România în relațiile

internaționale
Partea II
 ALIANȚELE REGIONALE
• Iredentismul european postbelic şi incertitudinea unui sprijin din
partea Franţei şi a Marii Britanii a făcut România să apeleze la
alianţe regionale. Alianța defensivă bilaterală cu Polonia, Mica
Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică încercau neutralizarea
Ungariei şi respectiv Bulgariei. Falimentul acestor două sisteme
defensive regionale inițiate de Nicolae Titulescu a avut loc în în
momentul agresiunii naziste asupra regiunii cehoslovace a
Sudeților. Aliații victimei au ezitat în acordarea de ajutor, fapt
speculat de Germania. Aceasta va invada, la scurt timp, întreaga
Cehie.
Nicolae Titulescu, în repetate
rânduri ministru al afacerilor
străine și ministru
plenipotențiar, a fost și
președinte al Ligii Națiunilor. O
analiză a gândirii diplomatice
a sa este făcută însuși de
Nicolae Titulescu: „Întreagă
politică externă pe care am
urmat…n-a avut decât acest
țel: nu de a pregăti războiul, ci
de a pregăti o rețea de alianțe
de așa fel încât războiul să
devină imposibil.”
Politica de cedare în fața forțelor
revanșarde și revizioniste
promovată de puterile
occidentale a facilitat ofensiva
puterilor revizioniste spre
răsăritul și sud-estul Europei.
Ocuparea de către Germania a
Austriei, Cehoslovaciei și
Poloniei a dus la dezagregarea
celor două alianțe regionale și la
prăbușirea sistemului de alianțe
politico-militare ale României din
perioada interbelică.
Relațiile politice româno-
poloneze au fost statuate
printr-un tratat de prietenie și
colaborare. Prin acesta, cele
două țări se angajau „să-și
acorde ajutor reciproc în
cazul când una din ele ar fi
atacată, fără să fie
provocată, peste frontierele
orientale actuale". Se
stabilea ca minimum de forțe
de acțiune câte 17 divizii de
infanterie, 2 divizii de
cavalerie și forțele de aviație
corespunzătoare.
Începând din deceniul al patrulea
relațiile româno-polone au
cunoscut o evidentă răcire, rezultat
al neconcordanței apărute în
politica externă a celor două țări,
cooperarea militară româno-
polonă a fost practic întreruptă
timp de peste patru ani. Ea a fost
reluată tardiv în zorii celui de
Al II-lea Război Mondial.
Insecuritatea creată în centrul și
sud-estul Europei a condus la
cooperarea politică și militară
dintre România, Cehoslovacia și
Regatul sârbilor, croaților și
slovenilor. Integritatea lor era
pusă în pericol de Ungaria. Mica
Înțelegere, născută prin
semnăturile de la Praga, devenea
un sistem de alianțe ce-și
propunea apărarea
independenței și integrității
teritoriale a statelor semnatare.
La Atena, între România, Iugoslavia,
Turcia și Grecia, se semna Pactul
Înțelegerii Balcanice având ca
principal obiectiv menținerea statu-
quo-ului teritorial în această parte a
Europei. Se stipula și garantarea
mutuală a părților „față de
eventualitățile ce ar putea afecta
interesele lor". Tratatul defensiv era
orientat împotriva unor eventuale
atacuri ale Bulgariei.
Convenția militară urmărea
scopuri defensive, de apărare
în eventualitatea unui atac
neprovocat din partea
Bulgariei sau Albaniei,
singure sau împreună, sau
fiecare din ele sau amândouă
împreună cu Ungaria.
Înțelegerea Balcanică era
percepută ca o extensie în
sud-estul Europei a Micii
Înțelegeri.
 ROMÂNIA ȘI LIGA NAȚIUNILOR
• Societatea Naţiunilor a fost prima instituţie internaţională
care şi-a propus organizarea păcii şi securităţii internaţionale.
Societatea era concepută ca un organism de cooperare
internaţională, care urma să asigure împlinirea obligaţiilor
internaţionale şi apărarea împotriva războiului. România a
fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Naţiunilor.
La Bucureşti s-a înfiinţat
un comitet însărcinat cu
promovarea în rândul
populaţiei a idealurilor de
pace ale Societăţii
Naţiunilor. Din comitet
făceau parte V. Pârvan, D.
Gusti, N. Iorga, Gh.
Ţiţeica. S-a hotărât
introducerea unor
cunoştinţe adecvate
despre Societatea
Naţiunilor în manualele
şcolare din România.
România a fost reprezentată la
Geneva de personalităţi politice
de prim rang precum : Nicolae
Titulescu, I.G. Duca, G.G.
Mironescu, Sextil Puşcariu, Savel
Rădulescu, N. Petrescu-Comnen,
Vespasian V. Pella.
Apărarea independenţei şi
suveranităţii naţionale au
reprezentat principii esenţiale
ale politicii româneşti la
Geneva. Din aceste două
principii decurgea şi acela al
recunoaşterii egalităţii
juridice a statelor membre. D.
Negulescu a cerut înscrierea
acestui principiu în Pactul
Societăţii Naţiunilor.
O altă coordonată a
diplomaţiei româneşti a fost
promovarea principiului
bunei vecinătăţi, pornind de
la acţiuni regionale spre cele
cu caracter internaţional.
Aplicarea acestui principiu s-
a materializat într-o vastă
reţea de alianţe concepute în
spiritul Pactului Ligii
Naţiunilor cu statele vecine,
cu interese identice cu ale
României.
Alegerea României în
1935 ca membru
permanent în Consiliul
Societăţii Naţiunilor cu
50 de voturi din 52 de
votanţi, caz fără
precedent în istoria
organizaţiei, a fost
interpretată ca un merit
al lui Nicolae Titulescu,
ales președinte al
acestei organizații in
1930.
În Catedrala “Sfânta Treime” din
Addis Abeba se află o frescă
care ilustrează momentul
discursului împăratului Haile
Selasie la Liga Națiunilor. Nicolae
Titulescu a pledat pentru
sancțiuni față de Italia agresoare.
Jurnaliştii italieni din sală l-au
numit pe împărat „sălbatic” şi se
maimuțăreau. Au fost evacuați
de Titulescu, rostind fraza,
devenită istorică în
Etiopia, ,,Afară cu sălbaticii!”.
România a avut beneficii
multiple generate de faptul că
a fost membru al Societăţii
Naţiunilor, chiar dacă această
organizaţie a eşuat în
misiunea supremă. Beneficiile
României de pe urma
Societăţii ţin de prestigiu
internaţional, de relaţii bune cu
vecinii, de justiţie socială şi
probabil cele mai importante
de creşterea puterii pe plan
internaţional.
 GARANȚIILE ANGLIEI ȘI FRANȚEI

• Obiectivul principal al politicii externe a României pe

parcursul perioadei interbelice a fost menținerea frontierelor
trasate la sfârșitul primului război mondial. Politicienii
români considerau că Franța și, într-o mai mică măsură,
Marea Britanie erau principalii garanți ai acordurilor de pace.
Garanțiile acestora din urmă s-au rezumat la declarații
publice.
România a căutat încă de la
început o apropiere de
Franţa şi Anglia, aliaţii
tradiţionali din prima
confruntare mondială.
Totuși, localizarea
geografică a României între
cele două mari puteri,
Germania şi U.R.S.S, a dus
la adoptarea unei politici
externe prudentă şi
şovăelnică, catalogată de
adversarii politici drept „o
politică de echilibristică”.
După Anschluss-ul austriac,
Germania desființează
statul cehoslovac.
Ambasadorul României la
Londra, Viorel-Virgil Tilea,
anunță autoritățile britanice
că Germania urmărește
aceeași schemă de
dizolvare a României Mari
ca în cazul Cehoslovaciei.
Franța și Anglia renunță la
politica conciliatoristă față
de Germania nazistă.
Polonia și România primesc
garanții politice și militare.
Marea Britanie nu a avut o
strategie clară în privința
României până în zorii celui de
al doilea război mondial.
Interesul acesteia se manifesta
mai mult în sfera economiei,
mai ales în legătură cu
industria petrolieră.
Premierul britanic Neville Chamberlain în
Camera Comunelor: „în cazul unei
acţiuni care ar ameninţa precis
independenţa Greciei şi a României şi
care ar fi considerat de către guvernul
grec şi român respectiv ca vital să
reziste cu forţele lor naţionale, guvernul
Majestăţii Sale se simte legat de a da
imediat guvernelor grec şi român, după
cum va fi cazul, tot sprijinul pe care-l are
în puterile sale”.
Interesul politic al Franței
față de România a rămas
destul de moderat, fapt
sugerat de semnarea
unei alianțe oficiale între
cele două la abia 8 ani
după încheierea primului
război mondial. Acest
tratat nu crea obligații de
asistență militară pentru
Franța.
Declaraţiile lui Edouard Daladier
făcute presei: „guvernul francez a
dat în consecinţă României şi
Greciei asigurarea specială că în
cazul când o acţiune ar fi
întreprinsă împotriva lor,guvernul
francez s-ar socoti angajat să-i dea
imediat întreaga asistenţă ce-i stă
în putinţă”.
Garanțiile acordate României și
Poloniei erau viabile doar în
contextul unei alianțe cu U.R.S.S..
Hitler a anihilat această posibilitate
prin Pactul Ribbentrop-Molotov.
Astfel, promisiunile occidentale
rămâneau banale declarații de
presă. Renunțarea României la
garanțiile Franței și Angliei s-a făcut
în contextul sfâșierii statului de
către Uniunea Sovietică, în al doilea
an al războiului mondial.
TRATATUL COMERCIAL AL ROMÂNIEI
CU
AL III-LEA REICH GERMAN
• Ziarul „Washington Post”, aprecia că „România vrea sa
rămână filofranceză, dar nu antigermană”. Acest paradox a
influențat, în primă fază, deciziile economice ale statului
român în ultimii ani ai perioadei interbelice. Un
memorandum german emis cu câteva luni înainte de război
sublinia că rezolvarea problemei carburanților pentru
mecanizatele armatei germane se afla în perimetrul
petrolifer din România. În acest context România a semnat
un acord comercial cu Germania.
Ramurile cele mai
importante ale industriei
românești interbelice erau
industria petroliferă și cea
a gazelor naturale.
Principalele resurse de
petrol se găseau la poalele
Carpaților lângă Ploiești.
Producția de petrol era
controlată în mod rigid de
către guvernul român, deși
anumite companii străine
aveau interese mari față de
aceasta.
Memorandum-ul german
indica trei căi de asigurare
a necesarului de petrol.
Prima metodă era
economică, prin monopol
german asupra petrolului
românesc. A doua cale era
cea diplomatică, prin
încheierea unui tratat de
alianță necondiționată. În
sfârșit, a treia metodă,
militară, implica controlul
total asupra României.
În poziția Germaniei față de
România devenise o axiomă
faptul că nimeni și nimic nu
trebuia să perturbe fluxul de
petrol către Reich-ul german.
Era evidentă dependența
economiei de război germane
de petrolul din România. În
cazul unei blocade maritime
la adresa Germaniei,
ponderea importurilor de
petrol românesc ar fi crescut,
devansându-le pe cele din
Venezuela și S.U.A..
Negocierile dintre România și
Germania au debutat la începutul
anului 1939. Bucureștiul dorea să
șteargă încordarea creată de
execuția lui Corneliu Zelea
Codreanu și să cointereseze
Germania în privința granițelor
românești. Berlinul era preocupat
de integrarea durabilă a economiei
românești în „Wirtschaftsraum” -
spațiul economic al Reich-ului.
Tratatul privind promovarea
raporturilor economice între
România si Germania, semnat
la Bucureşti, a fost rezultatul
unor negocieri dificile. Berlinul
viza un dublu scop: o mărire a
importurilor de petrol, lemn,
produse agricole şi diferite
minereuri şi o colaborare
economică pe termen lung.
Bucureștiul urmărea
recunoaşterea graniţelor şi
colaborarea în domeniul militar.
Valabil timp de cinci ani,
Tratatul comercial
asigura o legătură mai
strânsă între economiile
celor două state prin
planificare, coordonare și
companii mixte.
Pentru Germania lui Hitler,
România se număra printre
statele a căror prietenie ori
obedienţă se impunea din
necesităţi militare, economice
şi politico-diplomatice.
Pentru România, alianţa cu
Germania reprezenta exclusiv
rodul evoluţiilor politice şi
militare la nivel continental şi
pe plan intern, din ajunul şi
din prima etapă a
conflagraţiei mondiale.