Viena, 1781) si Engel (Istoria Valachiei, 1804) in privinta originii
romanilor, tagaduind latinitatea lor. Se hotaraste dar sa scrie, sa dovedeasca
continuitatea noastra in Dacia-Traiana, 'ca vazand romanii de ce vita stralucita sunt
prasiti, toti sa se indemne stramosilor lor intru omenie si buna-cuviinta a le urma'.
Desigur ca astazi, dupa trecerea de atator ani, dupa scoaterea la lumina a unui mare
numar de argumente istorice si mai ales filologice, lucrarea lui Petru Maior ne apare
foarte defectuoasa in chestiunea continuitatii, dar el are meritul de a fi cel dintai istoric
roman care s-a ocupat cu originea neamului, caci cartea primului descalecat al lui
Miron Costin e prea putin serioasa si nu judeca din punctul de vedere din care privea
istoricul transilvanean.
Dupa ce povesteste razboaiele lui Traian cu dacii, Maior
expune teoria sa: ca Dacia a fost desertata cu totul de
locuitori. Examinand apoi modul cum s-a facut
colonizarea Daciei, trece la istoria acestei provincii in
timpul cat a fost stapanita de romani si ajunge la
Aurelian. El socoteste 'fara crezamant' parerea ca 'toti
romanii sa fi iesit din Dacia in Moesia' si aduce o suma
de argumente. De aceea studiaza deosebit viata
colonistilor din Dacia, de la Aurelian pana la sosirea
ungurilor, aratand stabilirea acestora in Ardeal si luptele
lor cu romanii si deosebit cu ale romanilor de peste
Dunare. Capitole speciale sunt consacrate numelui
romanilor (rumani, vlahi, cutovlahi) si teoriei lui Sulzer ca
in sec. XIII romanii de peste Dunare au trecut
in Dacia. La sfarsit sunt doua disertatii: una privitoare la
inceputul limbii romanesti; alta la literatura veche a
romanilor, cea mai veche incercare de istorie a literaturii
noastre.
 Curand dupa iesirea la lumina a acestei opere, se incepu o
vie polemica intre adversarii vederilor lui Maior si autor.
Astfel, peste un an,a aparut intr-o revista vieneza o critica,
la care raspunde prin “Animadversiones in recensionem
historiae de origine Valachorum in Dacia' (Observatii
asupra recesiunii istoriei despre originea romanilor
in Dacia). Acest critic a fost slavistul Kopitar (1780-1844),
scriitor favorabil romanilor, care recunoaste si meritul lui
Maior. Bunavointa i se arata si prin faptul ca, in
loc sa tipareasca replica lui, o trimite scrisa
autorului. Acesta raspunde prin “Reflexiones in responsum
Domini recensentis Viennensis” (Reflexiuni asupra
raspunsului d-lui recensent din Viena). Criticul ia din nou
cuvantul si dupa aceea Maior publica “Contemplatio
recensionis in Valachicum anticriticam Litterariis
Prima editie a Istoriei acesteia s-a tiparit in Buda, in 1812. Ephmeridibus Vinnensibus” (Privire asupra recensiunii
A doua a tiparit-o Iordache Malinescu, dupa moartea anticriticii romane publicata in revista literara din
autorului, tot in Buda, in 1834. La fine sunt toate Viena). Cu aceasta se termina cearta.
raspunsurile lui Maior in discutie cu Kopitar, traduse de
Damaschin Bojinca. A 3-a editie a aparut in 1883
(Budapesta, Gherla).
Activitatea lui Maior pe terenul studiului limbii e insemnata prin Lexiconul de la Buda (1825), la care a colaborat si, mai
ales, prin Ortografia limbii si prin alte articole in legatura cu aceasta. El se deosebeste de parerea lui Micu si Sincai,
care socoteau ca limba noastra are origine latina clasica si spune ca limba romana s-a format din latina vulgara. El
crede ca toti dacii au fost exterminati si colonistii au fost adusi din Italia. Ei au pastrat limba asa cum au avut-o si daca
nu s-ar fi adus imprumuturi de la straini, ar fi si azi tocmai ca la venirea lor in Dacia. Dar daca s-ar invoi
romanii sa lase la o parte toate acele imprumuturi, s-ar capata acea limba vorbita de popor in timpul republicii.
Cu toate scaderile si argumentarile eronate, cu aceasta se pune baza stiintifica a cercetarilor de mai tarziu: explicarea
limbii romane prin latina vulgara.
In Transilvania, atat generatia de la
1848, cat si cele ulterioare au
intretinut un adevarat cult pentru
opera si memoria lui Petru Maior, un
exemplu de omagiu adus acestuia
fiind numeroasele institutii de
invatamant numite dupa el.