FIZIOLOGIA

ANALIZATORILOR
 Analizatorii sunt sisteme care au rolul de a recepționa, conduce și transforma în
senzații specifice excitațiile primite din mediul extern sau intern.
Ei contribuie la realizarea integrării organismului în mediu și la coordonarea
funcțiilor organismului.
Segmentele unui analizator:
- segmentul periferic (receptor) reprezentat de receptorii din organele de simț;
- segmentul intermediar (de conducere) reprezentat de fibrele senzitive ale
nervilor spinali, de nervii cranieni I, II, III si de fibrele senzitive ale nervilor V, VII,
IX, X, informația fiind condusă spre emisferele cerebrale prin căile ascendente ale
sensibilităților (fasciculele spino-talamice, spino-bulbare) și alte căi specifice;
- segmentul central reprezentat de scoarța cerebrală (neocortex și paleocortex) la
nivelul căreia se formează senzațiile caracteristice fiecărui analizator.
 Receptorii sunt structuri specializate sau simple terminații nervoase cu rol de a prelua o informație
(energia unui stimul) pe care o transformă în impuls nervos.
Receptorii se clasifică astfel:
1. După localizare:
- exteroceptori din organele de simț;
- interoceptori din viscere;
- proprioceptori din mușchi, tendoane, ligamente, articulații.
2. După tipul de informație preluată:
-mecanoreceptori (stimuli mecanici) în piele, ureche și unele viscere;
-chemoreceptori în limbă, mucoasa olfactivă, pereții vaselor sanguine;
-fotoreceptori în retină;
-presoreceptori în piele și viscere;
-algoreceptori la nivelul tuturor organelor.
3. După gradul de adaptare la acțiunea unui stimul:
-receptori fazici care se adaptează rapid, senzația dispărând chiar dacă stimulul persistă în mucoasa
gustativă și în mucoasa olfactivă;
- receptori tonici care se adaptează greu sau deloc la stimulul care persistă sau chiar a disparut în ureche
și ochi.
ANALIZATORUL CUTANAT
Suprafața pielii reprezintă un imens câmp receptor. Toate structurile pielii
conțin o varietate largă de structuri receptoare ce constituie segmentul
periferic (receptor) al analizatorului cutanat.
Structura pielii:
a. Epidermul - epiteliu pluristratificat cu celule cheratinizate la suprafață;
conține tulpina firului de păr, canalul glandelor sudoripare și sebacee,
terminații nervoase și receptori pentru atingere; nu conține vase de sânge.
b. Dermul - țesut conjunctiv dens; conține glandele sebacee, tulpina, rădăcină
și mușchii firului de păr, canalul glandei sudoripare, fibre conjunctive, vase
sanguine și receptori pentru toate sensibilitățile.
c. Hipodermul - țesut conjunctiv lax și adipos; conține glomerulul glandelor
sudoripare, celule adipoase, vase sanguine, fibre conjunctive și receptori
pentru cald și pentru atingerile vibratorii.
ANALIZATORUL CUTANAT
 Sensibilitatea cutanată
La nivelul analizatorului cutanat se diferențiază trei grupe principale de senzații:
1. Senzațiile tactile - (tactile, vibratorii și de presiune) – tactul, vibrația și presiunea sunt uneori
clasificate ca senzații separate, deși sunt determinate de intensități diferite ale aceluiași stimul de bază.
-senzația tactilă rezultată prin stimularea receptorilor specifici din tegument sau din țesuturile
subiacente
-senzația de presiune rezultată prin deformarea țesuturilor profunde
-senzația vibratorie rezultată prin semnale repetitive, rapide, declanșate de distorsiunea mecanică a
suprafeței tegumentare
2. Senzațiile termice – reflectă diferența de temperatură dintre tegument și obiectul stimul.
3. Senzațiile dureroase (algice) – sunt rezultatul unor stimuli nocivi, care depăsesc pragul sensibilității
tactile sau celei termice, provocând senzația de durere.

Structurile receptoare sunt diferite pentru cele trei tipuri de senzații (inclusiv repartiția receptorilor la
nivelul tegumentului este diferită).
Sensibilitatea cutanată
Determinarea discriminării tactile reprezintă distanța minimă la care
este posibilă recunoașterea a două excitații simultan, fiind variabilă în
funcție de diferitele regiuni ale corpului.

Dacă sunt aplicate simultan două excitații, se percep două senzații

distincte, când distanța dintre cele două locuri de aplicare a excitației
este suficient de mare.

Când cele două puncte sunt separate de o distanță mai mică, se

percepe o singură senzație.
Sensibilitatea cutanată
Tehnica de determinare:
 se folosește un compas special (esteziometrul Weber) sau un compas obișnuit cu
vârfuri tocite
 la aplicarea simultană a ambelor brațe ale compasului pe zona de cercetat, astfel
încat acțiunea excitatoare să se exercite numai prin greutatea compasului, se vor
percepe 2 senzații (pentru fiecare punct de contact al brațelor compasului cu
tegumentul)
 apropierea brațelor compasului, va determina la un moment perceperea unei
singure senzații
 se stabilește distanța minimă la care sunt percepute două senzații distincte, prin
măsurarea pe tegument a distanței dintre punctele de excitare sau prin citirea
directă pe rigla gradată, a esteziometrului Weber
Sensibilitatea cutanată
Distanța minimă care trebuie să separe 2 puncte stimulate pentru a produce o
senzație dublă din diferite zone cutanate este:
Regiunea - Distanța minimă (mm)
- Suprafața internă a vârfului degetului - 2,3
- Suprafața dorsală a falangei a III-a - 6,8
- Regiunea palmară - 11,3
- Regiunea plantară - 16
- Regiunea dorsală a mainii - 31,6
- Ceafă - 54
- Mijlocul spatelui, brațul și coapsa - 67,1
Sensibilitatea cutanată
 Dacă se aplică o excitație tactilă într-un punct de pe piele, un subiect normal poate
localiza cu mare precizie excitația; aceasta capacitate se numește topognozie; deși
există o bază anatomică privind capacitatea tuturor punctelor cutanate pe scoarța
cerebrală, această capacitate este dobândită prin experiență.
 Capacitatea de localizare este variabilă în diferite zone ale corpului și este
modificată în unele afecțiuni ale SN.
 Un subiect normal are capacitatea de a recunoaște obiectele puse în mâna sa sau
pe altă parte a corpului. Această capacitate se numește stereognozie (gr. sterio =
solid, gnosis = cunoaștere), iar lipsa acestui simț se numește astereognozie.
 Tulburări ale senzațiilor cutanate pot apărea prin leziuni ce implică oricare dintre
segmentele de transmitere a senzației cutanate.
ANALIZATORUL GUSTATIV

 Analizatorul gustativ recepționează și prelucrează excitațiile

determinate de proprietățile chimice ale substanțelor sapide, solubile,
care intră în contact cu mucoasa bucală.

 Sensibilitatea gustativă reprezintă una dintre primele sensibilități în

evoluția omului și este o sensibilitate chimică (receptorii pentru gust
sunt chemoreceptori).

 Rolurile sensibilității gustative: sensibilitatea gustativă este implicată

în alimentația omului și, secundar, în procesele metabolice (senzația
de foame determină creșterea acuității sensibilității gustative).
ANALIZATORUL GUSTATIV
ANALIZATORUL GUSTATIV
Pragul sensibilității gustative reprezintă concentrația minimă de
soluție necesară pentru a genera senzații gustative și depinde de
următorii factori:
– temperatură, lumină;
– suprafața de aplicare, durata aplicării;
– graviditate;
– prezența senzației de foame;
– modificări ale compoziției sângelui;
– factori de ordin psihofiziologic.
 ANALIZATORUL GUSTATIV

Stimulii gustativi sunt:

-substanțele sapide introduse în cavitatea bucală;
-substanțele sapide introduse în circulația sanguină (exemplu: decolina folosită
pentru determinarea timpului de circulație induce gustul amar).

Condițiile de stimulare:
-solubilizarea într-un mediu lichid;
-să acționeze sub formă de soluție ionizată de săruri sau acizi;
-să aibă o anumită temperatură, optimă 38°C;
-răspândirea și omogenizarea substanțelor pe suprafața receptoare.
 Determinarea pragului sensibilității
gustative
Tehnica de lucru:
-se prepară soluții în concentrații variate; diluțiile pentru fiecare tip de substanță se realizează în eprubete care
se ordonează în funcție de concentrație, pe stative separate;
-se determină pragul sensibilității gustative pentru fiecare substanță în parte;
-se badijonează cu un penson mic înmuiat în soluția respectivă, diferite zone ale limbii, începând cu
concentrațiile cele mai mici;
- pragul de sensibilitate (concentrația minimă de substanță care poate fi percepută) este variabil în funcție de
substanță.

Substanțele sărate: 0,01 M pentru NaCl.

Substanțele acre: 0,0009 M pentru acid acetic.
Substanțele dulci: 0,01 M la zaharoză.
Substanțele amare: 0,000008 M pentru chinină.
Sensibilitatea zonală a limbii

Există o sensibilitate zonală a limbii:

 gustul dulce este perceput la vârful limbii
 g. acru – pe părţile laterale
 g. sărat – la vârf şi părţile laterale
 g. amar – la baza limbii
 porţiunea centrală a suprafeţei dorsale a limbii este lipsită de
sensibilitate gustativă
 ANALIZATORUL VIZUAL
• Analizatorul vizual are rolul de a transforma un excitant specific, lumina, în senzație
luminoasă. Vederea asigură 90% din informațiile recepționate din mediul extern, ochiul
realizând o imagine optică a lumii înconjurătoare. Suportul material al informației vizuale
este reprezentat de radiațiile electromagnetice care alcătuiesc spectrul vizibil (cuprinse
375-760 nm).
• Aceste unde electromagnetice sunt produse de surse primare (soare, stele, lămpi
incandescente, fluorescente) sau de surse secundare, care împraștie lumina primită de la
o sursa primară (cer, nori). Senzația luminoasă albă este prezentă alături de senzația
cromatică.
• Mecanismul vederii cuprinde:
- formarea imaginii pe retină → fotorecepția;
- formarea imaginii la nivel cortical → percepția vizuală.
Imaginea se formează pe retină cu ajutorul aparatului dioptric al ochiului
(cornee și cristalin) care concentrează razele luminoase pe retină, orificiul
pupilar intervenind pentru a adapta și varia cantitatea de lumină ce pătrunde
în ochi.
• Senzația de lumină este capacitatea analizatorului vizual de a percepe și a
diferenția grade diferite de luminozitate, precum și de a se adapta la
variațiile luminoase diferite din mediul exterior.
• Senzația de formă este capacitatea de a deosebi forma obiectelor în spațiu.
Aceasta cuprinde două aspecte distincte:
- vederea centrală determinată clinic prin măsurarea acuitătii vizuale;
- vederea periferică, care se exprimă în clinică prin examenul câmpului vizual.
Examenul acuității vizuale la distanță
• Acuitatea vizuală reprezintă capacitatea ochiului de a distinge forma,
dimensiunea, conturul și detaliile elementelor din spațiu.
• Examinarea acuității vizuale utilizează tabele speciale care conțin litere,
cifre, semne sau desene, numite optotipi.

Principiul metodei:
- această examinare este reprezentă de determinarea minimului separabil;
- acești optotipi sunt constituiți în așa fel, încât semnele cele mai mici, din
ultimul rând să fie văzute de la distanța de 5 metri (considerată ca „infinit
oftalmologic”, distanța de la care acomodarea nu mai este solicitată).
Examenul acuității vizuale la distanță

Materiale necesare:
– optotipul Snellen care este un panou iluminat electric ce conţine
10 rânduri de litere de mărimi diferite destinate a fi văzute sub un unghi
vizual de 5º de la o anumită distanţă; în dreptul fiecărui rând este
precizată distanţa de la care un ochi emetrop le citeşte; pentru copii şi
analfabeţi literele sunt înlocuite de figuri geometrice sau alte semne;
- trusă cu lentile pentru aprecierea dioptriei de corecţie;
- ocluzor.
Pregătirea pacientului:
• Psihică: informarea pacientului privind derularea procedurii; obţinerea acordului şi a
colaborării în timpul examinării.
• Fizică:
- se cercetează acuitatea vizuală (AV) a fiecărui ochi în parte, acoperindu-se pe rând cu un
ocluzor; apoi a ambilor ochi simultan;
- pacientul va fi aşezat în faţa optotipului (iluminat electric sau nu), pe un scaun, la o distanţă
de 5 metri;
- în principiu, AV=d/D, unde:
• d = distanţa de la care ochiul examinat a deosebit o literă
• D = distanţa de la care ochiul emetrop deosebeşte aceeaşi literă
AV se consideră normală, de 1 (5/5), dacă pacientul recunoaşte literele ultimului rând de la
5 m.
Dacă vederea este scăzută, pacientul vede numai rândurile cu litere mai mari,
care în mod normal sunt văzute de la distanţe mai mari.
- dacă, de exemplu, vede de la 5 m rândul pe care ar trebui să-l vadă de la 20 m
– AV = 5/20 = ¼

– dacă AV este mai mică decât 1/50, examinatorul plimbă degetele prin faţa
ochiului, exprimându-se AV prin numărarea degetelor la 1 m, 50 cm sau 20 cm
(se notează AV= n.d. 1 m)
– uneori pacientul percepe doar mişcarea mâinii (p.m.m.) sau numai lumina
proiectată la nivelul ochiului (AV = p.l.) într-o cameră obscură
• Optotipurile standardizate, utilizate în prezent în clinică, sunt conform principiilor
lui Monoyer, care a introdus noțiunea zecimală în exprimarea acuității vizuale.
Aceste tabele au 10 rânduri de semne și fiecare rând corespunde unei valori de la
0.1 la 1, acuitate vizuală (AV).
• Exprimarea AV cu optotipii construiți prin gradare zecimală se face sub formă de
fracție:
AV= d/D
- d = distanța de la care sunt citite rândurile optotipului de pacientul examinat;
- D = distanța de la care poate fi citită litera unui anumit rând de către subiectul cu
vedere normală (emetrop).
• De exemplu: dacă pacientul așezat la 5 metri (d=5m), va citi literele din primul
rând al optotipului care trebuie sa fie văzute de la 50 de metri, conform formulei,
acuitatea vizuală va fi 5/50 (d/D) = 1/10.
• Dacă subiectul examinat nu poate citi de la distanța de 5 metri nici primul
rând al optotipului, fie îl apropiem de optotip cu câte un metru (acuitatea
vizuală va fi 4/50 la 4 metri, 3/50 la 3 metri, 2/50 la 2 metri, 1/50 la
1 metru),
sau
• Este solicitat pacientului să recunoască degetele mâinii examinatorului, a
căror grosime corespunde aproximativ cu semnele primului rând de la
optotip, AV fiind notată în același mod (daca numară degetele la 4 metri,
dupa formula acuitatea vizuală este 4/50, deoarece subiectul normal
emetrop le distinge de la 50 de metri).
• Dacă subiectul nu distinge degetele la distanța de 10 centimetri
(AV=1/500), sub această distanță se notează dacă subiectul percepe
mișcările mâinii (AV=PMM) sau dacă percepe lumina (PL) sau nu există
percepția luminii (AV=FPL).
• Examinarea AV se face la lumina zilei sau în camera puțin obscură.
• Este măsurată mai întâi AV la ochiul cu vederea mai scăzută, în timp ce
ochiul celălalt este exclus printr-un opercul semitransparent.

• Acuitatea vizuală este reprezentată de rândul de litere la care subiectul

distinge corect toate semnele.
Examenul acuității vizuale pentru aproape

• Pentru măsurarea acuității vizuale de aproape, testul cel mai utilizat

este cel al lui Parinaud.
• Citit la o distanță de 33 centimetri, el face apel la lectura fragmentelor
unui text scris cu litere din ce în ce mai mici.
• Emetropia reprezintă vederea normală. În cazul ochiului emetrop
imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și
răsturnată.
• Miopia reprezintă tulburarea vederii la distanță și este cel mai des întâlnit
defect de vedere. În miopie globul ocular este mai mare decât cel al
ochiului normal sau corneea este prea curbată, imaginea formându-se în
fața retinei. Miopia este corectată cu ajutorul lentilelor divergente,
a căror valoare dioptrică se notează cu minus (- D).
• Hipermetropia reprezintă tulburarea vederii de aproape.
În hipermetropie globul ocular este mai mic decât cel al ochiului
normal sau corneea este aplatizată, imaginea formându-se în spatele
retinei. Hipermetropia este corectată cu ajutorul lentilelor
convergente, a căror valoare dioptrică se notează cu plus (+ D).
• Astigmatismul este o tulburare de vedere care însoțește miopia sau
hipermetropia sau poate să apară independent de acestea.
În astigmatism corneea este neregulată ca formă și ca suprafață,
imaginile se focalizează în mai multe puncte din ochi. Astigmatismul
se corectează cu ajutorul lentilelor cilindrice sau sferocilindrice, sau
prin intervenție laser.
• Prezbiopia este o tulburare fiziologică a vederii de aproape care se
instalează după vârsta de 40 de ani. Odată cu înaintarea în vârstă
amplitudinea acomodației scade, vederea de aproape nu va mai fi la
fel de clară. Prezbiopia se datorează diminuării flexibilității cristalinului.
Prezbiopia se corectează cu ajutorul lentilelor convergente cu valoare
dioptrică progresiv crescută, începând de la +0,5 D.
 ANALIZATORUL AUDITIV
• Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât și 
aparatul vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare și 
vestibul.
• Cochilia este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primește undele
sonore transmise din aer prin urechea externă și medie. Cochilia are o formă spiralată
și conține membrana bazilară, a cărei rezonanță este diferită pe lungimea sa,
depinzând de frecvența undelor sonore.
• La suprafața membranei bazilare se află un strat celular cunoscut sub numele de 
organul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili).
• Vibrațiile care trec prin canalul cochiliar pun în mișcare membrana bazală și cea
tectorială, care vor acționa asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste celule vor porni
semnalele către creier, unde acestea din urmă vor fi transformate în senzații auditive.
 Stimulii auditivi
• Reprezintă vibrații sonore cu frecvența cuprinsă între 16-20 000 Hz
• În zona conversațională sunetele au frecvențe cuprinse între 500-2000 Hz
• Sunetele sunt transmise atât pe cale aeriană (CA) cât și pe cale osoasă (CO)

• Caracteristicile stimulilor auditivi:

- intensitatea (dB)
- tonalitatea (cicli/sec sau Hz)
- timbrul
ACUMETRIA FONICĂ ȘI INSTRUMENTALĂ

• Acumetria fonică
Se bazează pe principiul că vocea șoptită este percepută într-o cameră
obișnuită de la 6 metri, iar vocea de conversație este percepută de la 30 de
metri. 
Tehnica
-bolnavul va fi așezat la 6 m de examinator, cu urechea de examinat spre
acesta, se va obstrua celălalt conduc auditiv extern și se vor acoperi ochii
pacientului.
- examinatorul va șopti cuvinte sau mai frecvent cifre care au frecvențe înalte
sau joase.
Interpretare - dacă pacientul repetă peste 80% din cuvinte, auzul este
considerat normal.
ACUMETRIA FONICĂ ȘI
INSTRUMENTALĂ
• Acumetria instrumentală
Folosește diapazoanele, care sunt instrumente metalice ce prezintă un
mâner și două brațe; cele grave au brațele mai lungi și se pun în vibrație
lovindu-le de un corp contondent dur, iar diapazoanele acute au brațele
mai scurte și se pun în vibrație ciupindu-se brațele cu unghiile policelui și
indexului.

Cu diapazonul se efectuează următoarele probe:

- proba Rinne
- proba Weber
 Proba Rinne

• compară percepţia sunetului diapazonului transmis pe

cale aeriană şi osoasă la aceeaşi ureche 
• piciorul diapazonului aflat în vibraţie este plasat mai întâi pe mastoidă
(conducere osoasă- CO), iar apoi braţele diapazonului sunt plasate în dreptul
conductului auditiv extern (conducere aeriană – CA) la 10 cm distanţă
• pacientul trebuie să facă diferenţa şi să aprecieze în care din cele două situaţii,
sunetul a fost perceput mai tare
• se pot obţine următoarele rezultate:
- Rinne pozitiv CA > CO -auz normal sau hipoacuzie neurosenzorială
- Rinne negativ CA < CO -hipoacuzie de transmisie sau mixtă
- Rinne egal CA = CO -hipoacuzie de transmisie sau mixtă
 Testul Weber
• compară conducerile pe cale osoasă ale celor două urechi
• piciorul diapazonului aflat în vibraţie, se plasează pe cutia craniană, la distanţă egală faţă
de urechile pacientului sau pe mijlocul frunţii, de asemenea la egală distanţă de urechi
• pacientul este întrebat în care ureche percepe sunetul 
• dacă sunetul lateralizează (adică este perceput mai tare într-una din urechi),
pacientul poate avea sau o hipoacuzie de transmisie (respectiv mixtă) ipsilaterală sau una
neurosenzorială controlaterală
• Rezultatele pot fi următoarele:
- Weber nelateralizat -în cazul unui auz normal bilateral, în cazul unei hipoacuzii neurosenzoriale
egală, hipoacuzii de transmisie egală sau mixtă egală
- Weber lateralizat
 în urechea mai bună, în cazul hipoacuziei neurosenzoriale
 în urechea mai slabă, în cazul hipoacuziei de transmisie sau mixtă
 Audiometria tonală liminară

• Este o metodă prin care se stabileşte pragul auditiv al frecvenţelor sonore.

• Pragul auditiv este cea mai mică valoare a intensității unui sunet care poate
fi perceput de urechea umană; nivelul liminar de auz pentru sunetele pure.
• Scopul audiometriei tonale liminare este să determine, pentru fiecare ureche
pragurile auditive în conducere aeriană şi osoasă.
• Aparatul folosit în audiometria tonală se numeşte audiometru - un generator
electric de frecvenţe joase, capabil să producă toate frecveţele audibile
printr-un mecanism de transformare a undelor electrice produse în unde
sonore care sunt auzite de subiecţii investigaţi, pentru
determinarea pragurilor de auz.
 Audiometria tonală liminară
• Semnalele utilizate în audiometria tonală sunt sunetele pure, de
preferat pulsate  (astfel încât perioada pulsurilor să fie reglabilă, cu o durată 
situată între 250 şi 300 ms), pentru a facilita identificarea lor şi a reduce
riscul fatigabilităţii nervului auditiv.
• La fiecare nivel, timpul de stimulare trebuie să fie situat între 1 şi 2 secunde.
• Se explorează pentru fiecare frecvenţă pragul de excitaţie.
• Rezultatele obţinute prin metoda audiometrică permit stabilirea deficitului
de tonuri percepute, fapt important în practică, deoarece apare clar care
vibraţie necesită amplificare în aparatele construite cu scopul de a corecta
deficitele auditive.
 Audiometria tonală liminară
Tehnica de lucru:
- audiometria se desfășoară într-o cameră insonorizantă
- subiectului i se transmit prin casca plasată pe urechi o serie de tonuri,
de anumite frecvențe și intensități
- subiectul semnalizează, prin ridicarea brațului sau apăsarea unui buton,
de fiecare dată când aude un ton
- rezultatele se înscriu separat pentru urechea dreaptă și stângă, pentru
CA și CO, obținându-se un grafic numit audiogramă
- graficul prezintă pe abscisă valorile frecvenței (Hz) și pe ordonată valorile
intensității sunetelor (dB)
 Audiometria tonală liminară
Valoare clinică:
- Stabilirea diagnosticului de hipoacuzie/surditate
 Hipoacuzie/ surditate de transmisie - scăderea CA la frecvențe joase (leziuni
ale urechii externe sau ale urechii medii).
 Hipoacuzie/ surditate de percepție – scăderea CO și CA la frecvențe înalte
(leziuni ale urechii interne – infecții, traumatisme, tumori; presbiacuzie la
vârstnici; intoxicații medicamentoase; leziuni centrale bulbare).
 Hipoacuzie/ surditate mixtă – la frecvențe joase CO este normală, iar CA este
scăzută; la frecvențe înalte sunt scăzute ambele.