Manual Fizica CL A XII-A

Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”
Leonid CAIREAC
ELEMENTE DE
FIZICĂ
MODERNĂ
Chișinău, 2016
Lucrarea a fost recomandată spre publicare la şedinţa Consiliului ştiinţific al Academiei Militare
a Forţelor Armate „Alexandru cel Bun”, proces-verbal nr. 01 din 16.02.2016
Redactori științifici:
Iulia MALCOCI, doctor în științe fizico-matematice
Aurel SOROCOVICI, doctor în științe fizico-matematice
Responsabili de ediţie:
lt-col. (r), dr. Igor SOFRONESCU
cap., dr. Marin BUTUC
Coperta şi paginarea digitală:
Valeriu OPREA
Lucrarea de față reprezintă un suport didactic destinat studenților Academiei Militare, profilurile
și specialitățile Facultății Științe Militare.
S-a abordat, într-un volum limitat de prevederile curriculumui în vigoare, anumite conținute ale
fizicii moderne, în sensul înțelegerii ideilor fundamentale și în privința realizării experimentale ale
acestora.
Prin modul cum a fost concepută lucrarea poate servi ca material aplicativ pentru elevii și
profesorii de liceu.
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Caireac, Leonid.
Elemente de fizică modernă / Leonid Caireac ; red. șt.: Iulia Malcoci, Aurel Sorocovici ; resp. de ed.:
Igor Sofronescu, Marin Butuc ; Acad. Militară a Forțelor Armate ”Alexandru cel Bun”. – Chișinău :
Academia Militară a Forțelor Armate ”Alexandru cel Bun”, 2016. – 196 p.
50 ex.
ISBN 978-9975-3048-6-3.
327(470):327(4-11)
C 33
© Leonid Caireac, 2016

© Academia Militară a Forţelor Armate „Alexandru cel Bun”, 2016
Cuprins
Cuprins
Cuprins
Introducere în optică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Introducere în optică
§ 1. Evoluţia . . . . . . .despre
conceptelor . . . . . . natura . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 65
. . . . . . luminii
Introducere
§ 1. în optică
2. Evoluţia . .vitezei
. . . . .despre
conceptelor
Determinarea .luminii
. . . . . natura .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 658
. .. .. .. .. .. luminii
§ 3. 1.
2. Evoluţia
Determinarea conceptelor
Legile reflexiei vitezei
şi refracţiei despre
luminii natura
luminii . . . . . luminii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .12 68
§ 3. 2. Determinarea
Legile reflexieivitezei şi refracţiei luminii luminii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12 .8
§ 3.1. Optica
Capitolul Legile reflexiei
ondulatorie şi refracţiei . . . . luminii . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 12 17
§ 4.1. Optica
Capitolul ondulatorie . . .a. luminii
Natura electromagnetică . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 18 17
Capitolul
§ 4. 5.1. Optica
Natura
Interferenţa ondulatorie
luminii . .. .. ..a.. .luminii
electromagnetică . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 20 17
18
§ 4. 6.* Natura
5. Interferenţaelectromagnetică
luminii în . .a. .luminii
. . lama .cu . . . . . plan
. . feţele . . . . –. paralele
. . . . . . . . . . . . . . 27 18
20
§ 7. 5. Interferenţa
6.* Aplicaţii luminii în
ale interferenţei spațiu
. . lama
. . luminii
. . .cu . . feţele
. . . . . plan . . . . –. paralele
. . . . . . . . . . . . . . 27 20
29
§ 7. 6.* Aplicaţii
8. Interferenţa
Difracţia ale luminii
interferenţei
luminii. în lama
Principiul luminii cu
lui feţeleHuygens . . . plan . . . . –. paralele
. . . . . . . . . . . . . . 27 29
31
§ 7. 9. Aplicaţii
8. Difracţiade
Reţeaua ale interferenţei
luminii.
difracţie . . . . luminii
Principiul . . .lui . . .Huygens. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31 29
34
§ 10. 8. Difracţia
9. Reţeaua
Noţiuni de deluminii.
difracţie
spectroscopie. Principiul . . .lui
. . . . Spectrele . . .Huygens. . .de . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
. .lumină 34
39
§ 11.9. Reţeaua
10. Noţiuni de
Polarizarea despectroscopie.
difracţie
luminii . .. .. .. ..Spectrele .. .. .. .. .. .. .. .. .de . .. ..lumină
. . . . . . . . . . . . . . . . . . 42 34
39
10. Polarizarea
§ 11.
Rezumat Noţiuni
. . . . .de. . spectroscopie.
. . . . . . . . . . . .Spectrele
. luminii . . . . . . . . de . . .lumină
. . . . . . . . . . . . . . . . . . 42 39
47
§Aplicaţi
11. Polarizarea
Rezumat . . . . . . . . luminii
cunoştinţele . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48 42
47
Rezumat . . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
Aplicaţi cunoştinţele 47
Aplicaţi cunoştinţele . . . . . . . . . . . . . . . . .
Capitolul 2. Optica geometrică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
Capitolul
§ 12. 2. Optica geometrică
Noţiuni generale . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 47 49
50
Capitolul
§ 12. 2. Optica
13. Noţiuni geometrică
generale
Oglinzi sferice 49
. .. .. .. .. .. ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 48
50
51
§ 14.12. Noţiuni
13. Reflexia generale
Oglinzi sferice
totală. .Fibre .. .. .. .. .optice
. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. ......... .. .. .. .. .. .. .. .. .. . . . . 49 50
51
57
§ 14.13. Reflexia
15.* Oglinzi optică
Prisma sferice . .
totală.triunghiulară
Fibre .
a luminii . . . .
optice. . . . .. .. ..
. ... ... ... . . .. .. . . .. . .. .. .. .. .. .. .. .. .
. . . . . . . 51
57
60
55
§ 14.15.* Reflexia
16. Prisma optică
Dispersia totală.
luminii. Fibre
triunghiulară optice .. .. .. .. .. .spectrală
Descompunerea . . . . . . . . .. .. . . . . . . . . . . . 58 57
60
62
15.* Dispersia
§ 16.
17. Prisma subţiri
Lentile optică
luminii. triunghiulară
. . . . . . . . . . . . . . .spectrală
. . . Descompunerea . .. .. .. .. .. ......... .. .. .. .. .. . . . . . 60 62
65
16.
18. Dispersia
§ 17. Lentile
Instrumente luminii.
subţiri . . . Descompunerea
optice . . . . . . . . . . . . . . .spectrală . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. . . . . . 63 62
65
72
§Rezumat
17.
18. Lentile
. . . . .subţiri
Instrumente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 70
. . . . optice 65
72
77
§Aplicaţi
18. Instrumente
Rezumat . . . . . . . . . optice
cunoştinţele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72 77
78
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
Aplicaţi cunoştinţele . . . . . . . . . . . . . .
Capitolul 3. Elemente de teoria relativităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
79
Capitolul
§ 19. 3. Elemente
Postulatele de teoria
teoriei relativităţii
relativităţii restrînse. . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 80 79
76
Capitolul
§ 20. 3. Elemente
19. Consecinţe de
Postulatele teoria
teoriei
ale teoriei relativităţii
relativităţii
relativităţii restrînse. restrînse 79
. . . .. .. ..................... ... ... ... .. .. .. .. .. 80
79
83
§ 20.19.
21. Postulatele
Consecinţe
Compunerea teoriei
ale teoriei
relativistă relativităţii
relativităţii
a vitezelor restrînse. . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. . . . . . 80
restrînse 83
85
89
§ 20.22. Consecinţe
21. Elemente deale
Compunerea teoriei relativităţii
relativistă
dinamica a vitezelor.restrînse
relativistă ...... .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. . . . . . 91 83
89
87
21. Compunerea
22. Relaţia
§ 23. Elemente relativistă
de dinamica
dintre masă şi energia a vitezelor
relativistă de repaus . ...... .. .. .a. ..corpului.
.. .. .. .. .. .. .. . . . . . . . . 91 89
22. Relaţia
§ 23. Elemente
Particule dintre dinamica
de masă masă nulă relativistă
şi energia
. . . . . . .de .. .. .. .. .. .. .a. . corpului.
. . repaus . . . . . . . . . . . . . . . 94 91
90
§ 23. Relaţia
24.* Particule dintre
Transformările de masă masă
luinulă şi energia
Lorentz . . . . . . .de . . repaus
. . . .. .. .. a.. ..corpului.
.. ....... .. .. .. .. .. .. . . . . 97 94
93
24.* Particule
§ 25.* dedeteoria
Transformările
Noţiuni masă nulă
luirelativităţii
Lorentz . . . . . .generale . . . . . . .. ...................... .. .. .. .. .. .. . . . . 97 94
99
95
24.* Noţiuni
§Rezumat
25.* Transformările
. . . . . de . . . .lui
. . .teoria . .Lorentz
. . . . . . . . .generale
. relativităţii . . . . . . . ................. .. ....... .. .. .. .. .. .. .. .101 97
99
§Rezumat
25.* Noţiuni
Aplicaţi . . . . . de
. . .teoria
cunoştinţele . . . . . relativităţii
. . . . . . . . . . .generale . . . . . . . ....... .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. . . . . .102 99
101
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
Aplicaţi cunoştinţele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102 3
3
3
97
Capitolul
Capitolul 4. 4. Optica
Optica fotonică fotonică .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 103 103
§ 26. Radiaţia termică. Legile radiaţiei termice . . . . . . . . . . . . . . 104 98
§§ 27.
26. Radiaţia
Ipoteza lui termică.
Planck.Legile Cuantele radiaţieide energie termice . . ......... .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 104 107
101
§§ 28.
27. Efectul
Ipoteza fotoelectriclui Planck. Cuantele extern. Legile de energie experimentale . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. 106 107
112
§§ 28. Efectul fotoelectric extern. Legile
29. Fotonii. Ecuaţia fotoefectului extern . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116 experimentale . . . . . . . . . 112
110
§ 29. Fotonii. Ecuaţia fotoefectului
§ 30. Aplicaţii ale efectului fotoelectric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122 extern . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
116
§§ 30. 31. Aplicaţii
Efectul Compton ale efectului . . . .fotoelectric
. . . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 124 122
118
§§ 32. 31. Presiunea
Efectul Compton luminii .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 124 126
120
§§ 32. 33. Presiunea
Dualismul luminii undă – corpuscul . . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 126 129
123
§Rezumat 33. Dualismul . . . . . . . undă . . . . . –. .corpuscul
. . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 129 133
Rezumatcunoştinţele
Aplicaţi . . . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 134 133
Aplicaţi cunoştinţele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
Capitolul 5. Fizica atomică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135 127
Capitolul 5. Fizica atomică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
§§ 34. Modele atomice. Experimentul lui Rutherford . . . . . . . . . . 128
136
34. Modele atomice. Experimentul lui Rutherford . . . . . . . . . . 136 132
§§ 35. Regularităţi în spectrele
35. Regularităţi în spectrele atomice. Postulatele lui Bohr . . . . 136 atomice. Postulatele lui Bohr . . . . 140
140
§§ 36. Modelul lui Bohr al atomului
36. Modelul lui Bohr al atomului de hidrogen . . . . . . . . . . . . . . 144 de hidrogen . . . . . . . . . . . . . . 144
§§ 37. 142
37. Numerele
Numerele cuantice cuantice ale ale electronului.
electronului. Principiul Principiul lui lui PauliPauli .. .. .. 145 150
150
§§ 38. 38. Laserul. Principiul de funcţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
Laserul. Principiul de funcţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
Rezumat .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 157
Rezumat 157
Aplicaţi cunoştinţele .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 158
Capitolul
Capitolul 6. 6. Fizica
Fizica nucleară nucleară .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 159 149
159
§ 39. Nucleul atomic. Mărimi caracteristice nucleului atomic . . . 150 160
§§ 39. 40. Nucleul
Forţele nucleare atomic. Mărimi şi proprietăţile caracteristice lor . . .nucleului. . . . . . . . atomic . . . . . . .. .. .. 163 160
§§ 40. Forţele nucleare şi proprietăţile lor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 153
163
41. Energia de legătură a nucleului atomic . . . . . . . . . . . . . . . . . 154 164
§§ 41. 42. Energia
Radioactivitatea. de legătură a nucleuluiradioactive
Dezintegrări atomic . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 168 164
§ 42. Radioactivitatea. Dezintegrări radioactive . . . . . . . . . . . . . . 158
168
§ 43. Legea dezintegrării radioactive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164 174
§§ 43. 44. Legea
Reacţiidezintegrăriinucleare . . . radioactive . . . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 168 174
178
§§ 44. Reacţii nucleare . . . . . . . . . . . . . . .
45. Fisiunea nucleară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
180
§§ 45. Fisiunea nucleară . . . . . . . . . . . . . .
46. Reactorul nuclear . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
§§ 46. Reactorul nuclear . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
183
47. Fuziunea nucleară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 185 175
§§ 48.
47. Efectele
Fuziuneabiologice nuclearăale . . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 185
. . radiaţiilor 187
177
§ 48. Efectele
Rezumat . . . . . biologice
. . . . . . . . ale . . . radiaţiilor
. . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 187 189
Rezumat . . . . . . . . . . .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 190
Aplicaţi cunoştinţele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190
Capitolul 7. Particule elementare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 191
Capitolul 7. Particule elementare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 179 191
§§ 49. Particule elementare. Tipuri
49. Particule elementare. Tipuri de interacţiuni . . . . . . . . . . . . 192 de interacţiuni . . . . . . . . . . . . 192
180
§§ 50.50. Clasificarea
Clasificarea particulelor particulelor elementare. elementare. Antiparticule Antiparticule .. .. .. .. .. .. .. 195 195
183
§§ 51.*51.* Quarcuri
Quarcuri şi şi gluoni.
gluoni.
Tabloul
Tabloul contemporan contemporan al al structurii
structurii materiei materiei .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 199 199
§§ 52. 187
52. Unificarea interacţiunilor. Evoluţia Universului
Unificarea interacţiunilor. Evoluţia Universului .. .. .. .. .. .. .. .. .. 203 203
191
Anexa 1. Constante fizice uzuale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207
Anexa 1. Constante fizice uzuale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207
Anexa 2.
Anexa 2. Mase
Mase atomice atomice oarecare oarecare elementelor elementelor chimice chimice .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 208 208
Anexa
Anexa 3. Tipuri de spectre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
3. Tipuri de spectre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209
Anexa
Anexa 4. 4. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 211 211
Anexa
Anexa 5. 5. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. .. 212 212
4
4
INTRODUCERE ÎN OPTICĂ
Obiective de referinta
,
,
 Cunoaşterea conceptelor referitor la natura luminii.
 Expunerea metodelor de măsurare a vitezei luminii.
§ 1. Evoluţia conceptelor despre natura luminii.

§ 2. Determinarea vitezei luminii.
§ 3. Legile reflexiei şi refracţiei luminii.
„Dacă propagarea luminii

nu este instantanee, ea este
extra ordinar de rapidă ”.
Galileo Galilei
Omul obţine majoritatea cunoştinţelor (≈ 80 %) despre lumea încon-

jurătoare şi fenomenele ce se produc în ea prin intermediul senzaţiei vizuale,
provocate de lumină. Deseori lumina este unicul “mesager” ce permite să ne
formăm o imagine despre originea, compoziţia şi evoluţia obiectelor care o
emit (radiază).
Ramura fizicii în care se studiază natura luminii şi interacţiunea ei cu
substanţa se numeşte optică (de la cuvîntul grecesc opticos – vizual ). Feno-
menele luminoase se numesc şi fenomene optice.
Optica se împarte convenţional în trei compartimente:
 optica ondulatorie, bazată pe conceptul de undă, studiază fenomenele
rezultate din interacţiunea lumină – lumină;
 optica geometrică, bazată pe conceptul de rază de lumină, nu se preocupă
de natura luminii;
 optica fotonică (cuantică), bazată pe conceptul de foton (cuantă de ener-
gie), studiază fenomenele rezultate din interacţiunea lumină – substanţă.
5
§ 1. Evoluţia conceptelor despre natura luminii
Primele idei despre natura luminii au apărut în Grecia antică, în operele filozo-
filor Pitagora (sec. VI), Democrit (sec. V) şi Aristotel (sec. IX). Ele se refereau mai
mult la mecanismul vederii, decît la natura luminii ca atare. Reprezentările grecilor
s-au transformat, începînd cu sec. al XVII-ea, în primele concepte ştiinţifice despre
natura luminii, pe care le vom expune în linii generale.
Se ştie că lumina incidentă pe un obiect poate schimba starea acestuia: îl
încălzeşte, atenuează culoarea, accelerează reacţiile chimice etc. Aceste schimbări
scot în evidenţă faptul că lumina posedă energie, pe care o transportă de la un corp
– sursa de energie, la altul – receptorul de energie.
• Care este mecanismul de transmitere a energiei luminoase de la sursă la
receptor?
În funcţie de răspunsul la întrebarea formulată, s-au conturat două concepte
despre natura luminii şi, în general, despre acţiunea unui corp asupra altuia.
Modalităţile de interacţiune a corpurilor. Acţiunea unui corp asupra altuia se
poate realiza prin două metode principial diferite:
• prin transport de substanţă de la un corp la altul;
• prin schimbarea stării mediului prezent între corpuri, dar fără transport de
substanţă.
Să exemplificăm.
Lansînd o bilă într-un clopoţel, îl facem să sune (fig. 1a). În acest caz, interacţia
între mînă şi clopoţel are loc prin intermediul bilei. Acelaşi efect (sunetul) îl obţinem,
procedînd cu totul altfel (fig. 1b). Ataşînd de mînă un capăt al unei sfori suple, iar
celălalt de limba clopoţelului, îl facem să sune, transmiţînd vibraţiile prin interme-
diul sforii. De data aceasta nu avem transport de substanţă. Ceea ce se propagă este
o undă, o schimbare de stare a sforii.
a) b)
Fig. 1. Două modalităţi de transmitere a energiei de la un corp la altul:
a) prin particule; b) prin unde.
6
§ 1. Evoluţia concepţelor despre natura luminii
În acord cu cele două modalităţi de interacţiune dintre corpuri, în sec. al
XVII-ea au fost elaborate două teorii privind natura luminii:
• teoria corpusculară – adoptată de Isaac Newton (1642 –1727); în teoria cor-
pusculară se considera că lumina este constituită dintr-un flux de particule (numite
de Newton corpusculi) ce se împrăştie rectiliniu de la sursă în toate direcţiile.
• teoria ondulatorie – dezvoltată de Christian Huygens (1629 –1695); în teoria
ondulatorie se admitea că lumina este o undă ce se propagă într-un mediu special.
Întrucît nici una dintre aceste teorii nu putea explica toate fenomenele optice
cunoscute, natura autentică a luminii a rămas mult timp necunoscută.
Abia în sec. al XIX-ea, în urma cercetărilor făcute de francezii A. Fres-
nel, H. Fizeau, englezul Th. Young, germanul J. Fraunhofer şi de alţi fizicieni, se
manifestă o superioritate a teoriei ondulatorii faţă de cea corpusculară. Aşa cum se
credea pe atunci, toate undele aveau nevoie de ceva comun – existenţa unui mediu
elastic – purtătorul undei. Altfel spus, undele nu pot exista într-un spaţiu lipsit de
substanţă (un exemplu concludent este sunetul). În consecinţă, se credea evident că
şi undele luminoase trebuie să aibă un suport material, care să le asigure propagarea.
Acest mediu ipotetic a primit denumirea de eter luminos.
Deoarece lumina vine de la stele prin spaţiul cosmic, prin aer, apă şi alte sub-
stanţe, reieşea că eterul umple tot Universul şi chiar pătrunde în interiorul unor cor-
puri, făcîndu-le transparente. Fiind siguri de existenţa eterului, oamenii de ştiinţă au
iniţiat o serie de experimente, care trebuiau să-l pună în evidenţă.
În zilele noastre, argumentul că propagarea undelor, indiferent de natura lor, ne-
cesită un mediu, este depăşit. Teoria cîmpului electromagnetic, elaborată de James
Maxwell şi confirmată experimental de Heinrich Hertz (vezi Fizică, cl. a XI-a, § 58)
a arătat că lumina este un caz particular al undelor electromagnetice, care se propagă
din aproape în aproape fără prezenţa a vreunui mediu material. Conceptul despre
natura electromagnetică a luminii, la rîndul său, a suferit ulterior modificări radicale,
pe care le vom expune în capitolul 4.
REŢINEŢI !
 Se cunosc două modalităţi de transferare a energiei de la un corp la altul:
 fie prin particule;
 fie prin unde.
 În secolul al XVII-ea s-au conturat două concepte despre natura luminii:
 lumina reprezintă un flux de corpusculi (substanţă);
 lumina este o undă, adică un proces ondulatoriu ce se propagă fără
transport de substanţă.
 În zilele noastre viteza luminii e o constantă fundamentală, îndinspensabilă
în fizică și tehnică.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce modalităţi de interacţie între corpuri cunoaşteţi?
2. Ce teorii, referitor la natura luminii, au fost elaborate în sec. XVII – XIX?
7
§ 2. Determinarea vitezei luminii
În sec. al XVII-ea, pe lîngă problema naturii luminii, se discută şi despre

viteza ei de propagare: este ea finită sau infinită. Galileo Galilei (1564 –1642)
susţinea prima opinie, iar René Descartes (1596 –1650) a doua, ambii fără probe
empirice.
Galileo Galilei a fost primul care a admis că lumina are nevoie de un timp finit
pentru a ajunge de la un loc la altul şi a propus o modalitate de determinare a vitezei
luminii, asemănătoare cu cea folosită de el la măsurarea vitezei sunetului.
Doi observatori, echipaţi cu felinare cu obturatoare, erau plasaţi pe două vîr-
furi de dealuri. Unul dintre observatori trimite un semnal luminos spre celălalt. În
momentul în care lumina ajunge la celălalt observator, acesta, la rîndul său, trimite
un senal de răspuns. În aşa mod se poate înregistra timpul τ de la emiterea pînă la
reîntoarcerea semnalului luminos. În presupunerea că observatorii reacţionează in-
stantaneu şi cunoscînd distanţa d dintre aceştia, G. Galilei conta să determine viteza
luminii, din relaţia c = 2d . Tentativele (lui Galilei) au eşuat, întrucît chiar la dis-
τ
tanţele cele mai mari admisibile (cîţiva kilometri), nu se putea măsura durata τ a
călătoriei tur-retur a razei de lumină cu aparatajul din acea epocă.
Metoda astronomică. Prima determinare reuşită şi sigură a vitezei luminii
a fost realizată de astronomul danez Olaf Roemer în anul 1676. Ideea consta în
folosirea unui ”ceasornic natural” foarte precis şi a unor ”distanţe enorme (astro-
nomice)”. Rolul de ceasornic l-au jucat eclipsele periodice ale satelitului planetei
Jupiter, denumit Io. Astronomul a remarcat că în periodicitatea acestor eclipse se
observă anumite abateri. Aşa, de exemplu, momentul în care satelitul Io intră în um-
bra formată de Jupiter în razele Soarelui (fig.2), deci şi perioada lui de revoluţie, de-
pinde de poziţia reciprocă a planetelor Pămînt şi Jupiter. Cînd Pămîntul se găsea la
cea mai mică depărtare de Jupiter, perioada de revoluţie a lui Io era de 42,5 h. Peste
o jumătate de an, cînd Pămîntul se găsea la depărtare maximă de Jupiter, satelitul Io
intra în umbra planetei Jupiter cu aproximativ 22 min mai tîrziu.
Fig. 2. Schema metodei astronomice Io
de determinare a vitezei luminii.
Jupiter
Orbita satelitului Io
Pămîntul
Soarele
Orbita Pămîntului Orbita planetei Jupiter
8
• De unde provine întîrzierea eclipselor?

Roemer explică cauza acestui fenomen considerînd că viteza luminii este o
mărime finită şi constantă şi, deci, propagarea ei de la Jupiter pînă la Pămînt durează
un anumit timp, care evident variază o dată cu distanţa dintre planete. În aceată
ipoteză, ştiind că diametrul orbitei Pămîntului este de aproximativ 3.10 8 km, savan-
tul estimează pentru prima dată viteza luminii în vid:
Importanţa istorică a metodei elaborate de Roemer constă în demonstrarea fap-

tului că lumina nu se propagă instantaneu: viteza ei fiind mare, ea este totuşi finită.
Metodele de laborator pentru măsurarea vitezei luminii sînt, în fond, per-
fecţionări ale schemei lui Galilei, cu utilizarea procedeelor moderne de înregistrare
a duratelor de propagare a semnalelor luminoase.
Metoda lui Fizeau (metoda roţii dinţate). În condiţii terestre viteza luminii a
fost măsurată pentru prima oară de fizicianul francez Armand Fizeau în anul 1849.
În principiu metoda repetă schema imaginată de Galilei, în care al doilea obser-
vator a fost înlocuit printr-o oglindă, iar obturatorul felinarului ce se deschidea cu
mâna printr-o roată dinţată în mişcare.
Dispozitivul utilizat este reprezentat schematic în fig. 3. Lumina emisă de
sursă, este focalizată de o lentilă convergentă pe o oglindă semitransparentă. După
reflecţie ea trece printe dinţii roţii, ajunge la oglinda plană, se reflectă pe acelaşi
drum şi, trecând prin oglinda semitransparentă, intră în ochiul observatorului. Se
pune roata în mişcare, mărind treptat viteza ei de rotaţe. În acest caz observatorul
va vedea sursa numai dacă în timpul necesar luminii pentru a parcurge tur-retur
distanţa dintre roată şi oglinda plană, roata se învârteşte în aşa mod încât golul dintre
doi dinţi prin care a trecut lumina este înlocuit prin golul următor. Ştiind acest timp
şi distanţa dintre roată şi oglindă se poate determina viteza luminii. Fizeau găseşte
pentru viteza luminii valoarea c = 313 000 km /s.
Roata dinţată
Oglindă plană
Oglindă transparentă
Lentile
Lentilă Lentilă
Sursa de lumină
Roata dinţată
Fig. 3. Metoda lui Fizeau de determinare a vitezei luminii.

9
Metoda lui Michelson (metoda prismei rotitoare). Să considerăm acum experi-
mentul fizicianului american A. Michelson (premiul Nobel pentru fizică în 1907),
încununat de rezultate deosebit de precise. Măsurările s-au efectuat între doi munţi,
Wilson şi Antonio, din California. Pe vîrful muntelui Wilson a fost instalată o sursă
de lumină S (fig. 4) şi o prismă rotitoare cu opt faţete laterale cu suprafeţe de oglindă.
Raza de lumină emisă de sursa S cade pe faţa 1 a prismei în repaus, fiind reflectată spre
muntele Antonio. Aici, după două reflexii consecutive de la oglinzile O1 şi O2 , lumina
nimereşte pe faţeta 3 a prismei şi, apoi, în ochiul observatorului, înarmat cu o lunetă.
Prismă S* Oglindă O 2
4 d
5 3
6 2
7 1
8
Oglindă O1
S
Fig. 4. Metoda lui Michelson de determinare a vitezei luminii.
La punerea prismei în mişcare de rotaţie, raza reflectată de pe faţeta 3 nu mai

nimereşte de regulă în ochiul observatorului. Dacă, totuşi, în timpul în care lumina
parcurge distanţa dublă 2d dintre munţi, prisma se roteşte astfel încît faţeta 2 vine exact
în poziţia ocupată precedent de faţeta 3, atunci imaginea S * a sursei S devine iarăşi
vizibilă. Ştiind numărul n de rotaţii efectuate de oglindă într-o unitate de timp, se
poate uşor calcula timpul unei singure rotaţii complete 1/n şi, respectiv, timpul unei
optimi de rotaţie în care lumina parcurge tur-retur distanţa dintre prismă şi oglinzi: τ
= 1/8 n. În consecinţă, pentru viteza luminii, se obţine expresia:
c = 2 d / t = 16 d n .
Măsurînd cu cea mai mare precizie posibilă distanţa de la prisma la oglinzile O1
şi O2 (d = 70,853 km) şi frecvenţa rotaţiilor (n = 535 rot / s), A. Michelson a recal-
culat viteza luminii pentru vid: c = (299 796 ± 4) km /s.
Valoarea acceptată în prezent pentru viteza luminii în vid este:
c = (299 792 456,2 ± 0,2) m /s.
Măsurătorile respective au arătat că în gazele, lichidele şi solidele transparente
viteza luminii este mai mică decît în vid. În calcule se utilizează valoarea:
c = 300 000 km / s = 3 . 10 m /s .
8
10
REŢINEŢI !
 Pentru prima dată viteza luminii a fost determinată din observaţii astro-
nomice şi ulterior prin metode terestre.
 În zilele noastre, viteza luminii este cunoscută cu o precizie de 0,2 m/s.
 Viteza luminii are o importanţă deosebită pentru cunoaşterea fenomenelor
naturii.
? ÎNTREBĂRI
1. De ce au eşuat încercările lui Galilei de a măsura viteza luminii?
2. Cine şi cum a măsurat pentru prima dată viteza luminii?
3. În ce constă esenţa experienţei lui Fizeau?
4. În ce constă esenţa experienţei lui Michelson?
EXERCIŢII ŞI PROBLEME
1. Ştiind că o roata cu 720 dinţi şi tot atîtea go- d

luri de aceeaşi lăţime (vezi fig. 5) face 12,6 rot /s
şi se găseşte la distanţa d = 8 633 m de la oglindă,
calculaţi viteza luminii.
2. Astronauţii americani Neil A. Armstrong şi
Edwin E. Aldrin au instalat în anul 1969 pe suprafaţa Roată dinţată Oglindă
Lunii un reflector pentru razele laser. Ştiind că timpul
Fig. 5.
de la emiterea razei laser şi pînă la recepţionarea ei
este egal cu 2,6 s, calculaţi distanţa de la Pămînt pînă la Lună.
3. Considerînd traiectoria mişcării Pămîntului în jurul Soarelui un cerc cu raza
de 150 mln. km, calculaţi intervalul de timp în care: a) lumina parcurge distanţa
egală cu diametrul orbitei Pămîntului; b) lumina ajunge de la Soare la Pămînt.
4. Lumina de la cea mai apropiată stea (α-Centaur) ajunge la Pămînt în 4,3
ani tereştri. Aflaţi distanţa pînă la această stea.
5. Conform teoriei cosmologice Big-Bang, Universul a luat naştere acum
aproximativ 13,7 mlrd. de ani. Considerînd că el se extinde cu o viteză de ordinul
vitezei luminii, evaluaţi dimensiunea Universului.
6. Într-un experiment similar cu cel al lui Michelson, distanţa de la prisma
octogonală pînă la oglindă era de 71 km. Ce viteză unghiulară minimă are prisma
în cazul în care sursa de lumină se vede clar în lunetă.
REPETAŢI ! Reflexia şi refracţia luminii. Oglinda plană. (Fizică, cl. a VIII-a).

11
§ 3. Legile reflexiei şi refracţiei luminii
La suprafaţa de separaţie a două medii diferite au loc fenomene optice specifice.

Unul dintre acestea este reflexia luminii. Prin reflexie se înţelege fenomenul de în-
toarcere a razei de lumină în mediul din care a venit, atunci cînd întîlneşte suprafaţa
de separaţie cu un alt mediu.
Reflexia luminii. Să analizăm situaţia cînd raza de lumină SI, emisă de sursa S,
întîlneşte în punctul I o suprafaţă reflectoare perfect netedă (fig. 6).
N Raza SI, care se propagă spre frontiera
de separaţie a mediilor, se numeşte rază in-
S cidentă. Punctul I, în care raza incidentă în-
R
tîlneşte frontiera de separaţie a mediilor, este
numit punct de incidenţă. După reflexie, raza
i i´
îşi schimbă direcţia de propagare, reîntorcîn-
I du-se în mediul din care a venit pe direcţia
IR. Raza IR, care revine în primul mediu de
la frontiera de separaţie, este rază reflectată.
Planul determinat de raza incidentă şi nor-
Fig. 6. Ref lexia luminii. mala IN, ridicată din punctul de incidenţă,
poartă denumirea plan de incidenţă.
Unghiul i, format de raza incidentă şi normala IN, este denumit unghi de inci-
denţă, iar unghiul i ′, format de raza reflectată şi normala IN, – unghi de reflexie.
S-au stabilit experimental două legi ale reflexiei luminii :
• Raza incidentă, raza reflectată şi perpendiculara dusă din punctul de incidenţă
se află în acelaşi plan (legea planului ).
• Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă (legea unghiurilor ):
i ′ = i.
Dacă suprafaţa reflectoare nu este perfect netedă, reflexia luminii devine difuză.
Datorită reflexiei difuze, observatorul poate vedea obiectele (neluminoase) care îl
înconjoară.
N Refracţia luminii. Concomitent cu fe-
Aer
Mediul 1 nomenul de reflexie a razelor luminoase la
frontiera de separaţie a două medii trans-
S R parente are loc şi fenomenul de refracţie a
i1 i1 luminii.
Fie că o rază de lumină ce se propagă
I iniţial în aer, cade pe suprafaţa apei (fig. 7).
i2 Ajungînd în punctul I al graniţei de separaţie
a mediilor, raza incidentă S I, emisă de sursa
S, se divizează în două raze: una dintre ele
Apă S*
Mediul 2 (I R) se reîntoarce în aer, constituind raza
reflectată, iar cealaltă (I S * ) pătrunde în apă,
Fig. 7. Refracţia luminii. constituind raza refractată.
12
Fenomenul de schimbare a direcţiei de propagare a luminii la traversarea
frontierei de separaţie a două medii diferite se numeşte refracţie a luminii.
Unghiul i2 format de raza refractată şi normala la suprafaţa refringentă este nu-
mit unghi de refracţie.
S-au stabilit experimental două legi ale refracţiei luminii:
• Raza incidentă, raza refractată şi normala la suprafaţa refringentă, ridicată
din punctul de incidenţă, sînt situate în acelaşi plan (legea planului ).
• Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refrac-
ţie este o mărime constantă pentru mediile date (legea unghiurilor ):
sin i1
const = n 21 . (3.1)
sin i2 =
Mărimea n 21 = const este o caracteristică a celor două medii considerate şi
poartă denumirea de indice de refracţie relativ al mediului în care se refractă raza
de lumină, în raport cu mediul din care ea vine. În cazul în care razele de lumină
incidente trec din vid într-un mediu transparent oarecare, indicele de refracţie se
numeşte indice de refracţie absolut.
Indicele de refracţie relativ n21 a două medii este egal cu raportul indicilor
de refracţie absoluţi n2 şi n1 ai aceloraşi medii:
n2
n 21 = n . (3.2)
1
sin i 1 n 2
Utilizînd relaţie 3.2 legea refracţiei luminii ia aspectul: =
sin i 2 n 1
sau într-o formă mai simetrică:
n1 sin i 1 = n 2 sin i 2 . (3.3)
Despre un mediu dat se spune că este mai refringent decît un alt mediu dacă
indicele lui de refracţie este mai mare decît indicele de refracţie al mediului cu care
este comparat.
Remarcă: Sa constatat (vezi § 16 ) că indicile de refracţie depinde atît de cu-
loarea luminii folosite: cît şi de caracteristicile (temperatura, starea de agregare etc.)
ale mediului de propagare.
REŢINEŢI !
 Fenomenele de reflexie şi refracţie a luminii satisfac două legi: legea pla-

nului şi legea unghiurilor.
 O rază de lumină sub incidenţă oblică faţă de suprafaţa de separaţie a două
medii se apropie de normală cînd trece din mediul mai puţin refringent în
cel mai mult refringent şi se îndepărtează de normală cînd trece din mediul
mai refringent în cel mai puţin refringent.
13
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 3.1. O persoană înaltă de 160 cm stă în picioare în
H = 160 cm = 1,6 m; faţa unei oglinzi plane verticale (fig. 8). Ştiind că distanţa
de la creştetul persoanei pînă la ochi este de 10 cm, să
b = 10 cm = 0,1 m.
se determine înălţimea la care trebuie fixată marginea
h – ? L min – ? de jos a oglinzii şi lungimea minimă a oglinzii (astfel ca
persoana să-şi vadă imaginea în întregime).
Rezolvare C´ C
A
Situaţia este reprezentată schematic
în fig. 7. Persoana se va vedea în întregime O
b b/2
cînd în oglindă apare imaginea sa din tălpi
L min
pînă în creştet. Să examinăm condiţiile
de formare a imaginii tălpii şi creştetului. B i´ H
Imaginea tălpii. În conformitate cu le- i
gea reflexiei luminii, raza ieşită din talpă
h–?
( punctul T ) nimereşte în ochi ( punctul O )
numai în cazul în care ea se va reflecta de D
la oglindă în punctul B, situat astfel încît T´ T
Fig. 8.
unghiurile i şi i ′ să fie egale. În acest caz,
porţiunea de oglindă BD nu participă la formarea imaginii tălpii (devine “de pri-
sos”), iar înălţimea h = DB, la care se află marginea de jos a oglinzii, reprezintă o
jumătate din distanţa OT : h = DB = OT / 2 , sau h = (H – b) / 2 .
Calcule numerice: h = (1,6 m – 0,1 m) / 2 = 0,75 m .
Imaginea creştetului. Pentru ca persoana să-şi vadă creştetul ( punctul C ), con-
form legii reflexiei luminii, trebuie ca extremitatea de sus a oglinzii să se afle în
punctul A, situat cu b /2 (= 0,05 m) mai jos decît creştetul.
Prin urmare, L min = AB = AD – BD sau L min = H – b / 2 – (H – b) / 2 = H / 2.
Calcule numerice: L min = 1,6 m / 2 = 0,8 m.
Aşadar, lungimea minimă a oglinzii este de două ori mai mică decît înălţimea
persoanei.
Răspuns: extremitatea de jos a oglinzii se află la înălţimea de 75 cm de la po-
dea; lungimea minimă este de 80 cm.
Se dă: 3.2. Din aer în sticlă, cu indicele absolut de refracţie 1,50,
nS = 1,5; se propagă raza de lumină SI (fig. 9). Ştiind că unghiul dintre
φ = 90°. raza reflectată şi cea refractată este egal cu 90°, determinaţi
unghiul de incidenţă a razei luminoase.
i1 – ? Rezolvare
• Raza reflectată şi cea refractată fiind reciproc S N R
perpendiculare, avem:
(90° – i ′1) + (90° – i2) sau i ′1 + i2 = 90°.
i1– ? i1´
Conform legii reflexiei luminii i1 = i ′1
Aer φ = 90°
Atunci i2 = 90° – i1.
• Aplicăm legea refracţiei luminii: Sticlă I
i2
sin i 1 nS
=
sin i 2 n aer . Fig. 9.
14
Avînd în vedere că sin i2 = sin (90° – i1) = cos i1 şi n aer = 1,0, obţinem
sin i1 / cos i1 = tg i1 = nS , i1 = arctg (nS ) .
Calcule numerice: i1 = arctg (1,50) ≈ 0,98 rad = 56°18′ .
Răspuns: unghiul de incidenţă al razei este de 0,98 rad sau 56°18′ .
Se dă: 3.3. Rază de lumină cade, sub un unghi de 30° faţă de
i1 = 30°; normală, pe o lamă de sticlă cu feţele plan-paralele avînd gro-
h = 10,00 cm; simea de 10,00 cm şi indicile de refracţie egal cu 1,50 (fig.10).
n1 = 1,00; Ştiind că lama se află în aer: a) să se demonstreze că raza de
n2 = 1,50. lumină emergentă din lamă este paralelă cu raza incidentă;
b) să se determine deplasarea laterală pe care o suferă raza
d–? emergentă faţă de suportul razei incidente.
Rezolvare:
a) Aplicînd legile refracţiei pentru raza SI S N
i1
(la faţa superioară a lamei) şi raza IC (la faţa n1 I
inferioară), găsim:
n1 sin i1 = n2 sin i2 . (1) n2 h i2
i2´ D
n2 sin i 2′ = n1 sin i3 . (2)
Unghiurile i2 şi i ′2 fiind egale (ca unghiuri n1 B C
i3 d
alterne interne), rezultă
sin i1 = sin i3 i1 = i3 . Fig. 10.
Egalitatea unghiurilor înseamnă că raza emergentă este paralelă cu raza incidentă.
b) Din relaţia (1), avînd în vedere că n1 = 1,00, reese:
sin i2 = sin i1 / n2 sau i2 = arcsin (sin i1 / n 2 ) .
Numeric, i2 = 19° 28 ′.
Considerăm triunghiurile dreptunghice BIC şi CID. Avem:
BID = i1; CID = i1 – i2; h = IC . cos i2 şi d = IC . sin (i1 – i2).
Formînd raportul d / h = cos i 2 / sin (i1 – i2), obţinem:
sin (i1 – i2 )
d = h. . (3)
cos i2
sin (30° – 19°27´)
Calcule numerice: d = 10,0 · cm ≈ 1,94 cm .
cos 19°27´
Răspuns: la ieşirea din lamă, raza se deplasează lateral cu circa 1,94 cm .
? ÎNTREBĂRI
1. Care sînt legile reflexiei luminii?
2. Care sînt legile refracţiei luminii?
3. De ce imaginea în oglindă plană se numeşte virtuală?
4. Ce numim indice de refracţie absolut al mediului?
5. Ce numim indice de refracţie relativ al mediilor?
15
1. Un obiect luminos punctiform se află iniţial la distanţa de 20 cm de la o

oglindă plană. El a fost depărtat cu 5 cm perpendicular pe oglindă, iar apoi cu 30 cm
paralel cu aceasta. Determinaţi distanţa dintre obiect şi imaginea lui în oglindă.
2. O rază de lumină face cu suprafaţa orizontală un
α unghi de 52°. Sub ce unghi faţă de această suprafaţă
trebuie plasată o oglindă plană pentru ca raza să se pro-
page pe orizontală?
H–?
3. O clădire luminată de soare aruncă o umbră de

h α lungime L. Ştiind că o bară verticală cu înălţimea h dă
o umbră de lungime a, determinaţi înălţimea clădirii
L l
(fig. 11).
Fig. 11. 4. Pe malul unui lac se află un stîlp vertical cu feli-
nar în vîrf, iar pe celălalt mal – un observator (fig. 12).
b
O rază de lumină emisă de felinar, după reflexia de
pe supragaţa apei, nimereşte în ochiul observatorului.
H Ştiind că înălţimea stîlpului este H, înălţimea observa-
torului este h, iar distanţa dintre observator şi stîlp
h
este b, determinaţi distanţa de la stîlp pînă la punctul
d–? de incidenţă a razei de lumină (locul de reflexie a lu-
minii).
5. O rază de lumină cade oblic pe o oglindă plană
Fig. 12. fixată pe un ax O orizontal. Sub ce unghi se va reflecta
raza incidentă dacă axul se roteşte cu 15°.
n1 6. Un punct luminos se află între două oglinzi
plane situate reciproc perpendicular. Cîte imagini ale
n2 obiectului se vor forma în oglinzi?
7. Două oglinzi plane formează între ele un ung-
n2 hi diedru de 30°. Un obiect punctiform este situat pe
mediana unghiului la depărtare de 10 cm de linia de
intersecţie a oglinzilor (muchia oglinzilor). Care este
n1
distanţa dintre imaginile obiectului în oglinzi?
8. Examinaţi mersul razelor (fig. 13) şi comparaţi
Fig. 13.
valorile indicilor de refracţie a mediilor adiacente.
9. O lamă dreptunghiulară cu grosimea de 4,0 cm are indicele absolut de
refracţie egal cu 1,5. Pe suprafaţa lamei cade o rază de lumină sub un unghi de 55°
faţă de normală. Determinaţi deplasarea laterală a razei după ieşirea din lamă.
10. O lamă cu feţele plan-paralele are indicile de refracţie egal cu 1,7. Ştiind că
raza ce cade pe suprafaţa lamei sub un unghi de incidenţă de 50° se deplasează
lateral la ieşirea din lamă cu 2,0 cm, determinaţi grosimea lamei.
REPETAŢI ! Legile reflexiei luminii. Oglinzi sferice. (Fizică, cl. a VIII-a).

16
Capitolul OPTICA ONDULATORIE
1 Obiective de referinta
,
,
 Definirea fenomenelor de interferenţă şi de difracţie a luminii.
 Compararea interferenţei şi difracţiei undelor mecanice cu inter-
ferenţa şi difracţia luminii.
 Cunoaşterea unor domenii de aplicare a interferenţei.
 Descrierea reţelei de difracţie şi folosirea ei la determinarea
lungimii de undă a luminii.
 Explicarea calitativă a fenomenului de polarizare a luminii.
§ 4. Natura electromagnetică a luminii.

§ 5. Interferenţa luminii.
§ 6.* Interferenţa luminii în lama cu feţele plan – paralele.
§ 7. Aplicaţii ale interferenţei luminii.
§ 8. Difracţia luminii. Principiul lui Huygens.
§ 9. Reţeaua de difracţie.
§ 10. Noţiuni de spectroscopie. Spectrele de lumină.
§ 11. Polarizarea luminii.
„Dacă se ia în considerare că razele de lumină

se intersectează fără a se influenţa reciproc, de-
vine clar că, atunci cînd privim un corp, energia
luminoasă ajunsă la noi nu poate să se propage
aidoma glontelui sau săgeţii care străbate aerul.
<...>Lumina se răspîndeşte ca şi sunetul, prin
suprafeţe sferice sau unde, asemănătoare cu un-
dele de pe suprafaţa apei în care s-a aruncat o
piatră.”
G. Huygens (a. 1670)
„Am motive temeinice să cred că şi lumina este o

formă de radiaţie electromagnetică.”
J. C. Maxwell
17
Capitolul 1. Optică ondulatorie
§ 4. Natura electromagnetică a luminii
Cîmpul Optica ondulatorie

Capitolulelectromagnetic esteîl un
vommod începe
decuexistenţă
repetareaa unor noţiuniconstituit
materiei, referitor
la cîmpul electromagnetic si undele electromagnetice, studiate în clasa a
dintr-un cîmp electric variabil în timp, caracterizat prin vectorul intensitate E (t)XI-a. ¦
Cîmpulelectric
acîmpului electromagnetic
şi un cîmpeste un mod caracterizat
magnetic, de existenţăprina materiei,
vectorulconstituit ¦(t)
inducţiedintr-
B
un cîmp electric variabil în timp, caracterizat prin vectorul de intensitate E (t) a
a cîmpului magnetic. Aceste cîmpuri se generează reciproc, provocînd o undă 
cîmpului electric şi un cîmp magnetic, caracterizat prin vectorul de inducţie B (t)
electromagnetică ce se propagă în spaţiu din punct în
a cîmpului magnetic. Aceste¦cîmpuri, produse de purtătorii¦sarcinilorpunct (din aproape
electrice înîn
aproape) cu o viteză sefinită V (fig. reciproc,
1.1). Se ştie că vectorii ¦ ¦
E, Belectromagnetică
şi V sînt reciproc
mişcare neuniformă,¦ ¦ ¦ generează provocînd o undă ce
perpendiculari: E ┴ din
se propagă în spaţiu B ┴punct
V. Asta înseamnă
în punct (din că unda electromagnetică
aproape este o undă
în aproape) cu o viteză finită
      
exclusiv transversală.
V (fig. 1.1). Se ştie că După ce E,
vectorii s-aB dovedit
şi V sîntcăreciproc
undele perpendiculari:
emise de antenele E ┴ Bradio
┴ V.
Asta înseamnă că unda electromagnetică este o undă exclusiv transversală.
şi undele emise de o sursă de lumină manifestă proprietăţi asemănătoare, de După ce
s-a doveditaucăînundele
exemplu emise deviteză
vid aceeaşi ¦
antenele radio
¦ s-aşitras
V = c, undele emise dedespre
concluzia o sursănatura
de luminălor
 
manifestă
identică. proprietăţi asemănătoare, de exemplu au aceeaşi viteză V = c, s-a tras
concluzia despre natura lor identică.
Undele de lumină reprezintă un caz particular al undelor electromagnetice
transversale.
 λ    
E E  E ┴ B ┴c
E

c 
c
  
B B B
Fig. 1.1. Reprezentarea undei electromagnetice transversale.
Ca şi undele de orice natură, undele electromagnetice prezintă o dublă perio-
dicitate – temporală şi spaţială.
Periodicitatea temporală se descrie prin:
• perioadă T – timpul în care cîmpul electromagnetic efectuează o oscilaţie
completă;
• frecvenţă ν – numărul de oscilaţii efectuate într-o unitate de timp:
. (4.1)
În SI unitatea pentru frecvenţă este hertz: 1 Hz = 1 s . –1
Periodicitatea spaţială se caracterizează prin lungimea de undă λ – distanţa

parcursă de unda ce se propagă cu viteza v timp de o perioadă T:
λ . (4.2)
Însuşirile undelor luminoase depind de natura mediului în care se propagă.
Bunăoară, într-un
Bunăoară, mediu
într-un transparent
mediu cu indicele
transparent de refracţie
cu indicele n, vitezan,V viteza
de refracţie V şi
şi lungimea
de undă λ a luminii devin mai mici decît viteza c şi lungimea de
lungimea de undă λ a luminii devin mai mici decît viteza c şi lungimea undă λ vid ade
luminii
undă
λîn0 avid:
luminii în vid:
18
§ 4. Natura electromagnetică a luminii
; ( 4.3)
λ0
λ . ( 4.4)
Remarcă: Spre deosebire de viteza de propagare v şi lungimea de undă λ 0 ,
frecvenţa luminii ν nu se modifică la trecerea ei dintr-un mediu în altul.
Cele două cîmpuri ale undei luminoase nu sînt echivalente în ceea ce priveşte
acţiunile produse. Cîmpul electric este acel care provoacă efectele luminoase, fizio-
logice, fotoelectrice, chimice etc*. Intensitatea cîmpului electric E oscilează armo-
nic, adică după legea cosinusului (sau sinusului), în funcţie de timp t şi distanţă d:
faza
φ , (4.5)
λ
unde Em este amplitudinea, φ – faza, iar ( φ ) – faza iniţială a undei.
λ λ
Relaţia (4.5) se numeşte ecuaţia undei plane progresive.
Uşor de observat că diferenţa de fază φ1 – φ2 între două unde progresive de
aceeaşi frecvenţă:
φ φ φ φ (4.6)
λ λ λ λ
este direct legată cu diferenţa de distanţe d2 – d1, parcurse de prima şi a doua undă:
Δ = d2 – d1, (4.7)
numită şi diferenţă de drum geometric.
REŢINEŢI !
 Lumina este un caz particular al undelor electromagnetice transversale.

 Viteza şi lungimea de undă a luminii depind de mediul în care se
propagă.
 Frecvenţa undelor de lumină rămîne neschimbată la trecerea ei dintr-un
mediu în altul.
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 4.1. O rază de lumină roşie are în vid lungimea de
λ vid = 700 nm = undă de 700 nm. Care va fi lungimea de undă a luminii
= 700 · 10 – 9 m; în apa cu indicele de refracţie 1,33? Ce culoare prezintă
n0 = 1,3. această rază pentru observatorul aflat în apă?
h – ? L min – ? Rezolvare
λ
• Lungimea de undă λ a a luminii în apă: λ a = nvid .
a
* Efectele condiţionate de componenta magnetică sînt nesemnificative, date fiind relaţia

B = E/c şi valoarea infimă a mărimii 1/c = 1/3 · 10 – 8 m/s.
19
Numeric:
λ a = 700 · 10 – 9 m /1,33 = 5,26 · 10 – 9 m = 526 nm .
Perceperea culorii este determinată de frecvenţa luminii ajunse pe retina ochiu-
lui. Deoarece frecvenţa nu se modifică la trecerea razei dintr-un mediu în altul, ob-
servatorul aflat în apă vede lumină roşie.
Răspuns: lungimea de undă a luminii în apă este de 526 nm; culoarea roşie.
Se dă: 4.2. Ştiind că diferenţa de drum între două unde de lumină

Δ = 3λ . monocromatică este egală cu 3 λ, determinaţi diferenţa de fază
φ1 – φ2 – ? corespunzătoare.
Rezolvare
• Aplicăm relaţia dintre diferenţa de fază φ1 – φ2 şi diferenţa de drum Δ:
φ φ φ φ λ 6π rad .
λ λ
Răspuns: Diferenţa de fază este de 6π rad .
? ÎNTREBĂRI
1. Ce mărimi fizice oscilează în unda de lumină? După ce lege?
2. Care este ecuaţia undei progresive luminoase?
3. Care este legătura dintre diferenţa de fază şi diferenţa de drum a două
unde monocromatice?
1. Cîte lungimi de undă a luminii de frecvenţa 5 · 10 14 Hz se conţin pe

distanţa de 1,2 mm în: a) vid; b) sticlă.
2. Pe ce distanţă în vid se conţine acelaşi număr de lungimi de undă a lumi-
nii monocromatice ca şi pe distanţa de 3 mm în apă.
REPETAŢI ! Proprietăţile undelor electromagnetice (Fizică, cl. a IX-a).

Ecuaţia undei progresive (Fizică, cl. a XI-a).
§ 5. Interferenţa luminii în spaţiu
Prin interferenţa luminii se înţelege ansamblul de fenomene ce apar la suprapu-

nerea în spaţiu şi timp a două sau mai multe unde luminoase.
Considerente generale. Fie că două surse de lumină monocromatică S1 şi S2 ,
situate în vid, emit unde plane progresive de amplitudine a E1m şi E2m , frecvenţa ν şi
lungimea de undă λ0. Ajungînd în punctul P, aflat la distanţele d1 respectiv d2 de la
surse (fig. 1.2.), undele se suprapun producînd o undă rezultantă de aptitudine Ep:
20
§ 5. Interferenţa luminii în sraţiu
φ φ
λ λ
• Care este amplitudinea Ep a undei luminoase rezultante?
Admitem, pentru simplitate, că undele
au aceleaşi amplitudini (E 1m = E 2m = E 0 ), Ep – ?
faze iniţiale (φ 01 = φ 02 = φ 0 ) şi direcţii de
  p
oscilaţie E 1 || E 2 . d1
Două unde cu aceleaşi frecvenţe şi S1 d2
aceleaşi faze iniţiale, sau cu o diferenţă
de fază constantă în timp, se numesc
unde coerente*, iar sursele care le S2
generează – surse coerente.
Fig. 1.2. Interferenţa (suprapunerea) a două
Valoarea amplitudinii rezultante Ep de- unde de lumină.
pinde de diferenţa de fază φ1 – φ2 dintre un-
dele parvenite în punctul P. Se pot distinge două situaţii, dintre multele posibile
(fig. 1.3. a, b):
Ep E p = max = 2E 0
S1 2E0
Ep
E0
S2 p d
0
λ
d2 – d1 = 2k —
2
a) Interferenţa constructivă
Ep
S1 E p = min = 0
E0
S2
d
p 0
λ
d2 – d1 = (2k + 1) — – E0
2
b) Interferenţa distructivă
Fig. 1.3. Interferenţa constructivă (a) şi distructivă (b) a luminii coerente.
1. Undele ajung în P în aceeaşi fază:
φ1 – φ2 = 2k π, unde k = 0, 1, 2, 3, … (k N).
În acest caz, undele „se suprapun perfect”: creasta (adîncitura) primei
unde coincide cu creasta (adîncitura) undei a doua. Amplitudinea rezultantă
Ep = E0 + E0 = 2E0 devine maximă şi interferenţa se numeşte constructivă.
* Din lat. cohaerenta – acordare.

21
Condiţia de interferenţă poate fi exprimată şi prin diferenţa de drum .
Conform formulei (4.6), avem:
Δ = (φ1 – φ2 ) λ0 / 2 π = 2 k π λ 0 / 2 π = k λ 0 ,
sau λ
λ . (5.1)
Două unde coerente interferă constructiv atunci cînd diferenţa lor de drum este
egală cu un număr întreg de lungimi de undă, sau cu un număr par de semi-
lungimi de undă.
2. În punctul P, undele sînt în faze opuse:
φ1 – φ2 = (2k +1) π .
De data aceasta, creasta (adîncitura) primei unde coincide cu adîncitura
(creasta) undei a doua şi undele „se sting” reciproc. Amplitudinea rezultantă
Ep = E0 – E0 = 0 este nulă şi interferenţa se numeşte distructivă.
Diferenţa de drum devine:
λ
. (5.2)
Două unde coerente interferă distructiv atunci cînd diferenţa lor de drum este
egală cu un număr impar de semilungimi de undă.
Astfel, interferenţa luminii coerente este însoţită de apariţia unor zone lumi-
noase în care „lumină + lumină = lumină” cît şi de zone întunecate adiacente în care
„lumină + lumină = întuneric”.
Metoda* de obţinere a undelor de lumină coerente. La prima impresie, din
cele expuse mai sus reiese că, la iluminarea unei suprafeţe cu două surse de lu-
mină monocromatică (de ex., două becuri), ar trebui să se observe fenomenul de
interferenţă cu maximele şi minimele de intensitate caracteristice lui. Experimente
simple infirmă pronosticul făcut. Eşecul este condiţionat de faptul că sursele de
lumină obişnuite nu sînt coerente. Cauza incoerenţei rezidă în însuşi mecanismul
de emisie a luminii de către atomi (molecule). Se ştie că atomii emană lu-
mina prin impulsuri cu o durată de ordinul 10 – 8 s. În acest timp ei reuşesc să
genereze un şir de creste şi adîncituri – numite trenuri de unde, extinse pe o
distanţă d = cτ = 300 000 km/s · 10 – 8 s ≈ 3 m. Procesul de emisie a luminii, fiind
aleatoriu, diferenţa de fază între trenurile de unde variază haotic. Ca rezultat, lumina
produsă de sursele obişnuite nu este coerentă şi deci nu interferă.
Fenomenul de interferenţă a luminii a putut fi observat numai după ce s-a de-
scoperit procedeul de realizare a undelor luminoase coerente. Acestea se obţin cu
ajurotul unor dispozitive numite interferenţiale, care divizează în două părţi fascicu-
lul de lumină emis de o singură sursă. În acest caz, fiecare parte a undei scindate
aparţine trenurilor de unde generate de aceeaşi atomi ai sursei. În consecinţă, chiar
dacă fazele iniţiale ale undelor emise variază în fiecare 10 – 8 s, diferenţa de fază între
unde rămîne constantă şi ele sînt coerente.
* În zilele noastre au fost inventate surse artificiale de lumină coerentă – laserele, cu aju-
torul cărora interferenţa luminii poate fi observată în mod direct.
22
Dispozitivul interferenţial, utilizat pentru D
punerea în evidenţă a interferenţei luminii, a fost d
construit de englezul Th. Young în 1802. El era Ecran
alcătuit dintr-o sursă de lumină monocromatică, Paravan
un paravan cu două fante înguste (0,01 mm),
paralele, situate la distanţa d ≈1 mm una de alta, Sursă de
şi un ecran de observaţie, aflat la distanţa lumină
D ≈ 1 m faţă de paravan şi centrat pe direcţia
sursei (fig. 1.4.).
Unda de lumină trecută prin fante se scin-
dează în două fascicule, care sînt coerente, de- Fante
oarece provin de la aceeaşi sursă. Interferenţa Franje
lor produce pe ecran tabloul de interferenţă, sau
franjele de interferenţă, sub formă de linii Fig. 1.4. Schema dispozitivului de
interferenţă Young.
(dungi) luminoase şi întunecoase alternante.
• În ce puncte ale ecranului se observă franjele luminoase (întunecoase)?
Evident că în punctul O, echidistant de la fante (S1O = S2O), se formează întot-
deauna o franjă luminoasă (maxim), deoarece diferenţa de drum Δ dintre unde este
nulă: S2O – S1O = 0 (fig. 1.5.). Această franjă se numeşte franjă centrală sau maxim
de ordinul zero.
P
S1
Undă incidentă
x
α
α
d
S O´ O
M
Δ D
S2 p
Fig. 1.5. Determinarea poziţiilor franjelor de interferenţă.

Starea de interferenţă într-un punct arbitrar P, situat la distanţa x de o parte sau
de alta a franjei centrale, depinde şi ea de diferenţa de drum Δ = S 2 P – S 1 P. Pentru
a găsi Δ, unim punctul O´, mijlocul distanţei dintre fante, cu punctul P şi construim
segmentul S1M ┴ O´P . Distanţa d fiind mică în comparaţie cu distanţa D (d << D)
avem S 1 P = MP şi astfel Δ = S 2 P – M P = S 2 M.
Unghiul S 2 S1M = POÓ = α, ca unghiuri cu laturile reciproc perpendicu-
lare.
23
Din triunghiurile S1M S 2 şi O´PO găsim:

şi .
Unghiul α fiind mic:
sin α = tg α şi ,
de unde
. (5.3)
Substituind în (5.3) expresiile (5.1) şi (5.2), determinăm coordonatele xk (max)
ale franjelor luminoase şi xk (min) ale celor întunecoase:
λ
; (5.4)
λ
, (5.5)
unde k = 0, 1, 2, 3, … (k N), reprezintă ordinul maximului (minimului) de inter-
ferenţă.
• Care este distanţa dintre două franje vecine?
Distanţa de interfranjă (sau interfranja) între două franje luminoase, respectiv
întunecoase vecine se calculează variind în (5.5) sau (5.6) valoarea lui k cu o uni-
tate:
λ λ λ
.
λ
Deci, . (5.6)
Întrucît interfranja nu depinde de coordonata x, rezultă că franjele sînt echidis-
tante.
Determinarea lungimii de undă a luminii în vid. Măsurînd cu dispozitivul
Young distanţele d, D şi i, din formula (5.6) obţinem:
λ . (5.7)
Exemplu: în unul din experimente, distanţa dintre fante d = 1 mm, distanţa pînă
la ecran D = 1,5 m, iar interfranja i = 0,8 mm. Atunci:
λ n m.
• Ce se întîmplă dacă sursa de lumina utilizată nu este monocromatică ci, de

exemplu, o sursă de lumină albă?
În acest caz, fiecare componentă monocromatică din radiaţia incidentă complexă
îşi va forma propriile franje de interferenţă. Interfranja, fiind proporţională cu λ 0 ,
maximele de ordinul k ≠ 0 nu vor coincide: pe ecran se formează fîşii colorate de la
roșu la violet orientate cu marginea violetă spre franja centrală.
Drumul optic al undei. Am stabilit condiţiile de interferenţă constructivă (5.1) şi
destructivă (5.2) a două unde luminoase ce se propagau în vid. Se pune întrebarea:
24
• Care sînt condiţiile de interferenţă a două n1 Δ0 = (n 2 d 2 – n1d1)

unde luminoase coerente ce se propagă în medii
diferite? d1
O P
Fie că în punctul O (fig. 1.6.) un fascicul de
lumină se separă în două unde coerente, care, d2
ulterior, se suprapun în punctul P. Prima undă
n2
parcurge în mediul cu indicile de refracţie n1
distanţa d1, iar unda a doua parcurge în mediul Fig. 1.6. Diferenţa de drum optic al
cu indicile n 2 distanţa d 2 . undei
Avînd în vedere că lungimea de undă λ a luminii într-un mediu cu indicile de
refracţie n este λ = λ 0 / n , pentru diferenţa de fază a undelor în P avem:
φ φ .
λ λ λ λ λ
Produsul dintre indicele de refracţie n al mediului şi distanţa d parcursă de
lumină nd se numeşte drum optic, iar mărimea Δ0 = (n 2 d 2 – n1d1) – diferenţa
de drum optic.
Cu aceste definiţii, condiţiile de maxim şi minim de interferenţă a două unde de
lumină coerente ce se propagă în medii diferite, devin:
λ
– maxim de interferenţă ,
(5.8)
λ
– minim de interferenţă ,
unde k este un număr întreg (k N ).
REŢINEŢI !
 Condiţia esenţială pe care trebuie să o îndeplinească undele luminoase
pentru a interfera este coerenţa lor.
 Interferenţa este constructivă (destructivă) cînd raportul dintre diferenţa
de drum optic şi semilungimea de undă a luminii în vid este un număr
întreg par (impar).
PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Se dă: 5.1. Undele de lumină emise de sursa S, trecute prin
v = 5,09 · 10 14 Hz; fantele S1 şi S2 şi parvenite în punctul P al ecranului, au
Δ = 5,89 μm = frecvenţa de 5,09 · 10 14 Hz S1 P
= 5,89 · 10 – 6 m. şi diferenţa de drum egală
cu 5,89 μm. S
λ – ? Δφ – ?
a) Calculaţi lungimea
de undă a luminii emise; S2
b) determinaţi dacă în P undele sînt în concor-
danţă sau în opoziţie de fază. Fig. 1.7.
25
Rezolvare:
a) Lungimea de undă o găsim din relaţia:
λ ,
unde c este viteza luminii.
Numeric: λ = 3 · 10 8 / 5,09 · 10 14 = 589 · 10 – 9 m = 589 nm .
b) Undele sînt în fază (opoziţie de fază) dacă raportul m dintre diferenţa de
drum Δ şi semilungimea de undă λ / 2 :
,
λ
este un număr par (impar).
Avem:
.
λ
Prin urmare, undele ajung în P în concordanţă de fază (Δφ = 0).
Răspuns: lungimea de undă este de 589 nm; undele sînt în concordanţă de fază.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce este interferenţa? Care unde se numesc coerente?
2. De ce sursele de lumină obişnuită nu sînt coerente?
3. Cum, utilizînd surse de lumină obişnuită, se pot obţine fascicule coerente?
4. Care sînt condiţiile de maxim şi de minim de interferenţă în funcţie de:
a) defazaj; b) diferenţa de drum optic?
5. În ce constă experimentul lui Young?
6. De ce franja centrală în experimentul lui Young este întotdeauna luminoasă?
7. Ce se numeşte interfranja? De care mărimi depinde?
1. Determinaţi diferenţa de drum optic între două unde monocronice coer-

ente în mediul cu indicile de refracţie de 1,6, dacă diferenţa de drum geometric
este de 2,5 cm.
2. Într-un dispozitiv Young, distanţa dintre fante este de 4,0 mm, iar cea de la
fante la ecran – de 2 m. Ştiind că lungimea de undă a luminii utilizate este 600 nm,
calculaţi: a) interfranja; b) distanţa dintre franja a cincea şi cea centrală.
3. O lumină monocromatică cade pe două fante paralele distanţate la 1 mm
una de alta practicate într-un paravan opac situat la distanţa de 1 m de la ecranul
unde se observă figura de interferenţă. Ştiind că interfranja este egală cu 0,6 mm,
determinaţi lungimea de undă a luminii.
4. Un izvor de lumină monocromatică luminează două fante fine practicate
într-un paravan. Distanţa dintre fante este de 1 mm, iar distanţa dintre fante şi
ecranul de observaţie – de 100 cm. Calculaţi: a) lungimea de undă a luminii, dacă
interfranja este egală cu 0,6 mm; b) interfranja, cînd dispozitivul este cufundat
în apă (n = 1,33); c) lăţimea spectrului de ordinul unu în cazul în care lumina
incidentă este albă cu lungimile de unde cuprinse în intervalul 400 –: 750 nm.
REPETAŢI ! Legile de reflexie şi refracţie a luminii (§ 3).
26
§ 6.* Interferenţa luminii în lama cu feţe plan – paralele
Un alt dispozitiv simplu în care se realizează scindarea unei unde de lumină obişnuită în
două unde coerente şi interferenţa ulterioară a acestora este lama cu feţe plan – paralele (pelicule
de săpun, pete de ulei, sticle subţiri).
Să considerăm o lamă transparentă confecţionată N
dintr-un material cu indicile de refracţie n (fie sticlă), de 1
S
grosimea d plasată în aer (fig. 1.8.). Fie că unda de lumină
reprezentată prin raza SI ajunge la faţa superioară a la- B 2
mei în punctul I în care se divizează. O parte se reflectă, i1
i1 A
formînd raza 1. Cealaltă parte se refractă, atinge punctul
E de pe suprafaţa inferioară, unde se reflectă şi iese din I i2
lamă prin punctul A, formînd raza 2. d
i2
Razele de lumină (1 şi 2) sînt coerente, deoarece
provin de la aceeaşi sursă S, şi paralele – în virtutea E
legilor de reflecţie şi refracţie. Ele interferă în cazul în
Fig. 1.8. Interferenţa luminii în lama
care vor fi focalizate de cristalinul ochiului pe retină sau plan – paralelă.
de o lentilă convergentă în planul ei focal.
• În ce condiţii interferenţa luminii în lamă va fi constructivă, respectiv distructivă?
Pentru a răspunde la întrebare, să determinăm diferenţa de drum optic ∆ a razelor 1 şi 2,
aplicînd ulterior condiţiile de maxim şi minim de interferenţă (5.8). Coborînd din punctul A per-
pendiculara AB pe direcţia razei 1, avem:
∆ 0 = n (IE + EA) – IB ,
Din fig. 6.1. rezultă:
IE = EA = d/cos i 2 şi IB = IA · sin i 1 = 2d tg i 2 · sin i 1 = 2d sin i 2 · sin i 1 /cos i 2 .
Diferenţa de drum ∆ 0 optic ia forma:
.
Dar, conform legii refracţiei, sin i 1 = n sin i 2 . Atunci:
,
şi deci:
.
Expresia pentru diferenţa de drum optic Δ 0 nu este definitivă, deoarece nu s-a ţinut cont de
faptul că, aşa cum arată experienţa, la reflexia de pe un mediu mai refringent unda de lumină îşi
schimbă faza cu π rad, ceea ce este echivalent cu micşorarea diferenţei de drum cu o jumătate
din lungimea de undă în vid λλ00 / 2.
/ 2.
Cu această precizare, diferenţa de drum optic totală între razele 1 şi 2 devine:
λ
.
Rezultatul interferenţei depinde de valoarea lui ∆ 0 . Pentru ∆0 = kλ 0 se obţin maximele de
intensitate a luminii, iar pentru ∆ 0 = (2 k + 1) λ 0 /2 respectiv minimele de intensitate.
Astfel:
Condiţia de maxim de interferenţă:
λ λ
, (6.1)
Condiţia de minim de interferenţă:
λ λ
, (6.2)
unde valorile lui k = 0, 1, 2, 3,… se numesc ordinul maximului de interferenţă.
27
Din condiţiile (6.1) şi (6.2) conchidem:
• dacă pe lama cu feţe plan-paralele cade o lumină monocromatică (admitem verde), atunci
lama apare colorată verde, în cazul în care se îndeplineşte (6.1), sau întunecată, cînd are loc
(6.2).
• dacă lumina folosită este albă, atunci coloraţia lamei va fi determinată de radiaţia a cărei
lungime de undă satisface condiţia (6.1).
REŢINEŢI !
Lama cu feţele pan – paralele este un dispozitiv interferenţial, care funcţionează pe baza
scindării prin reflexie şi refracţie a luminii incidente în două raze de lumină reciproc
coerente.
Se dă: 6.1. O rază de lumină verde cu lungimea de undă 555 nm cade
n = 1,33; sub un unghi de 45° pe o peliculă cu feţe plan – paralele şi indicele de
refracţie 1,33. Ştiind că în lumina reflectată culoarea peliculei rămîne
i = 45°;
verde, să se calculeze grosimea ei minimă.
λ 0 = 555 nm =
= 5,55 · 10 – 9 m. Rezolvare
d min – ? • Aplicăm condiţia maximului de interferenţă:
λ λ
+ sau – λ ,
de unde, pentru grosimea d a peliculei, găsim:
λ
.
Grosimea peliculei este minimă cînd k = 1:

λ
.
Calcule numerice:
.
Remarcă: Întrucît distanţele interatomice sînt de ordinul 10 – 9 m, pelicula conţine circa

două sute de straturi atomice.
Răspuns: grosimea minimă a peliculei este egală cu 123 nm.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce dispozitive interferenţiale cunoaşteţi?
2. Care sînt condiţiile de obţinere a maximelor (minimelor) de interferenţă a luminii în
lama cu feţe plan-paralele?
1. O lamă transparentă cu feţele plan-paralele este confecţionată dintr-un material cu

indicele de refracţie 1,2. Lungimea de undă a luminii cu incidenţa normală pe suprafaţa la-
mei este de 600 nm. Calculaţi grosimea minimă a lamei, dacă în lumina reflectată ea apare
întunecată (neagră).
2. O peliculă transparentă cu feţele paralele este iluminată perpendicular cu lumina
roşie cu lungimea de undă 750 nm. Ştiind că indicele de refracţie a peliculei este egal cu
1,5, determinaţi patru grosimi posibile, pentru care culoarea ei în lumina reflectată rămîne
neschimbată.
REPETAŢI ! Interferenţa luminii §5. Unitatea de măsură a lungimii (Fizică, cl. a X-a.).
28
§ 7. Aplicaţii ale interferenţei luminii
Fenomenul de interferenţă a luminii are aplicaţii largi şi importante în tehnică,

cercetări ştiinţifice, industria aparatelor optice etc., datorită sensibilităţii şi siguranţei
sale enorme. Aplicaţiile interferenţei luminii constituie domeniul opticii numit inter-
ferometrie.
Principiul măsurătorilor interferenţiale. Fie că un fascicul de lumină este di-
vizat (printr-o metodă oarecare) în două fascicule coerente fig. 1.9. Se ştie (vezi §5)
că razele S 1 O şi S 2 O interferă, formînd pe ecran franja centrală O, aflată pe mediana
segmentului S 1 S 2 .
Admitem acum că în calea razei S 1 O este plasată o lamă cu feţele plan – paralele
de grosimea l şi indicile de refracţie n.
Ecran
Δl
Divizor l
de unde
d1 Lamă O´
S1 x
S
d2 O
S2
D
Fig 1.9. Principiul măsurătorilor interferenţiale.
În acest caz, teoria arată şi experimentul confirmă că franja centrală nu se mai
obţine în O, ci în poziţia O´, deplasată spre raza în drumul căreia s-a introdus lama.
Noua poziţie Oá franjei centrale, adică deplasarea laterală x = OO´, o vom găsi de-
terminînd diferenţa de drum optic Δ 0 a razelor S 2 O´ şi S 1 O´ şi egalînd-o cu zero.
Avem:
Δ 0 = S 2 O´ – S 1 O´ = d2 – [(d1 – l ) + nl] = (d2 – d1) – l (n – 1).
Întrucît d2 – d1 = (vezi § ), obţinem ,
de unde:
. (7.1)
Aplicaţie numerică. Fie l = 0,01 mm; n = 1,5; D = 1000 m; d = 1,00 mm;
atunci:
mm .
De notat că deplasarea franjelor este mult mai mare decît grosimea lamei fo-
losite.
Acest rezultat stă la baza funcţionării interferometrului – aparat ce serveşte
la măsurarea exactă a unor mărimi fizice, prin aprecierea deplasării franjelor de
interferenţă.
Măsurarea precisă a grosimilor mici. În cazul în care grosimea plăcii variază
cu Δl (de ex., fiindcă se schimbă temperatura ambiantă), deplasarea Δx a franjelor
pe ecranul de observaţie devine:
. (7.2)
29
Metoda permite detectarea sigură a variaţiilor de lungime Δl cu o eroare relativă
de 10 – 6. Ea se aplică la verificarea calităţii instrumentelor optice de performanţă,
suprafeţele cărora nu trebuie să difere de suprafeţele geometrice respective mai mult
decît cu un sfert din lungimea de undă a luminii utilizate.
Determinarea indicelui de refracţie se efectuează tot cu ajutorul relaţiei 7.1,
considerînd lungimea l constantă. Ca şi în cazul precedent, se observă o deplasare
a franjelor de interferenţă. Ştiind indicile de refracţie, putem trage concluzii despre
natura mediului traversat de lumină.
Metrologia de interferenţă. Metrologia este ramura fizicii care studiază me-
todele de măsurare precisă ale mărimilor fizice şi stabilirea unităţilor în care se
exprimă aceste mărimi. Aceasta implică crearea unor etaloane precise a mărimilor
fizice, în particular a etalonului de lungime. Astfel a apărut o nouă ramură a metrolo-
giei, metrologia de interferenţă, care utilizează fenomenul de interferenţă a luminii
pentru măsurarea precisă a lungimilor. Încă în sec. al XVIII-a pentru acest etalon s-a
ales o unitate “naturală” – metrul, o anumită fracţiune (1/40 000 000) a meridianului
pămîntesc, care trece prin locul unde este situat Parisul. Compararea lungimilor
întîlnite în practică cu cea a meridianului era însă dificilă. Din această cauză, în
calitate de etalon al metrului a fost aleasă lungimea dintre două diviziuni de pe
o riglă confecţionată dintr-un aliaj de iridiu şi platină, care se păstrează la Biroul
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi. Cu timpul, s-a constatat o variaţie a lungimii
metrului etalon, cauzată de modificarea structurii aliajului. S-a pus problema alegerii
unui nou etalon de lungime. În prezent, etalonul de lungime – metrul este definit ca
distanţa parcursă de lumină în vid în 1/ 299 732 458 secunde.
Optica albastră. Una din aplicaţiile importante ale interferenţei luminii în peli-
culele subţiri constă în utilizarea acestora în calitate de straturi de acoperire pentru
îmbunătăţirea transparenţei sau a reflectanţei dispozitivelor optice moderne. În acest
scop, pe suprafeţele de intrare ale pieselor optice (prisme, lentile etc.) se aplică un strat
subţire de material transparent, al cărui indice absolut de refracţie este mai mic decît
indicele de refracţie al materialului din care sînt confecţionate piesele întrebuinţate.
Grosimea stratului se alege în aşa mod, încît să atenueze o parte din spectrul luminii
albe incidente. Ca rezultat, sistemele optice primesc o coloraţie albăstruie (privite
prin reflexie), motiv pentru care au şi denumirea de „optică albastră”.
REŢINEŢI !
Fenomenul de interferenţă a luminii se aplică la măsurarea precisă a grosimi-
lor mici, indicelui de refracţie, controlul calităţii suprafeţelor pieselor op-
tice, verificarea etaloanelor de lungime.
? ÎNTREBĂRI
1. Care este principiul măsurătorilor interferenţiale?
2. Ce aplicaţii ale interferenţei luminii cunoaşteţi?
REPETAŢI ! Difracţia undelor (Fizică, cl. a IX-a).

30
§ 8. Difracţia luminii. Principiul lui Huygens
Prin difracţie se înţelege fenomenul de abatere a luminii de la propagarea rec-

tilinie atunci cînd în calea ei se întîlnesc obstacole, de exemplu ecrane opace sau ori-
ficii în paravane. În urma difracţiei undele de lumină ocolesc obstacolele, pătrunzînd
în spatele acestora. Observarea difracţiei luminii, spre deosebire de difracţia undelor
sonore şi a celor de suprafaţă, este mai dificilă. Aceasta se explică, aşa cum vom
vedea, prin faptul că difracţia depinde de valoarea lungimii de undă a luminii, di-
mensiunile obstacolului şi distanţa de la obstacol pînă la locul de observare.
Interpretarea fenomenului de difracţie a fost dată de Huygens (1698) pe baza
principiului ce îi poartă numele. Să analizăm cîteva experimente simple care
ilustrează esenţa principiului. Pipetă Perete
Fie o cuvă plină cu apă separată în două com-
partimente de un perete prevăzut cu o deschiză-
tură „mică” la mijloc. Picurînd dintr-o eprubetă
lichid pe suprafaţa apei din primul compartiment S
(fig. 1.10. a) sau agitînd-o cu o riglă dotată cu
un mîner (fig. 1.10. b), producem unde circulare a)
respectiv plane, care, ajungînd la deschizătură, Riglă cu mîner
pătrund în spatele ei. Trebuie remarcat faptul că,
indiferent de forma undelor incidente, undele din
spatele peretelui sînt circulare „de parcă sursa lor
se află chiar în centrul orificiului”.
Să considerăm şi cazul cînd dimensiunile des- b)
chizăturii sau ale peretelui din faţa undelor sînt Fig. 1.10. Undele superficiale trecute
mari în comparaţie cu lungimea de undă (fig. 1.11. de un orificiu mic în spatele ei sînt
a, b). De data aceasta, undele incidente, trecînd circulare indiferent
de forma sferică (a) sau plană (b)
prin deschizătură, rămîn plane în partea centrală,
a frontului de undă incident.
încovoindu-se spre margini (fig. 1.11. a), iar tre-
cînd de perete, rămîn plane în partea periferică,
încovoindu-se spre mijloc (fig. 1.11. b).
Aceste observaţii simple au servit drept
punct de plecare pentru enunţarea principiului
lui Huygens: a)
• fiecare punct al frontului de undă este cen-
trul unor unde circulare numite secundare,
de ace eaşi frecvenţă ca şi unda primară
(incidentă).
• suprafaţa ce înfăşoară la un moment dat b)
toate undele secundare, sau suprafaţa tangentă
Fig. 1.11. Difracţia undelor de la
la undele secundare, constituie forma noului o deschizătură din paravan (a)
front de undă. şi de la un paravan opac (b).
31
Principiul Huygens permite construcţia
frontului de undă posterior dacă se ştie forma
frontului de undă anterior, viteza şi timpul de
propagare, explicînd apariţia undelor în zona
umbrei geometrice (fig. 1.12.).
Difracţia, fiind un fenomen propriu tuturor
a) undelor, trebuie să se manifeste în mod obliga-
toriu şi în cazul luminii. Experienţa confirmă
această concluzie.
Punerea în evidenţă a difracţiei luminii
este mai dificilă decît punerea în evidenţă a
difracţiei undelor superficiale sau a celor sonore
şi necesită folosirea unor dispozitive mai spe-
ciale.
b)
Fie o sursă punctiformă de lumină mono-
Fig. 1.12. Construcţia pe baza prin- cromatică S aşezată în faţa unui disc opac circular
cipiulul lui Huygens a frontului undei (fig. 1.13. a). Conform legilor opticii geometrice,
difractate de la: a) o deschizătură din este de aşteptat ca pe ecranul plasat în spatele
paravan; b) un paravan. Se vede că
undele secundare pătrund în zona discului să apară două regiuni delimitate, una
„umbrei geometrice” din spatele întunecoasă – umbra discului şi alta luminoasă,
obstacolelor. separate de o linie netă. Observaţiile curente
par a confirma aşteptările (fig.
1.13. b). Totuşi, în cazul în care
S distanţa de la disc pînă la ecran
este de cîteva mii de ori mai
mare decît dimensiunile discu-
lui, prezicerile opticii geome-
a) b) c) trice nu se mai adeveresc. De
Fig. 1.13. Difracţia luminii de la un disc circular: a) data aceasta nu se observă o
schema experienţei; b) aspectul umbrei cînd diametrul frontieră netă între regiunea de
discului este comparabil cu distanţa disc-ecran; c) aspectul umbră şi regiunea luminoasă,
„umbrei” cînd diametrul discului este de mii de ori mai iar în locul umbrei geometrice
mic decît distanţa disc-ecran.
apar o serie de inele concentri-
ce, alternativ luminoase şi întunecoase – are loc difracţia luminii (fig. 1.13. c).
Interesant este faptul că în punctul de pe ecran, aflat în dreptul centrului discului
opac, adică exact în mijlocul fostei umbre, întotdeauna apare o pată luminoasă! Acest
rezultat, absurd din punct de vedere al „bunului simţ” şi al opticii geometrice, descris
încă în 1818 în lucrările savantului francez Fresnel, prezentate Academiei din Paris, a
contribuit esenţial la recunoaşterea definitivă a naturii ondulatorii a luminii.
În genere, fenomenul de difracţie are loc şi pentru orice altă formă a paravanu-
lui sau deschiderii interpuse în calea luminii. Aşa de exemplu, în cazul unui paravan
prevăzut cu o fantă dreptunghiulară, pe ecran se observă o succesiune de benzi în-
tunecate alternate de benzi luminoase, dispuse paralel cu fanta (fig. 1.14.).
Faptul că difracţia luminii, ca şi interferenţa, se caracterizează printr-o succesi-
une de maxime şi minime de intensitate, sugerează o legătură strînsă între ele.
32
§ 8. Difracţia luminii. Principiul lui Huygens
În fond, esenţa ambelor fenomene este Tablou de
aceeaşi: o redistribuire în spaţiu a energiei flux- difracţie
ului de lumină, cauzată de superpoziţia undelor.
„Deosebirea” dintre difracţie şi interferenţă este Sursă de
convenţională şi ţine mai mult de terminologie. lumină
„Nimeni nu a fost în stare să definească în
mod satisfăcător diferenţa dintre interferenţă şi
difracţie. E doar o chestiune de obişnuinţă şi nu
există nici o diferenţă fizică specifică, esenţială
între ele. Tot ce putem spune este că atunci Fanta
cînd avem doar cîteva surse care interferă, să
zicem două, fenomenul se numeşte de obicei
interferenţă, dar dacă există un număr mare de Fig. 1.14. Difracţia luminii de la
surse, se foloseşte mai des cuvîntul difracţie.” o fantă.
R. Feynman. «Fizica modernă».
Relaţia pentru calcularea interfranjei i = λD/d permite estimarea condiţiilor în
care difracţia luminii se va observa clar. Să exemplificăm. Fie că lumina cu lungi-
mea de undă λ = 500 nm difractează pe un obstacol cu dimensiunea d 1 = 0,1 cm.
Dacă interfranja este de ordinul i = 1 mm, atunci franjele de difracţie se disting cu
ochiul liber. Uşor de calculat că, în aceste condiţii, distanţa de la obstacol pînă la
ecran: . În cazul în care dimensiunea obstacolului
λ
(o minge de ping-pong, de exemplu) devine d2 = 5 cm, lumina utilizată şi interfranja
rămînînd neschimbate, ecranul de observare trebuie mutat la distanţa D2 = 100 m
de la obstacol.
În concluzie, difracţia luminii are loc întotdeauna pe orice obstacole. Însă, pen-
tru observarea ei clară, trebuie să utilizăm obstacole mici (d ≤ λ) sau, în cazul în care
d >> λ, să plasăm ecranul de observaţie departe (D >> d ) de obstacole.
REŢINEŢI !
 Difracţia luminii se explică calitativ pe baza principiului lui Huygens..
 Claritatea tabloului de difracţie depinde de lungimea de undă a luminii
folosite, dimensiunile obstacolelor şi distanţa de la obstacol pînă la locul
de observare.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce numim difracţia luminii?
2. Ce se afirmă în principiul lui Huygens?
3. De ce este mai greu de observat difracţia luminii decît difracţia undelor
superficiale?
4. Cum se procedează în practică pentru a pune în evidenţă fenomenul de
difracţie a luminii?
5. Există vreo deosebire între fenomenele de difracţie şi interferenţă?
REPETAŢI ! Interferenţa luminii (§ 15).

33
§ 9. Reţeaua de difracţie
Difracţia luminii de la o singură fantă produce franje de o intensitate redusă,

ceea ce îngreunează măsurătorile de precizie.
• Cum se poate mări intensitatea franjelor de difracţie?
O modalitate posibilă constă în majorarea numărului de fante utilizate. Într-
adevăr, mai multe fante paralele lasă să treacă pe ecran o parte mai mare din fluxul
luminos incident şi, astfel, intensitatea franjelor creşte.
Dispozitivul optic ce constă dintr-un număr mare de fante dreptunghiulare, paralele,
egale ca lăţime, echidistante, situate în acelaşi plan, se numeşte reţea de difracţie.
Reţelele de difracţie folosite în optică sînt variate. Primele reţele de difracţie
au fost confecţionate din sîrme subţiri întinse paralel. În zilele noastre, reţelele se
confecţionează din lame transparente (de exemplu, sticlă) sau opace (de exemplu,
metal), pe care se trasează, folosind un dispozitiv special de divizat cu diamant,
zgîrieturi foarte fine drepte, paralele şi echidistante. Spaţiile dintre zgîrieturi servesc
drept fante. Dacă lama este transparentă, se obţine o reţea de difracţie prin trans-
misie de lumină, iar dacă nu, este o reţea de difracţie prin reflexie, de ex. suprafaţa
unui disc compact. Reţelele moderne de performanţă conţin mai mult de 2000
de trăsături /mm pe o suprafaţă de 300 x 300 mm, numărul total de trăsături depăşind
un milion.
Să considerăm secţiunea trans-
Fanta 1 Fanta 2 Fanta N versală a unei reţele de difracţie prin
transmisie de lumină reprezentată în
fig. 1.15. (a, b, c), unde lăţimea fan-
telor este notată cu a, iar mărimea
porţiunii opace între ele – cu b.
a b Distanţa de la marginea un-
d eia din fante pînă la marginea
a)
respectivă a fantei vecine
l
reprezintă pasul sau constanta
d
reţelei de difracţie:
b) d = a + b. (9.1)
Ştiind lungimea l a reţelei
c) de difracţie şi pasul ei d, putem
calcula uşor numărul N de fante
de pe reţea:
Fig. 1.15. Reţeaua de difracţie (a), secţiunea ei
transversală (b), reprezentarea simbolică (c). . (9.2)
Fie un fascicul divergent de lumină monocromatică cu lungimea de undă λ,

emis de sursa S şi transformat de lentila L1 într-un fascicul paralel, cade perpen-
dicular pe reţeaua de difracţie reprezentată în fig. 1.16. Fasciculele difractate vor fi
34
strînse de către lentila L 2 în spa- Reţea Lentilă Ecran

tele reţelei. Tabloul de difracţie
se observă în planul focal al
lentilei L 2 pe ecranul E.
Direcţiile franjelor lumi- C
noase le vom determina cu Δ
ajutorul unghiului φ, format de S K
razele difractate cu normala la B
φ N
reţea. Pentru a găsi diferenţa de
drum Δ dintre două raze AM şi A φ
CN, provenite de la două fante
vecine, ducem perpendiculara
AK pe raza CN. Atunci, aşa M
cum se vede din triunghiul
Fig. 1.16. Schema difracţiei luminii prin reţea.
dreptunghic AKC, găsim:
Δ = CK = (AB + BC ) sin φ = d sin φ.
Dacă această diferenţă de drum este un multiplu întreg de lungimi de undă ra-
zele interferă constructiv, formînd franjele luminoase. Atunci:
d sin φ = kλ. (9.3)
Relaţia (9.3) se numeşte ecuaţia reţelei de difracţie. Mărimea k = 0, ± 1, ± 2, ...,
k Z este ordinul maximelor de difracţie.
Unghiurile care satisfac ecuaţia reţelei de difracţie, se numesc unghiuri de
difracţie şi determină direcţiile în care pot fi observate franjele luminoase.
Raţionamentele de mai sus se referă la lumina monocromatică. Dacă reţeaua
este iluminată cu lumină albă, atunci, conform formulei (9.3), maximele pentru dif-
erite lungimi de undă se formează pe ecran sub unghiuri φ diferite. Aceasta înseamnă
că lumina albă este descompusă în spectru. Se spune că reţeaua de difracţie este un
instrument spectral.
În centrul spectrului, adică pentru φ = 0, se obţine întotdeauna o franjă albă
strălucitoare, numită franja centrală (maxim de ordinul zero sau maxim central).
La dreapta şi la stînga de această zonă se dispun simetric maxime de diferite culori
mai puţin strălucitoare. Pentru k = 1 se obţine spectrul de ordinul întîi, pentru k = 2,
spectrul de ordinul doi ş.a.m.d.
Reţeaua de difracţie este un instrument, care se foloseşte pe larg în optică, înde-
osebi cînd trebuie determinate cu o precizie mare lungimea de undă a luminii.
REŢINEŢI !
 Reţeaua de difracţie se caracterizează prin numărul de trăsături pe unitate de
lungime şi se foloseşte pentru determinarea lungimilor de undă a luminii.
 Pasul reţelei d, unghiul de difracţie φ şi lungimea de undă λ a luminii sînt
legate prin ecuaţia reţelei de difracţie: d sin φ = kλ .
35
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 9.1. O reţea de difracţie cu constanta de 2
d = 2 μm = 2 · 10 – 6 m; μm este iluminată perpendicular cu un fascicul de
λ v = 400 nm = 400 · 10 – 9 m; lumină albă ale cărei lungimi de undă extreme sînt
λ r = 800 nm = 800 · 10 – 9 m; cuprinse între 400 nm (violetă) şi 800 nm (roşie).
k = 1; Să se determine: a) direcţiile maximelor de ordi-
D = 3,00 m. nul unu pentru lumina de culoare violetă şi roşie;
λv – ? λr – ? b) lungimea spectrului observat pe un ecran situat
Pv Pr – ? la 3,00 m de la reţea.
Rezolvare Reţea
Ecran
Pr
a) Direcţiile maximelor sînt determinate de
φv Pv
relaţia: φr
λ λ Lumină albă
φ φ . 0
D
Pentru lumina violetă: Fig. 1.17.
λ
11°32´13´´.
Pentru linia roşie:

λ
23°34´41´´.
De notat: unghiul de difracţie φ a razelor de lumină creşte odată cu lungimea ei

de undă λ. Franja violetă se dispune mai aproape de franja centrală decît franja roşie.
Din această cauză, spectrele de difracţie se numesc spectre normale, spre deosebire
de spectrele de prismă pentru care unghiul de deviere al razelor depinde nu numai
de λ, ci şi de materialul din care este confecţionată prisma şi de caracteristicile ei
geometrice.
b) Din triunghiurile dreptunghiulare AOPv şi AOPr avem:
OPv = D · tgφv şi OPr = D · tgφr .
Atunci lungimea spectrului Pv Pr este:
Pv Pr = OPr – OPv = D (tg φ v – tg φ r ).
Numeric:
Pv Pr = 3,00 · [tg (23°34´41´´ ) – tg (11°32´13´´ )] = 0,7 m = 70 cm.
Se dă: 9.2. Un fascicul de lumină monocromatică

λ = 500 nm = 500 · 10 – 9 m; cu lungimea de undă 500 nm cade perpendic-
N –1 5 –1 ular pe o reţea de difracţie avînd 500 trăsături
= 500 mm = 5 · 10 m .
l pe milimetru. Să se determine: a) valoarea
k max – ? n – ? maximă a ordinului de difracţie; b) numărul
franjelor luminoase observate.
36
Rezolvare
a) Aplicăm ecuaţia reţelei de difracţie şi relaţia pentru constanta reţelei:
φ λ φ
.
λ
Ordinul de difracţie k este maxim cînd sin φ = 1. Obţinem:
λ
Calcule numerice:
.
b) Reţeaua de difracţie formează n = 2 · 4 + 1 = 9 franje luminoase: centrală (k
= 0); k = ± 1; k = ± 2; k = ± 3; k = ± 4 .
Răspuns: k max = 4; numărul total de maxime n = 9.
Se dă: 9.3. Pe o reţea de difracţie cade perpendic-

λ = 500 nm = 500 · 10 – 9 m; ular un fascicul paralel de lumină cu lungimea
f = 1,0 m; de undă de 500 nm. Lentila convergentă, plasată
d = 4,95 μm = 4,95 · 10 – 6 m ; în spatele reţelei, formează tabloul de difracţie
k = ± 1; ± 2. pe un ecran situat la 1,0 m de lentilă. Constan-
x1 – ? x2 – ? i – ? ta reţelei fiind de 4,95μm, să se determine: a)
distanţele de la franja cenrală pînă la prima şi a
doua franjă luminoasă; b) interfranja.
Rezolvare Reţea de difracţie
a) Aplicăm ecuaţia reţelei de difracţie: Lentilă
λ φ
φ λ φ . f
2φ
Din fig. 1.18. se vede că:
0 Ecran
x1 = f tg φ1, x2 = f tg φ2.
k =2 k =1 l k =1 k =2
Considerînd x1, x2 < f, folosim apro-
ximaţia unghiurilor mici: tg φ ≈ sin φ, de Fig. 1.18.
unde: λ λ
φ ; φ .
Calcule numerice:
; .
b) Interfranja i, distanţa dintre două franje luminoase vecine este:

λ
.
Numeric: i = 0,20 m – 0,10 m = 0,10 m.

Răspuns: x1 = 0,10 m, x2 = 0,20 m; interfranja i = 0,10 m.
37
? ÎNTREBĂRI
1. Ce reprezintă o reţea de difracţie?
2. Ce este constanta reţelei?
3. Care mărimi figurează în ecuaţia reţelei de difracţie?
4. Cum se poate determina lungimea de undă a luminii cu ajutorul reţelei de
difracţie?
5. De ce, privind printre genele ochiului o sursă de lumină puternică,
observaţi culorile curcubeului?
1. Ştiind că reţeaua de difracţie poate conţine de la 1000 pînă la 24 000 fante

pe centimetru, calculaţi distanţele dintre fante şi comparaţi-le cu lungimea de
undă a luminii violete (λ v = 400 nm).
2. Un fascicul de lumină violetă cade perpendicular pe o reţea de difracţie cu
pasul de 100 trăsături / mm. Ştiind că maximul de ordinul unu se vede pe ecran
sub un unghi de 2°, determinaţi distanţa de la reţea la ecran.
3. O rază de lumină monocromatică cu lungimea de undă de 590 nm cade
sub un unghi de incidenţă de 30º pe o reţea de difracţie cu 500 trăsături / mm.
Găsiţi cel mai mare ordin al spectrului de difracţie care poate fi observat.
4. Reţeaua de difracţie conţine 200 trăsături / mm. Pe reţea cade normal
o lumină monocromatică cu lungimea de undă 600 nm. Determinaţi valoarea
maximă a ordinului de difracţie.
5. Pe o reţea cu perioada 0,012 mm cade normal o lumină monocromatică.
Ştiind că unghiul dintre maximele de ordinul 1 şi 2 este de 2º18´, determinaţi
lungimea de undă a luminii incidente.
6. O rază de lumină monocromatică cu lungimea de undă de 600 nm,
incidentă normal pe reţeaua de difracţie, formează maximul de ordinul cinci sub
un unghi de 18º. Calculaţi numărul de trăsături pe milimetru.
7. Un fascicul de lumină galbenă cade perpendicular pe o reţea de difracţie
care are 300 trăsături pe 1 mm. Ecranul de observaţie este situat la 1m de la
reţea. Distanţa dintre franja centrală şi franja luminoasă de ordinul trei este egală
cu 63,5 cm. Calculaţi lungimea de undă a luminii utilizate.
8. Determinaţi lungimea de undă a luminii incidentă normal pe reţeaua de
refracţie, pentru care maximul de ordinul trei apare pentru diferenţa de drum
egala cu 1,14 μm.
REPETAŢI ! Interferenţa luminii (§ 15). Difracţia luminii (§ 18).

38
§ 10. Noţiuni de spectroscopie. Spectrele de lumină
Spectroscopia este o ramură a opticii care se ocupă cu studiul metodelor de

descompunere a luminii albe în radiaţii monocromatice componente. Descom-
punerea se realizează cu aparate speciale numite spectroscoape. După cum piesa
esenţială a spectroscopului este o reţea de difracţie sau o prismă optică, deosebim
spectroscopul cu reţea şi spectroscopul cu prismă.
Spectroscopul cu reţea cuprinde un goniometru*, prevăzut cu un colimator**
şi o lunetă. În centrul goniometrului pe o măsuţă este fixată reţeaua de difracţie
(fig. 1.19). Lumina emisă de sursă intră în colimator printr-o fantă dreptunghiulară,
verticală, paralelă cu fantele reţelei. Maximele de lumină obţinute în urma difracţiei
sub formă de linii luminoase, numite linii spectrale (spectru), sînt observate în planul
focal al lunetei.
Sursă de Reţea de difracţie

lumină
Lunetă
Colimator
Goniometru
Spectrul studiat
Spectrul etalon
Fig. 1.19. Spectroscopul cu reţea.

Dacă lumina sursei este monocromatică, în spectroscop se observă o singură
linie, a cărei lungime de undă se citeşte de pe o scală gradată.
Modalitatea de obţinere a spectrelor constă în următoarele:
• Substanţa studiată, prin încălzire şi alte metode, se aduce la starea în care
emite lumină.
• Lumina emisă se descompune cu ajutorul spectroscopului în radiaţiile com-
ponente.
• Spectrul obţinut se studiază, fiind comparat cu spectrele etalon catalogate.
Clasificarea spectrelor. Spectrele se împart în două grupe: spectrele de emisie
şi spectrele de absorbţie. Spectrele produse de corpurile luminoase se numesc spec-
tre de emisie. Există trei tipuri de spectre de emisie: spectrele continui, spectrele de
linii şi spectrele de bandă.
Spectre continui dau corpurile solide, lichide şi gazele dense incandescente (de
exemplu, filamentul de wolfram al becului electric, Soarele ş.a.). Spectrul continuu
reprezintă o fîşie neîntreruptă ce cuprinde radiaţiile vizibile de la roşu pînă la violet.
Spectrele de linie se obţin la încălzirea sau la trecerea curentului electric prin gazele
monoatomice sau prin vapori de metal (Na, Hg), aflate la presiuni joase (sub 1 mm col. Hg).
* Goniometru, aparat folosit pentru măsurarea unghiurilor.
** Colimator, dispozitiv optic cu ajutorul căruia se pot obţine fascicule de raze paralele.
39
Aceste spectre reprezintă linii înguste de diferite culori, separate prin fîşii
întunecate. Un tub cu neon pentru reclame luminoase dă un spectru de linii.
Spectrele de bandă se produc la descărcările electrice în gazele moleculare.
Ele constau dintr-un şir de linii luminoase grupate în benzi ordonate şi separate prin
fîşii întunecate.
Spectrele de absorbţie se obţin atunci cînd între sursa care emite radiaţaia
analizată şi spectroscop se află un mediu absorbant. Aşa, de exemplu, plasînd în
faţa unui arc electric flacăra unui arzător cu gaz în care arde sare de bucătărie,
observăm pe fondul spectrului continuu, emis de arcul electric, o linie întunecată
situată exact în locul unde se afla linia spectrală emisă de vaporii de sodiu aduşi la
incandescenţă.
NaCl Ecran
Linie spectrală întunecată
pe un fondal colorat
continuu
Arc Lentilă
electric
Reţea de
Arzător difracţie
cu gaz
Fig. 1.20. Obţinerea spectrului de absorbţie al vaporilor de sodiu.

Acest rezultat are un caracter general: spectrele de absorbţie sînt formate din
linii întunecate pe un fundal colorat continuu iar lungimile de undă ale luminii
absorbite sînt egale cu lungimile de undă ale liniilor din spectrul de emisie.
Analiza spectrală. Studiul spectrelor a arătat că fiecare element chimic prezintă
un spectru propriu, inconfundabil cu spectrele altor elemente. Exprimîndu-ne la
modul figurat, putem spune că spectrul unui element chimic este „cartela” lui de
identitate. Acest fapt important face posibilă identificarea elementelor chimice şi
sugerează existenţa unei legături strînse între structura atomului şi spectrul acestuia.
Metoda de determinare a compoziţiei chimice a substanţei prin studiul analiză
spectrală. .
Analiza spectrală se foloseşte pe larg în ştiinţă şi tehnică întrucît:
• poate fi efectuată rapid cu mijloace relativ simple;
• are o sensibilitate care depăşeşte mult sensibilitatea metodelor chimice obiş-
nuite (detectează prezenţa substanţelor cu o concentraţie de sutimi de procente
într-un eşantion de numai 10 – 8 – 10 – 9 g);
• în afară de compoziţia chimică, poate determina temperatura şi viteza obiect-
elor îndepărtate. Tocmai pe această cale au fost găsite viteza de mişcare şi temperat-
ura aştrilor şi descoperite elemente noi din componenţa acestora. De exemplu, heliul
(gr. helios – soare) a fost descoperit iniţial (a. 1895) pe Soare şi apoi pe Pămînt.
Cu ajutorul analizeii spectrale s-a constatat o deplasare a lungimilor de undă
în spectrele stelelor în comparaţie cu cele corespunzătoare spectrelor obţinute în
condiţii terestre. Astronomii au atribuit această „deplasare spre roşu” mişcării stele-
lor şi au reuşit să calculeze viteza lor, viteză care creştea odată cu distanţa de la
40
§ 10. Noţiuni de spctroscopie. Spectrele de lumină
Pămînt. S-a emis ipoteza că galaxiile Universului se îndepărtează de la galaxia
noastră şi, deci, că Universul se află în expansiune (vezi cap. 7, § ).
REŢINEŢI !
 Corpurile solide sau lichidile încălzite emit un srectru continuu de
radiaţie. Gazele excitate emit spectre discontinui: de linii, dacă starea lor
este atomică şi de benzi, dacă ele sînt în stare moleculară.
 Fiecare element chimic prezintă un spectru propriu, irepetabil. Pe această
proprietate se bazează metoda spectrală de identificare a substanţelor.
 Emisia şi absorbţia luminii de către substanţe este un proces la scară
atomică. Lungimile de undă ale luminii care poate fi absorbită de un atom
sînt egale cu cele emise de atomul excitat.
10.1. În figura alăturată sînt reprezen- 400 500 600 700 800
nm
tate spectrele de emisie a trei substanţe: hid-
rogenul (fig. 1.21., a) şi două amestecuri de a)
gaze (fig. 1.21., b, c). În care dintre ameste- b)
curi se conţine hidrogen? c)
Rezolvare
Fig. 1.21.
Spectrul unui amestec de gaze este su -
perpoziţia spectrelor formate de fiecare gaz în parte.
Comparînd între ele lungimile de undă ale liniilor spectrale din fig. 1.21., con-
statăm că liniile spectrale ale hidrogenului se întîlnesc numai în spectrul din (c).
Prin urmare, amestecul de gaze cu spectrul reprezentat în (c) conţine hidrogen.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce părţi constiuente conţine spectroscopul cu reţea de difracţie?
2. Cum se clasifică spectrele substanţelor?
3. Ce spectru prezintă un metal incandescent?
4. Ce corpuri dau spectre de emisie de linii? Dar spectre de emisie de bandă?
5. Prin ce se deosebesc spectrele elementelor chimice?
6. Ce este analiza spectrală?
7. Care domenii de utilizare a analizei spectrale cunoaşteţi?
a)
1. În fig. 1.22. sînt reprezentate spectrele de b)
absorbţie a trei substanţe gazoase: hidrogenul
(a), heliul (b) şi atmosfera Soarelui (c). Conţine c)
oare atmosfera Soarelui hidrogen şi heliu? 400 500 600 700 nm
Fig. 1.22.
REPETAŢI ! Undele transversale şi longitudinale (Fizică, cl. a XI-a, § 43).

41
§ 11. Polarizarea luminii
Coarda vibrantă Planul de polarizare Fenomenele de interferenţă şi de

difracţie, expuse în paragrafele precedente,
au putut fi explicate fără a lua în considerare
caracterul transversal sau longitudinal al un-
delor. Există însă procese pentru înţelegerea
cărora caracterul undelor devine hotărîtor.
Direcţia de propagare Reamintim că undele sînt transversale cînd
Fig. 1.23. Reprezentarea undei punctele mediului în care ele se propagă
transversale. oscilează perpendicular pe direcţia lor de
propagare (exemplu: o coardă suplă vibrantă ca în fig. 1.23.) şi longitudinale cînd
oscilaţiile mediului au loc în lungul direcţiei de propagare (ex., undele sonore însoţite
de dilatări şi comprimări succesive ale aerului).
Unda transversală în care punctele mediului oscilează într-o singură direcţie
constantă în timp se numeşte undă liniar polarizată, iar planul care trece prin
direcţia de oscilaţie şi direcţia de propagare – plan de polarizare al undei.
Unda liniar polarizată manifestă proprietăţi diferite faţă de planele care nu co-
incid cu planul de polarizare. Acest fenomen poate fi uşor pus în evidenţă în cazul
undelor mecanice.
Polarizarea undelor mecanice. Să plasăm faţă în faţă două cutii prevăzute
cu cîte o fantă şi să trecem prin ele o coardă suplă, de exemplu, una de cauciuc
(fig. 1.24. a, b, c).
a)
b)
c)
Fig. 1. 24. Polarizarea undelor mecanice.
• Provocăm în coardă o undă al cărei plan de polarizare este paralel cu fantele

cutiilor. Observăm că unda trece liber prin ambele cutii, ajungînd în spatele lor
(fig. 1.24.).
• Rotim cutia a doua în aşa mod încît fanta ei să fie perpendiculară pe fanta
primei cutii. În acest caz, unda incidentă, trecînd neperturbată prin prima cutie, este
„stinsă” de cutia a doua.
• Trecem acum prin fanta primei cutii două corzi, imprimîndu-le oscilaţii în
planuri reciproc perpendiculare. De data aceasta, coarda ce vibrează în planul situat
42
paralel la fantă trece nestingherit prin ea, în timp ce oscilaţiile coardei a doua sînt
anihilate.
De remarcat că însuşirea undelor de a trece sau de a fi stopate de o fantă este
proprie numai undelor transversale. Undele longitudinale nu prezintă proprietăţi
care ar depinde de orientarea fantei, trecînd nestingherit prin orice deschizătură.
Noţiunea de polarizare a undelor longitudinale este lipsită de semnificaţie fizică.
Polarizarea undelor luminoase. Undele electromagnetice, în particular cele
luminoase, fiind unde transversale, trebuie să manifeste fenomenul de polarizare.

Prin analogie cu undele mecanice, lumina în care cîmpul electric E oscilează
numai într-o singură direcţie se numeşte lumină liniar polarizată, iar planul în

care oscilează vectorul E – plan de polarizare.
 
E E
Fig. 1.25. Lumina plan polarizată (a); lumina naturală (nepolarizată) (b).
Luînd în considerare că undele luminoase sînt emise aleatoriu de atomii sursei,
este de aştepat ca oscilaţiile cîmpului electric să se efectueze în toate direcţiile din
planul perpendicular pe direcţia razei (fig. 1.25.).
Lumina în care cîmpul electric oscilează haotic în toate direcţiile posibile într-
un plan perpendicular pe direcţia de propagare se numeşte lumină naturală sau
lumină nepolarizată.
Ochiul liber nu distinge lumina naturală de cea polarizată. Există însă metode
simple de transformare a luminii din starea naturală în starea polarizată şi de detec-
tare a acestei stări.
Una din metode constă în decuparea cristalului de turmalină după anumite direc-
ţii, numite axa cristalului în lame plane şi în aranjarea a două lame una în faţa celei-
lalte. Trimiţînd o rază de lumină perpendicular pe suprafaţa primei lame (fig. 1.26.),
se observă următoarele:
Axa Axa Axa
Lumină Lumină Polarizor
Analizor
Cristal Cristal
Fig. 1.26. Polarizarea luminii la trecerea prin cristale.
43
• cînd axele lamelor sînt paralele, lumina trece prin ambele lame, intensitatea
fascicului emergent fiind maximă;
• cînd axele lamelor sînt reciproc perpendiculare, lumina trece numai prin prima
lamă şi „refuză categoric” să treacă prin lama a doua, în ciuda faptului că şi aceasta
este transparentă;
• dacă se experimentează cu o singură lamă, atunci se constată că intensitatea
luminii emergente nu variază cînd cristalul este rotit în jurul direcţiei de propagare
a luminii.
Acest experiment se explică admiţînd că:
• undele luminoase sînt unde transversale;
• cristalele de turmalină, asemănător cutiilor cu fante din experimentul cu un-
dele mecanice, au proprietatea de a polariza lumina naturală;
• lumina incidentă este lumină naturală.
În aceste ipoteze, primul cristal polarizează liniar lumina naturală incidentă, se-
lectînd undele, cîmpul electric al cărora oscilează în direcţia axei acestuia. Cristalul
al doilea recepţionează lumina deja polarizată şi în funcţie de orientarea axei sale
o lasă să treacă sau o atenuează. Lama care transformă lumina naturală în lumină
polarizată se numeşte polarizor, iar lama care pune în evidenţă polarizarea luminii
– analizor. Denumirile de polarizor şi analizor se folosesc pentru toate dispozitivele
ce îndeplinesc aceste funcţii indiferent de fenomenul utilizat pentru polarizarea lu-
minii.
O altă modalitate de obţinere a luminii polarizate a fost descoperită în 1808
de către fizicianul francez Etienne Malus, care, privind printr-un cristal transparent
geamurile palatului Luxemburg, a observat că intensitatea luminii reflectate variază
odată cu rotaţia cristalului.
Fenomenul de polarizare a luminii prin reflexie poate fi studiat cu ajutorul dis-
pozitivului schematizat în fig. 1.27. Acesta este format din două lame L şi L´ identice,
bine şlefuite, confecţionate din sticlă înnegrită (pentru a absorbi lumina refractată)
sau din alt dielectric* şi fixate pe două mufe ce se pot roti în jurul tubului T.
2
3
T L´
L
I I´ O
S i i i´ P
1
N N´ 4
Fig. 1.27. Obţinerea luminii polarizate prin reflexie.

* Metalele nu polarizează lumina reflectată.
44
O rază de lumină naturală, emisă de sursă, cade pe faţa anterioară a lamei L.
Raza reflectată II ´ ajunge la lama L´ de unde, după o a două reflexie, nimereşte pe
un ecran, formînd un spot luminos P.
Fixînd lama L şi efectuînd o rotaţie completă a lamei L´ în jurul axei II ´ , cu
condiţia ca unghiul de incidenţă i ´ să rămînă constantă, se observă că intensitatea
razei I ´P variază şi prezintă:
• un maxim în poziţiile 1 şi 3 cînd planurile de incidenţă SIN şi IIN ´ sînt
paralele.
• un minim în poziţiile 2 şi 4 cînd planurile SIN şi II Ń sînt perpendiculare.
Efectuînd acest experiment pentru diferite valori ale unghiului de incidenţă i,
se constată că pentru o anumită valoare iβ a acestuia intensitatea fasciculului I ´P
reflectat de lama L´ devine nulă. Asta înseamnă că lumina reflectată de lama L´ este
total polarizată.
• În ce caz lumina reflectată de la graniţa de separare a două medii devine total
polarizată?
Răspunsul la întrebarea formulată a fost dat de scoţianul David Brewster prin
legea care îi poartă numele:
Dacă o rază de lumină naturală ce se propagă într-un mediu cu indicele de
refracţie n1 cade pe suprafaţa de separare a unui alt mediu cu indicele de
refracţie n 2 , atunci lumina reflectată este total polarizată în cazul în care un-
ghiul de incidenţă satisface relaţia:
tg β . (11.1)
Unghiul iβ se numeşte unghiul lui Brewster sau unghi de polarizare totală.

Raza incidentă SI (fig. 1.28.) formează şi o rază refractată IR sub unghiul rβ .
Din legea Brewster şi din legea refracţiei
luminii: N
S Lum iβ tal
şi nat ină ină to
ura
lă Lum arizată
pol
rezultă: I
sin rβ = cos iβ deci iβ + rβ = 90˚.
Lumină
Sub incidenţa brewsteriană, raza de lumi- rβ refractată
nă reflectată este perpendiculară pe cea R
refractată. Fig. 1.28. Legea lui Brewster.
Măsurînd unghiul iβ pentru care raza reflectată este total polarizată şi aplicînd
legea Brewster, se poate determina indicele de refracţie a corpurilor opace, din care
nu se pot confecţiona plăci sau prisme transparente.
Aplicaţiile luminii polarizate sînt multiple. De exemplu, studiind polariza-
rea luminii ultraviolete difuzate de viruşi, s-a reuşit determinarea dimensiunilor şi
formei acestora. Un alt exemplu îl găsim în industria automobilelor. Pe farurile şi
parbrizele automobilelor se fixează pelicule de celuloid, acoperite cu cristale micro-
scopice, care joacă rolul de polarizori. Ele sînt orientate în aşa mod, încît atenuează
lumina autovehiculelor care vin în întîmpinare, evitînd orbirea şoferilor.
45
REŢINEŢI !
 Polarizarea luminii este cauzată de transversalitatea undelor luminoase.
 Lumina poate fi naturală, total sau parţial polarizată.
 Lumina naturală sub incidenţa brewsteriană pe suprafaţa unui dielectric
devine după reflexie total polarizată.
Se dă: 11.1. O rază de lumină naturală cade pe suprafaţa unei
α = 97°; lame de sticlă cufundate în lichid. Ştiind că unghiul dintre raza
n s = 1,50; incidentă şi cea reflectată este de 97°, indicele de refracţie a sti-
clei – de 1,50 şi că lumina reflectată este total polarizată, să se
nl – ?
identifice lichidul, determinînd indicile lui de refracţie.
Rezolvare:
În conformitate cu legea Brewster, lumina reflectată este total polarizată în ca-
zul în care unghiul de incidenţă i satisface relaţia:
.
Unghiul de incidenţă i, fiind egal cu cel de refelxie, găsim:

i = α/2
şi definitiv:
Calcule numerice:
Răspuns: indicile de refracţie n este egal cu 1,33; apă.

? ÎNTREBĂRI
1. Care unde se numesc liniar polarizate? Dar nepolarizate?
2. Ce se înţelege prin planul de polarizare al undei de lumină?
3. Cum poate fi pus în evidenţă fenomenul de polarizare a luminii?
1. Determinaţi unghiul Brewster la frontiera dintre aer (n1 = 1,00) şi

sticlă (n2 = 1,54).
2. Lumina solară cade pe suprafaţa unui mediu dielectric al cărui indice
de refracţie este egal cu 1 / √ 2 . Să se calculeze valoarea unghiului de incidenţă
ştiind că lumina reflectată este total polarizată.
REPETAŢI ! Legile reflexiei şi refracţiei luminii.

46
Capitolul OPTICA GEOMETRICĂ
,
,
 Deducerea formulelor oglinzilor sferice şi a lentilelor subţiri.
Aplicarea lor la rezolvarea problemelor.
 Cunoaşterea fenomenului de reflexie totală a luminii.
 Definirea dispersiei luminii.
 Caracterizarea instrumentelor optice.
§ 12. Noţiuni generale.

§ 13. Oglinzi sferice.
§ 14. Reflexia totală. Fibre optice.
§ 15.* Prisma optică triunghiulară.
§ 16. Dispersia luminii. Descompunerea spectrală.
§ 17. Lentile subţiri.
§ 18. Instrumente optice.
„Am văzut astfel cum cauza

culorilor nu stă în corpuri, ci în
lumină şi de aceea avem toate
motivele să considerăm lumina
ca o substanţă. Dar nu este aşa
de uşor a defini în mod indis-
cutabil ce este lumina, de ce se
refractă ea şi prin ce mijloace
sau acţiuni provoacă ea în spi-
ritul nostru noţiunea culorilor.
Eu nu vreau să confund aici
ipoteza cu certitudinea.”
I. Newton («Optica – I»)
49
47
Capitolul 2. Optică geometrică
§ 12. Noţiuni generale
În capitolul precedent aţi studiat fenomene care şi-au găsit o interpretare sati-
sfăcătoare, admiţînd natura ondulatorie a luminii. Există însă un şir de fenomene
optice, precum umbra şi penumbra corpurilor, eclipsele, formarea imaginilor obiec-
telor în oglinzi şi lentile, explicarea cărora nu cere cunoaşterea naturii luminii. Ace-
stea şi alte fenomene pot fi tratate folosind unele noţiuni, principii şi legi ale opticii
geometrice, pe care le reamintim.
Paralel Convergent Divergent Fie avem o sursă de lumină punctiformă.
Se ştie (vezi Fizică, cl. a VIII-a) că în me-
diile omogene* şi izotrope lumina emisă
de sursă se propagă rectiliniu. Linia, după
care se propagă lumina, se numeşte rază de
lumină (sau raza luminoasă). Ea se repre-
Fig. 2.1. Tipuri de fascicule luminoase.
zintă printr-un segment de dreaptă orientat
în sensul de propagare a luminii. Un ansamblu (“mănunchi”) de raze se numeşte fas-
cicul de lumină. Fasciculele poate fi paralel, convergent sau divergent (fig. 2.1.).
Experimental au fost stabilite următoarele principii:
• Principiul propagării rectilinii a razelor de lumină în mediile omogene şi
izotrope. Existenţa umbrei obiectelor este o consecinţă evidentă a acestui principiu.
• Principiul propagării independente a razelor de lumină: la intersecţia a două
sau mai multe raze de lumină direcţiile iniţiale de propagare nu se schimbă, iar efec-
tele produse de lumina provenită de la una din surse nu depind de prezenţa celorlalte.
De exemplu, dacă se obturează una din raze, atunci traseul şi intensitatea celor-
lalte nu se modifică.
• Principiul inversiunii drumului razelor de lumină: între două puncte ale unui
mediu lumina se propagă în ambele sensuri pe acelaşi drum. Dacă sursa luminoasă
şi punctul de observaţie se schimbă cu locurile, adică se inversează sensul de propa-
gare a luminii, forma drumului nu se modifică.
Optica geometrică, ca mecanica şi termodinamica, este o teorie de tip axioma-
tic: plecînd de la un număr restrîns de principii fundamentale ea permite obţinerea
unui număr mare de rezultate importante în aplicaţii.
REŢINEŢI !
La baza opticii geometrice stau noţiunea de rază luminoasă şi trei principii:
principiul propagării rectilinii; principiul propagării independente şi prin-
cipiul reversibilităţii razelor de lumină.
? ÎNTREBĂRI
1. Care medii se numesc omogene? Dar izotrope?
2. Ce noţiuni şi principii stau la baza opticii geometrice?
REPETAŢI ! Legile reflexiei luminii (§ 3). Oglinda plană (Fizică, cl. a VIII-a).
* Un mediu este omogen dacă proprietăţile lui (de exemplu, densitatea) sînt aceleaşi în toate
punctele. Mediul este izotrop dacă proprietăţile sale (de exemplu, viteza de propagare a luminii)
sînt aceleaşi în toate direcţiile.
50
48
§ 13. Oglinzi sferice
Suprafeţele reflectătoare de lumină pot fi plane sau curbate, în particular, sferice.

O calotă sferică, bine poleită, care reflectă total lumina incidentă, reprezintă oglinda
sferică.
Caracteristicile oglinzilor sferice. Oglinda sferică este concavă dacă faţa
reflectătoare este partea interioară a calotei şi convexă dacă faţa reflectătoare este
partea exterioară a calotei(fig. 2.2 a, b).
R S M
h R αα
N Axa α
F O
C F O C f
S´
a) Concavă b) Convexă c) Vîrful Fig. 2.3. Relaţia dintre distanţa focală şi

Fig. 2.2. Caracteristicile oglinzilor sferice. raza de curbură ale oglinzii sferice.
Centrul C al sferei şi raza ei R se mai numesc centrul optic, respectiv rază de
curbură a oglinzii. Axa calotei (dreapta CO) este axa optică principală a oglinzii,
iar intersecţia ei cu oglinda (punctul O) – vîrful oglinzii (fig. 2.2. c).
Fie SM o rază de lumină ce cade pe o oglindă sferică concavă paralel cu axa
optică principală (fig. 2.3.).
Razele, care se propagă în vecinătatea imediată a axei optice principale (h << R),
poartă denumirea de raze paraxiale. În raţionamentele ulterioare ne vom referi
numai la acest tip de raze.
Să construim raza de lumină reflectată MS´. În acest scop, unim centrul optic C
cu punctul M şi notăm SMC = α. Segmentul CM = R este, prin definiţie, perpen-
dicular pe oglindă. Deoarece unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenţă, avem
SMC = CMS´ = α .
Raza reflectată MS´ va intersecta axa optică în punctul F, numit focarul oglin-
zii. Distanţa de la vîrful oglinzii pînă la focar OF = f se numeşte distanţă focală, iar
planul ce trece prin focar, perpendicular pe axa optică principală – plan focal.
Să demonstrăm că:
distanţa focală f a oglinzii sferice este egală cu jumătate din raza ei de curbură R:
. (13.1)
Analizăm cazul oglinzii concave (fig. 2.3.). Observăm două perechi de unghiuri
egale:
OCM = SMC, ca unghiuri interne alterne, şi SMC = FMC, în baza
legii reflexiei luminii.
51
49
Atunci, triunghiul CFM este isoscel şi CF = FM. Raza SM fiind paraxială,
punctele M şi O sînt situate foarte aproape unul de altul şi se poate considera că
FM = FO = f. Întrucît CF + FO = R iar CF = FO = f, găsim 2f = R sau f = R / 2 c.t.d.
Se poate demonstra (demonstraţia o omitem) că relaţia (13.1) rămîne valabilă şi
cazul oglinzii convexe.
Raze de lumină cu drum cunoscut. Din legile reflexiei luminii, semnificaţia
focarului F şi centrului optic C al oglinzii, rezultă mersul cunoscut a patru raze de-
numite raze standard sau raze caracteristice, (fig 2.4.), descrise în tabelul 7.1.
S M S M´
L´ S´
D´
C F
O
O´ F C
D
S´
a) b)
L
Fig. 2.4. Mersul razelor de lumină cu drum cunoscut în oglinda sferică concavă (a)
şi în oglinda convexă (b).
Tabelul 7.1.
Oglinda concavă Oglinda convexă
Raza SL vine în centrul optic C al Raza SL´ vine spre centrul optic C
oglinzii; după reflexie ea revine pe direc- al oglinzii; după reflexie ea revine pe
ţia iniţială direcţia iniţială
Raza SM este paralelă cu axa optică Raza SM ´ este paralelă cu axa
principală; după reflexive ea trece prin optică principală; după reflexie ea este
focarul real F al oglinzii orientată astfel încît prelungirea ei trece
prin focarul virtual F al oglinzii
Raza SD trece prin focarul real F Raza SD´ vine spre focarul virtual
al oglinzii; după reflexie ea se propagă F al oglizii; după reflexie ea se propagă
paralel cu axa optică principală paralel cu axa optică principală
Raza SO vine în vîrful O al oglin- Raza SO´ vine în vîrful O´ al oglin-
zii, unde se reflectă sub un unghi egal cu zii, unde se reflectă sub un unghi egal cu
cel de incidenţă cel de incidenţă
Punctul de intersecţie S´ al razelor standard sau a prelungirilor acestora este
imaginea reală, respectiv, virtuală a punctului luminos S.
Construcţia grafică a imagini în oglinzile sferice. De fapt, pentru a construi
imaginea unui punct într-o oglindă sferică este suficient să folosim două din cele
patru raze de lumină cu mersul cunoscut. Ştiind cum se obţine imaginea unui punct
în oglindă, se poate găsi şi imaginea obiectelor, construind imaginea fiecărui punct
al obiectului în parte. În fig. 2.4. obiectul este considerat, pentru simplitate, liniar
şi perpendicular pe axa optică a oglinzii sferice.
52
50
Formula oglinzii sferice. Metoda de construcţie grafică (cu ajutorul riglei şi
al compasului) a imaginilor este o metodă aproximativă, puţin efectivă în practică.
Din această cauză, se recurge la o altă modalitate de obţinere a imaginii. Ea constă
în stabilirea unei relaţii algebrice, între poziţia obiectului, poziţia imaginii şi distanţa
focală a oglinzii, numită formula oglinzii sferice.
Pentru caracterizarea obiectelor şi imaginilor în oglindă s-a adoptat următoarea
convenţie de semne:
• Obiectul luminos se plasează întotdeauna în stînga oglinzii. Sensul de propa-
gare a razelor de lumină de la stînga la dreapta se consideră „pozitiv”.
• Se introduce un sistem de coordonate dreptunghiular XOY cu originea în vîrful O
al oglinzii şi cu axele OX şi OY orientate în lungul şi, respectiv, perpendicular pe
axa optică principală. Astfel, abscisa x şi ordonata y ale punctelor aflate în dreapta
şi în sus de la origine sînt pozitive, iar cele aflate în stînga şi în jos – negative.
Să examinăm, pentru a fixa ideile, o oglindă concavă (fig 2.5.).
Construim imaginea A´B´ a obiectu- Y
lui AB, folosind două raze standard: BL, B –R
–f
care trece prin centrul oglinzii şi BO, y
care vine prin vîrful ei. În conformitate
A´ F
cu convenţia de semne, notăm: A O X
C – y´
• distanţa de la oglindă la obiect
OA = – x ; B´
• distanţa de la oglindă la imagine – x´
OA´ = – x´; – x
• raza curburii OC = – R ;
Fig. 2.5. Deducerea formulei oglinzii sferice.
• înălţimea obiectului AB = y ;
• înălţimea imaginii A´B´ = – y´ ;
• distanţa focală OF = – f .
Triunghiurile dreptunghice AOB şi AÓB´ sînt asemenea. Atunci:
sau , de unde . (13.2)
Raportul M dintre înălţimea y´ a imaginii şi înălţimea y a obiectului prin

definiţie este mărire liniară a oglinzii:
. (13.3)
Luînd în vedere (13.2), pentru mărirea oglinzii M rezultă:

. (13.4)
Triunghiurile dreptunghice ACB şi C , fiind şi ele asemenea, găsim:

sau , .
53
51
Utilizînd relaţia (13.2), avem:
.
Aducînd la numitorul comun şi împărţind la x´xR, obţinem expresia:
. (13.5)
care, ţinînd cont de (13.1), ia forma:
. (13.6)
Relaţiile (13.5) şi (13.6) poartă denumirea de formula oglinzii sferice.

De notat: Formula oglinzii sferice şi expresia pentru mărirea oglinzii rămîn
valabile, indiferent de forma oglinzii – convexă ori concavă şi de poziţia obiectului
faţă de aceasta.
REŢINEŢI !
 Imaginea unui punct luminos în oglinda sferică se construieşte folosind
două din cele patru raze caracteristice paraxiale.
 Coordonata obiectului x, coordonata imaginii şi distanţa focală f a oglin-
zii sînt legate prin formula oglinzii sferice .
 Mărirea liniară M a oglinzii sferice este raportul dintre înălţimea a im-
aginii şi înălţimea y a obiectului .
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 13.1. Un obiect cu înălţimea de 0,1 m este plasat la
| y | = 0,1 m; distanţa de 5,0 m de la vîrful unei oglinzi concave cu raza de
| x | = 5,0 m; curbură de 2,0 m. Să se determine poziţia imaginii, mărirea
| R | = 2,0 m. oglinzii şi înălţimea imaginii.
x´ – ? M – ? y´ = ? Y
x
Rezolvare
• Reprezentăm schematic oglinda, obiec- y
C F
tul şi imaginea lui; introducem sistemul de co-
y´– ? O X
ordonate XOY ca în fig. 2.6. Aplicînd formula x´– ?
oglinzii sferice, găsim poziţia x´ a imaginii:
. Fig. 2.6.
• Stabilim semnele datelor din enunţ y = 0,1 m, x = – 5 m, R = – 2 m şi efectuăm

calculele numerice:
.
54
52
• Mărirea M a oglinzii se determină cu ajutorul formulei:

.
• Calcule numerice:
.
• Înălţimea imaginii se află utilizînd definiţia măririi liniare a lentilei:

.
Calcule numerice:
.
Interpretarea rezultatelor: imaginea este reală (întrucît se află în faţa oglinzii,

x < 0), micşorată (fiindcă | M | < 1) şi inversată (deoarece M < 0).
Răspuns: x´ = – 1,25 m; M = 1/4; y´ = – 0,025 m.
Se dă: 13.2. O oglindă convexă are raza de curbură egală cu
R = 47,0 cm; 47,0 cm. Ştiind că imaginea este de trei ori mai mică decît obiec-
M = 1 / 3. tul, să se determine:
x – ? x´ – ? a) poziţia obiectului şi b) poziţia imaginii.
Rezolvare Y
• Reprezentăm schematic oglinda, obiec-
tul şi imaginea lui; introducem sistemul de co-
ordonate XOY ca în fig. 2.7.
Aplicăm formula oglinzilor sferice şi for- O
mula măririi liniare a oglinzii: x–? x´– ? F C X
Fig. 2.7.
• Rezolvăm sistemul din două ecuaţii în raport cu necunoscutele x şi x´:
• Calcule numerice:
Interpretarea rezultatelor: imaginea este virtuală (deoarece se află în spatele

oglinzii x´ > 0), micşorată (fiindcă M < 1) şi dreaptă (M > 0).
Răspuns: x = – 47,0 cm; x´ = 15,7 cm .
55
53
? ÎNTREBĂRI
1. Care raze de lumină se numesc paraxiale?
2. Care este relaţia dintre raza de curbură şi distanţa focală a oglinzii
sferice?
3. Care raze de lumină caracteristice pentru oglinzile sferice cunoaşteţi?
4. Ce imagini poate forma oglinda concavă? Dar cea convexă?
5. Ce se înţelege prin mărirea liniară a oglinzii sferice?
6. Care este formula oglinzii sferice?
1. Un obiect se află la distanţa de 1 m de la oglinda sferică concavă cu raza

de curbură de 20 cm. Găsiţi poziţia imaginii obiectului. Caracterizaţi-o.
2. La ce depărtare de la o oglindă concavă cu distanţa focală de 20 cm
trebuie plasat un obiect pentru ca imaginea lui să fie de 5 ori mai mare decît
obiectul?
3. Un obiect se află la distanţa de 4 cm de la o oglindă concavă cu distanţa
focală de 6 cm. Unde se formează imaginea şi care este mărimea lentilei?
4. În faţa unei oglinzi concave cu distanţa focală de 20 cm este aşezat vertical
un obiect cu înălţimea de 5 cm la distanţa de 30 cm de oglindă. Aflaţi: a) distanţa
de la oglindă la imagine; b) înălţimea imaginii; c) locul unde trebuie plasat obiec-
tul pentru a obţine o imagine virtuală cu înălţimea de 10 cm.
5. Un obiect este situat la 1 m depărtare de la o oglindă sferică convexă cu
raza de curbură de 30 cm. Unde se află imaginea obiectului?
6. O oglindă convexă are raza de curbură egală cu 60 cm. La distanţa de
10 cm de la oglindă este aşezat un obiect cu înălţimea de 2 cm. Găsiţi poziţia şi
înălţimea imaginii.
7. O oglindă convexă micşorează de 5 ori imaginea obiectului situat la 2 m
în faţa ei. Determinaţi distanţa focală şi raza de curbură a oglinzii.
8. Un punct luminos se află pe axa optică principală a unei oglinzi convexe,
la distanţa de 150 cm de vîrful ei. Calculaţi distanţa dintre imagine şi obiect.
9. În calea unui fascicul de lumină convergent este plasată o oglindă sferică
convexă, astfel încît vîrful acesteia se află la distanţa de 0,2 m de la punctul de
convergenţă. Ştiind că raza de curbură a oglinzii este de 0,6 m, calculaţi la ce
distanţă de la oglindă trebuie plasat un corp luminos pentru ca imaginea lui să se
formeze în punctul de convergenţă.
10. Un obiect cu înălţimea de 10 m este dispus la 80 cm faţă de oglinda
concavă cu raza de curbură 120 cm. La distanţa de 220 cm de această oglindă,
coaxial cu ea, se aşază o oglindă convexă cu distanţa focală de 40 cm. Determinaţi
poziţia, înălţimea şi tipul imaginii finale.
REPETAŢI ! Legile refracţiei luminii.

56
54
§ 14. Reflexia totală a luminii
Să revenim la fenomenul de refracţie al luminii la frontiera de separaţie a două

medii omogene, izotrope şi transparente diferite cu indicii de refracţie n1, respectiv n2.
Analizăm două situaţii diferite.
1. Raza de lumină se îndreaptă dintr-un mediu mai puţin refringent spre un me-
diu mai refringent (de ex. din aer în sticlă, fig. 2.8. a).
Din legea refracţiei n1 sin i = n2 sin r şi condiţia n1 < n2 , găsim:
sin i > sin r sau i > r .
Valoarea maximă a unghiului de incidenţă fiind i = 90° (incidenţa razantă),
rezultă că unghiul de refracţie corespunzător r < 90° . Aceasta înseamnă că: toate
razele de lumină ce se propagă într-un mediu mai puţin refringent, pătrund obliga-
toriu în mediul mai refringent învecinat.
2. Lumina se îndreaptă dintr-un mediu mai refringent într-un mediu mai puţin
refringent (din sticlă în apă, fig. 2.8. b).
De data aceasta, n2 sin i = n1 sin r şi n1 < n2 . Obţinem:
sin i < sin r sau i < r .
Prin refracţie, raza incidentă se îndepărtează de normală. Dacă unghiul de
incidenţă i creşte, unghiul de refracţie r creşte şi el pînă devine r = 90° – are loc
refracţia razantă a luminii. Unghiul de incidenţă respectiv ia o valoare limită i lim
determinată de condiţia :
n2 sin i lim = n1 sin 90°,
n1
de unde sin i lim = . (14.1.)
n2
N i1 < i lim
Refracţia i2 > i lim
i Refracţia
Aer (n1) 90° razantă
Sticlă (n2)
i lim i2
i1 Reflexia
r totală
a) Sursă de lumină b)
Fig. 2.8. Refracţia (a) şi reflexia totală (b) a luminii.
• Ce se întîmplă dacă unghiul de incidenţă depăşeşte unghiul limită, i > i lim ?

Experimentul arată că:
începînd cu unghiurile i > i lim , lumina nu mai pătrunde în mediul mai refrin-
gent şi toate razele de lumină incidente se reflectă de la suprafaţa de separaţie,
care se comportă ca o oglindă plană.
Acest fenomen se numeşte reflexie totală, iar unghiul i lim – unghi limită de
reflexie totală.
57
55
Fibrele optice. La sigur că aţi auzit de internet şi telefonie prin fibrele optice.
• Dar ce este o fibră optică propriu zisă?
Fibra optică este un fir subţire, lung, constituit din două straturi cilindrice de
materiale transparente (de ex. sticlă) suprapuse (fig. 2.9.).
Manta Stratul central, numit miez, are indi-

Miez Înveliş protectoare cele de refracţie nc mai mare decît indicele
de refracţie al stratului periferic np – numit
înveliş. O „mantă” din plastic protejează în-
tregul ansamblu. Diametrul fibrelor variază
(de la 10 pînă la 50 μm) în funcţie de des-
tinaţia lor.
Fig. 2.9. Fibra optică. Lumina ce pătrunde în fibră prin capătul
ei, dată fiind condiţia nc > np , suferă mai
multe reflexii totale la suprafaţa miez – în-
i
i veliş şi ajunge la celălalt capăt, chiar dacă
fibra este puternic curbată (fig. 2.10.). Ast-
fel, fibra optică se comportă ca un conductor
i > i lim de lumină care transportă energia luminoasă
tot aşa cum un fir de cupru transportă ener-
gia electrică de la generator la receptor.
Evident că mediul prin care se propagă
lumina trebuie să fie foarte pur şi transpar-
ent. De exemplu, fibrele performante conţin
10 – 6 g de impurităţi pe kilogram şi absorb
Fig. 2.10. Fibra optică ghidează lumina doar 1% din lumina incidentă pe o distanţă
incidentă. de o sută de metri.
O aplicaţie frecventă a fibrelor optice constă în transmiterea imaginilor printr-un
„mănunchi” de fibre unite într-un „cordon” flexibil numit endoscop. Endoscoapele
sînt utilizate pentru cercetarea obiectelor altfel inaccesibile, precum stomacul, in-
testinele etc. – în medicină şi în interiorul motoarelor, furnalelor, unele zone ale
reactoarelor nucleare etc. – în industrie.
O altă aplicaţie importantă este legată de telecomunicaţii. Frecvenţa mare a
radiaţiei luminoase (10 15 Hz) face posibilă transmiterea unui volum mult mai mare
de informaţie decît cel obţinut prin undele radio (10 11 Hz). Dacă luăm în vedere di-
mensiunile şi masa mică a fibrelor optice, faptul că propagarea luminii prin cabluri
nu poate fi „piratată” din exterior – lucru foarte important în transmiterea secretă
a informaţiei, devine clar avantajul fibrelor optice în comparaţie cu cele din cupru
utilizate preponderent în zilele noastre.
58
56
§ 14. Reflexia totală a luminii
REŢINEŢI !
 O rază de lumină trece dintr-un mediu mai puţin refringent în unul mai
refringent indiferent de unghiul de incidenţă.
 O rază de lumină trece dintr-un mediu mai refringent în unul mai puţin
refringent numai dacă unghiul de incidenţă este inferior unghiului limită
de reflexie totală i ≤ i lim .
 În cazul în care i > i lim , toate razele de lumină incidente suferă o reflexie totală.
 Fibrele optice constituie o aplicaţie modernă a fenomenului de reflexie
totală.
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 14.1. Determinaţi unghiul limită de reflexie totală la graniţa
ns = 1,5 ; de separaţie dintre sticlă, cu indicele de refracţie 1,5 şi apă,cu
na = 1, 33. indicele de refracţie 1,33.
i lim – ? Rezolvare:
na
Ungiul limită i lim verifică relaţia: sin i lim = n .
s
na
Deci: i lim = arcsin .
ns
Calcule numerice:
1,33
i lim = arcsin ≈ 1,09 rad = 62°27´26´´.
1,5
Răspuns: unghiul de refracţie limită este de 1,09 rad sau 62°27´26´´.
? ÎNTREBĂRI
1. În ce condiţii se manifestă reflexia totală a luminii?
2. Ce reprezintă o fibră optică?
3. Cum se formează mirajele?
1. Indicile absolut de refracţie al sticlei este de 1,53, iar al diamantului de

2,42. Calculaţi unghiul limită de reflexie totală pentru frontierele: a) aer – dia-
mant; b) aer – sticlă în cazul cînd unghiul de refracţie în sticlă este egal cu ung-
hiul limită al frontierei aer – diamant.
2. Într-o fibră optică, lumina este transmisă printr-un miez de sticlă cu indi-
cile de refracţie 1,48. Miezul este înconjurat de un înveliş tot din sticlă, dar cu
indicile de refracţie 1,46. Calculaţi unghiul limită la graniţa miez – înveliş.
59
57
§ 15.* Prisma optică triunghiulară
Prisma optică este o piesă confecţionată dintr-un material transparent omogen, separat de
mediul ambiant prin feţe plane neparalele. Ea este utilizată frecvent în multiple dispozitive tehnice.
Vom studia prisma optică triunghiulară (fig. 2.11).
Dreapta după care se intersectează feţele
a plane este muchia prismei, iar unghiul diedru A
u chi dintre feţe – unghiul prismei. Faţa opusă muchi-
M
ei este baza prismei. Orice secţiune a prismei,
formată de un plan perpendicular pe muchie, se
numeşte secţiune principală.
• Care este mersul unei raze de lumină mo-
Secţiunea nocromatică ce cade oblic pe o prismă optică
Baza transversală triunghiulară?
Fig. 2.11. Prisma optică triunghiulară. Studiu calitativ. Să analizăm cazul cu cele
mai multe aplicaţii practice, cînd indicile de
refracţie n al mediului din care este făcută prisma
A (de regulă sticlă) este mai mare decît cel al me-
diului înconjurător (de obicei aerul n aer = 1).
Raza incidentă SI, conţinută în planul
D
P N ´ secţiunii principale a prismei (fig. 2.12), ajungînd
N I´ i´ în punctul de incidenţă I, se refractă după linia
I II ´ , apropiindu-se de normala N.
i r r´ S´ La rîndul său, raza II ´ , trecînd prin faţa a
S A doua a prismei (în punctul de ieşire I ´ ), se mai
refractă o dată, îndepărtîndu-se de normala N´
Aer Aer şi formînd raza emergentă I ´ S´. Bilanţul acestor
două refracţii este următorul:
Sticlă
O prismă cu indicele de refracţie mai mare
Fig. 2.12. Mersul razelor de lumină în prisma ca cel al mediului ambiant deviază raza de
triunghiulară. lumină incidentă spre baza sa.
Studiul cantitativ al mersului razelor de lumină prin prismă.
• Refracţia pe faţa prin care intră lumina. Notînd cu i unghiul de incidenţă şi cu r unghiul de
refracţie a luminii în punctul I şi aplicînd legea refracţiei, putem scrie:
sin i = n sin r . (15.1)
• Refracţia pe faţa prin care iese lumina. Dacă raza luminoasă II ´ nu suferă o reflexie totală
pe faţa de ieşire, atunci, conform legii refracţiei, avem
n sin r´ = sin i´, (15.2)
unde i´ şi r´ sînt unghiul de incidenţă şi, respectiv, unghiul de refracţie al razei II ´ .
• Relaţia dintre unghiurile r, r´ şi A o găsim egalînd suma unghiurilor din triunghiul IAA´
cu 180°:
A + (90 – r) + (90 – i) = 180°.
De unde A = r + r ´. (15.3)
• Deviaţia razei de lumină. Prelungirile razei incidente şi a celei emergente se intersectează
în punctul P. Unghiul D este unghiul de deviaţie a luminii după trecerea ei prin prismă.
Suma unghiurilor din triunghiul IPI ´ fiind egală cu 180°, avem:
(180 – D) + (i – r) + (i´ – r´) = 180°.
de unde, ţinînd cont de relaţia (15.3), obţinem:
D = i + i´ – A. (15.4)
60
58
§ 15. Prisma optică triunghiulară
Relaţiile (15.1) – (15.4) se numesc formulele prismei optice .
• În ce condiţii raza de lumină intrată în prismă iese din ea prin faţa laterală ?
Unghiul de refracţie r al luminii pe faţa de intrare a prismei satisface inegalitatea:
r < i lim ,
unde i lim este unghiul limită la reflexia totală pe frontiera aer – sticlă. Odată intrată în prismă,
raza iese prin faţa laterală dacă r ´ < i lim .
Ţinînd cont de relaţia A = r + r´, obţinem condiţia de emergenţă a luminii:
A < i lim . (15.5)
Condiţia (15.5) fiind necesară nu este însă şi suficientă.
Prisma cu reflexie totală. Prisma, în care rază de lumină incidentă suferă una sau mai multe
reflexii totale înainte de a ieşi din ea, se numeşte prismă cu reflexie totală. În cele mai frecvente
cazuri, secţiunea ei principală reprezintă un triunghi dreptunghic isoscel (fig. 2.13.).
Prismele cu reflexie totală au o aplicaţie
largă în instrumentele şi aparatele optice. Să
examinăm două dintre acestea:
45°
1. Raza incidentă este perpendiculară pe
una din feţele prismei (fig. 2.13. a). În acest caz,
raza luminoasă ajunge la baza ei sub un unghi
de incidenţă de 45° şi suferă o reflexie totală,
deviind cu 90°. Baza prismei se comportă ca
o oglindă aşezată sub un unghi de 45° faţă de a)
direcţia razei incidente. Această proprietate a
prismei se utilizează în construcţia periscoapelor
– instrumente destinate vizualizării obiectelor
aflate mai sus de ochiul observatorului (de ex. a
obiectelor aflate pe suprafaţa apei cînd observa-
torul se găseşte într-un submarin).
2. Raza incidentă este perpendiculară pe
baza prismei (fig. 2.13. b). De data aceasta, raza
luminoasă suferă două reflexii totale pe feţele
prismei, fiind deviată cu 180°. Imaginea obiec-
tului este răsturnată. Un astfel de amplasament b)
al prismei se practică la confecţionarea binoc- Fig. 2.13. Prisme cu reflexie totală.
lurilor.
REŢINEŢI !
Prisma optică, confecţionată dintr-o substanţă mai refringentă decît mediul înconjurător,
deviază raza de lumină incidentă spre baza sa.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce reprezintă prisma optică?
2. Care sînt caracteristicile principale ale prismei optice?
3. Ce se subînţelege prin unghiul de deviaţie?
4. Ce se numeşte prismă cu reflexie totală?
5. Ce aplicaţii ale prismei optice cunoaşteţi?
REPETAŢI ! Lentile sferice. Construirea imaginilor în lentile. (Fizică, cl. a VIII-a.)

Refracţia luminii (Fizică, cl. a XII-a, § 6).
61
59
§ 16. Dispersia luminii. Descompunerea spectrală
Se ştie că lumina albă prezintă un ansamblu de unde electromagnetice monocro-

matice de frecvenţe şi, deci, de culori diferite.
• Depinde oare viteza de propagare a luminii de frecvenţa ei ?
Răspunsul a fost găsit pe cale experimentală. S-a dovedit că viteza de propa-
gare c a luminii în vid nu depinde de frecvenţa acesteia, fiind o constantă universală
(c = 300 000 km /s), iar într-un mediu dat, dimpotrivă, viteza luminii depinde de
frecvenţa ei.
Dependenţa vitezei de propagare V a luminii într-un mediu de frecvenţa ν a
acesteia: V = f (ν) se numeşte dispersia luminii, iar mediile în care se constată
o atare dependenţă – medii dispersive.
În majoritatea mediilor (de ex., în sticlă, apă), lumina cu frecvenţă mai mică se
propagă mai repede decît lumina cu frecvenţă mai mare. În acest caz, dispersia se
numeşte normală. Se realizează şi situaţia inversă, mai rar întîlnită, cînd lumina cu
frecvenţă mai mică se propagă mai încet decît lumina cu frecvenţa mai mare (de ex.,
în vaporii de iod şi soluţia de fuxină), dispersia fiind numită anomală.
Punerea în evidenţă a fenomenului de dispersie se bazează pe faptul că, la
graniţa de separare a două medii, dispersia este, de regulă, însoţită de refracţia lu-
minii. Într-adevăr, deoarece viteza V a luminii depinde de frecvenţa ei, indicile de
refracţie n = c / V al mediului va depinde şi el de frecvenţă: n = f (ν). Atunci, la o
incidenţă oblică i a unei raze de lumină albă, unghiurile de refracţie r ale compo-
nentelor monocromatice vor fi diferite. Bunăoară, pentru raza roşie şi cea violetă, în
virtutea legii refracţiei, avem:
sin i / sin i roşu = n roşu şi sin i / sin i verde = n verde ,
de unde:
.
Întrucît v v iole t < v ro ş u , rezultă: n ro ş u < n v i o l et şi r vi o l et > r ro şu .

Fenomenul de variaţie a indicelui de refracţie n al mediului în funcţie de
frecvenţa ν (sau lungimea de undă λ) a luminii se numeşte şi el dispersie:
n = f (ν).
Remarcă: Cînd se vorbeşte despre indicele de refracţie, este necesar să se pre-
cizeze frecvenţa luminii la care acesta se referă. Un mediu dispersiv are atîţi indici
de refracţie cîte frecvenţe (culori) conţine lumina incidentă.
Dispersia se observă de obicei cu o prismă optică triunghiulară, fiindcă prisma,
refractînd lumina pe două feţe laterale, amplifică efectul. Să luăm o sursă ce emite
un fascicul de lumină albă (de ex. un bec electric, soarele etc.). În calea luminii se
plasează o prismă de sticlă astfel încît o parte din fascicul să o străbată (fig. 2.14.).
Fasciculul ieşit din prismă nimereşte pe ecranul plasat în spatele acestuia, formînd o
dungă colorată – spectrul de dispersie. Exceptînd nuanţele, se observă următoarele
şapte culori principale: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet, enume-
rate în ordinea creşterii deviaţiei.
62
60
§ 16. Dispersia luminii. Descompunerea spectrală
Ecran
Lumina albă
Domeniul
infraroşu 800 nm < λ i r < 1 mm
R
roşu
oranj
galben Spectrul vizibil
verde
albastru 400 nm < λ v < 800 nm
indigo
violet
V Domeniul 10 nm < λ u v < 400 nm
Prismă ultraviolet
Fig. 2.14. Dispersia luminii albe în prisma optică.
Domeniul infraroşu şi ultraviolet ale spectrului vizibil. Cercetările spectru-
lui luminii albe au arătat că atît în afara domeniului roşu, cît şi în afara domeniului
violet există radiaţii invizibile, nepercepute de ochiul omenesc.
Radiaţiile care se dispun în spectrul luminii albe dincolo de domeniul roşu se
numesc radiaţii infraroşii (IR). Ele manifestă o acţiune termică pronunţată şi au
lungimile de undă cuprinse între 800 nm şi 1 mm.
Radiaţiile situate dincolo de domeniul violet al spectrului vizibil se numesc
radiaţii ultraviolete (UV). Ele posedă o acţiune chimică pronunţată şi au lungimile
de undă cuprinse între 10 nm şi 400 nm.
REŢINEŢI !
 Fenomenul dependenţei vitezei luminii, deci şi a indicelui de refracţie n
al mediului în care se propagă lumina de frecvenţa acesteia, se numeşte
dispersie a luminii: n = f (ν).
 În afara spectrului de lumină vizibil se află domeniile infraroşu şi ultra-
violet, nepercepute de ochiul omului.
13.1. În tabelul alăturat sînt daţi indicii absoluţi de refracţie n ai sticlei flint şi
crown* în funcţie de lungimea de undă λ a luminii vizibile în vid.
Tabelul 7.2.
Indicele absolut de refracţie n
Nr. Lungimea de undă λ Culoarea
Sticlă flint Sticlă crown
1. 656,3 roşu 1,6444 1,5145
2. 589,3 galben 1,6499 1,5170
3. 546,1 verde 1,6546 1,5191
4. 480,0 albastru 1,6648 1,5235
5. 404,7 violet 1,6852 1,5318
* Flint şi crown – denumiri de calităţi de sticlă specială.
63
61
a) Să seDispersia
§ 16. construiască graficulDescompunerea
depen- n
a) Să se construiască luminii.
graficul depen- n spectrală
denţei n = f (λ) pentru sticla flint. b) Din nviolet = 1,6880
denţei n = f (λ) pentru sticla flint. b) Din 1,6800 nviolet = 1,6880
graficul
Se ştieobţinut să se albă
că lumina determine
prezintă indicile
un ansamblu de unde electromagnetice monocro-
graficul obţinut să se determine indicile 1,6800
matice de frecvenţe
de refracţie pentru lumina şi, deci,cude lungimea
culori diferite.
de refracţie pentru lumina cu lungimea 1,6700 1,6700
de undă λ 1 = 550
• Depinde n mviteza
oare . c) Să se calculeze a luminii
de undă λ 1 = 550 n m . c) Sădesepropagare
calculeze 1,6600 de frecvenţanverde ei ?
= 1,6530
vitezele luminii
Răspunsul cu lungimile de undă 1,6600
experimentală. S-a doveditnverde
vitezele luminiia fost găsit pe cale
cu lungimile de undă că =viteza
1,6530de propa-
λgare
2 =c 650 n m
a luminii şi λ = 400 n m . 1,6500
acesteia, fiind o constantănnroşu = 1,6450
λ 2 = 650 n m şi înλ 3vid3 nu depinde
= 400 n m . de frecvenţa 1,6500 universală
roşu = 1,6450
(c = 300 000 km /s), iar într-un mediu dat,1,6400 1,6400
dimpotrivă, viteza luminii depinde de
400 450 500 550 600 650 λ, nm
frecvenţa ei. 400 450 500 550 600 650 λ, nm
Fig. 2.15.
Dependenţa vitezei de propagare V a luminii într-un Fig. mediu2.15.de frecvenţa ν a
acesteia: V = f (ν) se numeşte dispersia Rezolvare luminii, iar mediile în care se constată
Rezolvare
oa)atare
Alegem dependenţă
un sistem–de medii dispersive.
coordonate rectangulare şi depunem în abscisă lungim-
a) Alegem un sistem de coordonate rectangulare şi depunem în abscisă lungim-
ile deÎnundă, iar în ordonată
majoritatea mediilor ––(deindicii
ex., îndesticlă,
refracţie.
apă),Utilizăm
lumina cu scările: pentru
frecvenţă mailungimile
mică se
ile de undă, iar în ordonată indicii de refracţie. Utilizăm scările: pentru lungimile
de undă 1mai
propagă cmrepede
– 50 nm, decît pentru
lumina indicele
cu de refracţie
frecvenţă mai 1 cmÎn
mare. – acest
0,01.caz,
Trasăm graficul
dispersia se
de undă 1 cm – 50 nm, pentru indicele de refracţie 1 cm – 0,01. Trasăm graficul
dependenţei
numeşte n =
normală. f (λ) (fig.
Se(fig. 2.15.).
realizează
dependenţei n = f (λ) 2.15.). şi situaţia inversă, mai rar întîlnită, cînd lumina cu
b) Dinmai
frecvenţă graficul
mică se obţinut
propagăgăsim:
mai încet decît lumina cu frecvenţa mai mare (de ex.,
b) Din graficul obţinut găsim:
pentrudeλiod
în vaporii = 550
şi nm
soluţia indicile
de dispersianfiind
de refracţie
fuxină), numită anomală.
= 1,6530;
pentru λ11 = 550 nm indicile de refracţie n11 = 1,6530;
pentru λ2în
Punerea evidenţă
= 650 a fenomenului
nm indicile de refracţie n2 = 1,6450;
de dispersie se bazează pe faptul că, la
pentru λ2 = 650 nm indicile de refracţie n2 = 1,6450;
graniţa pentru λ = 400a nm
de separare douăindicile
medii, de refracţie
dispersia n =de1,6880.
este, regulă, însoţită de refracţia lu-
pentru λ33 = 400 nm indicile de refracţie n33 = 1,6880.
minii. c) Într-adevăr,
Viteza V a luminii deoarece viteza dat,
în mediul V a indicile
luminii luidepinde de frecvenţa
de refracţie ei, indicile
n şi viteza c a luminiide
c) Viteza= cV/ aVprin
în vid sîntn legate
refracţie luminii
al mediuluiîn mediuldepinde
relaţia V va
dat, indicile
= c / n. Atunci:şi el lui
de de refracţienn =şi fviteza
frecvenţă: c a luminii
(ν). Atunci, la o
în vid sîntoblică
legate iprin relaţia Vde = clumină
/ n. Atunci:
•• viteza
incidenţă
viteza V
a unei
V2 luminii
luminii
curaze
cu
lungimea
lungimea de undă λ
= 650 nm:de refracţie r ale compo-
albă,λ 2unghiurile
de undă
= 650 nm:raza roşie şi cea violetă, în
nentelor monocromatice vor fi diferite. Bunăoară,
2 2 pentru
virtutea legii refracţiei, avem:
sin i / sin i roşu = n roşu şi sin i / sin i verde = n verde ,
•de viteza V
unde:V3 luminii cu
• viteza
luminii lungimea de undă λ = 400 nm:
cu lungimea de undă λ 33 = 400 nm:
3
?? Întrucît v v iole t < v ro ş u , rezultă: n ro ş u < n v i o l et şi r vi o l et > r ro şu .

ÎNTREBĂRI
Fenomenul de variaţie ÎNTREBĂRI
a indicelui de refracţie n al mediului în funcţie de
1. Ce se înţelege prin dispersia luminii?
1. Ce se νînţelege
frecvenţa (sau prin dispersia
lungimea de luminii?
undă λ) a Dar
luminii se numeşte şi el dispersie:
2. Care dispersie este numită normală? anomală?
n 2.
= fCare
(ν). dispersie este numită normală? Dar anomală?
3. Lumina de care culoare la refracţie are o deviaţie minimă? Dar maximă?
3. Lumina
Remarcă: de care
Cînd culoaredespre
se vorbeşte la refracţie are odedeviaţie
indicele refracţie, minimă? Dar maximă?
este necesar să se pre-
cizeze frecvenţa luminii la care acesta se referă. Un mediu dispersiv are atîţi indici
de refracţie cîte frecvenţe (culori) EXERCIŢII conţine ŞIlumina
PROBLEME incidentă.
Dispersia
1. Folosind tabelul 7.2 răspundeţi la întrebările triunghiulară,
se observă de obicei cu o prismă optică din problemafiindcă prisma,
13.1. pentru
1. Folosind
refractînd lumina tabelul
pe două 7.2
feţe răspundeţi
laterale, la întrebările
amplifică dinSă
efectul. problema
luăm o 13.1. ce
sursă pentru
emite
sticla crown.
unsticla crown. lumină albă (de ex. un bec electric, soarele etc.). În calea luminii se
fascicul
2. Doidescafandri, aflaţi într-un lac la distanţă de 20 m, folosind lanterne, îşi
2. Doi
plasează scafandri,
o prismă aflaţiastfel într-un laco la distanţă de 20 m, săfolosind lanterne, îşi
trimit unul altuiade sticlă
semnale încît
luminoase. parte
Determinaţidin fascicul
decalajul o străbată
în timp între (fig. 2.14.).
lumina
trimit unul
Fasciculul altuia
ieşit din semnale
prismă luminoase.
nimereşte pe Determinaţi
ecranul plasat decalajul
în spatele în timp întreformînd
acestuia, lumina o
roşie şi cea violetă, parvenite la scafandri, considerînd indicii de refracţie egali
roşiecolorată
şi cea violetă, parvenite
– spectrul la scafandri, considerînd indicii de refracţie egali
dungă
cu: n roşu = 1,329 şi n v i ode dispersie. Exceptînd
l e t = 1,344. Comentaţi.
nuanţele, se observă următoarele
cu: nculori
şapte 1,329 şi nroşu,
roşu =principale: violet = 1,344.
oranj, Comentaţi.
galben, verde, albastru, indigo, violet, enume-
rateREPETAŢI
în ordinea creşteriioptica
! Prisma deviaţiei. (§ 15).
REPETAŢI ! Prisma optica (§ 15).
62
64
64
§ 17. Lentile subţiri
Lentila optică reprezintă o porţiune dintr-un mediu omogen mărginită de două

calote sferice sau de o calotă şi un plan. Ele sînt fabricate de obicei din sticlă specială
sau din cuarţ, sare gemă etc.
ră ră
Sfe Sfe
R1 R1
R2 R2
C2 C1 C1 C2
O2 O1 Axa optică principală O1 O2
e e
Fig. 2.16. Caracteristicile lentilelor sferice.
Elementele lentilei sferice sînt (fig. 2.16.):
• razele de curbură care coincid cu razele R 1 şi R 2 ale suprafeţelor sferice;
• axa optică principală – dreapta care trece prin ambele centre de curbură C1 şi
C2 ale suprafeţelor sferice;
• vîrfurile lentilei – punctele de intersecţie O1 şi O2 ale axei optice principale
cu suprafeţele lentilei;
• grosimea lentilei – distanţa O1O2 = e dintre vîrfurile acesteia. Lentila a cărei
grosime este mult mai mică decît razele ei de curbură (O1O2 << R1, R2) poartă de-
numirea de lentilă subţire;
• centrul lentilei – punctul O din mijlocul lentilei situat pe axa optică principală.
Lentilele cu mijlocul mai gros decît bordurile se numesc lentile convexe, iar
cele cu marginile mai groase decît mijlocul – lentile concave.
Mersul razelor de lumină prin lentile poate fi înţeles mai uşor, dacă ne imaginăm
lentilele constituite dintr-o multitudine de prisme trapezoidale ca în fig. 2.17.
F F
a) b)
Fig. 2.17. Focalizarea fasciculului de lumină paralel în lentila convergentă (a)
şi divergentă (b).
Deoarece prismele abat razele de lumină spre bază (vezi § 6), lentilele cu bor-
durile subţiri refractă razele spre axa optică principală, iar lentilele cu bordurile
groase împrăştie razele de la axa optică principală, motiv pentru care ele au şi denu-
mirea de lentile convergente, respectiv lentile divergente.
65
63
Experimental se stabileşte că:
• un fascicul de raze ce cade pe o lentilă convergentă paralel cu axa optică
principală se concentrează într-un punct F´ al axei numit focar principal real. Planul
care trece prin focar perpendicular pe axa optică principală se numeşte plan focal
al lentilei. Distanţa dintre focarul principal şi centrul optic al lentilei este distanţă
focală a lentilei: OF = f ;
• un fascicul de raze incident pe o lentilă divergentă paralel cu axa ei optică,
după ieşirea din lentilă, devine divergent. Dacă acest fascicul nimereşte în ochiul
privitorului, se creează impresia că razele luminoase provin din punctul F´, aflat la
intersecţia prelungirilor razelor emergente, numit focar principal virtual.
Raze de lumină cu drum cunoscut. Pot fi evidenţiate trei raze de lumină mer-
sul cărora prin lentilele subţiri este determinat de legile refracţiei (fig. 2.18) descrise
în tabelul 7.3.
S S
M M´
S´
E´
F O F´
S´ F´ O´ F
E
a) b)
L
Fig. 2.18. Mersul razelor caracteristice în lentila convergentă (a) şi divergentă (b).
Tabelul 7.3.
Lentila convergentă Lentila divergentă
Raza SO ce trece prin centrul optic al len- Raza SO´ ce trece prin centrul optic al
tilei şi o traversează fără a devia; lentilei şi o traversează fără a devia;
Raza SE ce trece prin focarul lentilei şi Raza SE´ ce vine spre focarul virtual al
emerge paralel cu axa optică principală; lentilei şi iese paralel cu axa optică;
Raza SM, paralelă cu axa optică principală Raza S M ´ paralelă cu axa optică prin-
şi care după refracţie, trece prin focarul cipală care, după refracţie, este orientată
al lentilei. astfel încît prelungirea ei trece prin fo-
carul virtual al lentilei.
Punctul de intersecţie S´ al razelor standard sau al prelungirilor acestora este

imaginea reală, respectiv virtuală a punctului luminos S.
Construirea grafică a imagini în lentilele subţiri. De fapt, pentru a construi
imaginea unui punct în lentila subţire este suficient să folosim două din cele trei raze
de lumină standard. Ştiind cum se obţine imaginea punctului în lentilă se găseşte şi
imaginea obiectelor, construind imaginea fiecărui punct al obiectului în parte. În
fig. 2.18. obiectul este considerat, pentru simplitate, liniar şi perpendicular pe axa
optică a lentilei subţire.
Formula lentilei subţiri. Ca şi în cazul oglinzilor sferice, vom deduce o relaţie
algebrică, care leagă poziţia obiectului, poziţia imaginii şi distanţa focală a lentilei.
66
64
În acest scop, convenim: Y
f
• să plasăm obiectul luminos în stîn-
ga lentilei şi să considerăm sensul de B
propagare a luminii de la stînga la dreapta I
pozitiv (fig. 2.19.); y
• să alegem un sistem de coordo- O F ´ A´ X
nate dreptunghiular XOY cu originea în A
centrul optic O al lentilei şi cu axele OX – y´
şi OY orientate paralel, respectiv per- –x x´ B´
pendicular, pe axa optică principală.
Construim imaginea A´B´ a obiectu-
lui AB în lentila convergentă. Fig. 2.19. Referitor la deducerea formulei
lentilei subţiri.
Notăm:
• distanţa de la lentilă la obiect OA = – x ;
• distanţa de la lentilă la imagine OA´ = x´;
• distanţa focală OF ´ = f .
Din asemănarea triunghiurilor dreptunghice BAO ~ BÁÓ şi IOF ~ FA´B´´,
avem:
şi .
Fiindcă AB = OI, reiese:
Deoarece A´F´ = x´– f , putem scrie:

sau xx´– xf = – fx´.
Împărţind ambii membri ai ultimei expresii la produsul xfx´, obţinem relaţia:

. (17.1)
care se numeşte formula lentilei subţiri. Ea este valabilă pentru orice tip de lentilă
şi pentru orice poziţie a obiectului.
Mărirea liniară M a lentilei este, prin definiţie, raportul dintre înălţimea y´ a
imaginii şi înălţimea y a obiectului :
. (17.2)
Folosind asemănarea triunghiurilor AOB ∞ AÓB´ (fig. ), găsim:

sau , de unde: .
Astfel, mărirea liniară M a lentilei este

. (17.3)
67
65
Convergenţa lentilei caracterizează proprietăţile ei refractoare.
Mărimea inversă distanţei focale se numeşte convergenţa C a lentilei:
. (17.4)
Unitatea SI de convergenţa este dioptria , cu simbolul δ.

Dioptria este convergenţa lentilei cu distanţa focală de un metru: 1 δ = 1 / m = m – 1.
Convergenţa este o mărime algebrică. Ea este pozitivă pentru lentilele conver-
gente (deoarece f > 0 ) şi negativă pentru cele divergente (întrucît f < 0 ).
Exemplu: lentila pe care este marcat „– 2” este divergentă şi are distanţa focală:
f = 1 / C = 1 / (– 2 m – 1 ) = – 0,5 m .
Remarcă. Convergenţa C a lentilei (convergente sau divergente) depinde de
razele ei de curbură R1, R2 şi de indicele de refracţie n a substanţei din care este
confecţionată. Se poate demonstra că
(17.5)
REŢINEŢI !
 Imaginea unui punct luminos în lentilă se construieşte folosind două din
cele trei raze caracteristice paraxiale.
 Coordonata obiectului x, coordonata imaginii şi distanţa focală f a len-
tilei subţiri sînt legate prin formula lentilei subţiri .
 Mărirea liniară M a lentilei este raportul dintre înălţimea a imaginii şi
înălţimea y a obiectului .
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 17.1. Un obiect luminos cu înălţimea de 2 cm se află la 60
| y | = 2 cm ; cm de la o lentilă convergentă cu distanţa focală de 40 cm. Să se
| x | = 60 cm ; determine poziţia imaginii, mărirea liniară a lentilei şi înălţimea
| f | = 40 cm . imaginii (fig. 2.20.). Y
y´ – ? x´ – ?
M–? Rezolvare
f
• Reprezentăm schematic lentila, obiec-
tul şi imaginea lui. Introducem sistemul de y F X
coordonate x O y ca în fig. Aplicînd formula F O y´– ?
lentilei subţiri, găsim poziţia x´ a imaginii:
–x x´– ?
.
Fig. 2.20.
68
66
• Utilizăm formula măririi liniare M a lentilei:
• Determinăm înălţimea y´ a imaginii, folosind definiţia măririi liniare:
• Stabilim semnele datelor din enunţ y = 2 cm, x = – 60 cm, f = 40 cm şi

facem calculele:
Interpretarea rezultatelor: imaginea se află în dreapta lentilei convergente (x > 0)

şi, deci, este reală ; imaginea obiectului este mărită, deoarece | M | > 1 şi răsturnată,
fiindcă y´ < 0.
Răspuns: x´ = 120 cm; M = – 2; y´ = – 4 cm.
Se dă: 17.2. Un obiect luminos este situat la 15 cm de la o lentilă

| x | = 15 cm ; divergentă cu distanţa focală de 30 cm. Să se afle poziţia imagi-
| f | = 30 cm . nii şi mărirea liniară a lentilei (fig. 2.21.).
x´ – ? M – ? Rezolvare Y
f
• Introducem sistemul de coordonate X O Y.
Aplicînd formula lentilei subţiri, aflăm poziţia x´
a imaginii:
. O X
F x´ – ?
• Utilizînd formula măririi liniare a lentilei, –x
găsim:
Fig. 2.21.
• Stabilim semnele datelor din enunţ x = – 15 cm, f = – 30 cm şi facem cal-

culele:
Interpretarea rezultatelor: imaginea este virtuală (se află în faţa lentilei diver-
gente, x´ < 0), micşorată (M < 1) şi dreaptă (M > 0).
Răspuns: x´ = – 10 cm; M = 2 / 3.
69
67
Se dă: 17.3. Un sistem optic conţine două lentile convergente co-

f1 = 2 cm ; axiale, cu distanţele focale 2 cm şi, respectiv, 5 cm. În faţa pri-
f2 = 5 cm ; mei lentile, la distanţa de 4 cm, se aşază un obiect luminos cu
x1 = – 4 cm ; înălţimea de 2 cm (fig. 2.22.).
d = 10 cm ; Ştiind că distanţa dintre lentile este 10 cm, să se determine:
y1 = 2 cm . a) poziţia imaginii finale; b) mărirea sistemului.
x 2́ – ? M – ? Y1 Y2
X1 X2
d f2
f1
y1
F1 F2 I1
F1 F2
– x1 x 2́ – ?
Fig. 2.22.
Rezolvare
• Reprezentăm schematic lentilele şi legăm cu fiecare din ele un sistem de co-
ordonate – X1O1Y1 , respectiv, X2O2Y2 .
• Determinăm poziţia imaginii I1, formate de prima lentilă, aplicînd formula
lentilei subţiri:
x1´ = 4 cm .
• Aflăm distanţa x2 de la lentila a doua pînă la prima imagine I1 a obiectului:

x2 = – d + x 1´ x2 = (– 10 + 4) cm = – 6 cm .
• Imaginea I1 serveşte drept „obiect” pentru lentila a doua. Aplicînd formula
lentilei, găsim poziţia x 2´ a imaginii finale:
x2´ = 30 cm . (3)
• Mărirea M1 a primei lentile:

.
• Mărirea M2 a lentilei a doua:

.
• Mărirea M a sistemului:
.
Remarcă: Mărirea unui sistem de lentile coaxiale este egal cu produsul măririlor
lentilelor componente.
Răspuns: imaginea finală se află la 30 cm depărtare de la lentila a doua; sis-
temul măreşte de cinci ori.
70
68
? ÎNTREBĂRI
1. Ce raze de lumină caracteristice pentru lentilele subţiri cunoaşteţi?
2. Care este formula lentilei subţiri?
3. Cum se defineşte mărirea liniară a lentilei?
4. Ce numim convergenţa lentilei? În ce unităţi se exprimă ea?
1. Referindu-vă la figura 2.23. :

a) Continuaţi mersul razelor (1), (2), (3).
b) Găsiţi direcţiile de unde vin razele (4), (5). 1
5
c) Un elev a trasat greşit mersul razei (6). 6
Corectaţi mersul ei. F F´
2. Un obiect, situat la 80 cm de la o lentilă,
formează o imagine reală la distanţa de 20 cm. 2 4
Determinaţi: a) tipul şi distanţa focală a lentilei; 3
b) mărirea lentilei. Fig. 2.23.
3. Un teleobiectiv este alcătuit dintr-o lentilă convergentă cu distanţa focală

de 6,0 cm, urmată coaxial la distanţa de 4,0 cm de o lentilă divergentă cu distanţa
focală de 25 mm. Găsiţi poziţia imaginii finale a unui obiect luminos foarte
îndepărtat.
4. Un sistem optic este constituit dintr-o lentilă convergentă cu distanţa
focală de 20 cm şi o lentilă divergentă cu distanţa focală de 10 cm, aşezate coaxi-
al. Distanţa dintre lentile fiind egală cu 20 cm, determinaţi poziţia imaginii finale
a punctului luminos situat la distanţa de 100 cm în faţa lentilei convergente.
5. Un sistem optic este constituit din două lentile convergente, coaxiale, cu
distanţele focale 15 cm şi, respectiv, 7 cm. Distanţa dintre lentile fiind egală cu
5 cm. Determinaţi la ce depărtare de la lentila a doua se află focarul sistemului.
6. Un sistem optic este format dintr-o lentilă convergentă cu distanţa focală
de 20 cm şi o oglindă plană aşezată perpendicular pe axa optică principală la
100 cm de la lentilă. Determinaţi poziţia şi tipul imaginei finale a unui punct
luminos plasat la 40 cm în faţa lentilei.
7. Sînt date două lentile convergente coaxiale cu distanţele focale 40 cm
şi, respectiv, 80 cm ce se află la o distanţă de 20 cm una faţă de alta. Ştiind că
obiectul luminos este plasat la 60 cm de la prima lentilă, determinaţi poziţia
imaginei finale.
REPETAŢI ! Ochiul – sistem optic natural. Defectele vederii. Ochelarii.

(Fizică, cl. a VIII-a).
71
69
§ 18. Instrumente optice
Cunoaşterea legilor opticii geometrice i-a permis omului să construiască di-

verse instrumente optice, utilizate în scopul lărgirii limitelor de vedere ale ochiului
omenesc. După natura imaginii formate, instrumentele optice se clasifică în instru-
mente care produc imagini reale şi instrumente care produc imagini virtuale.
Instrumentele optice care produc imagini finale reale au menirea de a forma,
înregistra şi reproduce imaginile obiectelor. Din această grupă fac parte aparatul de
fotografiat şi aparatul de proiecţie.
Aparatul de fotografiat, indiferent de gradul de performanţă, conţine urmă-
toarele elemente: camera obscură – o cutie opacă cu un orificiu practicat în peretele
anterior; obiectivul – un sistem de lentile situat în faţa obiectului şi care formează
imaginea; diafragma – o fantă reglabilă cu ajutorul căreia se limitează intensitatea
luminii incidente; obturatorul – piesa care controlează durata de pătrundere a lumi-
nii. Pe peretele posterior al camerei obscure este fixat un film. Un dispozitiv special
deplasează obiectivul aparatului faţă de poziţia filmului în aşa mod încît imaginea
obiectului fotografiat, reală şi inversată, să se formeze exact pe filmul fotografic.
Relativ recent (a. 1996), a fost inventat un nou sistem fotografic – APS
(Advanced Photo System) (fig. 2.24.).
Dispozitivul seamănă cu un aparat de
fotografiat tradiţional de dimensiuni mici.
Originalitatea lui constă în caseta film,
dotată cu o memorie internă, un obiectiv şi
un obturator acţionat automat. Ea conţine o
piesă fotosensibilă cu două bande laterale
care înregistrează (magnetic şi optic) imag-
inile vizate. Conectat la un aparat video sau
Fig. 2.24. Sistemul fotografic digital.
la un scaner, APS permite vizionarea foto-
grafiilor la televizor şi arhivarea lor în computer şi alte operaţiuni utile.
Aparatul de proiecţie, precum reiese şi din denumirea sa, serveşte la proiec-
tarea pe un ecran a imaginii obiectului luminos sau iluminat. El conţine două piese
principale: condensorul de lumină şi obiectivul.
Aparatul ce proiectează obiectele transparente (clişeele), se numeşte diascop (de
la cuvintele greceşti dia – prin şi scopeo – a privi), iar cel ce proiectează obiectele
opace – episcop (de la epi – pe şi scopeo – privesc). Majoritatea aparatelor moderne
sînt universale: proiectează atît obiectele transparente, cît şi cele netransparente şi
se numesc epidiascoape.
Instrumentele optice care produc imagini finale virtuale au menirea de a
mări unghiul sub care pot fi văzute obiectele apropiate sau îndepărtate de dimen-
siuni mici. Mărirea unghiului de vedere duce la mărirea imaginii formate pe retină
şi, astfel, la distingerea detaliilor obiectelor neobservate de ochiul liber. În această
categorie intră lupa şi microscopul.
72
70
Lupa. Unul dintre cele mai simple aparate optice este lupa – o lentilă convergentă
destinată observaţiei obiectelor mici.
Principiul de funcţionare a lupei este schematizat în fig. 2.25.
– x´ d
B´
B B
φ´
Obiectul φ F
A A´ A
d0 = 25 cm Imaginea Obiectul
d0 = – x´ + d
a) b)
Fig. 2.25. Obiectul AB privit cu ochiul liber (a) şi prin lupă (b).
Fie că obiectul AB, situat la distanţa vederii optime (~ 25 cm), este observat cu
ochiul liber sub unghiul φ0 . Pentru a mări unghiul de vedere, plasăm lupa în faţa
ochiului, iar obiectul – între lupă şi focarul ei. Atunci imaginea A´B´ a obiectului de-
vine virtuală, dreaptă şi mărită. Deplasînd lupa între obiect şi ochi, facem ca imag-
inea obiectului să fie la distanţa do a vederii optime. Această manipulare se numeşte
punerea la punct a lupei.
Aparatele optice care dau imagini virtuale sînt caracterizate prin mărimea fizică
numită mărire unghiulară a aparatului .
Mărirea unghiulară este raportul dintre unghiul φ´, sub care se vede imaginea
virtuală a obiectului prin aparatul optic, şi unghiul φ, sub care se vede obiectul
cu ochiul liber, privind de la distanţa vederii optime:
φ
. (18.1)
φ
În cazul în care unghiurile φ´ şi φ sînt mici, raportul lor este aproximativ egal
cu raportul tangentelor trigonometrice:
φ φ
. (18.2)
φ φ
Mărirea unghiulară a lupei. Să examinăm cazul mai general cînd lupa se află
la distanţa d de la ochi (fig. 2.26. b) notînd cu x distanţa lentilă - obiect, x´ = d – d 0
– distanţa lentilă - imagine, AB – înălţimea obiectului, A´B´– înălţimea imaginii.
Mărirea unghiulară m a lupei este:
Din OA´B´ se vede că:

şi, deci,
(18.3)
73
71
Folosind relaţia (18.3) pentru mărirea lentilei şi formula lentilei subţiri găsim:
sau
. (18.4)
Să analizăm două cazuri particulare:

1. d = 0 ; ochiul este, practic, lipit de lupă. Mărirea este maximă şi egală cu
d0
m = + 1. Ceasornicarii ţin lupa lîngă ochi cînd doresc o mărire maximă. Avantajul
f
este însă mic, întrucît ochiul se află în stare încordată şi oboseşte repede.
d0
2. d = f ; ochiul se află în focarul din spate al lentilei. Mărirea lupei m = de-
f
vine mai mică cu o unitate decît în primul caz, în schimb ochiul poate privi obiectul
timp îndelungat fără să obosească.
Microscopul* optic se foloseşte pentru observarea obiectelor foarte mici, care
nu pot fi distinse cu ajutorul lupei.
În cazul cel mai simplu, microscopul este constituit din două lentile conver-
gente: lentila în faţa căreia se aşază obiectul examinat – obiectivul şi lentila prin
care privim cu ochiul – ocularul. Amplasarea lentilelor şi mersul razelor de lumină
în microscop este reprezentat în fig. 2.26.
f1 D f2
Ocular
Obiectiv
Suport
lamă
a) b) Oglindă
Suport
Fig. 2.26. Schema optică a microscopului (a) şi aspectul lui exterior (b).
Obiectul examinat se plasează în faţa obiectivului la o distanţă puţin mai mare
decît distanţa lui focală. Imaginea I 1 , formată de obiectiv, o găsim trasînd două
raze: una paralelă cu axa optică principală şi alta – prin centrul optic al acestuia.
Ocularul este plasat astfel încît imaginea intermediară I1 (reală inversată şi mărită)
să nimerească după focarul acestuia F2 , în imediata lui vecinătate. În acest caz, ocu-
larul funcţionează ca o lupă care dă o imagine finală virtuală, inversată şi mărită, a
obiectului.
* Din gr. micros – mic; scopeo – a privi .
74
72
Mărirea unghiulară a microscopului. Fie că obiectivul are distanţa focală f1,

iar ocularul, – distanţa focală f2. Notînd prin D distanţa dintre focarele obiectivului
şi ocularului, iar prin d0 distanţa vederii optime, găsim:
mărirea m ob a obiectivului –
mărirea m oc a ocularului –
Mărirea m a microscopului fiind egală cu produsul m ob · m oc măririlor obiecti-

vului şi ocularului, avem:
. (18.5)
REŢINEŢI !
 Mărirea lupei este invers proporţională cu distanţa ei focală.
 Mărirea microscoapelor optice moderne ajunge pînă la două-trei mii ori.
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 19.1. Dintr-un avion aflat la înălţimea de 12 km s-a foto-
x = 12 000 m ; grafiat o localitate la scara 1: 1600. Să se afle distanţa focală a
y´ 1 obiectivului aparatului de fotografiat.
.
y = 16 000
f –? Rezolvare
• Reprezentăm schematic obiectivul aparatului de fotografiat, localitatea şi ima-
ginea ei pe peliculă (fig. 2.27.).
y´
• Din fig. se vede:
B´ A´
x´
• Aplicăm formulei lentilei subţiri:

.
• Deoarece x >> x´ avem 1 / x << 1/ x´, şi :

–x
• Calcule numerice: y
. A Fig. 2.27. B
Răspuns: distanţa focală a obiectivului este de 0,75 m .

75
73
Se dă: 19.2. Un microscop măreşte de 800 de ori. Ştiind

m = 800; că distanţa dintre obiectiv şi ocular este egală cu 20,0 cm,
D = 20,0 cm = 0,20 m; iar distanţa focală a ocularului este de 2,5 cm, să se
foc = 2,5 cm = 0,025 m. determine convergenţa obiectivului.
Cob – ? Rezolvare
• Convergenţa obiectivului, prin definiţie, este
(1)
• Distanţa focală a obiectivului o aflăm din expresia pentru mărirea microscop-

ului:
(2)
unde d o = 0,25 m este distanţa vederii optime.

Substituind expresia (2) în (1), obţinem:
(3)
Numeric:
δ.
Răspuns: convergenţa obiectivului este de 400 dioptrii.
? ÎNTREBĂRI
1. Cum se obţin imaginile obiectelor în lupă? În microscop? În telescop?

2. Ce se înţelege prin mărirea unghiulară a unui aparat optic?
3. De care mărimi fizice depinde mărirea unghiulară a lupei?
1. Înălţimea unei clădiri, măsurată pe o fotografie, este egală cu 5 cm. Ştiind

că în momentul fotografierii aparatul se afla la distanţa de 5 m de la clădire, iar
distanţa focală a obiectivului este egală cu 20 cm, calculaţi înălţimea clădirii .
2. De pe un avion ce zboară la înălţimea de 3 km s-a fotografiat o locali-
tate. Aflaţi distanţa focală a obiectivului aparatului fotografic, dacă pe fotografie
obiectele sînt reprezentate la scara 1: 5000 .
REPETAŢI ! Lucrul, puterea, energia. (Fizică, cl. a X-a).

Unghi solid. (Matematică, cl. a X-a).
76
74
Capitolul ELEMENTE DE TEORIA RELATIVITĂŢII
,
,
 Expunerea contradicţiilor mecanicii newtoniene.
 Formularea principiilor teoriei relativităţii restrînse (po-
stulatele lui Einstein).
 Cunoaşterea consecinţelor teoriei relativităţii restrînse.
 Stabilirea relaţiei dintre masă şi energia de repaus a cor-
pului.
§ 19. Postulatele teoriei relativităţii restrînse.

§ 20. Consecinţe ale teoriei relativităţii restrînse.
§ 21. Compunerea relativistă a vitezelor.
§ 22. Elemente de dinamica relativistă.
§ 23. Relaţia dintre masă şi energia de repaus a corpului.
Particule de masă nulă.
§ 24.* Transformările lui Lorentz.
§ 25.* Noţiuni de teoria relativităţii generale.
„Teoria relativităţii aparţine teoriilor de prin-

cipii. Pentru a-i înţelege esenţa trebuie mai întîi
să cunoaştem principiile pe care se sprijină.
Înainte însă de a mă referi la acestea, trebuie
să observ că teoria relativităţii seamănă cu o
clădire alcătuită din două etaje separate: teo-
ria specială şi teoria generală. Teoria specială
a relativităţii se raportează la toate fenomenele
fizice cu excepţia gravitaiei; teoria generală a
relativităţii prezintă legea gravitaţiei în relaţiile
ei cu celelalte forţe ale naturii.”
Albert Einstein
79
75
Capitolul 3. Elemente de teoria relativităţii
§ 19. Postulatele teoriei relativităţii restrînse
Considerente prealabile. Orice teorie ştiinţifică are scopul de a explica dife-

rite fenomene ale naturii, de a le prezice şi utiliza. Concluziile unei teorii ştiinţifice
trebuie să fie în concordanţă cu observaţiile şi experimentele existente. Dacă, even-
tual, rezultatele empirice vin în contradicţie cu cunoştinţele teoretice se consideră
că teoria este în stare de „criză”. În acest caz, ea trebuie perfecţionată sau înlocuită
cu una nouă. O asemenea criză a avut loc la începutul sec. al XX-lea în mecani-
ca newtoniană, denumită şi mecanica clasică. Ca să înţelegem mai uşor esenţa
contradicţiilor, să analizăm un experiment imaginar (mental).
Fig. 3.1. Dispozitive speciale instalate pe automobilele în mişcare măsoară

viteza luminii emise de un far fixat la sol.
Fie că două automobile se mişcă rectiliniu uniform în sensuri opuse cu viteza v

faţă de Pămînt (fig. 3.1.). Ele sînt dotate cu dispozitive care pot măsura cu precizie
mare viteza luminii emise de un far fixat la sol. Se întreabă:
• Care este viteza luminii faţă de fiecare dintre automobilele considerate?
Se credea de la sine înţeles că, în conformitate cu legea compunerii vitezelor,
viteza luminii faţă de automobilul ce se apropie de far trebuie să fie egală cu
c + v, iar faţă de automobilul ce se îndepărtează – cu c – v. În mecanica newto-
niană, viteza luminii depinde de alegerea sistemului de referinţă (de observator)
şi valoarea ei este diferită în sisteme de referinţă diferite – viteza luminii este o
mărime relativă.
• Ce au arătat experimentele realizate în acest scop?
Experienţe extrem de precise, concepute special (ad hoc – lat.) pentru a deter-
mina dependenţa vitezei luminii de sistemul de referinţă au arătat, în mod sur-
prinzător, dar fără nici o îndoială că:
viteza luminii în vid nu depinde de starea de repaus sau de mişcare a observa-
torului (instalaţiei de măsurat) şi a sursei de lumină. Cu alte cuvinte, viteza
luminii este o mărime fizică invariantă (absolută).
80
76
§ 19. Postulatele teoriei relativităţii restrînse
Faptul că viteza luminii nu se măreşte şi nu se micşorează la deplasarea

observatorului către sau dinspre sursa de lumină constituia o enigmă a fizicii a
anului 1900. Multiplele încercări de a o explica în cadrul conceptual al mecanicii
clasice au eşuat. Rezolvarea problemelor ce au provocat criza a condus la apariţia
unor noi teorii.
Pentru a soluţiona contradicţia mai sus amintită, fizicianul german Albert Ein-
stein a elaborat în 1905 teoria relativităţii, marcînd astfel începutul fizicii moderne.
Denumirea acestei noi teorii se justifică prin faptul că (aşa cum vom vedea în para-
grafele ulterioare) mai multe mărimi fizice considerate absolute în mecanica clasică
devin relative în TRR.
Postulatele* teoriei relativităţii restrînse. La baza teoriei relativităţii restrînse
(TRR) stau două postulate, enunţate de Albert Einstein în urma unei analize critice
a conceptelor de bază ale fizicii clasice. Postulatul (din lat. postulatum – credinţă)
– este o afirmaţie considerată adevărată în cadrul unei teorii ştiinţifice, acceptată
însă fără demonstraţie; sinonimul termenului axiomă. În fizică, postulatele rezultă
din generalizarea faptelor experimentale.
Primul postulat al teoriei relativităţii se mai numeşte şi principiul relativităţii
einsteiniene. Unele noţiuni despre relativitate şi principiul relativităţii le aveţi de la
orele de mecanică (vezi Fizică cl. a X-a). Descoperit de Galileo Galilei, principiul
relativităţii se referea la derularea fenomenelor mecanice în sistemele de referinţă
inerţiale (SRI). Reamintim:
toate fenomenele mecanice decurg la fel în orice sistem de referinţă inerţial
dacă condiţiile iniţiale sînt aceleaşi.
Să exemplificăm. Lăsăm o bilă să cadă vertical pe pămînt. Observăm uşor că
viteza bilei şi distanţa parcursă de ea cresc odată cu timpul. Repetînd experimentul
în vagonul unui tren aflat în mişcare rectilinie şi uniformă, constatăm aceeaşi depla-
sare verticală a bilei în care viteza şi distanţa sînt într-o dependenţă de timp identică
cu cea stabilită pe pămînt. În concluzie: un observator aflat într-un compartiment al
trenului fără geamuri, nu poate decide, examinînd căderea bilei, dacă vagonul se află
în repaus sau în mişcare rectilinie uniformă. Rezultatele exemplului descris au fost
generalizate, stabilindu-se că:
Este imposibil, efectuînd orice experiment mecanic, să se determine dacă SRI
este în repaus ori în mişcare rectilinie uniformă.
Acest fapt se mai exprimă şi în felul următor:
Legile mecanice rămîn aceleaşi pentru doi observatori în mişcare rectilinie uni-
formă unul faţă de altul.
Apare de la sine întrebarea:
• E posibil oare ca starea de repaus sau de mişcare a SRI să poată fi detectată
prin experimente de natură nemecanică, de ex. termice, electrice, magne-
tice, optice etc.?
* Postulat (lat., postulatu – credinţă), afirmaţie admisă fără demonstraţie, care stă la baza
unei teorii întemeiate pe cale experimentală; sinonim noţiunii de axiomă.
81
77
În acest context, Einstein avansează următorul postulat:

Nici un fel de experimente, de orice natură ar fi ele, nu pot pune în evidenţă
repausul sau mişcarea relativă a SRI. Nu există nici o deosebire între SRI,
toate fiind echvalente.
Acesta este primul principiul relativităţii restrînse. El extinde principiul
relativităţii galiliene asupra tuturor fenomenelor fizice fără excepţie. Atributul
„restrîns” ţine să accentueze valabilitatea principiului numai pentru sistemele de
referinţă inerţiale.
Postulatul doi al teoriei relativităţii se referă la viteza cu care se transmite mite
interacţia dintre două corpuri. În mecanica newtoniană, această viteză era considerată
interacţiunea dintre două corpuri. În mecanica newtoniană, această viteză era
infinit de mare: o schimbare de stare a unuia dintre corpurile în interacţie este mo-
considerată infinit de mare: o schimbare de stare a unuia dintre corpurile în
mentan „resimţită” de celălalt corp şi aceasta în lipsa vre unui agent intermediar. O
interacţie
astfel este momentan
de interacţie a primit „resimţită”
denumirea dedeacţiune
celălaltlacorp şi aceasta în lipsa vre unui
distanţă.
agent intermediar. O astfel de interacţie a primit denumirea
Spre deosebire de mecanica newtoniană, Einstein postulează: de acţiune la distanţă.
Există o viteză maximă de transmitere a interacţiunilor între corpuri şi această
viteză este egală cu viteza de propagare a luminii în vid.
Acesta este postulatul doi al lui Einstein, sau postulatul vitezei maxime.
Dacă viteza de propagare a luminii în vid este maximă,
Viteza atunci valoarea ei trebuie să fie aceeaşi în toate sistemele de
maximă referinţă inerţiale. În caz contrar, ar exista un SRI privilegiat,
acela unde viteza este maximă, concluzie incompatibilă cu
300 000 km/s principiul relativităţii restrînse. În consecinţă:
viteza luminii în vid are aceeaşi valoare în toate SRI şi
nu depinde de vitezele sursei de lumină şi/sau a observa-
torului:
Fig. 3.2. c = const = inv.
Limita superioară
a oricărei viteze Această afirmaţie mai poartă şi denumirea de postulatul
de propagare este
viteza luminii în vid. invarianţei (constanţei) vitezei luminii.
REŢINEŢI !
La baza teoriei relativităţii restrînse stau două postulate:
 toate fenomenele fizice decurg identic în orice sistem de referinţă inerţial.
 viteza luminii în vid este o constantă universală, fiind limita superioară a
oricărei viteze de propagare.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce mărimi fizice se numesc relative? Dar absolute (invariante)?
2. Ce se afirmă în principiul relativităţii al lui Galilei?
3. În ce constă principiul relativităţii al lui Einstein?
4. Depinde viteza luminii de alegerea sistemului de referinţă?
5. Care viteză este considerată maximă în Univers?
REPETAŢI ! Spaţiul şi timpul (Fizică, cl. a X-a).

82
78
§ 20. Consecinţe ale teoriei relativităţii restrînse.
Din postulatele TRR rezultă cîteva consecinţe neobişnuite din punctul de ve-
dere al observaţiilor curente. Este vorba de: simultaneitatea evenimentelor*, durata
fenomenelor şi dimensiunile obiectelor – trei noţiuni fizice fundamentale ale meca-
nicii newtoniene conţinutul cărora părea evident.
În cele ce urmează, vom analiza modificările aduse de TRR în interpretarea
noțiunişiși importanţa
acestor noţiuni importanțalor
lorpentru
pentrufizica
fizicamodernă.
modernă.
Relativitatea simultaneităţii. În viaţa cotidiană adesea auzim: evenimentele
cutare au avut loc simultan sau în acelaşi timp. Pare o frază clară, univocă. O abor-
dare mai profundă relevă nuanţe cu totul neaşteptate.
„Ce înţelegem prin două evenimente simultane într-un sistem de coordonate?
Intuitiv, fiecare dintre noi are impresia că înţelege această afirmaţie. Dar să
încercăm să fim precauţi, să încercăm să dăm definiţii riguroase, căci ştim cît
de primejdios este să supraestimăm intuiţia noastră.”
A. Einstein.
• Cum se poate stabili experimental dacă două evenimente sînt simultane?
Să ne imaginăm, pentru ilustrare, două SRI în mişcare relativă: peronul gării
(sistemul S ) şi vagonul trenului (sistemul S´ ) (fig. 3.3.).
Impuls de lumină Impuls de lumină
S´ O´
S O
Fig. 3.3. Observatorul din vagon şi cel de pe peron au păreri diferite

în privinţa simultaneităţii a doua evenimente.
Exact la mijlocul vagonului se află un observator O´ şi o sursă de lumină. În
uşile de la extremităţile vagonului este montată cîte o celulă fotoelectrică, care,
recepţionînd razele de lumină, declanşează mecanismul de deschidere a uşilor.
Fie că în momentul în care observatorul O´ din vagon se aliniază cu observa-
torul O de pe peron, primul emite un semnal luminos de scurtă durată.
Să analizăm opiniile fiecărui observator referitor la consecutivitatea în care se
deschid uşile vagonului.
* Prin eveniment se înţelege orice fenomen fizic care are loc la momentul dat într-un punct anu-
mit al spaţiului.
83
79
Observatorul din vagon afirmă că semnalele luminoase ajung la celulele foto-
electrice în acelaşi timp şi deci că uşile se deschid simultan. Într-adevăr, distanţele de
la sursă la uşi fiind egale, iar viteza luminii fiind aceeaşi în ambele sensuri (conform
postulatului al doilea al TRR), timpurile t1´ şi t2´ necesare semnalelor să ajungă la
destinaţie sînt şi ele egale (t1´ = t2´ ).
Observatorul de pe peron susţine cu totul altceva: uşa din stînga vagonului
vine în întîmpinarea semnalului luminos, iar cea din dreapta – se îndepărtează de
el. Deoarece lumina are aceeaşi viteză de propagare în ambele sensuri, timpurile t1
şi t2 , necesare semnalelor luminoase să ajungă la celulele fotoelectrice, sînt diferite
(t1 =/ t2 ). Ca urmare, observatorul de pe peron consideră că uşile se deschid pe rînd
şi nicidecum simultan.
Aceste raţionamente ne permit să tragem următoarele concluzii:
afirmaţia “două evenimente separate spaţial au loc simultan” este lipsită de
orice semnificaţie fizică în cazul în care nu se indică exact sistemul de referinţă
în raport cu care simultaneitatea a fost constatată;
simultaneitatea a două (sau mai multe) evenimente depinde de alegerea sis-
temului de referinţă (poziţia observatorului) şi, deci, este o noţiune relativă.
Faptul că observatorul de pe peron „vede” uşile deschizîndu-se la momente
diferite, la prima impresie, vine în contradicţie cu experienţa noastră cotidiană.
„Contradicţia” însă se soluţionează uşor. Viteza luminii c fiind mult mai mare decît
viteza trenului V, diferenţa de timp t2 – t1 , este atît de mică încît practic nu poate
fi sesizată, şi evenimentele par a fi simultane în ambele SRI. Astfel, relativitatea
simultaneităţii se manifestă la viteze mari, comparabile cu viteza luminii v ≈ c, nu-
mite viteze relativiste.
REŢINEŢI !
 Evenimentele simultane într-un sistem de referinţă inerţial nu sunt neapărat
simultane în alt sistem de referinţă inerţial. Simultaneitatea evenimentelor
este o noţiune relativă.
 Relativitatea simultaneităţii este cauzată de constanţa vitezei luminii în
totate sistemele de referinţă inerţiale.
Odată ce noţiunea de simultaneitate a două evenimente are un caracter relativ

este de aşteptat că şi noţiunile de timp şi spaţiu la rîndul lor sînt relative.
Relativitatea timpului. Presupunem că
τ´ într-un loc fixat al vagonului în mişcare iner-
l´
ţială (sistemul S´ ) se desfăşoară, de exemplu,
o emisiune televizată (fig. 3.4.). Fie că durata
O´ S´ emisiunii, măsurată de observatorul O´ din inte-
riorul vagonului (numită durată proprie), este τ´ .
Admitem acum că durata aceleiaşi emisiuni este
măsurată de observatorul O de pe peron (siste-
τ–? l–? Fig. 3.4. Durata unui fenomen (emisiunea televizată)
O S şi lungimea unui corp (bară) sînt mărimi relative.
84
80
§ 20. Consecinţe ale teoriei relativităţii restrînse
mul de referinţă S)
S ) şi că ceasul acestuia (absolut identic cu ceasul din vagon), indică
timpul τ .
§ ), că timpurile τ şi τ´ sînt diferite (τ ≠ τ´ ) şi legate
(vezi §24)
Se poate demonstra (vezi
prin relaţia:
τ´
τ= , (20.1)
√ 1 – υ2 / c2
unde υ este viteza sistemului de referinţă mobil S´ , iar c — viteza luminii în vid.
Întrucît υ < c, rădăcina de la numitorul expresiei este subunitară şi, deci, τ > τ´.
Durata unui fenomen măsurat de un observator în mişcare faţă de locul unde
se desfăşoară fenomenul este întotdeauna mai mare decît durata aceluiaşi feno-
men măsurată de observatorul în repaus: τ mişcare > τ repaus .
Acest efect a fost numit dilatarea timpului sau încetinirea timpului.
De menţionat că pentru viteze obişnuite υ<< c avem √ 1 – υ 2 / c 2 ≈ 1 şi, deci,
τp= τ´ , în corespundere cu observaţiile curente şi principiile mecanicii clasice.
REŢINEŢI !
 Durata unui fenomen este o mărime relativă. Ea poate fi mai mare sau mai
mică, în funcţie de sistemul de referinţă în care se măsoară.
 Durata unui fenomen măsurată de un observator imobil faţă de locul unde
se desfăşoară fenomenul (durata proprie) este minimă.
Verificarea experimentală directă a încetinirii N

timpului. Cu scopul de a detecta efectul de încetini-
re a timpului, în 1972 a fost realizat un experiment
special. Două avioane reactive în care s-au instalat
cronometre atomice identice au fost trimise să facă
înconjurul Pămîntului – unul în direcţia vest, celălalt υp – υa
W E
– în direcţia est. Deoarece Pămîntul se roteşte (de υp + υa
la vest spre est), viteza cronometrului ce se mişca
spre vest va fi (υp – υa ) , iar viteza cronometrului
în mişcare spre est (υp + υa ), unde υp este viteza
liniară a punctelor de la suprafaţa Pămîntului în ra-
S
port cu axa acestuia, iar υa – viteza avioanelor faţă de Fig. 3.5. Măsurarea directă
suprafaţa Pămîntului. a încetinirii timpului cu ajutorul
În conformitate cu formula 20.1, cronometrul cronometrelor atomice plasate
la bordul a două avioane trimise
ce se deplasa spre vest trebuia să meargă înainte cu să facă înconjurul Pămîntului.
275·10 – 9 s, iar cel în mişcare spre est, să rămînă în
urmă cu 4 ·10 – 9s faţă de un cronometru atomic identic aflat pe sol. După revenirea la
punctul de plecare, indicaţiile cronometrelor în zbor au fost comparate cu indicaţiile
85
81
cronometrului rămas imobil pe sol. Rezultatele experimentului s-au dovedit a fi în
acord cu prezicerele teoretice, confirmînd astfel, în mod direct dilatarea timpului.
„Paradoxul gemenilor” constituie o situaţie imaginată de fizicianul francez
Paul Langeven, descrisă în nenumărate povestiri ştiinţifico-fantastice.
Să ne închipuim doi fraţi gemeni, unul dintre care, Petru, rămîne pe Pămînt, iar
altul, Radu, pleacă într-o călătorie pe o rachetă cosmică, cu o viteză apropiată de cea
a luminii. După revenirea rachetei, datorită fenomenului de încetinire a timpului,
Radu trebuie să fie mai tînăr decît Petru. Pe de altă parte, mişcarea fiind relativă,
putem considera că racheta se află în repaus, iar Pămîntul în mişcare. În acest caz,
tot datorită încetinirii timpului, dimpotrivă, Petru trebuie să fie mai tînăr decît Radu.
Această contradicţie se numeşte „paradoxul gemenilor”. Care dintre fraţi va fi într-
adevăr mai tînăr? Paradoxul dispare dacă remarcăm că SR legat de rachetă, spre
deosebire de cel legat de Pămînt, nu este un sistem de referinţă inerţial, deoarece
accelerează la plecare şi decelerează la revenire. În consecinţă, concluziile făcute pe
baza TRR (valabilă numai în SRI) devin incorecte. O analiză mai complexă pe baza
teoriei relativităţii generale (vezi
(vezi§25)
§ ) arată că timpul se scurge mai încet într-un SR
neinerţial. Prin urmare, Radu, în orice caz, rămîne mai tînăr decît Petru.
Relativitatea lungimii. Să cercetăm un corp de formă liniară, de exemplu, o
tijă aşezată de-a lungul vagonului (sistemul S´ ). Lungimea tijei măsurate în repaus
(numită lumgime proprie) s-o notăm l´ .
Fie acum că lungimea tijei se măsoară în mişcare, de pe peron, şi că rezultatul
măsurătorii este l.
Se poate demonstra (vezi §24)
§27), că lungimile l şi l′ sînt diferite (l ≠ l′ ) şi legate
prin relaţia:
υ (20.2)
Deoarece υ < c, expresia de sub rădăcină este subunitară şi, evident, l < l′ .
Lungimea unui corp măsurată în mişcare este mai mică decît lungimea aceluiaşi
corp, măsurată în repaus: lmişcare < lrepaus .
Acest fenomen a primit denumirea de contracţia lungimii.
Pentru viteze obişnuite υ << c avem υ şi, deci, l = l′, în corespun-
dere cu principiile mecanicii clasice şi observaţiile cotidiene.
Remarcă. Contracţia corpului se observă doar pe direcţia lui de deplasare, adică,
numai pentru dimensiunea longitudinală. Dimensiunile transversale, orientate per-
pendicular pe direcţia de mişcare, rămîn invariabile (nu se modifică).
REŢINEŢI !
 Lungimea corpului este o mărime relativă.
 Lungimea corpului, măsurată în repaus (lungimea proprie), este maximă.
86
82
§ 20. Consecinţe ale teoriei relativităţii restrînse
Întrucît viteza luminii este foarte mare, efectele de dilatare a timpului şi de

contracţie a lungimii sînt neglijabile în viaţa de toate zilele. Ne putem însă imagina
un vehicul cosmic în mişcare cu o viteză υ ≈ c faţă de Pămînt. Pentru observatorii
din acest vehicul, duratele proceselor şi lungimile obiectelor de pe sol ar apărea
încetinite şi, respectiv, micşorate considerabil. Şi viceversa, pentru observatorii de
pe sol, duratele proceselor şi lungimile corpurilor din vehicul ar apărea încetinite şi
contractate.
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 20.1. O lecţie de fizică în liceu durează 45 min.

Care va fi durata acestei lecţii măsurată de astronauţii
τ′ = 45 min; ce se îndreaptă spre Pămînt cu viteza de 0,8 c? Dar dacă
υ1 = 0,8 c; viteza lor este egală cu 0,995 c ?
υ2 = 0,995 c.
Rezolvare
τ1 – ? τ2 – ? • Alegem sistemul de referinţă legat de astronavă. Din
punctul de vedere al astronauţilor, Pămîntul se apropie
de ei cu viteza υ.
• Aplicînd relaţia (23.1) între duratele unui fenomen măsurat în două SRI,
obţinem:
Afirmaţia: “Lecţia de fizică durează 45 min” este corectă numai în SR legat de

pămînteni. Pentru astronauţi, durata lecţiei este mai mare şi depinde de viteza
navei faţă de Pămînt.
Răspuns: τ1 = 1,25 h; τ2 = 7,5 h.
Se dă: 20.2. Lungimea unei garnituri de tren în repaus este

de 100 m. Care este lungimea ei măsurată de astronauţii
l ′ = 100 m; ce se apropie de Pămînt cu viteza de 0,6 c ? Dar dacă
υ1 = 0,6 c; viteza navei este de 0,995 c ?
υ = 0,995 c.
Rezolvare
l1 – ? l2 – ? • Alegem sistemul de referinţă legat de astronavă.
• Aplicînd relaţia (20.2) între lungimile unui segment
măsurat în două SRI, găsim:
87
83
Afirmaţia: “Lungimea garniturii de tren este egală cu 100 m” are sens numai
pentru pămînteni. Pentru astronauţi, lungimea garniturii este mai mică, şi de-
pinde de viteza navei faţă de Pămînt.
Răspuns: l1 = 80 m; l2 = 10 m.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce se înţelege prin relativitatea simultaneităţii?

2. În ce constă fenomenul de dilatare a timpului?
3. În ce constă fenomenul de contracţie longitudinală a corpurilor?
4. De ce în viaţa cotidiană nu sesizăm dilatarea timpului şi contracţia
lungimilor?
1. Să se calculeze viteza cu care ar trebui să se deplaseze o astronavă faţă de

Pămînt pentru ca ceasurile din ea să-şi încetinească de două ori mersul faţă
de cele de pe Pămînt.
2. O bară în stare de repaus are lungimea de un metru. Calculaţi lungimea barei
în mişcare cu prima viteză cosmică de 8 km/sec.
3. Lungimea unei bare imobile pe Pămînt este de 1,5 m. Bara a fost urcată pe
o astronavă şi expediată în cosmos cu viteza de 0,6 c în raport cu Pămîntul.
Care este lungimea barei măsurată de un observator rămas pe Pămînt ?
4. Cu ce viteză trebuie să se deplaseze o bară pentru ca lungimea ei faţă de un
observator imobil să se micşoreze de trei ori ? Bara este coliniară cu direcţia
vitezei.
5. Lungimea unei nave cosmice în mişcare, măsurată de un observator terestru,
constituie 36 % din lungimea navei imobile. Cu ce viteză se mişcă nava faţă
de Pămînt ?
6. Cu ce viteză trebuie să se mişte un corp faţă de sistemul de referinţă S, pentru ca
timpul propriu să fie de 10 ori mai mic decît timpul măsurat din sistemul S ′ ?
7. Se consideră două ceasornice: ceasul 1 se află în repaus în sistemul S1, iar
ceasul 2 – în sistemul S2 . Sistemele de referinţă S1 şi S2 se află în mişcare
relativă. Care ceasornic merge mai repede:
a) în sistemul S1; b) în sistemul S2 .
8. O navă cosmică se mişcă faţă de un observator cu viteza de 0,8 c. Lungimea
navei măsurată de observator este egală cu 90 m. Aflaţi lungimea navei în
repaus.
REPETAŢI ! Principiul relativităţii al lui Galilei (Fizică, cl. a X-a).

88
84
§ 21. Compunerea relativistă a vitezelor
Deoarece regula compunerii vitezelor în mecanica clasica este în contradicţie

cu experienţă şi cu TRR, se pune problema de a găsi o nouă regulă — relativistă, de
“compunere” a vitezelor corpurilor.

Esenţa problemei constă în următoarele. Se cunoaşte viteza v′ a corpului M în

SRI mobil S′ şi viteza V a SRI S′ faţă de SRI considerat imobil. Pentru simplitate

vectorii 
v ′ şi V sînt consideraţi coliniari, axele de coordonate OX şi OX ′ coincid, iar
axele O1 Y şi O2 Y ′ , respectiv O1 Z şi O2 Z ′ , sînt paralele (fig. 3.6.). Se pune întrebarea:
• Care este viteza corpului M în sistemul de referinţă fix S ?
Y Y´ →
V
M →
S S´ υ´
O O´
Fig. 3.6. Compunerea X X´
relativistă a vitezelor. Z Z´
Se poate demonstra (vezi § 27* ) că
. (21.1)
Această relaţie reprezintă regula relativistă de compunere a vitezelor. Semnul


“+” se referă la cazul cînd vectorii  v′ şi V au acelaşi sens, iar semnul “–” la cazul
cînd aceşti vectori au sensuri opuse.
• Ce observăm la această nouă regulă de compunere a vitezelor?
• Dacă v′ << c şi V << c, atunci termenul de la numitor vx′ V/c 2 << 1 ≈ 0 poate
fi neglijat. Formula (24.1) devine v = v′ + V şi, astfel, regăsim legea compunerii
vitezelor în mecanica clasică.
• Oricare ar fi valorile v′ şi V, viteza rezultantă v nu poate fi mai mare decît c.
Într-adevăr, chiar şi în cazul limită, cînd v′ = c, pentru orice V avem:
(21.2)
— rezultat în perfect acord cu postulatul vitezei maxime de propagare a luminii.

REŢINEŢI !
 În teoria relativităţii, vitezele se compun cu totul în alt mod decît în me-
canica clasică.
 Regula relativistă de compunere a vitezelor satisface postulatul constanţei
vitezei luminii.
89
85
Se dă: 21.1. Un corp se deplasează cu viteza de 0,2 c faţă

v′ = 0,2 c; de SRI S ′ şi cu viteaza de 0,8 c în raport cu SRI S. Care
v = 0,8 c; este viteza de deplasare sistemului de referinţă S ′ faţă
c = 3.10 8 m /s. de sistemul de referinţă S ?
V–? Rezolvare
• Vitezele corpului fiind comparabile cu viteza luminii c, aplicăm legea relati-
vistă a compunerii vitezelor
de unde
Calcule numerice: V = 0,71c = 0,71.3.10 8 m /s = 2,13.10 8 m /s.

Răspuns: V = 2,13 .10 8 m /s.
? ÎNTREBĂRI
1. În ce sisteme de referinţă sînt măsurate vitezele ce figurează în regula re-
lativistă de compunere a vitezelor?
2. În ce condiţii regula relativistă a compunerii vitezelor trece în cea clasică?
1. Două nave cosmice demarează de pe Pămînt în direcţii opuse cu viteze

egale cu 0,5c fiecare. Determinaţi: a) viteza primei nave faţă de nava a doua;
b) viteza navei a doua faţă de prima.
2. Corpul C se deplasează în raport cu SRI S′ cu viteza de 0,5c. La rîndul
său, sistemul de referinţă S′ se deplasează în raport cu SRI S cu viteaza de 0,8
c. Considerînd viteza corpului C şi cea a sistemului de referinţă S′ coliniare,
determinaţi viteza corpului faţă de sistemul de referinţă S.
3. Corpul C se mişcă faţă de SRI S′ cu viteza de 2.10 6 m/s. La rîndul său,
sistemul de referinţă S′ se deplasează în raport cu SRI S, în sens opus axei OX,
cu viteaza
viteza dede 4 .10 7 m/s. Considerînd viteza corpului C şi cea a sistemului de
referinţă S ′ coliniare, determinaţi viteza corpului faţă de sistemul de referinţă S.
4. Doi electroni sînt expulzaţi concomitent dintr-un metal în sensuri opuse
cu viteza de 0,7c faţă de SRI legat cu laboratorul. Care este distanţa dintre elec-
troni peste τ secunde după expulzare?
5. Care este viteza relativă a două SRI, dacă în unul dintre ele viteza unei
particule este egală cu c/3, iar în celălalt — cu c/2?
6. Viteza relativă a două SRI este egală cu c/4. Ştiind că faţă de unui dintre
SRI viteza particulei este egală cu c/2, găsiţi viteza particulei faţă de celălalt SRI.
REPETAŢI ! Masa şi forţa. Principiul fundamental al dinamicii. Impulsul. Legea

conservării impulsului. Energia mecanică. (Fizică, cl. a X-a).
90
86
§§ 22.
22. Elemente
Elemente de
de dinamica
dinamica relativistă
relativistă
Ştim că
Ştim că toate
toate legile
legile fizicii
fizicii trebuie
trebuie să
să satisfacă
satisfacă postulatele
postulatele teoriei
teoriei relativităţii
relativităţii re-
re-
strînse (vezi
strînse (vezi §).
§). Este
Este însă
însă uşor
uşor de
de demonstrat
demonstrat căcă legea
legea aa doua
doua aa lui
lui Newton
Newton
= F 
ma

ma = F ,, (22.1)
(22.1)

care stabileşte
care stabileşte legătura
legătura dintre

dintre variaţia
variaţia în
în timp
timp aa impulsului
impulsului (d pp // dd tt )) unui
(d  unui corp
corp de
de
masa m şi forţa F ce acţionează asupra acestuia nu satisfac postulatele TRR şi, deci,
masa m şi forţa F ce acţionează asupra acestuia nu satisfac postulatele TRR şi, deci,
nu este
nu este corectă.
corectă.


Din formula 22.1
Din formula 22.1 reiese
reiese că
că şi
şi în
în cazul
cazul simplu,
simplu, cînd F
cînd F = const.,
= const., vitezaviteza vv aa cor-
cor-
pului, iniţial
pului, iniţial imobil
imobil (v (v0 =
= 0),
0), creşte
creşte proporţional
proporţional cu timpul tt şi
cu timpul şi poate
poate să să devină
devină mai
mai
0
mare decît viteza luminii în vid c — concluzie ce se află în contradicţie
mare decît viteza luminii în vid c — concluzie ce se află în contradicţie flagrantă cu flagrantă cu
postulatul doi
postulatul doi al
al teoriei
teoriei relativităţii.
relativităţii. Într-adevăr,
Într-adevăr,
de unde
de unde pentru tt ≥≥ cm
şi pentru
şi cm // F, avem vv ≥≥ cc (c.t.d.).
F, avem (c.t.d.).
Din această
Din această cauză,
cauză, mărimile
mărimile şişi legile
legile dinamicii
dinamicii clasice
clasice trebuiau
trebuiau revăzute
revăzute şi şi modi-
modi-
ficate în
ficate în aşa
aşa mod,
mod, încît:
încît: 1)
1) să
să fie
fie în
în concordanţă
concordanţă cu cu postulatele
postulatele TRR
TRR ;;
2) să rămînă corecte în cazul vitezelor
2) să rămînă corecte în cazul vitezelor mici mici ((vv <<
<< cc).
).
Ţinînd cont
Ţinînd cont de
de această
această dublă
dublă exigenţă,
exigenţă, fizicienii
fizicienii au
au elaborat
elaborat oo dina
dinamică
mică nouă,
nouă,
numită dinamica relativistă. În cele ce urmează vom trece în revistă
numită dinamica relativistă. În cele ce urmează vom trece în revistă cîteva mărimi cîteva mărimi
şi relaţii
şi relaţii din
din dinamica
dinamica relativistă
relativistă ce
ce se
se referă
referă la particulele libere.
la particulele libere. Reamintim
Reamintim că că oo
particulă se numeşte liberă (izolată), dacă forţele ce acţionează asupra
particulă se numeşte liberă (izolată), dacă forţele ce acţionează asupra ei sînt nule ei sînt nule
sau se
sau se compensează
compensează reciproc.
reciproc. Într-un
Într-un SRI
SRI particula
particula liberă
liberă se
se mişcă
mişcă rectiliniu
rectiliniu şi şi uni-
uni-
form.
form.
Impulsul relativist
Impulsul relativist al
al particulei
particulei libere
libere se
se defineşte
defineşte prin
prin relaţia
relaţia
(22.2)
(22.2)
Menţionăm că
Menţionăm că în
în cazul cînd vv <<
cazul cînd << c,
c, expresia
expresia rela-
rela- P
P
tivistă a impulsului ia forma clasică:
tivistă a impulsului ia forma clasică: prel

p
 rel =

p .
= p cl . pprel
rel
cl
În fig.
În fig. 3.7.
3.7. sînt
sînt reprezentate
reprezentate (pentru
(pentru comparare)
comparare) dede-
pendenţa modulului
pendenţa modulului impulsului
impulsului relativist
relativist şişi al
al impulsu-
impulsu-
lui clasic de viteza particulei. Se vede
lui clasic de viteza particulei. Se vede că: că:
ppcl
cl
•• deosebirea
deosebirea dintre
dintre aceste
aceste mărimi
mărimi devine
devine considera-
considera-
bilă pe
bilă pe măsură
măsură ce ce viteza
viteza particulei
particulei se se apropie
apropie de de
viteza luminii
viteza luminii înîn vid.
vid.
•• viteza
viteza particulei
particulei nu nu poate
poate fifi egală
egală cu
cu viteza
viteza lumi-
lumi-
nii în
nii vid: vv ≠
în vid: ≠ c.
c. 00 cc υυ
Într-adevăr, dacă vv =
Într-adevăr, dacă c, impulsul
= c, impulsul pprel = =m mcc // 00 =
=∞∞ Fig. 3.7.
3.7. Dependenţa
Dependenţa
rel Fig.
devine infinit de mare – concluzie lipsită de semnificaţie
devine infinit de mare – concluzie lipsită de semnificaţie impulsului relativist şi
impulsului relativist şi aa
fizică.
fizică. impulsului clasic de viteză.
impulsului clasic de viteză.
91
87
91
Masa particulei este una din cele mai importante caracteristici ce figurează
în „paşaportul” acesteia. În teoria relativităţii restrînse, de altfel ca şi în mecanica
clasică, masa m a unei particule este o mărime invariantă şi, deci, independentă de
viteza ei:
m = inv. (22.3)
Remarcă: În unele manuale se foloseşte noţiunea de masă relativis tă sau
masă de mişcare ce depinde de viteza corpului: . În abordarea
modernă a relativităţii, această noţiune este considerată arhaică şi inadecvată esenţei
TRR.
„Nu e bine să se introducă conceptul de masă a corpului
pentru care nu poate fi dată o definiţie clară. Este mai bine (util) să nu se
introducă nici o masă, afară de masa de repaus m. În loc de a introduce M
este mai bine să se aplice expresiile pentru impulsul şi energia corpului în
mişcare.” A. Einstein.
Energia totală. În dinamica relativistă, legea conservării energiei este valabilă
numai în cazul în care energia relativistă a particulei, numită şi energie totală, are
forma:
(22.4)
Pentru particulele imobile (v = 0), energia totală ia forma: E0 = mc 2 şi se numeşte

energie de repaus.
Atît energia totală, cît şi energia de repaus sînt mărimi fizice proprii TRR, necu-
noscute în mecanica clasică.
Energia cinetică relativistă este prin definiţie egală cu diferenţa dintre energia
totală şi energia de repaus a particulei libere:
(22.5)
Ţinînd cont de aproximaţia , unde x << 1, , raportul
, din formula (22.5), se regăseşte expresia cla-
sică pentru energia cinetică: Ec = mv 2 / 2.

Legătura dintre caracteristicile particulei. Combinînd expresiile
pentru modulul impulsului relativist şi energia totală
, obţinem relaţiile:
(22.6)
E 2 – p 2 c 2 = m2 c 4, (22.7)
ce reprezintă legătura general valabilă dintre energia totală, impulsul relativist
şi masa particulei libere.
92
88
§ 22. Elemente de dinamica relativitivistă
REŢINEŢI !
Mărimile şi legile fundamentale ale mecanicii clasice au fost redefinite în

aşa mod, încît satisfac postulatele teoriei relativităţii restrînse.
 Teoria relativităţii relevă o legătură indisociabilă între impulsul, energia
şi masa particulei libere.
Tabelul 3.1
Corespondenţa mărimilor clasice şi a celor relativiste pentru particula liberă
Mărimea fizică Expresia clasică Expresia relativistă
Masa m m
Impulsul mv
Energia cinetică mv 2/2
Energia totală lipseşte
Energia de repaus lipseşte mc 2
? ÎNTREBĂRI
1. Cum se defineşte impulsul relativist?
2. Masa particulei este o mărime fizică relativă sau invariantă?
3. Care este formula energiei totale a particulei libere?
4. Cum se defineşte energia cinetică relativistă?
5. Ce relaţie există între energia totală, impulsul relativist şi masa particulei
libere?
1. Un proton se mişcă cu viteza de 0,7 c. Calculaţi impulsul şi energia lui

cinetică.
2. Un electron se mişcă cu viteza de 0,7 c. Calculaţi impulsul, energia totală
şi energia lui cinetică.
3. Să se calculeze viteza cu care se deplasează particula al cărei impuls rela-
tivist este de 3 ori mai mare decît impulsul clasic?
4. Viteza unui electron este egală cu . Calculaţi raportul dintre ener-
gia cinetică relativistă şi energia de repaus a electronului.
REPETAŢI ! Ipoteza fotonică a lui Einstein.

93
89
§ 23. Relaţia dintre masa şi energia de repaus a corpului.

Particule de masă nulă*
Să considerăm încă două consecinţe remarcabile ale teoriei relativităţii restrînse,

consecinţe inexistente în mecanica newtoniană: relaţia dintre masa şi energia de rep-
aus a corpului şi existenţa particulelor de masă nulă.
Relaţia dintre masă şi energia de repaus. Aşa cum am menţionat şi în § 25,
din expresia pentru energia totală reiese:
orice corp imobil de masă m posedă o energie, numită energie de repaus, egală
cu E = mc 2. (23.1)
0
Această concluzie a TRR prezintă un rezultat nou în înţelegerea fenomenelor
fizice. Într-adevăr, numai prin faptul că corpurile au masă, ele au şi energie. O
particulă de masă m, chiar şi în repaus, conţine o energie reală egală cu mc 2, pe care
trebuie să ne învăţăm a o utiliza. De exemplu, într-un gram de orice substanţă este
înmagazinată o cantitate de energie egală cu 9 .10 13 J, echivalentă cu cantitatea de
căldură degajată la arderea a 2000 t de benzină. În zilele noastre se cunosc metode
de extragere a unei părţi, ce-i drept, infime din această enormă energie. Procesele
care au loc în reactoarele nucleare sînt exemple elocvente de confirmare directă a
formulei (26.1).
Din expresia pentru energia de repaus (23.1) rezultă că:
• orice variaţie a masei corpului Δ m este însoţită de o variaţie proporţională
a energiei de repaus
Δ E0 = Δ m . c 2 (23.2)
şi, reciproc,
• variaţia energiei de repaus a corpului ΔE0 implică o variaţie proporţională Δm
a masei şi, aceasta, indiferent de natura energiei transmise sau cedate de corp:
. (23.3)
Relaţiile (23.2) şi (23.3) exprimă legătura reciprocă dintre variaţia masei cor-
pului şi variaţia energiei de repaus. Energiile utilizate în viaţa cotidiană provoacă
variaţii ale masei corpurilor practic indetectabile. Bunăoară, încălzind 1 kg de
apă de la 0 oC la 100 oC, îi transmitem o cantitate de căldură egală cu 4,18 .10 5 J,
mărindui astfel masa cu 4,19 .10 5/c 2 ~
~ 5 .10 – 9g (5 miliardimi de gram).
În cazul proceselor astrofizice ordinul de mărime este diferit. Se ştie că razele
solare aduc în fiecare secundă 1370 J de energie pe fiecare metru pătrat al Pămîntului.
Această mărime IS = 1370 J/(m 2 . s) = 1370 W/m2 se numeşte constantă solară.
Înmulţind constanta solară cu aria sferei de rază 150 mln. km, egală cu distanţa
Soare – Pămînt, obţinem energia radiaţilor emise de Soare în spaţiul cosmic într-o
secundă: 3,8 .10 26 J/s. Micşorarea respectivă a masei Soarelui va fi egală, conform
94
90
§ 23. Relaţia dintre masa şi energia de repaus a corpului. Particule de masă nulă
formulei (26.3), cu 4 .10 9 kg = 4 .106 t pe secunde, sau cu circa 1,3 .10 14 t pe an,
cantitate infimă totuşi în comparaţie cu masa totală a Soarelui (M S = 1,99 .10 27 t).
Dispariţia naturală a Soarelui ar avea loc peste aproximativ 10 13 ani.
Particule de masă nulă. Teoria relativităţii restrînse a pus în discuţie o problemă
a cărei soluţie se credea definitivă.
• Există oare particule (“corpuri”) de masă nulă (zero)?
La această întrebare, mecanica clasică dă un răspuns categoric negativ. Dacă ar
exista “corpuri” de masă nulă (m = 0), atunci, în conformitate cu legea a doua lui
Newton, orice forţă ce ar acţiona asupra acestora le-ar imprima o acceleraţie infinit
de mare a = F/m = F/0 = ∞, un rezultat lipsit de orice semnificaţie fizică.
Cu totul altfel se prezintă situaţia în TRR, în care existenţa particulelor de masă
nulă devine obligatorie în anumite condiţii. În scopul de a stabili aceste condiţii, să
revenim la relaţiile fundamentale şi E 2 – p 2c 2 = m 2c 4, din care, conside-
rînd m = 0, după rearanjări, obţinem: v = c.
Particulele care au masă nulă se propagă cu viteza luminii şi viceversa, parti-
culele care se propagă cu viteza luminii au masa nulă (zero).
Acum cîţiva ani se considerau trei particule pretendente de a avea masă nulă:
fotonul, neutrinul şi antineutrinul. Datele empirice acumulate recent (1998) la de-
tectorul Super-Kamiokande din Japonia au demonstrat că neutrinii totuşi posedă
masă.
Aşadar, fotonii sînt unicele particule de masă zero cunoscute astăzi.
Nefiind particule de substanţă (m = 0), fotonii nu pot fi purtători de sarcină
electrică: q foton = 0.
În lipsă de masă, lumina se manifestă prin energie (încălzeşte corpurile) şi im-
puls (exercită asupra lor presiune). Mai mult ca atît, aşa cum reiese din expresiile de
mai sus, în cazul v = c, energia E şi impulsul p ale particulei de masă nulă (m = 0)
sînt legate prin relaţiile:
E = pc sau p = E/c. (23.4)
Caracteristicile particulelor de masă nulă sînt redate în tabelul 3.2.
Tabelul 3.2
Caracteristici ale particulei de masă nulă
Mărime fizică Valoarea, formula
Masa m=0
Sarcina electrică q=0
Viteza v=c
Energia E = cp
Impulsul p = E/c
95
91
REŢINEŢI !
 Teoria relativităţii clasifică toate particulele din natură în două categorii:

• particule de masă nenulă, care formează substanţa (de exemplu: electroni,
neutroni, protoni etc.). Viteza lor este inferioara vitezei luminii in vid.
• particule de masă zero, care constituie lumina sau cîmpul electromagnetic
– fotonii. Aceştia “din născare” au aceaşi viteză (300 000 km/sec) în toate
sistemele de referinţă. Ei nu pot fi acceleraţi, încetiniţi sau opriţi. Fotonul
în stare de repaus este un nonsens.
 Toate corpurile ce posedă masă, posedă şi energie de repaus, însă nu toate
corpurile care au energie au şi masă. Fotonii sînt unicile „particule” cunos-
cute actualmente care posedă energie şi impuls, dar nu posedă masă.
? ÎNTREBĂRI
1. Care este relaţia dintre masa şi energia de repaus a corpului?
2. Exista oare particule („corpuri”) de masă nulă? În ce condiţii?
3. Poate fi oprită o rază de lumină?
4. Poate fi micşorată viteza luminii?
5. Ce entitate fizică posedă energie şi impuls, dar nu are masă?
1. În cît timp un bec cu puterea electrică de 100 W îşi va micşora masa cu

1 g în urma emisiei de lumină?
2. Hidrogenul cu masa de 20 kg, aflat la temperatura de 0 °C, a fost încălzit
izocor pînă la temperatura de 500 °C. Cu cît a crescut masa gazului?
3. Cum s-a modificat masa apei cu volumul de 1litru după încălzirea ei cu
150 C? (Capacitatea termică specifică a apei este de 4 200 J/ kg . K ).
°
4. Ştiind că masa electronului este egală cu 9,1 .10 –31 kg, calculaţi energia lui
de repaus. Exprimaţi răspunsul în jouli (J) şi mega electroni-volţi (MeV).
5. Cîte tone de cărbune trebuie arse pentru ca energia degajată să fie egală
cu energia de repaus a unui kilogram de apă? Puterea calorică a cărbunelui se
consideră egală cu 294 .10 5 J / kg.
6. Un resort cu constanta de elasticitate 10 3 N / cm a fost alungit cu 1 cm.
Devine resortul mai masiv ? Dacă da, determinaţi creşterea masei.
REPETAŢI ! Postulatele şi consecinţele TRR (§22, §23).

96
92
§ 24*. Transformările lui Lorentz
Postulatele teoriei relativităţii restrînse pot fi exprimate Y S Y ´ S´

în limbaj matematic sub formă de ecuaţii, care leagă coor- V
donatele de poziţie şi timpul unui eveniment fizic E în două y y´
sisteme de referinţă inerţiale, S şi S′, în mişcare relativă cu
E ( x´, y´, z´, t´ )
x , y, z , t

viteza V = const. (fig. 3.8.).
Transformările Lorentz. Pentru simplitate, admi- υt O´ x ´
O
tem că în momentul iniţial originile O şi O′ ale sistemelor de x x x´
coordonate dreptunghiulare OXYZ şi O′X′Y′Z′ coincid, iar
z z´
axele OX şi O′X ′ sînt orientate în sensul vitezei V. Notăm
coordonatele şi timpii măsuraţi de observatorii din S şi S′ z z´
prin x, y, z, t şi, respectiv, x′, y′, z′, t′. Pornind de la postulatele Fig. 3.8. Transformările Lorentz.
sale, Einstein deduce următoarele corelaţii între coordonatele
spaţio-temporale:
y = y′; z = z′; ; (24.1)
respectiv
y′ = y; z′ = z; . (24.2)
Ansamblul de ecuaţii (24.1-24.2) poartă denumirea de transformările Lorentz deoarece

fizicianul olandez H. Lorentz, le-a obţinut înaintea lui Einstein, din alte considerente.
Remarcăm că, atunci cînd V << c, raportul V/c << 1, rădăcina şi trans-
formările Lorentz se reduc la transformările lui Galilei, cunoscute din cl. a X-a:
transformările de la S la S′ transformările de la S′ la S
′ ′ ′ ′
x = x – Vt; y = y; z = z; t = t; x = x′ + Vt; y = y′; z = z′; t = t′.
Acest rezultat denotă un principiu fundamental al fizicii — principiul corespondenţei, con-
form căruia orice teorie mai generală cuprinde, ca un caz particular, vechea teorie, evidenţi-
indu-i limitele de valabilitate. Deci, mecanica newtoniană poate fi aplicată ca o teorie suficient
de exactă în domeniul vitezelor mici în raport cu viteza luminii.
Consecinţele teoriei relativităţii restrînse trecute deja în revistă în §23, pot fi deduse
utilizînd transformările Lorentz.
Dilatarea timpului. Fie două evenimente care au loc în sistemul mobil S′ în punctele cu
coordonatele x′1 şi x′2 , la momentele t′1 şi t′2 . Se pune întrebarea:
• Care este intervalul de timp dintre aceste evenimente, măsurat în sistemul de referinţă fix?
Din ultima ecuaţie 24.1 pentru intervalul de timp t2 – t1 căutat rezultă:
(24.3)
Observaţie: intervalul de timp măsurat în sistemul fix S depinde nu numai de timpul t2′ – t1′,
măsurat în sistemul mobil S′ , ci şi de distanţa x2′ – x1′ dintre evenimente. În TRR, timpul şi spaţiul
sînt mărimi inseparabile, spre deosebire de mecanica newtoniană unde timpul şi spaţiul erau in-
dependente. Să analizăm cazul particular cînd evenimentele au loc în acelaşi punct x2′ = x1′ în
momente diferite: t2′ ≠ t1′. Atunci:
(24.4)
97
93
Întrucît rezultă că t2 – t1′ > t2′ – t1′.

Durata unui fenomen în mişcare este mai mare decît durata aceluiaşi fenomen aflat în re-
paus, rezultat cunoscut sub numele de dilatarea relativistă a timpului.
Contracţia lungimilor. Fie că în sistemul de referinţă S′, pe axa O′X ′, se află în repaus o
bară de lungimea x2′ – x1′ = l′. Dorim să aflăm lungimea barei în mişcare în sistemul de referinţă S.
În acest scop, observatorul din sistemul S trebuie să fixeze simultan coordonatele x1 şi x2
ale extremităţilor corpului în mişcare, obţinînd l = x2 – x1. Coordonatele x2′ şi x1′ , fiind legate de
coordonatele x2 şi x1 din prima relaţie 24.2, avem:
sau (24.5)
Deoarece V < c, expresia de sub rădăcină este subunitară şi, deci, l < l′.
Lungimea corpului, măsurată în mişcare, este mai mică decît lungimea lui în repaus,
fenomen denumit contracţia lungimii (distanţei).
Compunerea vitezelor. Fie că în sistemul S′ un corp se deplasează cu viteza  v ′ în lun-
gul axei O′X ′ .
• Care va fi viteza acestui corp în sistemul fix S, faţă de care sistemul S′ se mişcă în lungul
axei OX cu viteza relativă V = const ?
Pornim de la transformarea Lorentz şi determinăm viteza cor-
pului ca derivata coordonatei x în raport cu timpul:
Deoarece expresia derivată conţine numai mărimi ce aparţin sistemului S′, aplicăm regula
de derivare a unei funcţii compuse: derivăm mai întîi în raport cu timpul t′, iar apoi după timpul t.
Avem:
(24.6)
unde dx′ /dt′ = v′x este viteza corpului în sistemul S′.

Pentru factorul d t′ /d t din 24.1 (a) şi 24.2 (a) găsim:
(24.7)
Substituind expresia (24.7) în (24.6), după rearanjări, obţinem:

(24.8)
REŢINEŢI !
 Transformările Lorentz — relaţiile dintre coordonatele de poziţie şi timpul unui eveni-

ment în două SRI, pot fi deduse în baza postulatelor TR.
 Transformările Galilei se conţin în transformările Lorentz drept caz particular (cînd
V << c).
98
94
§ 25. Noţiuni de teoria relativităţii generale
Generalizarea principiului relativităţii. Aşa cum am menţionat în paragrafele anterio-

are, principiul relativităţii restrînse este valabil numai în SRI. Anume aceste sisteme au propri-
etatea de a nu afecta derularea fenomenelor fizice: toate legile naturii sînt aceleaşi pentru toţi
observatorii din sistemele de referinţă inerţiale.
Este firească întrebarea:
• Rămîn oare legile fizice invariante şi în sistemele de referinţă neinerţiale*?
Personalitatea care a răspuns la întrebarea formulată a fost tot A. Einstein, care scria:
„După ce s-a confirmat introducerea principiului special al relativităţii, oricărui spirit avid
de generalizare trebuie să-i apară ademenitoare ideea de a îndrăzni să facă pasul spre principiul
general al relativităţii.”
După unsprezece ani de muncă intensă (1905 –1916), aplicînd o metodă matematică
specială, A. Einstein face pasul îndrăzneţ şi enunţă principiul relativităţii generale:
Legile fenomenelor fizice păstrează aceeaşi formă în toate sistemele de referinţă, atît
inerţiale cît şi neinerţiale.
Un argument serios în sprijinul teoriei relativităţii generale (TRG) a fost aşa-numitul princi-
piul echivalenţei:
Orice acceleraţie a unui sistem de referinţă produce acelaşi efect ca şi gravitaţia.
Pentru a înţelege mai bine această for-
a=g
mulare, să ne imaginăm un lift îndepărtat
de Pămînt şi de alţi aştri, astfel încît se
poate neglija gravitaţia. În această situaţie,
persoanele şi obiectele din lift se vor găsi în
stare de imponderabilitate, “plutind” liber în
interiorul liftului. Să presupunem acum că  
persoanele respective resimt din nou propria g g
greutate şi observă obiectele înconjurătoare
căzînd pe „podeaua” liftului. Ele ar putea Fig. 3.9. Observatorul nu poate determina dacă
explica această schimbare de stare în două ascensorul se mişcă accelerat sau stă pe Pămînt.
moduri ecivalente:
• liftul a început să se mişte accelerat în direcţia podea — plafonul cabinei;
• liftul continuă să stea nemişcat, dar în preajma lui a apărut un corp masiv şi, prin urmare,
asupra obiectelor acţionează gravitaţia.
Acest exemplu vine se ilustreze imposibilitatea de a distinge experimental gravitaţia arti-
ficială de cea naturală. Din ecivalenţa gravitaţiei şi acceleraţiei rezultă o serie de efecte pe care
le vom expune sumar.
Efectul Einstein constă în faptul că, sub influenţa cîmpului gravitaţional raza de lumină
nu se mai propagă în linie dreaptă ci se curbează. Bunăoară, atunci cînd razele provenite de la
stele trec pe lîngă marginea Soarelui, ele deviază de la direcţia iniţială. Acest fenomen poate fi
observat în timpul eclipselor totale de Soare. Se fotografiază un grup de stele în timpul eclipsei
şi apoi acelaşi grup se fotografiază noaptea, în lipsa Soarelui. Din compararea poziţiilor stelelor
se evaluează unghiul de deviere.
Primul experiment de acest gen a fost realizat de fizicienii englezi cu ocazia eclipsei solare
din 1919. Rezulatele obţinute au confirmat deviaţia prezise de TRG – 1,75′′ secunde de arc. În-
cepînd cu anul 1969, efectul Einstein se detectează independent de eclipse, măsurînd devierea
undelor radio emise de quasari – obiecte cosmice cu aspect de stele, situate la distanţe de mii
* Reamintim că sistemul de referinţă este neinerţial dacă efectuează o mişcare accelerată, de ex.
o mişcare de rotaţie sau translaţie variată, faţă de un SRI.
99
95
de megaparseci (1 parsec – simbol pc ≈ 3,26 ani lumină) de sistemul nostru stelar. Denumirea
quazari provine de la englezescul quasistellar radio source — radio-sursă cvasistelară.
Rotaţia periheliului planetelor. Periheliul este punctul cel mai apropiat de Soare de
pe traectoria eliptică a unei planete, punctul cel mai îndepărtat numindu-se afeliu, în TRG se
demonstrează că poziţia periheliului nu este fixă faţă de Soare, ci se roteşte în planul elipsei. În
consecinţă, traectoria rezultantă a planetelor are forma unei rozete. Acest efect este maxim în ca-
zul planetei Mercur (prima din cele nouă planete ale sistemului nostru solar). Rotaţia prevăzută
de calcule este de 43′′ în 100 de ani. Valoarea măsurată a fost de 42,6′′ ± 0,9′′.
Deplasarea spre roşu a liniilor spectrale
φ = 1,75´´ emise de stele. Cu ajutorul spectroscoapelor de
performanţă, s-a stabilit că liniile spectrale emise
de elementele din stele sînt deplasate, faţă de liniile
elementelor corespunzătoare de pe Pămînt, spre do-
φ meniul roşu, adică spre frecvenţe mai mici (lungimi
de unde mai mari). În TRG, acest efect se explică
prin faptul că într-un cîmp gravitaţional foarte in-
Luna tens toate procesele se produc mai lent decît în cîm-
pul gravitaţional mai puţin intens. Efectul este pro-
Soarele Pămînt priu şi radiaţiilor electromagnetice emise de atomi
şi utilizate în calitate de ceasuri ideale. „Ceasurile
Fig. 3.10. Curbarea razelor de lumină atomice” din coroana stelelor masive funcţionează
în cîmpul gravitaţional. mai lent (merg mai încet) decît „ceasurile atomice”
Periheliu de pe Pămînt, cauzînd deplasarea spre roşu a liniilor
Mercur
spectrale. Astrofizicienii americani de la observa-
torul de pe Mount Wilson din California au determi-
Soarele nat această deplasare pentru hidrogenul din coroana
Siriusului, care s-a adeverit a fi în concordanţă cu
prezicerile TRG.
Un alt experiment de acest gen a fost efectuat
la Universitatea din Harvard împreună cu NASA
(National Aeronautics and Space Administration) în
1976. Un “ceas atomic” de performanţă a fost ridicat
cu racheta la o altitudine de ≈ 10.000 km. Indicaţiile
Afeliu lui au fost comparate cu indicaţiile ceasului identic
Fig. 3.11. Rotaţia periheliului rămas pe Pămînt. Prezicerea TRG că „ceasul atomic”
planetei Mercur. de pe rachetă merge înaintea ceasului de pe Pămînt a
fost verificată cu o precizie de 0,001%.
Deplasarea liniilor spectrale spre roşu datorită variaţiei cîmpului gravitaţional a fost pusă
în evidenţă şi de experimente efectuate pe suprafaţa pămîntului, utilizîndu-se un efect descoperit
recent de fizicianul german Rudolf Mössbauer (Premiul Nobel pentru fizică, 1961).
Undele gravitaţionale. Sînt generate de cîmpurile gravitaţionale variabile (oscilatorii),
tot aşa cum undele electromagnetice iau naştere la oscilaţiile purtătorilor de sarcină electrică. In-
tensitatea undelor gravitaţionale este foarte mică şi detectarea lor este o problemă experimentală
complexă. Sistemele LIGO (Laser Interferometer Gravitation Observatory) şi VIRGO (Varia-
bility of Solar Irradiance and Gravity Oscillations), concepute special în acest scop, încă nu au
soluţionat problema. Totuşi, în pofida faptului că înregistrarea directă a undelor gravitaţionale nu
a reuşit pînă în prezent, oamenii de ştiinţă americani – Russel Halls şi Joseph Tailor – au obţinut
dovezi indirecte, dar incontestabile despre existenţa undelor vizate.
Cercetînd stelele duble, una din care este un pulsar PSR 1913 - 16, savanţii au stabilit o
micşorare a perioadei de rotaţie relativă a stelelor, care a fost explicată prin emanarea undelor
gravitaţionale. Pentru rezultatele obţinute, cercetătorilor li se acordat Premiul Nobel pentru fizică
în 1995. Pulsar este o stea mică cu diametrul de circa 10 - 20 km, constituită din neutroni (stea
neutronică). Aşa cum sugereză denumirea, pulsarii emit radiaţii electromagnetice periodice care
permit localizarea lor.
100
96
Capitolul OPTICA FOTONICĂ
,
,
 Expunerea conceptelor de cuantă de energie şi foton.
 Cunoaşterea legilor fotoefectului extern şi aplicarea
acestora la rezolvarea problemelor.
 Cunoaşterea expresiilor pentru energia şi impulsul foto-
nului.
 Interpretarea calitativă a presiunii luminii.
§ 26. Radiaţia termică. Legile radiaţiei termice.

§ 27. Ipoteza lui Planck. Cuantele de energie.
§ 28. Efectul fotoelectric extern. Legile experimentale.
§ 29. Fotonii. Ecuaţia fotoefectului extern.
§ 30. Aplicaţii ale efectului fotoelectric.
§ 31. Efectul Compton.
§ 32. Presiunea luminii.
§ 33. Dualismul undă – corpuscul.
„Tînăra generaţie asimilează adevărul dintr-o dată.”

Max Planck
(Premiul Nobel pentru fizică, 1918)
„Nu există putere mai mare decît puterea unei idei

căreia i-a venit timpul.”
Victor Hugo
103
97
Capitolul 4. Optica fotonică
§ 26. Radiaţia termică. Legile radiaţiei termice
Cînd ne aflăm în apropierea unui corp încălzit (admitem, o bucată de fier la

temperatura de 300°C) avem o senzaţie de căldură, care este provocată de undele
electromagnetice infraroşii invizibile emise de acest corp. Pe măsură ce temperatura
creşte (de la 500°C la 1500°C), corpul emană şi unde vizibile, trecînd treptat prin
diferite coloraţii – roşu, portocaliu, galben, alb şi, în sfărşit, albăstriu (vezi anexa
nr. , pag. ).
Ansamblul de unde electromagnetice emise de corpurile încălzite se numeşte
radiaţie termică sau radiaţie de temperatură.
Denumirea „radiaţie termică” ţine să accentueze faptul că orice corp emite
radiaţie la orice temperatură diferită de cea de zero grade Kelvin (T ≠ 0 K).
Studiul radiaţiei termice ridică următoarea întrebare:
• Cum se distribuie energia radiaţiei în funcţie de lungimea ei de undă şi
temperatura radiatorului?
Răspunsul a fost găsit în mod experimental, utilizînd instalaţia redată schematic
în figura de jos.
Ecran
Sursă de
lumină
Prisma triunghiulară
din sticlă Spec tr u
Fig. 4.1. Schema instalaţiei pentru determinarea energiei radiaţiei termice.
Montajul conţine un radiator termic, un dispozitiv care separă undele electro-

magnetice emise, o prismă de exemplu, şi un receptor de radiaţie – mai multe ter-
mometre identice plasate în calea undelor deja separate. Creşterea temperaturii
fiecărui termometru este proporţională cu energia E a radiaţiei emise înr-o unitate
de timp t de pe o unitate de suprafaţă S a radiatorului, mărime numită exitanţa
energetică:
. (26.1)
Întrucît termometrele au dimensiuni limitate, ele nu captează radiaţia cu lun-

gimea de undă λ bine determinată, ci radiaţia cuprinsă într-un interval mic Δ λ de
lungimi de undă din vecinătatea acesteia.
104
98
§ 26. Radiaţia termică. Legile radiaţiei termice
Variaţia Δ R a exitanţei energetice raportată la intervalul Δ λ de lungimi de unde

se numeşte exitanţa energetică spectrală R λ a corpului:
. (26.2)
Măsurătorile au arătat că R λ depinde de lungimea de undă λ a radiaţiei, tempera-

tura T şi natura corpului: compoziţia chimică, starea de agregare, forma geometrică.
Proprietăţile specifice ale corpului complică mult interpretarea rezultatelor şi, din
acest motiv, trebuiau eliminate. Metoda îi aparţine fizicianului german Kirchhoff,
care a demonstrat că un corp care absoarbe complet toate radiaţiile incidente, numit
corp absolut negru, emite la încălzire o radiaţie independentă de natura corpului.
Un corp real nu poate fi perfect negru. De exem-
plu, funinginea sau negrul de platină absorb radiaţiile
din domeniul vizibil, dar nu şi din cel infraroşu. Totuşi,
se poate realiza artificial un dispozitiv care practic ar
absorbi toate radiaţiile incidente. În acest scop, se ia un
corp găunos de formă arbitrară (de exemplu, sferică)
prevăzut cu o mică deschizătură şi cu pereţii interiori
absorbanţi (fig. 4.2.).
O rază de lumină, intrată în interiorul corpului, Fig. 4.2. Modelul corpului
parţial se reflectă şi parţial se absoarbe. Absorbţia avînd absolut negru.
loc la fiecare reflecţie, după mai multe reflecţii-absorbţii succesive, lumina este com-
plet absorbită. Ca rezultat, prin deschizătură nu mai iese nimic din lumina intrată şi
ea pare complet neagră. Dacă încălzim incinta, radiaţia ieşită prin deschizătură nu
va mai depinde de natura corpului.
Folosind rezultatele experi- Rλ 6000 K
mentelor efectuate cu instalaţia
descrisă, s-au construit curbele
dependenţei exitanţei spectrale Rλ Zona Zona
ultravioletă infraroşie
de lungimea de undă λ , pentru o 4000 K
temperatură T dată: R λ = f ( λ, T ).
Se vede că fiecare curbă are un ma- 3500 K
xim λ max cu atît mai pronunţat şi
mai deplasat spre lungimi de unde 1500 K
750 K
scurte, cu cît temperatura corpului Zona λ
este mai ridicat. vizibilă
Legile radiaţiei corpului ne- Fig. 4.3. Curbele dependenţei exitanţei

gru au fost stabilite analizînd cur- energetice spectrale a corpului negru de lungimea de
undă pentru diferite temperaturi.
bele din fig. 4.3.
Prima lege se referă la exitanţa energetică R, care este proporţională cu supra-
faţa cuprinsă între curba R λ şi axa absciselor. Se observă uşor că această suprafaţă
creşte odată cu temperatura.
105
99
Exitanţa energetică R a corpului absolut negru creşte proporţional cu puterea
a patra a temperaturii absolute T :
R = σT 4.
Legea a fost stabilită de fizicienii austrieci I. Stefan şi L. Boltzmann. Coeficien-
tul de proporţionalitate poartă denumirea de constanta lui Stefan-Boltzmann, şi în
SI are valoarea:
σ = 5,67 · 10 – 8 W / (m 2 · K 4) .
Legea a doua se referă la poziţia maximului curbelor de distribuţie.
Lungimea de undă λ max corespunzătoare maximului exitanţei energetice spec-
trale este invers proporţională cu temperatura absolută T a corpului:
,
unde constanta b este egală cu:
b = 2,898 · 10 – 3 m · K .
Legea mai are şi denumirea de legea de deplasare a lui Wien, deoarece arată că,
la creşterea temperaturii, maximul exitanţei spectrale se deplasează spre domeniul
lungimilor de unde scurte.
Legea Wien explică schimbarea coloraţiei corpului supus încălzirii. La tem-
peraturi obişnuite, radiaţiile emise se află în zona infraroşie nepercepută de ochi. Cu
creşterea temperaturii, maximul excitanţei spectrale se deplasează spre lungimi de
undă din zona vizibilă. Corpul devine luminos, iar lumina emisă – din ce în ce mai
intensă şi mai albă.
REŢINEŢI !
 Fenomenul de radiaţie termică a corpurilor se caracterizează prin exitanţa
energetică R şi exitanţa energetică spectrală R λ şi se supune celor două
legi: legea lui Ştefan-Boltzmann şi legea lui Wien.
Se dă: 26.1. Un teren de pămînt arat cu suprafaţa de 1 ha,

avînd temperatura de 10 °C, emite radiaţii termice timp
S = 10 ha = 10 5 m 2;
T = 283 K; de 10 h. Să se determine: a) masa lemnelor care, la
t = 10 h = 3,6 · 10 4 s. ardere completă, ar degaja aceeaşi cantitate de energie;
b) lungimea de undă maximă a radiaţiei emise.
m – ? λ max – ? Rezolvare
a) • Considerăm arătura drept corp absolut negru. Energia E a radiaţiei emise de
teren o aflăm aplicînd definiţia exitanţei energetice şi legea Stefan-Boltzmann:
106
100
§ 26. Radiaţia termică. Legii radiaţiei termice
Calculele numerice: E = 5,67 · 10 · 283 · 10 5 · 3,6 · 10 12 J = 1,31 T J .

–8 4
• La arderea completă a lemnului se degajă cantitatea de căldură: Q = qm,

unde q = 10 MJ / kg este puterea calorică a lemnului.
În baza legii conservării şi transformării energiei:
Q=E sau qm = σT 4St : . (3)
Numeric: kg .
b) • Lungimea de undă maximă λ max a radiaţiei o găsim aplicînd legea lui Wien:
,
–3
unde b = 2,898 · 10 m · K .
Numeric: λ max = 2,898 · 10 – 3/ 283 = 10 – 5 m = 0,1 μm .
Răspuns: masa lemnelor este de 131 kg; λ max = 0,1 μ m – domeniul infraroşu.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce este radiaţia termică?

2. Ce caracteristici ale radiaţiei termice cunoaşteţi?
3. Care corp se numeşte corp absolut negru?
4. De ce ferestrele caselor, privite de la distanţă, apar negre, cu toate că
pereţii camerelor sînt de culoare albă?
5. Ce legi ale radiaţiei termice cunoaşteţi?
§ 27. Ipoteza lui M. Planck. Cuantele de energie
Încercările de a explica legile radiaţiei termice pe baza principiilor fizicii clasice

au suferit eşec. Ieşirea din impas a fost arătată în 1900 de fizicianul german Max
Planck (Premiul Nobel pentru fizică, 1918) care a avansat ipoteza cuantelor de en-
ergie. Înainte de a aborda ipoteza propriu-zisă, reamintim că mărimile utilizate în
fizică pot fi clasificate în mărimi continui şi mărimi discrete.
Mărimile continui, de ex. distanţa, timpul, viteza ş.a., pot lua orice valori din
domeniul lor de definiţie.
Mărimile discrete, bunăoară numărul n de atomi din componenţa unei substanţe
sau sarcina electrică q a unui corp, dimpotrivă, iau numai anumite valori bine deter-
minate: n N * şi q = ± k e; k N *, unde e este sarcina electrică elementară.
Mărimile fizice care iau valori discrete ce alcătuiesc o serie discontinuă de
numere se numesc mărimi cuantificate.
107
101
Potrivit acestei clasificări, în fizica clasică se consideră evident şi de la sine în-
ţeles că energia oricărui sistem fizic este o mărime continuă şi în nici un caz discretă.
Aceasta înseamnă că trecerea sistemului de la o stare la alta este un proces continuu,
în care energia poate varia în cantităţi oricît de mici. În principiu, se poate concepe
orice gradaţie oricît de fină de energie.
M. Planck abandonează aceste reprezentări şi le înlocuieşte cu altele noi, con-
trare.
• Energia sistemelor microscopice (atomi, molecule, ioni) este o mărime
cuantificată, iar trecerea sistemului de la o stare energetică la alta are loc în mod
discontinuu, prin salturi.
• Variaţiile de energie corespunzătoare se produc prin cantităţi de energie fi-
nite, numite cuante de energie sau pur şi simplu cuante, care sînt preluate de
radiaţiile electromagnetice emise sau absorbite de sistem.
• Valoarea minimă ε a cuantei de energie este proporţională cu frecvenţa v a
radiaţiei emise sau absorbite:
ε = h ·v ,
– 34
unde h = 6,626 · 10 J · s este o constantă universală, determinată din experi-
ment şi cunoscută azi sub numele de constanta lui Planck.
Spre exemplificare, valoarea ε a cuantei de energie corespunzătoare luminii gal-
bene de frecvenţa 5,09 · 1014 Hz este:
ε = h · v = 6,626 · 10 – 34 · 5,09 · 1014 = 33,7 · 10 – 20 J.
De remarcat că, pentru această frecvenţă, cantităţi de energie mai mici decît
cea calculată nu există.
Valorile cuantelor de energie fiind mici
(de ordinul 10 – 20 J), prezenţa lor în lumea
înconjurătoare nu se manifestă în mod di-
rect. Totuşi, cuantificarea energiei poate fi
ilustrată şi cu exemple din mediul accesibil
organelor noastre de simţ (fig. 4.4.)
Cînd acţionăm roata cu clichet a unui
ceasornic sau a unui cric, comunicăm aces-
tor mecanisme energie cu porţia, sub formă
de „cuante”. Tot prin porţii („cuante”) are
a) b)
loc curgerea lichidelor în cantităţi bine de-
Fig. 4.4. Exemple ce ilustrează „procese terminate prin picurare: fiecare picătură
cuantice”: clichetul (a) şi picurătoarea (b). prezintă o cuantă.
Ipoteza lui Planck despre cuantificarea energiei a însemnat un punct de cotitură
în fizica clasică, marcînd începutul unei ere noi, celei a fizicii cuantice.
108
102
REŢINEŢI !
 Tentativele de a interpreta legităţile radiaţiei termice pe baza principiilor

fizicii clasice au eşuat şi au condus la apariţia ipotezei cuantelor de ener-
gie, elaborată de M. Planck.
 M. Planck, în contradicţie cu fizica clasică, postulează că energia siste-
melor microscopice este o mărime fizică cuantificată, variaţia energiei
avînd loc prin salturi.
 Cantitatea minimă de energie ε a radiaţiei absorbite sau emise de sistemul
fizic nu poate fi divizată şi este proporţională cu frecvenţa ν a radiaţiei:
ε = h · v.
Se dă: 27.1. Să se determine frecvenţa radiaţiei electromag-

– netice cuantele căreia au o energie egală cu energia
ε = Ec ;
T = 800 K. cinetică medie a atomului de heliu la temperatura de
527°C.
v–? Rezolvare
• Frecvenţa ν a radiaţiei poate fi exprimată prin energia ε a cuantelor :
ε = hv v = ε/h,
unde h este constanta lui Planck .
• Energia cinetică medie Ec a atomului de heliu (vezi Fizică, cl. a X-a) este:
3
Ec = k T ,
2
unde k = 1,38 · 10 –23 J / K – constanta lui Boltzman .
• Deoarece ε = Ec , obţinem:
.
Calcule numerice: s – 1 = 2,5 · 10 13 Hz .
Răspuns: frecvenţa radiaţiei este egală cu 2,5 · 10 13 Hz .

? ÎNTREBĂRI
1. Ce exemple de mărimi discrete şi continui din chimie, biologie, matematică
etc. cunoaşteţi?
2. Care este ideea fundamentală a ipotezei cuantelor de energie?
3. Ce se înţelege prin cuanta de energie a radiaţiei? De care mărimi de-
pinde ea?
109
103
1. Calculaţi energia cuantelor undelor radio cu frecvenţa de 10 MHz şi a

undelor gama γ cu frecvenţa de 10 20 Hz. Exprimaţi-le în eV. Comparaţi aceste
energii cu energia de repaus a electronului, egală cu 0,5 MeV.
2. Care este frecvenţa radiaţiei electromagnetice cuantele căreia au energia
egală cu energia cinetică medie a atomului de heliu la temperatura de 300 K?
3. Cu ce viteză trebuie să se mişte un electron pentru ca energia lui cinetică
să fie egală cu energia cuantei radiaţiei cu lungimea de undă de 500 nm?
Pentru o înţelegere mai bună a teoriei cuantelor, aducem cîteva extrase din car-
tea „Noile căi ale ştiinţei” (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960) autor fizicianul
polonez Leopold Infeld, colaborator apropiat al lui A. Einstein.
LECTURĂ
Ideea discontinuităţii. Să analizăm un exemplu care n-are nimic comun cu fi-

zica. O uzină are 200 de muncitori şi produce 300 tone de oţel zilnic. Însă cererea de
oţel creşte. Pentru a o satisface, să zicem că numărul de muncitori trebuie să crească
în curs de jumătate de an la 300, determinînd bineînţeles creşterea concomitentă
a producţiei. Numărul de muncitori ocupaţi în uzină se va schibma deci în cursul
unei jumătăţi de an. Oare acest număr va creşte în mod continuu? Putem oare să ne
închipuim, de exemplu, că într-o bună zi, el va fi de 237,4264? Fireşte că nu. Acest
număr va fi totdeauna un număr întreg. La noţiunea de muncitori putem alătura nu-
mai noţiunea de număr întreg. Numărul muncitorilor se poate schimba deci numai
în salturi, adică în mod discontinuu, prin în cantităţi discrete şi indivizibile.
Un caracter cu totul deosebit îl prezintă numărul prin care se exprimă, de
exemplu, producţia de oţel. Să zicem că vrem s-o ridicăm la 450,5372 tone. Această
propoziţie are un sens bine definit. Producţia oţelului poate suferi schimbări în mod
continuu.
La fel este şi în fizică. Aici întîlnim ideea de schimbare continuă, dar şi ideea
de schimbare în mod discontinuu., adică prin cantităţi discrete sau salturi. Aşa, de
exemplu, timpul şi spaţiul sînt mărimi care variază în mod continuu. Răspunsul la
întrebarea: „cîţi atomi cuprinde un litru dintr-un gaz dat?” este un număr întreg.
Acest număr nu poate să se schimbe în mod continuu. Fizica clasică operează cu
mărimi continui.
<…> Sarcinile electrice, din punctul de vedere al ştiinţei din sec. al XIX-lea, la
fel ca şi masa în mecanica clasică, se pot schimba în mod continuu. Astăzi ştim că
o serie întreagă de fenomene (electroliza, razele catodice şi altele) impun revizuirea
fundamentală a acestei concepţii.
Electricitatea este alcătuită din granule, din cantităţi discrete, la fel ca o casă din
cărămidă sau ca ţărmul nisipos al mării din granule de nisip. Electronii sînt tocmai
aceste granule discrete, cele mai mici cantităţi de electricitate negativă. Fiecare sarcină
110
104
electrică negativă este un multiplu întreg al sarcinii elementare, pe care o prezintă un

electron. Sarcina electrică, la fel ca şi masa, se poate schima deci numai în mod dis-
continuu. Sarcina elementară de electricitate este atît de mică, încît din mai multe
consideraţii este mai comod de a considera această sarcină ca o mărime continuă, la
fel ca şi masa în mecanica clasică. Teoriile atomistice, teoriile electronice introduc în
ştiinţă mărimi fizice discontinui, care se schimbă în salturi.
În ce constă cucerirea reprezentată de teoria cuantelor? Ea introduce în fizica de
astăzi o idee îndrăzneaţă, extinzînd aplicarea noţiunii de discontinuitate într-un mod
nou şi neaşteptat. Nu numai masa, nu numai electricitatea, ci şi energia prezintă o
structură granulară, adică cuantică! Alături de cuantele masei, cuantele electricităţii,
există de asemenea şi cuantele energiei. Planck introduce ideea discontinuităţii acolo
unde ne-am putea aştepta cel mai puţin şi anume la noţiunea de energie.
<…> Un corp emite sau absoarbe o cantitate de energie radiantă care este for-
mată totdeauna dintr-un număr întreg de cuante de energie.
Cît de mari, sau mai degrabă, cît de mici sînt aceste cuante elementare ale ener-
giei ?
<…> S-ar părea că putem să definim uţor valoarea cunatei elementare de ener-
gie radiantă. Dar problema nu este totuşi atît de simplă. S-o ilustrăm folosind iarăşi
un exemplu din viaţa economică.
Bugetul Poloniei însumează un anumit număr de zloţi şi groşi. Să ne ocupăm
aici de o problemă fără nici o importanţă practică, anume problema groşilor, care
figurează în acest buget. Groşul este aici unitatea financiară cea mai mică, cuanta
elementră a întregului buget ; neputînd nici mări nici micşora bugetul cu o jumătate
de groş, înseamnă că nu-l putem modifica în mod continuu.
Tot astfel, dacă trecem Oceanul Atlantic şi cercetăm bugetul statelor Unite,
găsim că el reprezintă o sumă de dolari şi cenţi. Cuanta elementară a bugetului State-
lor Unite nu este groşul, ci centul. Cuanta elementară financiară are aici o valoare
mai mare, stabilită prin cursul dolarului şi zlotului. La fel în fiecare stat există o altă
cuntă elementră financiară, reprezentată prin unitatea monetară cea mai mică, care
diferă de la o ţară la alta. Presupunem că asupra unui corp care absoarbe energie
radiantă cad două feluri de radiaţii omogene, pe care le considerăm ca fiind cele de la
extrimităţile spectrului vizibil: un fascicul de raze roşii şi un fascicul de raze violete.
Absorbţia se face prin cuante de energie. Dar cuanta elementară a radiaţiei roşii nu
este egală cu cuanta elemnetară a celei violete. Amintim că razele violete au lungi-
mea de undă de două ori mai mică decît a celor roşii. Cu cît radiaţiile luminoase au
lungimi de unde mai mici, cu atît cuantele lor respective sînt mai mari.
Pentru razele Roentgen, aceste cuante sînt incomparabil mai mari decît pentru
razele infraroşii. Intrebarea formulată anterior, cît de mare este o cuantă de energie,
o vom înlocui cu întrebarea: cît de mare este cuanta elementară de energie pentru o
anumită radiaţie omogenă, care are o anumită lungime de undă ? Pentru a răspunde
la această întrebare trebuie să cunoaştem un anumit număr fundamental, care apare
în toate formulele teoriei cuantelor. Acest număr îl însemnăm cu litera h şi îl numim
constanta lui Planck .
Leopold Infeld
111
105
§ 28. Efectul fotoelectric extern. Legile experimentale
La sfîrşitul sec. al XIX lea, succesele teoriei ondulatorii a luminii au lăsat în

umbră ideile teoriei corpusculare. Descoperirea de către H. Hertz (1887 ) a fenome-
nului, denumit ulterior efectul fotoelectric, marchează o reîntoarcere la conceptul
„uitat” despre structura discontinuă (granulară) a luminii.
Punerea în evidenţă a efectului fotoelectric se efectuează cu un electroscop
dotat cu o placă de zinc (Zn) (fig. 4.5.).
Placă de zinc Radiaţie Placă de zinc Radiaţie

ultravioletă ultravioletă
Electroscop
Fig. 4.5. Punerea în evidenţă a efectului fotoelectric extern.

La iradierea plăcii cu radiaţii ultraviolete, produse de un dispozitiv special, se
observă că:
• placa de zinc, iniţial neutră, se electrizează pozitiv şi, ca rezultat, foiţele elec-
troscopului se îndepărtează,
• placă de zinc, iniţial încărcată negativ, îşi pierde rapid sarcina electrică –
electroscopul se descarcă, iar foiţele lui se apropie.
Aceste rezultate admit următoarea interpretare:
• sub acţiunea luminii ultraviolete, din placa de zinc neutră sînt expulzaţi
purtătorii de sarcină negativă. Ca urmare, purtătorii de sarcină pozitivă rămîn în
majoritate – electroscopul se încarcă pozitiv, iar foiţele lui se îndepărtează,
• sub acţiunea luminii ultraviolete, din placa de zinc electrizată negativ sînt
expulzaţi purtătorii de sarcină negativă în exces. În consecinţă, placa se neutralizează
– electroscopul se descarcă, iar foiţele lui cad.
Prin experimente precise, s-a stabilit şi natura particulelor negative expulzate,
care s-au dovedit a fi electronii liberi din reţeaua cristalină a metalului.
Procesul de eliberare a electronilor de la atomii sau moleculele substanţei, cau-
zat de interacţia cu radiaţia electromagnetică, se numeşte efect fotoelectric.
Dacă acest proces se fina lizează cu ieşirea electronilor din limitele substanţei,
fotoefectul se numeşte extern (vezi fig. 4.6.), iar dacă electronii rămîn în interiorul
substanţei – intern. Efectul fotoelectric extern este caracteristic pentru metale, iar
cel intern – pentru semiconductoare.
112
106
În cele ce urmează, ne vom Radiaţie 

v 
v
referi exclusiv la efectul fotoelec- ultravioletă
tric extern. În fig. 4.7. este sche-
matizat dispozitivul numit celulă e– e – Electron
fotoelectrică, utilizat pentru stu- Metal
diul detaliat al efectului.
Într-un tub vidat, prevăzut cu
un geam, sînt montaţi doi elec-
trozi: catodul acoperit cu metalul Fig. 4.6. Sub acţiunea radiaţiei ultraviolete, electronul
studiat şi anodul. Două baterii părăseşte suprafaţa metalului.
galvanice B1 şi B2 unite „în întîm-
Filtru Lumina
pinare” produc între electrozi o
tensiune electrică, măsurată cu Tub vidat
voltmetrul V, reglată prin depla- e –
Catod Anod
sarea cursorului reostatului. Filtrul
lasă să treacă prin geam numai lu- μA
mina de o anumită frecvenţă ν, iar V
microampermetrul μA măsoară
Reostat
intensitatea curentului (numit şi
fotocurent) în circuit.
Variind condiţiile experimen- B1 B2
tului, s-au stabilit următoarele re- Fig. 4.7. Schema dispozitivului pentru studiul efectului
zultate: fotoelectric extern.
I. Menţinînd constante frecvenţa v şi fluxul luminos Ф al radiaţiei incidente,
s-a măsurat dependenţa intensităţii i a fotocurentului de tensiunea U aplicată electro-
zilor: i = f ( U ) (fig. 4.8.). i
Curba curent – tensiune prezintă urmă- v = const.
Ф = const.
toarele particularităţi:
• intensitatea curentului creşte odată
cu tensiunea pînă la o valoare maximă I0
Is – numită intensitate de saturaţie ; Is
• pentru o tensiune nulă (U = 0) in-
tensitatea curentului este diferită de zero
U
(I0 ≠ 0). Aceasta înseamnă că o parte din Uf
electronii extraşi reuşesc să ajungă la anod Fig. 4.8. Curba curent-tensiune a efectului
fotoelectric.
chiar şi în lipsa unei tensiuni acceleratoare;
• anularea fotocurentului are loc la aplicarea unei tensiuni negative Uf între
electrozi, numită tensiune de frînare , la care nici un electron nu ajunge la anod. În
baza legii conservării şi transformării energiei, între energia cinetică Ec a fotoelec-
tronului, sarcina lui electrică e şi tensiunea de frînare Uf , avem relaţia:
Ec = e Uf .
113
107
II. Menţinînd constantă frecvenţa radiaţiei (ν = const.), dar modificînd fluxul,
se constată că:
• intensitatea curentului de saturaţie, deci şi numărul de electroni emişi într-o
unitate de timp şi ajunşi la anod, este direct proporţională cu fluxul radiaţiei inci-
dente Is ~ Ф ( fig. 4.9.);
• tensiunea de frînare nu variază.
i i
v = const. Ф = const.
Ф3 > Ф2 > Ф1 v3 >v2 > v1
Ф3
IS3
Ф2
IS2
Ф1 IS
IS1
v3 v2 v1
– Uf 0 U Uf Uf Uf 0 U
3 2 1
Fig. 4.9. Intensitatea curentului de saturaţie Fig. 4.10. Variaţia tensiunii de frînare este în
este proporţională cu fluxul radiaţiei incidente. funcţie de frecvenţa radiaţiei incidente.
III. În cazul invers, cînd variază frecvenţa radiaţiei utilizate, iar fluxul ei rămîne
constant (Ф – const.):
• curbele curent – tensiune au forma reprezentată în fig. 4.10.;
• tensiunile de frînare sînt diferite pentru frecvenţe diferite, iar mărirea frecven-
ţelor: v3 > v2 > v1 antrenează creşterea tensiunii de frînare: |Uf 3| > |Uf 2| > |Uf 1|.
EC = eUf EC = eUf
M1 M2 M3
0 v0 v 0 v 01 v02 v03 v
Fig. 4.11. Dependenţa energiei cinetice Fig. 4.12. Dependenţa energiei cinetice a electro-
a electronilor de frecvenţa radiaţiei incidente; nilor de frecvenţa radiaţiei incidente pentru
ν0 este pragul fotoefectului. materiale diverse M1 , M2 , M3 .
114
108
IV. Construind caracteristica tensiunea de frînare – frecvenţă: Uf = f (ν), s-a

stabilit:
• tensiunea de frînare, deci şi energia cinetică a electronilor, creşte liniar odată
cu frecvenţa radiaţiei şi nu depinde de fluxul acesteia fig. (4.11.);
• efectul fotoelectric are loc numai pentru radiaţiile cu frecvenţele mai mari
decît o valoare minimă ν0 numită frecvenţa de prag , caracteristica specifică a
fiecărei substanţe (v ≥ v0 );
• pentru catozii confecţionaţi din materiale diferite, graficul Uf = f (ν) prezintă
o familie de drepte de aceeaşi înclinare (fig. 4.12.).
V. Timpul scurs între momentul iluminării catodului şi apariţia curentului este
de ordinul 10 – 9 s.
Aceste constatări empirice sînt rezumate în legile fotoefectului extern.
1. Intensitatea curentului de saturaţie, deci şi numărul fotoelectronilor emişi
într-o unitate de timp, este proporţională cu fluxul luminos al radiaţiei electromag-
netice monocromatice ( prima lege a fotoefectului ).
2. Tensiunea de frînare, deci şi energia cinetică maximă a electronilor
eliberaţi din substanţă, creşte liniar odată cu frecvenţa radiaţiei, şi nu depinde de
fluxul acesteia ( legea a doua a fotoefectului ).
3. Efectul fotoelectric are loc numai dacă frecvenţa radiaţiei utilizate este mai
mare sau egală cu frecvenţa de prag ( legea a treia a fotoefectului ).
4. Efectul fotoelectric se produce practic instantaneu – în miliardimi de
secundă ( legea a patra a fotoefectului ).
REŢINEŢI !
 Procesul de extragere a electronilor de la suprafaţa metalelor sub
acţiu nea luminii incidente se numeşte efect fotoelectric.
 Efectul fotoelectric extern respectă patru legi determinate pe cale
experimentală.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce se înţelege prin efectul fotoelectric extern?

2. Cum se pune în evidienţă efectul fotoelectric?
3. Ce este curentul de saturaţie? Dar tensiunea de frînare?
4. Care este sensul fizic al frecvenţei de prag a fotoefectului?
REPETAŢI ! Emisia electronică (Fizică, cl. a XI-a, § 25).

Particule de masă nulă (§...).
115
109
§ 29. Fotonii. Ecuaţia fotoefectului extern
Toate încercările de a explica legile efectului fotoelectric din punctul de ve-

dere al teoriei ondulatorii au eşuat. Conform acestei teorii, unda electromagnetică
incidentă (mai exact vectorul intensitate al cîmpului electric E ) imprimă electronilor
o mişcare oscilatorie forţată, eliberîndu-i (smulgîndu-i) de la atomi şi expulzîndu-i
în exteriorul substanţei. În acest caz, ar trebui ca:
– energia cinetică a electronilor expulzaţi să crească odată cu fluxul luminii
incidente, ceea ce contravine legii a doua a fotoefectului;
– efectul fotoelectric să se producă pentru orice frecvenţă a luminii – în con-
tradicţie cu legea a treia a fotoefectului;
– timpul necesar eliberării electronilor să fie de cîteva ore sau chiar zile – în
dezacord total cu legea a patra a fotoefectului.
Interpretarea corectă a fotoefectului îi aparţine lui A. Einstein. Generalizînd
ideile lui Max Planck, savantul propune ipoteza despre structura granulară a un-
delor electromagnetice luminii, potrivit căreia:
• unda electromagnetică este constituită dintr-o multitudine de „particule de
lumină”, fotoni, tot aşa cum „ploaia este alcătuită din picături de apă”;
• fotonii din componenţa radiaţiei electromagnetice de frecvenţa ν poseda
energie ε f şi impuls pf , conform relaţiilor :
εf = h v , (29.1)
ε
, (29.2)
unde h = 6,626 · 10 – 34 J · s este constanta lui Planck, c – viteza luminii în vid.

Admiterea că lumina prezintă un flux de particule microscopice nu constituie
esenţa ipotezei lui Einstein. Încă Isaac Newton presupunea acest lucru. Ideea cu
totul nouă a lui Einstein constă în:
• sintezarea caracteristicilor corpusculare ε f şi p f ale fotonului cu caracteris-
ticile lui ondulatorii ν şi λ conform relaţiilor (1) şi (2);
• scoaterea în relief a faptului că fotonii, avînd masă nulă şi viteză invariantă
(c = 300000 km /s = inv.), sînt entităţi fizice radical deosebite de particulele clasice,
care, în principiu, nu pot avea masă nulă şi caracteristici ondulatorii.
De menţionat că, în toate fenomenele în care se manifestă, fotonul se comportă
ca un tot întreg (este indivizibil); nu există o jumătate sau o porţiune de foton.
Cu aceste ipoteze, „mecanismul” fotoefectului extern se explică relativ simplu.
Fenomenul se desfăşoară în două etape:
1. Fotonul din componenţa fasciculului utilizat, „ciocninduse” cu un electron
de la suprafaţa metalului, transmite acestuia întreaga sa energie. Într-un limbaj ac-
ceptat de fizicieni, se spune că electronul a „absorbit” fotonul, care astfel încetează
să mai existe.
2. O parte din energia fotonului se consumă pentru extracţia electronului din
metal, efectuîndu-se lucrul de extracţie Le x , iar partea rămasă serveşte pentru co-
municarea energiei cinetice Ec electronului expulzat .
116
110
Bilanţul energetic al procesului este dat de legea transformării şi conservării

energiei: m v2
ε f = Le x + Ec sau ε f = Le x + e ,
2
unde me şi v sînt masa şi, respectiv, viteza fotoelectronului.
Avînd în vedere că ε f = h v, obţinem ecuaţia:
, (29.3)
numită ecuaţia lui Einstein pentru fotoefect.

Aplicînd această ecuaţie, pot fi deduse teoretic toate legile fotoefectului stabilite
experimental.
Într-adevăr, din (3) rezultă:
. (29.4)
Energia cinetică a electronului, deci şi tensiunea de frînare, creşte liniar odată
cu frecvenţa luminii incidente (legea
(legea aa doua
douaaafotoefectului).
fotoefectului).
Extracţia electronului din metal sub acţiunea fotonului este posibilă numai dacă
me v 2 / 2 ≥ 0 . În cazul limită, cînd energia cinetică a electronului este nulă, frecvenţa
minimă a luminii incidente devine egală cu frecvenţa de prag şi are valoarea:
.
Efectul fotoelectric se produce numai în cazul în care frecvenţa luminii utilizate
este egală sau mai mare decît frecvenţa de prag (legea a treia a fotoefectului).
Utilizînd frecvenţa de prag, expresia (29.4) pentru energia cinetică a electronu-
lui ia forma:
Ec = h (v – v0) ,
care reprezintă chiar ecuaţia dreptei din fig. 4.11.
Emisia instantanee a fotoelectronilor din metale este uşor înţeleasă admiţînd,
în mod natural, că timpul de „ciocnire” între două particule este foarte mic
(infim) (legea a patra a fotoefectului).
Remarcă: Prima lege a fotoefectului poate fi interpretată atît din punctul de ve-
dere al teoriei ondulatorii, cît şi din cel al teoriei fotonice. În ambele cazuri numărul
de electroni expulzaţi din metal este proporţional cu fluxul luminos al radiaţiei in-
cidente.
REŢINEŢI !
 Legile efectului fotoelectric extern stabilite experimental nu pot fi expli-
cate de teoria ondulatorie a luminii.
 Teoria fotonică a lui Einstein, în baza legii conservării şi transformării
energiei, explică corect toate legile efectului fotoelectric extern.
117
111
Tabelul 4.1.
Lucrul de extracţie a electronului din unele substanţe
Substanţa Cesiu Caliu Natriu Litiu Zinc Fier Cupru
Lucrul de extracţie, eV 1,81 2,15 2,27 2,39 4,24 4,36 4,47
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 29.1. Ştiind că un laser emite un fascicul de lumină

λ = 630 n m; monocromatică cu lungimea de undă de 630 nm şi pute-
P = 2 mW; rea de 2 mW, să se calculeze:
t = 2 s. a) energia unui foton din fascicul;
εf – ? N – ? b) numărul de fotoni emişi în timp de două secunde.
Rezolvare
a) Energia εf a fotonului o găsim din relaţia:
c
εf = h v = .
λ
Numeric: εf = 6,626 · 10 – 34 · = 3,16 · 10 – 19 J.
b) Puterea P a fasciculului constituit din N fotoni este:
εf
.
t εf
Numeric: fotoni .
Răspuns: energia fotonului este de 3,16 · 10 – 19 J ; 1,27 · 10 16 fotoni emişi.
Se dă: 29.2. Ştiind că lucrul de extracţie a electronului din
Le x = 4,24 eV; metal este de 4,24 eV, să se calculeze:
h = 6,62 · 10 – 39 Js; a) frecvenţa minimă a radiaţiei incidente, mai jos de
c = 3 · 10 8 m /s. care extracţia electronului devine imposibilă;
ν0 – ? λ 0 – ? b) lungimea de undă a acestei radiaţii .
Rezolvare
a) Frecvenţa minimă ν0 a radiaţiei o găsim din relaţia:
.
Numeric: ν0 Hz .
b) Pentru lungimea de undă λ0 a radiaţiei avem:
λ m = 294 n m .
ν0
Remarcă: Radiaţia utilizată face parte din domeniul ultraviolet al spectrului
undelor electromagnetice.
Răspuns: Frecvenţa minimă este de 1,02 · 10 15 Hz ; lungimea de undă – 294 nm .
118
112
Se dă: 29.3. O celulă fotoelectrică este iradiată cu un

λ = 500 nm = 500 · 10 – 9 m; fascicul de lumină cu lungimea de undă de 500 nm.
Ştiind frecvenţa de prag 1,08 · 10 15 Hz a materialului
ν0 = 1,08 · 10 15 Hz. din care este confecţionat catodul, să se determine:
Lex – ? Uf = ? a) lucrul de extracţie a electronilor şi natura catodului;
b) viteza cu care electronii părăsesc catodul;
c) tensiunea de frînare.
Rezolvare
a) Lucrul de extracţie Lex a electronului se calculează din expresia:
Lex = h v0 = 6,62 · 10 – 3 4 J · s · 1,08 · 10 15 s – 1 = 7,15 · 10 – 1 9 J = 4,47 eV.
Utilizînd tabelul N , constatăm că materialul din care a fost confecţionat catodul
este cuprul.
b) Viteza electronilor o determinăm din ecuaţia lui Einstein, ţinînd cont de
relaţia dintre viteza c, frecvenţă v şi lungimea de undă λ a luminii în vid c = λv :
sau ,
de unde km/s.
c) Tensiunea de frînare se găseşte din condiţia:
V.
i, μA 29.4. Dependenţa intensităţii fotocurentului i de

tensiunea U între anodul şi catodul confecţionat din ce-
10
siu al celulei fotoelectrice (i = ƒ(U)) este reprezentată în
fig. alăturată.
a) Să se găsească tensiunea de frînare a fotoelec-
tronilor, curentul de saturaţie Is , energia cinetică şi vite-
– 0,75 0 U, V za electronilor smulşi din catod;
b) Ştiind lucrul de extracţie a electronilor din cesiu (vezi tabelul nr. 4.1.) să se
determine frecvenţa radiaţiei utilizate.
Rezolvare:
a) • Din grafic se vede că i = 0 cînd |Uf | = 0,75 V şi Is = 10 μA .
• Energia cinetică a electronilor:
Ec = eUf = 1,6 · 10 – 1 9 C · 0,75 V = 1,2 · 10 – 1 9 = 0,75 eV .
• Viteza electronilor:
5 m
= 16,2 · 10 s .
b) Aplicăm ecuaţia lui Einstein:
Hz .
119
113
29.5. Într-un experiment cu o celulă foto electrică s-a înregistrat următoarea

dependenţă dintre tensiunea de frînare şi frecvenţa radiaţiei incidente:
ν · 10 1 4, Hz 6,9 5,5 5,2
Uf , V 1,00 0,43 0,30
a) Să se construiască graficul dependenţei energiei cinetice a electronilor de
frecvenţă;
b) Să se determine frecvenţa de prag şi valoarea constantei lui Planck.
Rezolvare:
a) • Deoarece Ec = eUf , obţi- E (1,6 · 10 –19 J)
nem datele indicate în tabel:
1
ν · 10 1 4, Hz 6,9 5,5 5,2
Ec · 1,6 · 10 –19 J 1,00 0,43 0,30
Graficul dependenţei Ec = f (ν)
este dreapta reprezentată în fig. 4.13.
0,5
• Ecuaţia dreptei:
Ec = k (v – v0 ) ,
unde v0 = 4,5 · 10 1 4 Hz ; k = tg φ.
b) Comparînd ecuaţia dreptei 0 φ
cu expresia pentru energia cineti- v = 1014
(Hz)
că Ec = h (v – v0 ) a electronilor, –0,2
găsim: 5 6 7
Fig. 4.13.
• frecvenţa de prag:
v0 = 4,5 · 10 1 4 Hz ;
• constanta lui Planck:
tg φ J · s.
Remarcă: Constanta lui Planck este numeric egală cu tangenta trigonometrică

a unghiului de înclinare a dreptei faţă de axa frecvenţelor: h = tg φ .
? ÎNTREBĂRI
1. Ce ipoteză a elaborat Einstein pentru explicarea fotoefectului ?

2. Care este expresia matematică a ecuaţiei lui Einstein pentru fotoefect ?
3. Ce energii figurează în ecuaţia lui Einstein ?
120
114
1. O celulă fotoelectrică relevă următoarele valori pentru intensitatea foto-

curentului şi tensiunea aplicată :
i (μA) 0 1,4 2 3 4 5 5,2 5,3 5,3 5,3
U (V) – 0,8 0 0,22 0,6 1,1 2 3 4 5 6
• Trasaţi curba intensitate – tensiune i = f (U ), alegînd scara 1 V pentru
2 cm şi 1 μ A pentru 2 cm ;
• Ce mărimi trebuie modificate pentru a obţine: a) un curent de saturaţie mai
mare; b) o tensiune de frînare mai mare.
2. Un laser emite o radiaţie cu o putere de 50 W şi o lungime de undă
de 10,6 μ m. Calculaţi: a) energia fotonului emis de laser, b) numărul de fotoni
emişi într-o secundă.
3. Cîţi fotoni conţine fasciculul de lumină verde cu lungimea de undă de
520 nm şi energia de 1 m J ?
4. Găsiţi frecvenţa de prag a fotoefectului în cazul natriului (Na) utilizînd
tabelul 1.
5. O antenă de emisie produce unde radio scurte cu lungimea de undă de
10 m. Calculaţi energia unui foton asociat undei emise. Poate acest foton pro-
voca efectul fotoelectric ?
6. Lucrul de extracţie a electronului din sodiu este de 2,27 eV. Ce lungime de
undă maximă poate avea lumina utilizată pentru a produce fotoefectul ? Situaţi
această lumină în spectrul undelor electromagnetice.
7. Lucrul de extracţie a electronului din cesiu este egal cu 1,81 eV. Cu ce
viteză vor ieşi electronii din cesiul tratat cu lumină galbenă avînd lungimea de
undă de 589 n m ?
8. Electronii emişi de catodul fotoelementului iluminat cu o radiaţie avînd
lungimea de undă de 136 nm sînt stopaţi la o tensiune de frînare egală cu 6,0 V.
Ştiind că electronii emişi de acelaşi catod, sub acţiunea radiaţiei cu lungimea de
undă 106 n m sînt stopaţi la o tensiune de 16,5 V, determinaţi valoarea constantei
lui Planck.
9. Ştiind că lucrul de extracţie a electronului dintr-o substanţă este de
3,82 · 10 – 1 9 J, determinaţi substanţa şi frecvenţa de prag a efectului fotoelectric.
10. Radiaţia cu lungimea de undă de 0,3 μ m cade pe o substanţă pentru care
frecvenţa de prag este de 4,3 · 10 1 4 H z. Determinaţi energia cinetică şi tensiunea
de frînare a fotoelectronilor emişi.
11. Are loc oare efectul fotoelectric în cazul cînd fierul este tratat cu o radiaţie
ultravioletă cu lungimea de undă de 300 n m ?
12. Pe catodul celulei fotoelectrice cade o radiaţie cu lungimea de undă de
310 n m. Pentru a stopa emisia fotoelectronilor, între catod şi anod se aplică o
tensiune de frînare egală cu 1,7 V. Calculaţi lucrul de extracţie a electronului.
Determinaţi substanţa din care este confecţionat catodul.
13. Care este lungimea de undă a luminii incidente pe o placă metalică,
dacă fotoelectronii emişi au energia cinetică egală cu 4,5 · 10 – 2 0 J, iar lucrul de
extracţie a electronului este de 7,5 · 10 – 1 9 J ?
121
115
§ 30. Aplicaţii ale efectului fotoelectric
Pe baza efectului fotoelectric funcţionează celulele fotoelectrice (fotocelulele),

traductoare lumină – curent, adică dispozitive electronice care transformă energia
luminii în energia curentului electric..
Celula fotoemisivă este constituită dintr-un ba-
Anod Catod
lon de sticlă vidat sau umplut cu un gaz inert, care
are în interior doi electrozi: catodul, acoperit cu un
strat de metal alcalin (Na, K), caracterizat prin lucru
de extracţie redus, şi anodul, confecţionat dintr-un fir
Lumina de metal plasat în faţa catodului.
incidentă
Sub acţiunea luminii, catodul emite electroni
prin efect fotoelectric extern. Cîmpul electric, produs
prin conectarea unei baterii cu polul negativ la ca-
tod, iar cu cel pozitiv la anod, orientează electronii
La
amplificator spre anod. Ca rezultat, între electrozi se stabileşte un
curent electric (cu intensitatea de ordinul a 10 – 6 A) şi
celula fotoemisivă transformă semnalul luminos în
semnal electric. Celulele fotoemisive au implicaţii
Fig. 4.14. Celula fotoemisivă.
multiple în ştiinţă şi tehnică. În particular, ele se uti-
lizează în cinematograful sonor pentru înregistrarea sunetului pe pelicula
cinematografică, sub formă de “pistă sonoră”, şi reproducerea lui ulterioară.
Fotomultiplicatorul este o aplicaţie modernă a efectului fotoelectric extern.
Din punct de vedere constructiv, el este format dintr-un tub de sticlă vidat, în interi-
orul căruia se montează catodul, anodul şi cîţiva electrozi auxiliari, numiţi dinode.
Tubul este alimentat de la o sursă de tensiune stabilizată cu ajutorul unui divizor de
tensiune, care face ca fiecare dinodă, începînd cu cea de lîngă catod, să se afle la o
tensiune superioară celei precedente.
Lumină Dinode
Tub vidat
D1 D3
Traectoriile
electronilor
D2
Catod Anod
Divizor de RS
tensiune
R R R R
Fig. 4.15. Schema fotomultiplicatorului.

122
116
§ 30. Aplicaţii ale efectului fotoelectric
Electronii extraşi din catod de o lumină incidentă slabă sînt acceleraţi în cîmpu-
rile electrice dintre dinode şi, la impactul cu dinodele, smulg de pe suprafaţa aces-
tora electroni secundari, amplificînd astfel fluxul incident. Ciocnirile succesive pe
dinode duc la o creştere în avalanşă a numărului de electroni. De exemplu, dacă la
fiecare impact apar în medie patru electroni noi, în urma impactului cu zece elec-
trozi rezultă 4 10 ≈ 10 6 electroni. Intensitatea curentului final este de milioane de ori
mai mare decît intensitatea fotocurentului în cazul unei singure celule fotoelectrice.
Din acest motiv, cu ajutorul fotomultiplicatorului se pot detecta fluxuri luminoase
mult inferioare fluxurilor de lumină detectate cu o singură fotocelulă. Fotomulti-
plicatoarele se aplică în televiziune la sistemele de captare a imaginilor, în fizica
nucleară la detectarea particulelor elementare şi în alte domenii.
Celula cu strat de baraj, spre deosebire de celula fotoemisivă şi fotomultipli-
catorul, funcţionează pe baza efectului fotoelectric intern.
Lumină incidentă
Peliculă
Strat de baraj Semiconductor
Metal
a) b)
Fig. 4.16. Fotodioda sau celula cu strat de baraj: a) schema; b) simbolul şi aspectul exterior.
Pe o placă de metal, care serveşte ca electrod, se depune un strat de material

semiconductor (fig. 4.16.). Deasupra semiconductorului se aplică o foiţă de metal
atît de subţire, încît să fie transparentă. Foiţa constituie cel de al doilea electrod. La
graniţa dintre metal şi semiconductor se formează o zonă numită strat de baraj, care
poate conduce curentul electric numai într-un singur sens, fucţionînd ca o supapă
electrică.Dacă unim electrozii printr-un conductor şi iluminăm stratul de baraj, în
circuit apare o tensiune fotoelectrică motoare, vare generează un curent electric în-
dreptat de la metal spre semiconductor. Din această cauză, celula cu strat de baraj se
mai numeşte fotodiodă sau fotoelement cu ventil (supapă).
De menţionat faptul că fotodioda funcţionează în lipsa
vreunei surse de tensiune exterioară, cum era necesar în ca-
zul celulelor fotoemisive şi fotomultiplicatorului. Celulele
cu strat de baraj convertesc direct energia luminii în energia
electrică. Ele reprezintă elementul constructiv de bază al “ba-
teriilor solare” (fig. 4.17.) folosite pentru alimentarea apara-
tajului vehiculelor cosmice sau, în condiţii terestre, pentru
încălzirea locuinţelor, a serelor ş.a. în zonele însorite. Fig. 4.17. Baterie solară.
123
117
Fotorezistorul, ca şi fotodioda, funcţionează pe baza
fotoefectului intern. El reprezintă un conductor a cărui
rezistenţă se schimbă sub acţiunea luminii, variind în lim-
ite largi – de la sute de ohmi la lumina solară, pîna la mil-
ioane de ohmi în lipsa luminii. Fotorezistoarele şi-au găsit
Fig. 4.18. Simbolul foto- aplicaţie în dirijarea automată a circuitelor electronice şi în
rezistorului şi aspectul aparatele de vedere nocturnă.
lui exterior.
REŢINEŢI !
Celulele fotoelectrice sînt elemente de circuite electronice bazate pe feno-
menul fotoelectric: a) extern (celula fotoemisivă), b) intern (celula cu strat
de baraj) şi au aplicaţie largă în ştiinţă şi tehnică.
? ÎNTREBĂRI
1. Cum este construită o celulă fotoelectrică ?
2. Care este principiul de funcţionare a fotoelementului cu strat de baraj ?
3. Ce exemple de aplicaţii a fotoefectului cunoaşteţi?
4. De ce straturile cu care se acoperă fotocatodul sînt din metale alcaline ?
§ 31. Efectul Compton*

Un rol important în confirmarea teoriei fotonice a luminii, mai ales în verificarea expe-
rimentală a faptului că fotonii, pe lîngă energia ε f = h · ν , posedă şi impulsul pf = h v /c = h /λ ,
l-a jucat efectul descoperit de fizicianul american Arthur Compton (Premiul Nobel pentru
fizică, 1927).
Punerea în evidenţă a efectului Compton se face cu ajutorul instalaţiei schematizate în
fig. 4.19. Radiaţiile Röentgen monocromatice cu o lungime de undă λ 0 cunoscută, emisă de sursă
şi colimate de diafragma de plumb, cad pe un bloc de substanţă constitută din atomi uşori, care le
împrăştie în toate direcţiile. Detectorul captează radiaţiile şi măsoară lungimea lor de undă λ .
Detector
λ
103 V λ0+ Δ
λ0 θ
λ0
Corp difuzant
Sursă de radiaţie (placă de parafină)
Röentgen
Placă de plumb
Fig. 4.19. Schema pentru observarea efectului Compton.

124
118
§ 31. Efectului Compton
Măsurătorile relevă următoarele:

• În radiaţiile împrăştiate, alături de radiaţia incidentă cu lungimea de undă λ 0 , apar şi
radiaţii cu lungimi de undă mai mari λ > λ 0 .
• Variaţia lungimii de undă Δ λ = λ´ – λ 0 nu depinde de natura corpului difuzat, ci numai de
unghiul θ dintre direcţiile fasciculului incident şi cel difuzat, conform relaţiei:
Δ λ = λ´ – λ 0 = K sin 2 (θ / 2) ,
unde K = 2 · 2,426 · 10 – 12
m este o constantă determinată pe cale experimentală.
Efectul Compton nu poate fi explicat în cadrul teoriei electromagnetice, în conformitate cu
care electronii acţionaţi de radiaţia Röentgen, mai exact de cîmpul electric E al acesteia, suferă
oscilaţii forţate şi astfel emit unde electromagnetice cu o lungime de undă egală cu cea a radiaţiei
incidente – concluzie infirmată de rezultatele experimentului.
Interpretarea fotonică (cuantică) a efectului Compton este relativ simplă. Fotonul din
componenţa radiaţiei Röentgen ciocneşte elastic electronul din atomul ţintei, cedîndu-i o parte
din energia şi impulsul său (fig. 4.20.). După ciocnire, fotonul îşi va micşora energia şi impulsul.
În acord cu relaţiile ε şi , această micşorare este însoţită de o creştere corespunză-
λ λ
toare Δ λ a lungimii de undă, respectiv o micşorare a frecvenţei fotonului împrăştiat.
hv´
t
pr ton
ti a
pf pe
ăş
îm Fo
Foton hv
h v´
incident θ θ
hv e p0
Atom
Electron
a) me b)
Fig. 4.20. Interacţiunea foton – electron în efectul Compton (a) şi triunghiul vectorilor impuls ( b).
Studiul teoretic elaborat de către A.H. Compton confirmă rezultatele experimentului şi

explică expresia pentru constanta K. Într-adevăr, analizînd interacţia foton – electron (fig. 4.20.),
constatăm că:
• Înainte de ciocnire, fotonul are energia ε0 = h v0 şi impulsul , iar electronul consi-
derat imobil – energia de repaus E 0 = m e c şi impulsul zero (nul ).
2
• După ciocnire, fotonul va avea energia ε = h v şi impulsul pf , iar electronul – ener-

gia şi impulsul pe .
Sistemul foton – electron îl vom considera închis. Atunci putem aplica legea conservării
energiei:
(31.1)
şi legea conservării impulsului: p0 = p + pe . (31.2)
Expresia (32.1) o scriem sub forma: ,
apoi o ridicăm la pătrat şi determinăm pe2: . (31.3)

Din triunghiul vectorilor impuls, folosind teorema cosinusului, găsim:
θ θ . (31.4)
125
119
Egalînd membrii din dreapta expresiilor (32.4) şi (32.5) şi ţinînd cont că v0 /c = 1/λ 0 , iar
v /c = 1/λ , obţinem: θ
λ λ λ θ λ (31.5)
unde mărimea λ C = h /(me c) , numită lungimea de undă Compton, se exprimă printr-o combinaţie
de trei constante universale. Substituind valorile lor numerice obţinem λ C = 2,426 · 10 – 1 2 m
ceea ce concide cu datele experimentale.
Relaţia (34.5) confirmă că variaţia lungimii de undă a fotonului este independentă de
natura substanţei şi creşte odată cu unghiul de împrăştiere θ, fiind cuprinsă între valoarea minimă
Δ λ min = 0 pentru θ = 0 şi valoarea maximă Δ λ max = 2 λ C pentru θ = 180°.
REŢINEŢI !
 Fenomenul de împrăştiere (difuzie) a radiaţiei Röentgen la trecerea acesteia prin
substanţă, însoţită de apariţia unei radiaţii cu lungime de undă superioară celei inci-
dente, constituie efectul Compton.
 Efectul Compton a demonstrat convingător că lumina reprezintă un flux de fotoni
care, pe lîngă energie, posedă şi impuls.
§ 32. Presiunea luminii
Ideea că lumina poate să apese asupra corpurilor întîlnite în cale, exercitînd o

presiune*, a fost lansată de astronomul german Iohanes Kepler (1571-1630). Dez-
voltarea ideii îi aparţine lui Maxwell, care a dovedit că nu numai lumina, ci şi orice
undă electromagnetică exercită presiune, calculînd valoarea acesteia.
Interperetarea ondulatorie a presiunii luminii. Să considerăm o undă
luminoasă care cade perpendicular pe o placă metalică (fig. 4.21.).
Unda electromagnetică acţio-
→
v nea ză asupra unei particule elec-
→
→
E → trizate cu o forţă F L orientată în
E
direc ţia de propagare c→ a undei
→
→ ( FL || c→ ).
c
+ →
– →
• Ce efecte provoacă cîmpu-
F FL rile electic şi magnetic ale undei
→
B B
→
B
→
→
v asupra electronilor din interiorul
plăcii?
Cîmpul electric, vectorul in-
→
tensitate E al căruia este situat în
Fig. 4.21. Schema .
planul plăcii, imprimă electronilor
→ →
o mişcare oscilatorie forţată cu o viteză v orientată în sens opus vectorului E .
→
Cîmpul magnetic, caracterizat prin vectorul inducţie B , la rîndul său, acţionează
→
cu forţa Lorenz FL asupra electronilor ce se mişcă ordonat cu viteza v→ (vezi Fizică,
* Prin această presiune, Kepler explică existenţa „cozilor” cometelor. Explicaţia s-a dovedit a
fi necompletă. Formarea cozilor cometelor este cauzată de vîntul solar – flux de protoni emişi de
Soare.
126
120
§ 32. Presiunea luminii
cl. a X-a). Această forţă, conform regulii mîinii stîngi, este orientată în sensul de
propagare v→ a luminii. În consecinţă, electronii metalului sînt „împinşi” în interiorul
plăcii, exercitînd o presiune asupra ei.
Interpretarea fotonică a presiunii luminii reiese din admiterea că această
presiune este rezultatul numeroaselor ciocniri elastice şi neelastice dintre fotonii
fluxului de lumină şi suprafaţa corpului iluminat.
Fie că un flux luminos cu
frecvenţa ν ce cade perpendicular
timp de o secundă pe o placă cu
aria de un metru pătrat conţine N
fotoni. O parte din aceşti fotoni va
fi absorbită de placă, iar restul vor
fi reflectaţi datorită ciocnirilor elas-
tice. pf
Fiecare foton transmite unui pf
pe r e te a b so r b a n t u n i m p u l s
pf = h v / p , iar peretelui reflectant
un impuls dublu 2 p f , deoarece
la reflecţie variaţia impulsului se
dublează pf = pf – (– pf ) = 2 pf = Fig. 4.22. Fotonii, lovind obstacolul, exercită asupra
lui o presiune.
2 hv/c .
Întrucît impulsul transmis corpului într-o unitate de timp pe o unitate de suprafaţă
este tocmai presiunea exercitată, rezultă că:
• presiunea luminii asupra unui corp perfect absorbant (negru)
,
• presiunea luminii asupra unui corp perfect reflectant (alb)
,
unde E = Nhν este energia fotonilor incidenţi.
Presiunea exercitată de lumină asupra corpului perfect reflectant este de
două ori mai mare decît presiunea luminii asupra corpului perfect absorbant:
Pr = 2 Pa .
Remarcă. Se poate demonstra că în cadrul teoriei ondulatorii, pentru presiunea
luminii, se obţin aceleaşi rezultate ca şi în teoria fotonică.
Calculele arată că, în condiţii obişnuite, presiunea luminii este mică. Aşa, de
exemplu, lumina solară apasă asupra fiecărui metru pătrat al suprafeţei terestre,
situată perpendicular pe raza de lumină incidentă, cu o forţă de ordinul 10 – 8 N, exer-
citînd o presiune de 100 de miliarde de ori mai mică decît presiunea atmosferică.
Pentru prima dată presiunea luminii a fost măsurată de fizicianul rus
P.N. Lebedev în 1901 cu ajutorul unor experimente greu de realizat pe atunci.
127
121
Instalaţia utilizată consta dintr-o balanţă de tor-
siune foarte uşoară şi sensibilă, suspendată de un
fir subţire de cuarţ într-un vas de sticlă din care
fusese evacuat aerul (fig. 4.23.), în scopul de a
exclude influenţa lui asupra măsurătorilor.
La capetele balanţei erau lipite două discuri
(„aripioare”) subţiri – una înnegrită, iar cealaltă
Lumina
lucioasă. O rază de lumină incidentă pe ambele
discuri provoacă, datorită presiunii neuniforme,
răsucirea sistemului suspendat. După unghiul de
răsucire a firului, măsurat cu ajutorul unei lunete
Fig. 4.23. Schema instalaţiei cu care şi a unei oglinzi fixate pe fir (nearătate în desen),
Lebedev a măsurat presiunea luminii.
se judecă despre presiunea exercitată.
Presiunea luminii, mică în condiţiile terestre, devine enormă la temperaturi
mari (milioane de grade Kelvin) în interiorul stelelor şi trebuie luată în considerare,
alături de forţele de gravitaţie, în explicarea multor procese astrofizice.
REŢINEŢI !
 Presiunea exercitată de lumină asupra corpurilor se explică:
• în teoria electromagnetică – prin acţiunea forţei Lorenz asupra electro-
nilor;
• în teoria fotonică – prin transmiterea impulsului de la fotoni incidenţi
la corpul iluminat.
 Presiunea luminii este direct proporţională cu energia luminii incidente
pe o unitate de suprafaţă într-o unitate de timp.
Se dă: 32.1. Presiunea exercitată de lumina cu lungi-

–9
λ = 600 n m = 600 · 10 m; mea de undă de 600 nm pe o suprafaţă perfect
–7 –7 2
Pa = 10 Pa = 10 N / m . absorbantă este egală cu 10 –7 Pa. Să se determine
N=? numărul de fotoni incidenţi timp de o secundă pe
fiecare metru pătrat al suprafeţei iluminate.
Rezolvare
• Numărul de fotoni N îl determinăm din relaţia:

, (1)
unde h – constanta Planck, v – frecvenţa, iar c – viteza luminii în vid .
λ
• Întrucît λ , obţinem: .
128
122
§ 32. Presiunea luminii – § 36. Dualismul undă – corpuscul
Calcule numerice:
· 1/m 2s.
Răspuns: Pe suprafaţa de 1 m 2, timp de o secundă, cad 1,8 · 10 20 electroni .
? ÎNTREBĂRI
1. Cum explică teoria electromagnetică presiunea luminii?
2. Cum explică teoria fotonică presiunea luminii?
3. De care mărimi depinde presiunea luminii?
4. Cînd presiunea exercitată de lumină este mai mare: la căderea acesteia pe
o suprafaţă înnegrită, sau pe o suprafaţă lucioasă?
5. Unda electromagnetică acţionează asupra unui electron cu o forţă electrică
Fe = e E şi forţa Lorenz FL = e v B. Care din forţe are modulul mai mare?
6. Care sînt părţile componente ale instalaţiei P. Lebedev?
7. De ce P. Lebedev evacua aerul din instalaţia sa?
1. Un fascicul de lumină cu lungimea de undă de 600 n m cade perpendicular

pe o placă care absoarbe 20% din fotoni. Ştiind că presiunea exercitată este egală
cu 10 · 13 N /m 2, determinaţi numărul de fotoni incidenţi.
2. Ştiind că lumina verde cu lungimea de undă de 540 n m trimite în fiecare
secundă pe fiecare centimetru pătrat al unui corp perfect reflectant 2,7 · 10 17 fo-
toni, determinaţi presiunea exercitată.
3. Pe o placă metalică cu suprafaţa de 2 cm 2 cad perpendicular timp de două
secunde 10 18 fotoni ai radiaţiei cu lungimea de undă 0,6 μ m. Aflaţi presiunea
execitată de către fotoni asupra plăcii.
§ 33. Dualismul undă – corpuscul
Am studiat un şir de fenomene optice, bunăoară interferenţa, difracţia şi polari-

zarea, în care se manifestă clar natura ondulatorie a luminii. Se ştie însă că există şi
fenomene precum efectul fotoelectric, efectul Compton care, tot foarte clar, scot în
evidenţă natura corpusculară a luminii. În aşa mod, s-a constatat că:
lumina posedă simultan două calităţi – de undă şi de corpuscul, una din care se
manifestă pronunţat în anumite condiţii.
Din acest motiv se spune că lumina are un caracter de manifestare dual – on-
dulatoriu sau corpuscular.
129
123
Reamintim că între caracteristica ondulatorie a luminii – lumgimea de undă
λ şi caracteristica corpusculară – impulsul p al fotonului există următoarea relaţie
fundamentală:
λ , (33.1)
unde constanta lui Planck h = 6,625 · 10 – 34 J · s joacă rolul „punţii de legătură” între
caracteristici.
Caracterul dublu al luminii a sugerat o întrebare care, iniţial, părea lipsită de
orice semnificaţie fizică:
• Afară de fotoni, există oare particule (de ex. electroni) care manifestă duali-
tatea corpuscul – undă?
Primul fizician care a intuit caracterul universal al dualismului corpuscular
– ondulatoriu a fost francezul Louis de Brogle (Premiul Nobel pentru fizică, 1929).
El scria:
„Dacă în teoria luminii s-a neglijat timp de un secol aspectul corpuscul pentru
a se ataşa în exclusivitate aspectul undă, nu s-a comis oare eroarea inversă în ca-
zul teoriei materiei? Nu s-a greşit neglijind aspectul undă pentru a considera doar
aspectul corpuscul ?”
În convingerea că dualismul undă – corpuscul constituie o proprietate generală
a materiei, de Brogle emite în 1924 ipoteza neobişnuită şi revoluţionară pe atunci:
• toate particulele materiale, pe lîngă proprietăţile corpusculare, manifestă şi
proprietăţi ondulatorii;
• corelaţia (33.1) între lungimea de undă şi impulsul fotonului rămîne valabilă
pentru orice particulă cu masa m în mişcare cu viteza v şi impulsul p = m · v .
λ= . (33.2)
Expresia (33.2), care poartă şi denumirea de undă de Brogle, precizează
condiţiile în care se poate manifesta preponderent caracterul ondulatoriu sau cor-
puscular al materiei.
• Dacă lungimea de undă este mare, atunci impulsul trebuie să fie mic. Este
cazul undelor radio, proprietăţile corpusculare ale cărora practic nu se manifestă.
• Dacă lungimea de undă este mică, atunci impulsul devine mare. Este cazul
radiaţiilor Röentgen cu proprietăţi corpusculare certe, în schimb cu proprietăţi
ondulatorii greu de evidenţiat.
Difracţia microparticulelor. Din caracterul universal al dualismului corpus-
cular – ondulatoriu (ipoteza lui de Brogle) rezultă că un fascicul („roi”) de micro-
particule (de ex. electroni) cu masa m în mişcare cu viteza v ar trebui să prezinte
proprietăţi ondulatorii, formînd un tablou de difracţie identic cu cel dat de undele
electromagnetice cu lungimile de undă: λ = h / mv .
Această concluzie teoretică a fost pentru prima dată confirmată experimen-
tal în 1926 de fizicienii americani C.J. Davisson şi L.H. Germer (Premiul Nobel
pentru fizică, 1937) care au descoperit că un fascicul de electroni incident pe
o placă cristalină difractează asemănător radiaţiilor Röentgen. În acelaşi an, engle-
zul G.P. Thomson a stabilit şi difracţia electronilor la trecerea lor prin pelicule
subţiri. Schema experimentului este reprezentată în fig. 4.24.
130
124
§ 33. Dualismul undă – corpuscul
Placă fotografică
Colimator
Foiţă
subţire Tun de electroni
1000 V
Fig. 4.24. Schema dispozitivului pentru obţinerea difracţiei electronilor pe o foiţă de metal.
Un fascicul de electroni acceleraţi într-un „tun electronic” trec printr-o foiţă

subţire (fracţiuni de micrometri) de metal, difractează şi, nimerind pe o placă
fotografică, o impresionează. Comparînd fotografia tabloului de difracţie produs de
electroni (electronograma, fig. 4.25, a) cu fotografia obţinută cu radiaţiile Röentgen,
se vede clar o asemănare frapantă. S-a tras concluzia inevitabilă:
Electronii difractează; asta înseamnă că, pe lîngă proprietăţile corpusculare, ei
posedă şi proprietăţi ondulatoriii.
În prezent, a fost repro-
dusă difracţia nu numai a
particulelor elementare gen
electroni, protoni, neutroni,
dar şi a atomilor de heliu,
a moleculelor de hidrogen
etc. Recent, în anul 2003,
la Institutul de fizică expe-
rimentală al Universităţii din a) b)
Viena a fost realizată difrac-
ţia moleculelor organice de Fig. 4.25. Imaginile tabloului de difracţie a electronilor (a) şi
cel al radiaţiilor Röentgen (b) de la o placă metalică.
origine biologică C44H20N4,
care conţin 44 atomi de carbon, 20 atomi de hidrogen şi 4 atomi de azot.
• De ce, însă, dualismul nu se observă în viaţa de toate zilele?
Un exemplu simplu elucidează situaţia. Fie un glonte cu masa de 10g în mişcare
cu viteza de 600 m/s. Este uşor de calculat că lungimea de undă de Brogle asociată
glontelui
λ= m
este de 12 ordine de mărime mai mică decît dimensiunile nucleului atomic! Nu se
cunosc reţele de difracţie care ar putea difracta obiecte cu lungimi de undă atît de
mici.
131
125
După descoperirea proprietăţilor ondulatorii ale
particulelor elementare, în 1932, a apărut ideea constru-
irii unui microscop electronic, care, în loc de fascicule
de lumină, să utilizeze fascicule de electroni. Aplicînd
cîmpuri electrice şi magnetice de configuraţii speciale
(lentile electronice), electronii sînt dirijaţi asupra probei
de studiat, de la care difractă.
Din relaţia 36.2 reiese (demonstraţi de sine stătător)
că, pentru un fascicul electronic accelerat de o tensiune
de 100 kV, lungimea de undă asociată egală cu 4 · 10 –13
m este de 10 5 ori mai mică decît cea a luminii vizibile.
Prin urmare, mărirea microscopului eletronic devine de
sute de mii de ori mai mare decît cea a microscopului
optic, motiv pentru care utilizarea lui în cercetările fi-
Microscopul electronic. zice, chimice şi biologice a devenit cotidiană.
S-au construit, mai recent, şi microscoape protonice şi ionice, care măresc de
circa 10 –15 ori mai mult decît microscopul electronic. Cu ajutorul microscopului
ionic s-au obţinut fotografii clare ale atomilor din reţeaua cristalină.
Ipoteza lui de Brogle a fost dezvoltată de austriacul E. Schrödinger (Premiul
Nobel pentru fizică, 1933), germanul W. Heisenberg (Premiul Nobel pentru fizică,
1932), şi englezul P. Dirac (Premiul Nobel pentru fizică, 1933) într-o teorie completă,
numită mecanica cuantică – capitol al fizicii care se ocupă de studiul legilor mişcării
particulelor elementare.
REŢINEŢI !
 Dualismul undă – corpuscul constituie o proprietate universală a materiei
şi constă în aceea că oricărei particule i se poate asocia o undă şi viceversa.
 Microscopul electronic foloseşte fascicule de electroni în loc de lumina
vizibilă. Funcţionarea microscopului electronic se bazează pe faptul că
un fascicul de electroni acceleraţi manifestă proprietăţi ondulatorii.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce fenomene atestă fenomenul dual al luminii?
2. Ce se înţelege prin dualismul undă – corpuscul?
3. Ce este unda de Brogle şi cum se determină lungimea ei?
4. Cum a fost confirmată experimental ipoteza lui de Brogle?
1. Care este lungimea de undă asociată electronilor acceleraţi de o tensiune

electrică de: a) 50 V; b) 500 kV? Se cunsosc me = 9 · 10 –31 kg , e = 1,6 · 10 –19 C .
2. Ştiind masa unei mingi de tenis – 150 g şi viteza ei – 40 m / s, calculaţi
lungimea de undă asociată mingii. Comentaţi răspunsul.
3. Determinaţi lungimea de undă a fotonului, impusul căruia este egal cu
impulsul moleculei de hidrogen la temperatura de 500 °C.
132
126
Capitolul FIZICA ATOMICĂ
,
,
 Descrierea modelelor atomice şi a experimentului
Rutherford.
 Formularea şi aplicarea postulatelor lui Bohr.
 Enunţarea principiului de excluziune al lui Pauli.
 Explicarea principiului de funcţionare al laserului.
§ 34. Modele atomice. Experimentul lui Rutherford.

§ 35. Regularităţi în spectrele atomice. Postulatele lui Bohr.
§ 36. Modelul lui Bohr al atomului de hidrogen.
§ 37. Numerele cuantice ale electronului. Principiul lui Pauli.
§ 38. Laserul. Principiul de funcţionare.
„Nimic nu există în afară de spaţiul gol şi de atomi.”

Democrit (420 î.e.n.)
„Dacă întreaga cunoaştere ştiinţifică ar fi distrusă într-un
cataclism şi ar fi transmisă generaţiilor următoare numai
o frază, ce enunţ ar conţine cea mai multă informaţie în
cele mai puţine cuvinte? Cred că aceasta este ipoteza
atomistică, conform căreia toate lucrurile sînt făcute
din atomi – mici particule care se mişcă continuu, atrăgîndu-se
una pe alta cînd sînt la mică distanţă şi respingîndu-se cînd sînt
înghesuite una într-alta. Veţi vedea că în această unică frază există
o cantitate enormă de informaţie despre lume, dacă folosim doar
puţină imaginaţie şi gîndire.”
Richard Feynman
135
127
Capitolul 5. Fizica atomică
§ 34. Modele atomice. Experimentul lui Rutherford
Scurt istoric. În zilele noastre, realitatea atomilor şi structura lor complexă sînt
bine cunoscute. Altfel se prezenta situaţia acum 150 ani, cînd existenţa atomilor, ne-
maivorbind despre structura lor internă, era contestată de savanţi.
Este adevărat că încă filozofii greci Leucip şi Democrit admiteau că materia
este constituită din particule mici, indivizibile – atomii, dar aceasta nu era decît o
pură imaginaţie a minţii omeneşti, fără dovezi concrete. Abia în sec. al XVIII-lea
au apărut probe elocvente care au condus la apariţia teoriei atomaro-cinetice, în
cadrul căreia atomii erau consideraţi particule fără părţi constituente. În acest con-
text, semnificativă este expresia lui J. Maxwell: “Atomul (ατομος) este corpul care
nu poate fi divizat în jumătăţi”.
În anul 1897, fizicianul englez J.J. Thomson (lord Kelvin, Premiul Nobel pentru
fizică, 1906) pune la îndoială indivizibilitatea atomilor. El stabileşte că radiaţiile
emise la trecerea curentului electric în gaze constau din particule, numite ulterior
electroni, cu masa de aproximativ 1840 ori mai mică decît masa celui mai uşor
atom – cel de hidrogen. Din momentul descoperirii electronilor, atomul încetează
de a mai fi indivizibil – începe studiul structurii lui interne. Deoarece experienţa nu
permite vizualizarea electronilor, repartiţia acestora în atom a constituit obiectul
diferitelor modele atomice.
Electroni Modele atomice. Primul model de atom a fost
propus în anul 1903 tot de J.J. Thomson. În opinia sa-
vantului, atomul reprezintă o sferă încărcată uniform
cu sarcină pozitivă, în care sînt încorporaţi electronii
negativi fig. (5.1.). Această repartiţie specifică a sugerat
denumirea de „plum-pudding model” – „cozonac cu
stafide”. Rolul stafidelor revenea electronilor. Modelul,
explicînd conducţia electrică în gaze şi metale, nu putea
explica o serie de alte fenomene, din care cauză a fost
abandonat.
Importanţa istorică a modelului Thomson constă în
Mediul electrizat pozitiv
demonstrarea faptului că: electronul este o parte com-
Fig. 5.1. Modelul atomic ponentă universală a atomului, care reprezintă un sistem
Thomson („plum-pudding de sarcini electrice negative şi pozitive, în ansamblu fi-
model”).
ind neutru.
Modelele atomice moderne au apărut după descoperirea substanţelor radioac-
tive. Acestea emit aşa-numitele particule alfa (α), cu o sarcină pozitivă qα de două
ori mai mare decît sarcina e a electronului (qα = 2e), o masă mα de aproximativ 7300
ori mai mare decît masa electronului me şi o viteză de ordinul a 20 000 km/s, care au
jucat un rol important în determinarea structurii atomului.
Experimentul Rutherford. Fizicianul englez Ernest Rutherford (Premiul No-
bel pentru chimie, 1908) a elaborat o metodă eficace de cercetare a structurii ato-
mice. El a utilizat particulele α, emise de o sursă radioactivă, în calitate de „pro-
136
128
34. Modele
§§ 34. Modele atomice.
atomice. Experimentul
Experimentul lui
lui Rutherford
Rutherford
iectile” pentru „bombardarea” atomilor („ţintele”) din componenţa unor substanţe.

Analizînd caracterul împrăştierii particulelor α savantul a tras concluzii referitor la
structura atomilor. Schema experimentului este redată în fig. (5.2.).
Colimator Sursă de
de plumb particule α
Particule α
împrăştiate
Microscop
Particule α
incidente
Foiţă de aur
Ecran de
sulfură de zinc
Fig. 5.2. Schema experimentului Rutherford.
Montajul experimental conţine:

• sursa de particule α – elementul radioactiv radiul (Ra), introdus într-un con-
tainer de plumb, prevăzut cu o deschizătură;
• ţinta – o foiţă subţire de aur de aproximativ 6 · 10 –7 m grosime, ceea ce con-
–7
stituie aproximativ o mie de straturi atomice;

• detectorul de particule α – un ecran fluorescent de sulfură de zinc ataşat la un
microscop. Sulfura de zinc are proprietatea de a produce scintilaţii* în locurile unde
sînt lovite de particulele α, iar microscopul serveşte pentru observarea acestora.
El poate fi rotit în jurul foiţei şi, în aşa mod, orientat sub orice unghi faţă de direcţia
iniţială de mişcare a particulelor α. Întreaga instalaţie era plasată într-o incintă lipsită
de aer.
Modul de lucru. Fasciculul de particule α, trecut prin orificiul peretelui, este
îndreptat spre foiţa de aur. Tubul microscopului se instalează sub un unghi oare-
care şi se numără scintilaţiile produse pe ecran într-un anumit interval de timp. Se
schimbă, apoi, orientarea microscopului şi se numără din nou scintilaţiile apărute în
acelaşi interval de timp. Operaţia se repetă de mai multe ori pentru un unghi anumit
şi se calculează valoarea medie a numărului de scintilaţii.
Măsurătorile efectuate au arătat că:
• majoritatea particulelor α treceau prin foiţă fără a devia de la direcţia iniţială,
sau erau deviate sub unghiuri mici (θ < 2˚).
• un număr extrem de mic de particule α şi anume, una la aproximativ 8 000,
erau deviate sub unghiuri mari (θ > 90˚), iar în unele cazuri chiar reîntoarse
înapoi (θ = 180˚).
* Din lat. scintilatio – scînteie.
137
129
Orbita electronilor Ultima constatare contrazice modelul ato-

mic Thomson, în conformitate cu care, nici o
particulă α, fiind masivă şi avînd viteză mare,
nu putea fi deviată de electronii uşori din atomul
ciocnit. Impresionat de acest rezultat, Ruther-
ford compară reîntoarcerea particulelor α cu re-
Nucleul venirea eventuală a unui obuz de tun ricoşat de
atomic
la o foiţă de hîrtie.
Pornind de la rezultatele obţinute, Ruther-
ford propune un model nou al atomului, cu
urnătoarele caracteristici:
• aproape toată masa atomului (99,98%) se
concentrează într-un volum sferic mic cu raza de
Fig. 5.3. Comparaţie între mărimea ordinul 10 –15 m, numit nucleu atomic, care, con-
nucleului şi a atomului. Nucleul are
mărimea unui bob de mazăre. comitent, este şi purtătorul de sarcină electrică
pozitivă a atomului;
• electronii negativi se mişcă în jurul nucleului masiv ca „planetele în jurul
Soarelui”, compensînd sarcina pozitivă a acestuia.
Noul model a primit denumirea de model „planetar” sau model „nuclear”.
Luînd în considerare că dimensiunile nucleului atomic (10 –15 m) sînt de apro-
ximativ o sută de mii ori mai mici decît dimensiunile atomului (10 –10 m), cunoscute
din teoria molecularo-cinetică, devine clar că atomul este „mai mult gol decît plin”.
Pentru comparaţie, dacă nucleul atomic ar avea diametrul unei seminţe de mac,
atunci electronii – tot de mărimea unei seminţe de mac, s-ar găsi la o distanţă de
aproximativ un sfert de kilometru (fig. 5.3.).
Cu ajutorul noului model, împrăştierea observată a particulelor α se explică
simplu:
• spaţiul din interiorul atomului fiind în mare parte „gol”, majoritatea particule-
lor α trec departe de nucleu. În consecinţă, ele interacţionează slab cu acesta şi
practic nu deviază;
• puţinele particule α care trec prin apropierea nucleului suferă o respingere
electrostatică puternică şi deviază considerabil de la traiectoria iniţială.
Dificultăţile modelului Ruther-
ford. Modelul planetar nu era în stare
Particule α
să explice două date experimentale bine
cunoscute: stabilitatea atomului şi exis-
tenţa spectrelor discrete.
Din electrodinamică se ştie că orice
Nucleu
Atom purtător de sarcină electrică în mişcare
accelerată emite unde electromagnetice.
Electronul, rotindu-se în jurul nucleului,
Fig. 5.4. Tipuri de ciocniri care pot avea loc la poseda acceleraţie centripetă şi, prin ur-
interacţia particulei α cu atomul substanţei. mare, ar trebui să emită unde electro-
138
130
§ 34. Modele atomice. Experimentul lui Rutherford
magnetice, micşorîndu-şi astfel energia. Această scădere de energie implică două

consecinţe:
• electronul, pierzînd energia, descrie o spirală care se strînge mereu, pentru a
se contopi în definitiv cu nucleul, tot aşa cum un satelit artificial, întîlnind rezis-
tenţă la intrarea în atmosferă, va cădea pe Pămînt.
Conform calculelor, „căderea” electronului pe nu- Electron
cleu trebuie să dureze aproximativ 10 – 5 s, ceea ce
înseamnă că atomul este instabil. Evident, realitatea
infirmă această concluzie. Mai mult, stabilitatea Nucleu
atomului este uimitoare. Din fizica moleculară se
ştie că atomii gazelor, mişcîndu-se cu viteze de circa
500 m/s şi suferind miliarde de ciocniri pe secundă,
rămîn totuşi „nevătămaţi”;
• apropiindu-se de nucleu, electronul se roteşte Unde
electromagnetice
din ce în ce mai repede, generînd unde electromag- Fig. 5.5. Conform modelului
netice cu frecvenţe crescătoare. Drept urmare, spec- planetar al atomului, electronul,
trul de emisie al atomului ar trebui să fie continuu, mişcîndu-se accelerat, emite unde
concluzie contrazisă de experienţă, care arată contra- electromagnetice şi “cade” pe nu-
cleu într-o fracţiune de secundă.
riul: spectrele de emisie ale atomilor sînt discrete.
REŢINEŢI !
 Studiind împrăştierea particulelor α de către substanţă, Rutherford a
scos în evidenţă structura nucleară (“planetară”) a atomului, infirmînd
modelul atomic Thomson.
 Modelul atomic Rutherford nu poate explica stabilitatea atomilor şi exis-
tenţa spectrelor discrete.
Se dă: 34.1. Să se estimeze distanţa minimă la care în

qα = 2 e ; experimentul lui Rutherford particula α cu masa de
qAu = 79 e ; 6,8 · 10 – 31 kg şi viteza de 20 000 km/s se poate apropia
vα = 2 · 10 7 m /s ; de nucleul atomului de aur . Se ştie că atomul de aur
mα = 6,8 · 10 – 27 kg . (Au) ocupă locul 79 în tabelul elementelor chimice şi că
sarcina electronului este e = 1,6 · 10 – 9 C .
rmin – ? Rezolvare
• Particula α se opreşte cînd energia ei cinetică, , devine egală cu energia

potenţială de interacţiune electrostatică:
.
139
131
Deoarece sarcina particulei α qα= 2 e, iar sarcina nucleului de aur qAu = 79e,
avem:
,
NC 2
unde k0 = 9 · 10 – 9 este constanta electrică.
m2
• Distanţa minimă rmin dintre particula α şi nucleu este:
.
Calculele numerice: m.
Răspuns: Particula α se opreşte la distanţa de 26,7 · 10 –15 m de nucleul ato-

mului de aur.
? ÎNTREBĂRI
1. Care este importanţa istorică a modelului atomic Thomson?

2. În ce constă esenţa experimentului Rutherford?
3. De ce o parte din particulele α incidente pe o placă metalică revin
înapoi?
4. Cum s-a demonstrat că între nucleul atomului şi electronii săi există spaţii
goale relativ mari?
5. Ce deficienţe ale modelului atomic Rutherford cunoaşteţi?
1. Ce energie trebuie să aibă particula α pentru a se apropia de nucleul atomu-

lui de cupru la distanţa de 4,5 · 10 –15 m?
REPETAŢI ! Ipoteza lui Planck. Cuantele de energie §... Tipuri de spectre...
§ 35. Regularităţi în spectrele atomice. Postulatele lui Bohr
că substanţele
Ştiţi că substanţeleaduse
aduselalaincandescenţă
incandescenţădaudau spectre
spectre de anumite
de anumite tipuri.
tipuri. Aşa
Aşaexemplu,
de de exemplu, spectrele
spectrele gazelorgazelor
rarefiaterarefiate sînt constituite
sînt constituite din liniirepartizate
din linii spectrale spectrale
epartizate aparent neuniform în diferite domenii . Studiul detaliat al
aparent neuniform în diferite domenii (vezi planşa nr. , pag. ). Studiul detaliatspectrelor
prezintă
al încăprezintă
spectrelor o cale, deosebită de cea
încă o cale, concepută
deosebită de ceade concepută
Rutherford, dedeRutherford,
cunoaşteredea
structurii atomului.
cunoaştere a structurii atomului.
140
132
Regularităţi spectrale. Distribuţia liniilor spectrale nu este totuşi întîmplătoa-

re, aşa cum ar părea la prima vedere, ci, dimpotrivă, ea este ordonată. De cele mai
multe ori, ele formează grupe bine definite numite serii spectrale. O asemenea regu-
laritate se observă clar în cazul celui mai simplu spectru – spectrul hidrogenului
atomar (fig. 5.6.).
656, 2 nm 486,1 nm 434, 0 nm 364,6 nm
Hα Hβ Hγ Hδ Limita
seriei
Fig. 5.6. Spectrul atomului de hidrogen în domeniul vizibil şi ultraviolet. Prin simbolurile Hα , Hβ ,
Hγ şi Hδ sînt notate primele patru linii spectrale din domeniul vizibil.
Se vede clar că, pe măsura trecerii de la lungimi de undă mai mari la lungimi
de undă mai mici, distanţa dintre linii se micşorează şi ele devin din ce în ce mai
apropiate la extremitatea seriei, denumită limita seriei.
În anul 1885, fizicianul elveţian Balmer a stabilit formula care determină frec-
venţele v a liniilor din spectrul hidrogenului:
, (35.1)
unde R = 3,29 · 10 15 s –1 este o constantă, numită a lui Rydberg, iar n – un număr
întreg mai mare decît doi: n > 2; n N.
Formula (35.1) se numeşte formula lui Balmer, iar seria spectrală respectivă
– seria Balmer.
Mai tîrziu, fizicienii Lyman şi Paschen au stabilit că hidrogenul prezintă serii
spectrale asemănătoare cu seria Balmer în domeniile ultraviolet şi infraroşu.
Frecvenţele liniilor spectrale ale seriilor nou descoperite satisfac formulele:
, (seria Lyman, domeniul ultraviolet);
, (seria Paschen, domeniul infraroşu).
Frecvenţele liniilor spectrale din toate seriile considerate pot fi exprimate într-o
singură formulă:
, (35.2)
unde m şi n sînt numere naturale şi n > m. Pentru un m dat, n poate lua valorile
n ≥ m + 1. Numărul m caracterizează seria spectrală, iar n – linia din seria respectivă.
Formula (35.2) se numeşte formula lui Balmer generalizată.
Regularităţile existente în spectrele atomice, de altfel ca şi stabilitatea atomilor,
nu au putut fi interpretate pe baza fizicii clasice şi aceasta în pofida numeroaselor
încercări întreprinse în acest scop. Ieşirea din impas a fost arătată de marele fizician
danez Niels Bohr (Premiul Nobel pentru fizică, 1922) care „a corectat” modelul
atomic planetar, introducînd principii noi, străine celor clasice.
141
133
Postulatele lui Bohr. Plecînd de la ideile lui Planck despre cuantificarea ener-
giei şi cele ale lui Einstein despre structura corpusculară a luminii, Bohr a formulat
două postulate cu caracter restrictiv.
Postulatul orbitelor staţionare. Din multitudinea de orbite posibile din punctul
de vedere al mecanicii clasice, pentru electronul ce se mişcă în jurul nucleului
atomic se realizează numai unele, bine permise. Electronii de pe orbitele per-
mise nu emit unde electromagnetice, în pofida faptului că se mişcă accelerat.
Foton
emis
Foton
absorbit Fig. 5.7.
a) Emisia unui foton de lumină la
trecerea electronului pe o orbită mai
apropiată de nucleu.
b) Absorbţia unui foton de lumină
la trecerea electronului pe o orbită
a) b) mai îndepărtată de nucleu.
Orbitele permise au şi denumirea de orbite staţionare sau stări staţionare.

Primul postulat se referă la condiţiile în care atomii sînt stabili şi a fost conceput
special pentru a fonda această stabilitate.
Postulatul frecvenţelor. Trecerea electronului de pe o orbită staţionară cu ener-
gia En pe alta cu energia Em este însoţită de emisia sau absorbţia unui foton cu
frecvenţa νn m , determinată de legea conservării energiei:
hv n m = | En – Em | , (35.3)
unde h – constanta lui Planck, hvn m – energia fotonului emis sau absorbit de atom.
Relaţia (35.3) poate fi rescrisă sub forma:
vn m , (35.4)
cunoscută ca condiţia de frecvenţă a lui Bohr.
Trecerea electronului de la o stare staţionară mai joasă la alta mai înaltă se mai
numeşte „salt cuantic” sau „tranziţie cuantică”.
Postulatul doi se referă la circumstanţele în care atomii emit sau absorb lumină
şi a fost introdus pentru a explica caracterul discret al spectrelor atomice.
E Postulatele lui Bohr pot fi ilustrate prin scheme
sau diagrame energetice. Diagrama reprezintă o axă
Ep verticală pe care se depun valorile energiilor posibile
ale atomului considerat.
Em
Pentru a evidenţia tranziţiile cuantice posibile în
atomul considerat se trasează linii orizontale, numite
Emisie Absorbţie nivele energetice (fig. 5.8.) corespunzătoare valorilor
de energie. O tranziţie între două nivele energetice, de
En exemplu între nivelele En şi Em , Em şi Ep , sau En şi Ep ,
se reprezintă printr-o săgeată verticală, orientată de la
Fig. 5.8. Diagrama energetică. nivelul iniţial la cel final. Săgeata descendentă indică o
142
134
emisie de energie sub formă de radiaţie electromagnetică (lumină), iar săgeata

ascendentă respectiv o absorbţie de radiaţie. Cu cît distanţa dintre nivelele energet-
ice este mai mare, cu atît mai mare devine, în conformitate cu postulatul doi al lui
Bohr, frecvenţa radiaţiei emise sau absorbite de către atom. De remarcat că atomul
nu poate avea stări intermediare cu energiile cuprinse între En şi Em sau Em şi Ep .
REŢINEŢI !
 Hidrogenul atomar prezintă serii spectrale descrise de formula lui Balmer
generalizată. Regularităţile în aceste spectre nu au putut fi explicate de
fizica clasică.
 În scopul corectării modelului atomic planetar, N. Bohr a înaintat două
postulate: postulatul stărilor staţionare şi postulatul frecvenţelor.
 Stările energetice ale atomului sînt cuantificate: ele pot avea numai valori
discrete, bine determinate.
 Frecvenţa vn m a luminii emise sau absorbite de atom la trecerea electronu-
lui de la o stare staţionară En la alta Em este proporţională cu diferenţa
En – Em
dintre energiile acestor stări: vn m = .
h
2.1. Cîţi fotoni pot fi emişi în cazul în care electronul atomului se află pe al
patrulea nivel energetic?
E
Rezolvare
E4
Atomul emite un foton la trecerea electronului de la
o stare (orbită) cu energia mai mare la starea (orbita) cu
E3
energia mai mică. În cazul considerat (fig. 5.9.), fotonii
pot fi emişi în următoarele şase tranziţii electronice:
E2
E4 → E1 ; E4 → E2 ; E4 → E3 ; E3 → E1 ; E3 → E2 ;
E2 → E1 . E1
Răspuns: Atomul poate emite şase fotoni. Fig. 5.9.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce determină formula lui Balmer generalizată?
2. Ce se afirmă în postulatele lui Bohr?
3. Cum se produce emisia şi absorbţia luminii de către atom?
4. Ce înţelegeţi prin starea staţionară a atomului?
5. Ce înţelegeţi prin tranziţia cuantică a electronului?
6. Ce reprezintă diagrama energetică?
REPETAŢI ! Acceleraţia centripetă. Legea a doua a lui Newton (Fizică, cl. a X-a).
143
135
§ 36. Modelul lui Bohr al atomului de hidrogen
În anul 1913, pe baza postulatelor sale, N. Bohr a elaborat primul model cuantic
cantitativ al celui mai simplu sistem atomic – atomul de hidrogen.
Considerente preliminare. Atomul de hidrogen constă dintr-un nucleu (pro-
ton) de sarcină pozitivă qp = + e şi un singur electron de sarcină negativă qe = – e. Să
considerăm, pentru a simplifica calculele, că:
• nucleul atomului, avînd masa de aproximativ 1840 ori mai mare decît masa
electronului me , se află în repaus.
• electronul se roteşte uniform cu viteza V în jurul nucleului pe o orbită circulară
de rază r.
Între nucleu şi electron se exercită o forţă de atracţie electrică Fe , determinată
de legea lui Coulomb
, (36.1)
ε ε
unde r este distanţa nucleu – electron, ε0 – constanta electrică.
v2 Nucleul fiind imobil, energia lui cine-
tică este nulă, şi energia atomului se re-
duce la energia electronului. La rîndul său,
electronul, mişcîndu-se în cîmpul electric
v1 al nucleului, posedă:
r2 energie potenţială *:
Fe
, (36.2)
r1 ε
energia cinetică:
Fig. 5.10. Orbitele şi vitezele electronului în
modelul Bhor al atomului de hidrogen. . (36.3)
Astfel, energie totală (mecanică) a atomului de hidrogen devine:
. (36.4)
ε
Energiile cinetică Ec şi totală E, ca şi energia potenţială a electronului, pot fi
uşor exprimate numai prin raza r a orbitei.
Într-adevăr, luînd în vedere că în mişcarea circulară uniformă electronul are
acceleraţie centripetă:
,
din legea a doua lui Newton me ac = Fe găsim:
, (36.5)
ε
de unde, după simplificări, reiese:
* Faptul că energia potenţială este negativă rezultă din alegerea convenţională a nivelului
de referinţă nul Ep (r = ∞) = 0. (Fizică, cl. a XI-a, § 4.1.).
144
136
. (36.6)
ε
Observăm că:
. (36.7)
Substituind expresia pentru energia cinetică (6) în (4), obţinem energia totală a
electronului:
. (36.8)
ε
Regula de cuantificare a lui Bohr. Cuantificarea este un procedeu care „obligă”
mărimile fizice ce caracterizează sistemul fizic să ia amumite valori discrete. În ca-
zul atomului el afirmă următoarele:
din toate orbitele posibile ale electronului se realizează numai acelea pentru
care energia lui potenţială Ep este un multiplu întreg n al cuantei de energie hν:
Ep = nhv , (36.9)
unde n = 1, 2, 3, ... (n N).
Relaţia (9) se numeşte regula de cuantificare* a lui Bohr.
Aplicînd formula (7) şi relaţia între viteza liniară v şi frecvenţa de rotaţie ν în
mişcarea circulară v = 2 π ν r, regula de cuantificare Bohr, poate fi adusă la o formă
echivalentă (demonstraţi desinestătător):
. (36.10)
Legea a doua a lui Newton şi relaţia de cuantificare Bohr formează un sistem
din două ecuaţii cu două necunoscute r şi v.
Rezolvînd sistemul, găsim:

• razele rn ale orbitelor electronice:
ε
, (36.11)
• vitezele vn ale electronului pe orbitele posibile:

. (36.12)
ε
Se vede că rn şi vn pot avea numai anumite valori discrete determinate de numărul
întreg n. Cu alte cuvinte, razele orbitelor şi vitezele electronului în atomul de
hidrogen sînt mărimi cuantificate.
* Regula de cuantificare Bohr, numită uneori postulatul trei al lui Bohr, afirmă de fapt că
momentul impulsului mvr al electronului ia valori discrete mvr = nh / 2π. Întrucît noţiunea de
moment al impulsului în programul liceal de fizică lipseşte, s-a folosit o condiţie echivalentă.
145
137
De remarcat că raza primei orbite (n = 1) sau raza lui Bohr :
ε
corespunde razei atomului de hidrogen, estimată în teoria molecularo-cinetică a ga-

zelor.
Dacă valoarea razei din (11) se introduce în expresia (8), obţinem energia En a
electronului de pe orbita n:
. (36.13)
ε
Energia En a electronului poate lua numai anumite valori discrete. Altfel spus,
energia atomului de hidrogen este o mărime cuantificată.
Numărul întreg n, se numeşte numărul cuantic principal.
Deducerea formulei lui Balmer generalizate o vom face înlocuind expresia
En în condiţia de frecvenţă a lui Bohr. Atunci, pentru frecvenţele vnm ale radiaţiilor
emise sau absorbite de atomul de hidrogen, avem:
. (36.14)
ε ε
Înlocuind e, me , ε0 şi h cu valorile lor numerice, găsim:
,
ε
număr care coincide întocmai cu valoarea constantei Rydberg determinată experi-
mental. Expresia (14) ia forma:
, (36.15)
care şi este formula lui Balmer generalizată, regăsită pe cale teoretică.

Starea fundamentală şi stările excitate. Se ştie că orice sistem fizic (în par-
ticular atomul) tinde spre starea care corespunde energiei minime (ex. pietrele cad
spre Pământ, pendulul revine la poziţia de echilibru, corpurile calde se răcesc etc).
Starea atomului cu energie minimă se numeşte stare fundamentală* sau normală,
iar starea atomului cu energie în exces faţă de starea fundamentală se numeşte stare
excitată. Atomul are o singură stare fundamentală care este stabilă şi mai multe stări
excitate, toate instabile.
Din stările excitate instabile atomul revine în starea fundamentală fie în mod
direct, fie prin salturi (în trepte), trecînd prin stările excitate intermediare. Revenirea
are loc în aproximativ 10 – 8 s şi este însoţită de emisia undelor electromagnetice cu
frecvenţe determinate de postulatul doi al lui Bohr.
Dimpotrivă, pentru ca atomul să treacă din starea fundamentală într-o stare
excitată, trebuie cheltuită din exterior energie în cantităţi discrete. Această alimen-
* În cazul atomului de hidrogen, starea fundamentală este o stare cu numărul cuantic prin-
cipal n = 1, stările cu n > 1 fiind stări excitate.
146
138
tare cu energie se poate face, de exemplu, prin iluminarea substanţei cu radiaţie

electromagnetică de frecvenţa potrivită, prin bombardarea cu electroni, prin încălzire
şi alte metode.
REŢINEŢI !
 N. Bohr, aplicînd postulatul stărilor staţionare, postulatul frecvenţelor şi

regula de cuantificare, a explicat cantitativ spectrul de emisie a hidro-
genului atomar.
 Teoria Bohr a arătat clar că legile fizicii clasice nu sînt corecte la scara
atomică.
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 36.1. Ştiind că raza primei orbite a electronului în

r1 = 5,3 · 10 – 11 m; atomul de hidrogen este de 5,3 · 10 – 11 m, să se deter-
n = 3. mine: a) raza orbitei a treia;
r3 – ? v3 – ? b) viteza electronului pe orbita a treia.
Rezolvare
a) Raza rn a orbitei n o găsim cu relaţia:
ε
.
Numeric: r3 = 5,3 · 10 – 11 · 3 2 = 47,7 · 10 – 11 m .

b) Viteza vn a electronului pe orbita n :
.
ε
Numeric:
.
Se dă: 36.2. Pornind de la expresia (36.13) pentru ener-

gia En a atomului de hidrogen:
; a) să se demonstreze că En , exprimat în electron-volţi,
ε
satisface relaţia En = –13,6/n 2 (eV) şi să se traseze dia-
n = 1, 2, ..., 5.
grama energetică a primelor cinci nivele de energie;
Ei – ? b) să se calculeze energia minimă Ei necesară pentru a
ioniza atomul de hidrogen.
147
139
Rezolvare
a) Înlocuind e , me , ε0 şi h cu valorile lor numerice, găsim:
.
ε
Remarcă. Energiile atomului de hidrogen formează o serie discretă, al cărui ter-
men general tinde spre zero: En (n → ∞) = 0 .
• Calculăm energiile corespunzătoare primelor cinci nivele şi trasăm diagrama
energetică:
E (eV) Starea
n 1 2 3 4 5 0
ionizată (∞)
E (eV ) – 13,60 – 3,40 – 1,51 – 0,85 – 0,54 – 0,54 n=5

– 0,85 n=4
Stări excitate
– 1,51 n=3
b) Atomul de hidrogen devine ionizat cînd elec-
tronul său, aflat în starea fundamentală E1 , este „rupt”
de la proton şi expulzat în afara atomului la o distanţă
„infinită”. În acest proces se consumă energia:
– 3,40
n=2
E ≥ E ∞ – E1 ≥ 0 – E1 ≥ – E1 .
Energia minimă Ei , numită energie de ionizare, este:
Ei = – E1 = 13,6 eV = 2,18 · 10 –18 J . Starea
fundamentală n = 1
– 13,6
Se dă: 36.3. Să se determine energia şi lungimea de undă a lumi-

n = 1; nii absorbite de electronul atomului de hidrogen la saltul aces-
m = 3. tuia din starea energetică fundamentală în starea excitată trei.
E13 – ? λ13 – ? Rezolvare
• Energia absorbită de electron la trecerea din starea n în starea m :
eV eV .
Numeric:
eV eV J.
• Ştiind energia E13 a luminii absorbite, găsim lungimea ei de undă:

,
unde h este constanta lui Planck şi c – viteza luminii.

Numeric:
nm (domeniul ultraviolet) .
Răspuns: energia luminii absorbite este de 12 eV; lungimea de undă – 103 nm.
148
140
? ÎNTREBĂRI
1. Ce ipoteze simplificatoare s-au folosit în modelul lui Bohr al atomului de

hidrogen?
2. Ce stabileşte regula de cuantificare Bohr?
3. Care stare a atomului se numeşte normală şi care excitată?
4. Ce particularităţi prezintă diagrama energetică a atomului de hidrogen?
5. Ce modalităţi de excitare a atomului cunoaşteţi?
1. Comparaţi energia electronului în atomul de hidrogen la trecerea lui de pe

orbita cinci pe orbita unu.
2. Calculaţi viteza electronului pe orbita a treia a atomului de hidrogen.
3. Calculaţi perioada de rotaţie şi acceleraţia electronului aflat pe prima
orbită a atomului de hidrogen.
4. Determinaţi frecvenţa de rotaţie a electronului pe prima şi a treia orbită a
atomului de hidrogen. Comparaţi aceste frecvenţe cu frecvenţa radiaţiei emise la
trecerea electronului de pe orbita trei pe prima.
5. La trecerea electronului atomului de hidrogen din starea excitată în cea
fundamentală, raza orbitei s-a micşorat de 16 ori. Determinaţi lungimea de undă
a luminii emise.
6. Analiza spectrală a hidrogenului atomar indică prezenţa liniilor spectra-
le ale seriei Balmer cu lungimile de undă 656 nm, 486 nm, 434 nm, 410 nm.
Determinaţi tranziţiile electronice corespunzătoare acestor radiaţii şi repre-
zentaţi-le în diagrama energetică.
7. Calculaţi energia fotonului emis la trecerea electronului de pe al treilea
nivel energetic pe primul în atomul de hidrogen.
8. Atomul de hidrogen fiind în starea fundamentală absoarbe un foton de
lumină cu lungimea de undă de 121,5 nm. Determinaţi raza atomului excitat.
9. Ştiind că un atom imobil cu masa m absoarbe un foton cu lungimea de
undă λ , determinaţi viteza obţinută de atom în urma interacţiei.
10. Energia de ionizare a atomului de hidrogen este egală cu 13,6 eV. Cal-
culaţi energia atomului aflat în starea energetică a) doi; b) trei.
149
141
§ 37. Numerele cuantice ale electronului. Principiul lui Pauli
Stările electronului în interiorul atomului se caracterizează prin anumite mărimi

fizice cuantificate precum energia, impulsul etc. Pentru a specifica aceste stări, ele
se indexează cu numere numite numere cuantice, pe care le vom enumera în ordine
descrescătoare.
Numărul cuantic principal, notat cu litera n, determină nivelul energetic al
electronului, adică consumul de energie necesară smulgerii acestuia din atom. El
corespunde numărului n introdus în modelul lui Bohr.
Numărul cuantic principal poate avea numai valori întregi pozitive :
n = 1, 2, 3, 4, ...
S-a dovedit că acest număr cuantic este insuficient pentru a descrie toate liniile
spectrale prezente în spectrele de emisie ale atomilor.
Numărul cuantic orbital, notat cu l, caracterizează forma domeniului spaţial
în care, cu o probabilitate mai mare sau mai mică, se poate afla electronul. Acest
domeniu se numeşte orbital sau nor electronic.
Numărul cuantic orbital l poate lua valori întregi de la 0 pînă la n – l :
0 ≤ l ≤ n – 1.
De exemplu, dacă n = 3, atunci l = 0, 1, 2.
Se obişnuieşte ca valorile numărului cuantic orbital să se noteze şi cu litere mici
ale alfabetului latin:
s – pentru l = 0; p – pentru l = 1; d – pentru l = 2; f – pentru l = 3; g – pentru
l = 4 etc.
Întrucît l este întotdeauna mai mic decît n, sînt posibili următorii orbitali (stări
electronice): 1s
2s 2p
3s 3p 3d
- - - - - - etc.
Numărul cuantic magnetic, notat cu ml , determină orientarea norului elec-
tronic în spaţiu.
Numărul cuantic magnetic ml poate lua toate valorile întregi, pozitive şi nega-
tive, cuprinse între – l şi l, inclusiv zero:
– l ≤ ml ≤ l .
De exemplu: dacă l = 1 (orbita-
lul p), atunci ml = –1, 0, 1.
Orbitalii s au formă sferi-
că, iar orbitalii p au forma de
n=1 l=0
n=2 l=1 haltere (fig. 5.11.). Ceilalţi or-
1S n=2 l=0
2S
mi = ± 1 bitali au forme mai compuse.
2P
n=2 l=1 Numărul cuantic mag-
mi = 0
2P netic de spin, simbol ms , redă
Fig. 5.11. Forma norilor electronici în atomul de hidrogen. o proprietate a electronului de-
150
142
§ 37. Numerele cuantice ale electronului. Principiul lui Pauli
terminată de rotaţia lui în jurul axei proprii, asemănătoare cu cea a unui titirez (de
unde şi denumirea engleză to spin – a se învîrti, a se răsuci).
Mişcarea de rotaţie a electronului echivalează cu un curent electric. Liniile cîm-
pului magnetic generat de acest curent coincid cu liniile de cîmp ale unui magnet-bară
(fig. 5.12.). Aceasta înseamnă Axă de rotaţie Axă de rotaţie
că electronul în rotaţie se asea-
mănă cu un magnet minuscul.
Întrucît magnetul poate fi ori-
entat „în sus” sau „în jos”, starea S N
electronului se caracterizează
şi de al patrulea număr cuantic N S
– numărul cuantic magnetic
de spin. Măsurătorile au arătat
că numărul cuantic magnetic Fig. 5.12. Electronul în rotaţie în jurul axei proprii se
de spin ms poate avea numai comportă ca un magnet-bară minuscul.
două valori:
ms şi ms ,
indiferent de valorile celorlalte trei numere cuantice.
Electronului cu numărul cuantic de spin ms i se atribuie mărimea fizică numită
momentul cinetic de spin, sau simplu, spin, simbol S :
,
unde h este constanta lui Planck.
Starea unui electron în interiorul unui atom este determinată de patru numere
cuantice: n , e , me , ms .
Mulţimea stărilor posibile se ordonează prin gruparea lor în straturi şi substra-
turi electronice.
Se obişnuieşte ca straturile, în corespundere cu valorile lui n, să se noteze prin
litere de tipar, mari, ale alfabetului latin. Şi anume:
numărul cuantic n: 1 2 3 4 5 6 7
simbolul stratului: K L M N O P Q
Ansamblul de
Ansamblul de electroni
electroni cu
cu acelaşi n, dar cu numere
numere cuantice orbitale l diferite,
cuantice orbitale
constituie
constituie ununsubsrtat
substratelectronic.
electronic.
Principiul lui Pauli, enunţat de fizicianul elveţian Wolfgang Pauli (Premiul No-
bel pentru fizică, 1945), după examinarea detaliată a spectrelor atomice, stabileşte:
în orice sistem atomic nu pot exista doi sau mai mulţi electroni care să aibă
toate cele patru numere cuantice egale.
Importanţa principiului Pauli, denumit şi principiul de excluziune (interdic-
ţie), constă în capacitatea lui de a explica constituţia învelişului electronic al ato-
milor. Principiul Pauli s-a dovedit a fi valabil nu numai pentru electroni, ci şi pen-
1
tru toate particulele cu numărul cuantic de spin (de ex. protonii sau neutronii).
2
De remarcat că există şi particule cu numărul cuantic de spin nul sau întreg (de ex.
fotonii). Acestea nu se supun principiului de excluziune al lui Pauli.
151
143
Particulele care au numărul cuantic de spin semiîntreg se numesc fermioni, iar
cele cu numărul cuantic de spin întreg sau nul – bozoni, după numele fizicianului
italian E. Fermi şi pakistaniez Ş. Bose, care pentru prima dată au descris comporta-
mentul lor distinct.
REŢINEŢI !
 Stările electronului în interiorul unui atom se caracterizează prin patru
numere cuantice: n, l, ml , ms.
 Principiul de excluziune al lui Pauli determină ordinea de aranjare a elec-
tronilor în atomi.
 Particulele elementare se clasifică în fermioni şi bozoni.
? ÎNTREBĂRI
1. Care numere cuantice caracterizează stările electronului din interiorul
atomului?
2. Ce se înţelege prin nor electronic (orbital)?
3. Ce stabileşte principiul de excluziune al lui Pauli?
4. Care particule se numesc fermioni? Dar bozoni?
LECTURĂ
În 1925 Pauli formulează legea numită după conţinutul ei – interdicţia lui Pauli:
Pe fiecare dintre orbite se pot găsi cel mult doi electroni .
Să ne închipuim un teatru în care locurile nu sînt numerotate. Oamenii care intră
pe rînd în sală ocupă acele locuri de pe care pot să vadă scena cît mai bine şi cu cel mai
mic efort. La fel într-un atom, electronii ocupă acele orbite pe care energia lor potenţială
poate să fie minimă. Rîndurile din teatru sînt corespunzătoare păturilor K, L, M etc. din
atom. Să ne închipuim mai departe că în amfiteatrul nostru, în loc de scaune, avem nu-
mai bănci de cîte două locuri şi care sînt aranjate în următorul mod original: în primul
rînd avem numai o bancă, în al doilea rînd patru bănci, în al treilea rînd mai multe bănci
etc. Am obţinut astfel o imagine analogă cu modelul atomului. Interdicţia lui Pauli, care
spune că pe aceeaşi orbită nu pot fi mai mult de doi electroni, transpusă în amfiteatrul
nostru, ar suna: în fiecare bancă nu pot şedea decît cel mult două persoane. Doi dintre
primii spectatori care vor intra în teatru vor ocupa ambele locuri libere din primul rînd.
Următorul spectator trebuie să ocupe un loc în rîndul al doilea, în care mai sînt locuri
pentru alţi şapte spectatori. Cînd şi aceste locuri au fost ocupate, următorul spectator
trebuie să se aşeze în rîndul al treilea şi aşa mai departe. La fel se întîmplă şi într-un
atom. Cea mai mică energie potenţială o are electronul care se află pe pătura K, dar aici,
conform interdicţiei lui Pauli, este loc numai pentru doi electroni. Al treilea trebuie să
circule pe pătura L. Dar în această pătură avem o orbită circulară şi trei orbite eliptice,
care se deosebesc prin orientarea lor, în total deci patru orbite. Pe aceste orbite, conform
interdicţiei lui Pauli, pot exista numai opt electroni.
Leopold Infeld
152
144
§ 38. Laserul. Principiul de funcţionare
Laserul, una din cele mai importante invenţii ale sec. XX, este un dispozitiv ce
serveşte la generarea sau amplificarea luminii, tot aşa cum un tranzistor serveşte la
generarea sau amplificarea curentului electric, a undelor sonore şi radio. Denumirea
provine de la abrevierea termenului englez Light Amplification by the Stimulated
Emission of Radiation – amplificarea luminii prin emisie stimulată a radiaţiei. Dacă
amplificatorul funcţionează în domeniul microundelor sau în cel infraroşu, el poartă
numele de maser (din engl. microwave – microundă ), respectiv iraser (din engl.
infrared – infraroşu ). Primul maser a fost construit în 1954 de fizicianul american
C. Townes şi, independent, de ruşii N. Basov şi A. Prohorov (toţi trei au primit
Premiul Nobel pentru fizică în 1964), iar primul laser – în 1960, de americanul T.
Maiman. Caracteristicile luminii laser sînt mult superioare caracteristicilor luminii
de la sursele clasice: flacăra, lumina Soarelui, lampa cu incandescenţă, tubul de
descărcare electrică ş.a.
În cele ce urmează vom analiza sumar
cîteva din caracteristicile fasciculului laser
şi vom vedea cum rezultă ele din modul de
funcţionare a laserului (fig. 5.13.).
1. Monocromaticitatea. Se ştie că
lumina emisă de o sursă obişnuită dă un
spectru continuu sau de linii şi, deci, nu
Fig. 5.13. Aspectul laserului neon - heliu .
este riguros monocromatică. Din contra,
lumina generată de laser are o frecvenţă bine determinată, monocromaticitatea ei
depăşind de zeci de ori monocromaticitatea luminii obişnuite.
2. Coerenţa. Experienţa arată că un fascicul de lumină laser incident pe două
fante paralele (dispozitivul Young) formează tabloul de interferenţă. Aceasta în-
seamnă că lumina laser, spre deosebire de cea obişnuită, este coerentă.
3. Direcţionalitatea. Sursele clasice emit fascicule de lumină divergente (co-
nuri luminoase), care, utilizînd dispozitive speciale – reflectoare, lentile etc. pot fi
transformate în fascicule paralele. În cazul laserului, fasciculul de lumină emis este
paralel, fără a folosi dispozitive suplimentare. Unghiul la vîrful conului de lumină
generat de un laser (0,001 rad ≈ 0,05´ ) este de aproximativ o mie de ori mai mic
decît unghiul similar (0,1 rad) al sursei de lumină obişnuită; diametrul fasciculului
creşte cu un milimetru la fiecare kilometru distanţă.
4. Puterea. Laserele pot funcţiona atît în regim continuu cît şi în regim dis-
continuu. În ultimul caz, impulsurile de lumină au durata de micro, nano şi chiar
picosecunde. Puterea unui impuls poate atinge valoarea gigantică de 100 TW
(100 · 10 12 W).
5. Strălucirea luminii laser este net superioară celei a surselor obişnuite. De
exemplu, fasciculul de lumină produs de un laser de liceu este de circa o sută mili-
arde de ori mai strălucitor ca Soarele şi poate fi observat de la distanţe enorme (vezi
fig. 5.14., pag. 172).
153
145
Fig. 5.14. Principiul de funcţionare a laserului
Imaginea se bazează pe faptul că în interiorul unui
Pămîntului parţial
atom (molecule) pot avea loc trei tipuri de
iluminat de Soare,
tranziţii electronice, însoţite de absorbţia
văzut de pe Lună.
Două puncte lu- sau emisia luminii. Pentru simplificare, vom
minoase în partea
considera că atomul are numai două nivele
întunecată a Terrei
de energie: nivelul fundamental stabil E1 şi
sînt fascicule laser
ajunse pe lună. nivelul excitat instabil E2 (fig. 5.15.).
Absorbţia luminii are loc cînd electronul, preluînd energia hν a unui foton
incident, „sare” din starea E1 în starea E2 (fig. 5.15, a). Revenirea ulterioară a elec-
tronului în starea fundamentală se poate realiza pe două căi diferite: prin emisia
spontană (naturală) sau prin emisia stimulată (forţată, indusă) a luminii.
Înainte de tranziţie După tranziţie
Starea excitată
E2
Absorbţie
Starea fundamentală a)
E1
E2
hv = E2 – E1 Emisie
spontană
E1 b)
E2
Emisie
stimulată
E1 c)
Fig. 5.15. Absorbţia (a), emisia spontană (b) şi emisia stimulată (c) a luminii.
Emisia spontană este procesul de trecere „de la sine” (în absenţa unor factori
fizici exteriori) a electronului din starea excitată (instabilă) în starea fundamen-
tală, însoţită, conform postulatelor lui Bohr, de generarea unui foton cu energia
hν = E2 – E1 (fig. 5.15, b). Procesul este aleatoriu: undele electromagnetice asociate
fotonilor emişi spontan au faze necorelate şi direcţii de propagare arbitrare. Prin
urmare, lumina emisă spontan nu este coerentă.
Emisia stimulată. Încă în anul 1917, Einstein emite ipoteza că, alături de emi-
sia spontană a luminii (fotonilor), poate avea loc şi emisia stimulată.
Fie că electronul aflat în starea metastabilă E2 este influenţat din exterior de
un foton de energie hν = E2 – E1 , egală cu cea necesară tranziţiei E2 → E1. În urma
interacţiei, electronul „deranjat” revine „înainte de termen” în starea fundamentală,
iradiind un foton suplimentar, pe lîngă cel care a provocat tranziţia. Astfel, apar
doi fotoni: fotonul incident (stimulator) şi fotonul emis (stimulat), atomul com-
portînduse ca un amplificator de lumină (fig. 5.15, c). Foarte important este faptul
că în emisia stimulată ambii fotoni sînt absolut identici („gemeni”, „cloni”). Asta
154
146
§ 38. Laserul. Principiul de funcţionare
înseamnă că undele electromagnetice asociate fotonilor emişi au aceleaşi frecvenţe,

faze şi direcţii de propagare. În consecinţă, lumina emisă stimulat este coerentă.
În condiţii obişnuite, lumina, trecînd printr-un mediu transparent, îşi micşorează
(exponenţial) intensitatea. Asta se întîmplă deoarece majoritatea atomilor mediului
se găsesc în starea fundamentală şi fotonii incidenţi au mult mai multe şanse să fie
absorbiţi decît să iniţieze o emisie stimulată.
Dacă, printr-un procedeu oarecare, atomii aflaţi în starea fundamentală sînt
trecuţi în stările excitate, este suficient un singur foton, asemănător celor produşi
prin revenirea electronilor în starea fundamentală, pentru ca procesul de reîntoarcere
să se declanşeze.
Procedeul de tranziţie (urcare) a atomilor în stările excitate se numeşte pompaj
optic, iar starea substanţei în care numărul de atomi excitaţi este mai mare decît
numărul de atomi neexcitaţi se numeşte inversie de populaţie.
Emisia stimulată a lu- Lampă de excitaţie
minii şi-a găsit realizarea Bară de rubin Fascicul
practică în inventarea lase- laser
rului. Laserul conţine trei
părţi constituente esenţia-
Oglindă
le: mediul activ, sistemul Oglindă semitransparentă
de excitare şi rezonatorul.
Mediul activ – aşa se
numeşte mediul în care se Fig. 5.16. Schema de funcţionare a laserului cu rubin.
poate realiza o inversie de populaţie. El poate fi solid, lichid, gazos. În primul laser,
mediul activ reprezenta o bară cilindrică (diametrul ≈ 2 cm, lungimea – 15 cm) cu
suprafeţele de bază bine şlefuite şi strict paralele, tăiată dintr-un cristal de rubin sin-
tetic – oxid de aluminiu Al 2 O 3 , dopat în mod controlat (0,05%) cu atomi de crom.
Sistemul de excitare este dispozitivul care produce inversia populaţiei în me-
diul activ. În cazul laserului cu rubin el reprezintă o lampă cu descărcare electrică în
gaze, înfăşurată în jurul barei. Lumina lampei excită majoritatea atomilor de crom,
trecîndu-i în starea instabilă şi producînd astfel inversia populaţiilor.
Rezonatorul este alcătuit din două oglinzi argintate, una total reflectantă, alta
semitransparentă, plasate la capetele barei şi are menirea să intensifice şi să menţină
procesul de generare stimulată a luminii laser iniţiat în mediul activ.
Fie că unul dintre atomii de crom excitaţi emite spontan un foton. Acesta va
produce tranziţia stimulată a doi fotoni din atomul de crom vecin, care, la rîndul lor,
vor genera 2 2 , pe urmă 2 3 etc. fotoni. Se spune că amplificarea este de tipul „reacţiei
în lanţ” sau „în avalanşă”. Dintre fotonii emişi stimulat, mai importanţi sînt cei care
se deplasează în lungul axei barei. După fiecare reflexie de la oglinzi ei îşi schimbă
sensul mişcării, traversînd de mai multe ori mediul activ. Acest du-te-vino al foto-
nilor măreşte în avalanşă evenimentele de emisie stimulată. În cele din urmă, fas-
ciculul de lumină amplificat trece prin oglinda semitransparentă, părăsind cristalul:
laserul emite un impuls luminos.
155
147
Tipuri de laser. Din momentul descoperirii şi pînă în prezent, s-a ajuns la o di-
versificare extraordinară a laserelor, din punctul de vedere al gamei radiaţiilor emise
(unde radio, radiaţii infraroşii şi ultraviolete etc.), din punctul de vedere al mediilor
active (gaze, cristale, lichide, semiconductori etc.), al principiului de excitare (prin
ciocniri cu fascicule de electroni, reacţii chimice etc.), cît şi din punctul de vedere
al rezonatorilor (oglinzi plane, concave sau chiar fără rezonator). Există lasere care
emit continuu sau în impulsuri, ajungînd la puteri de mii de gigawaţi, adică mult mai
mari ca puterea hidrocentralelor.
Aplicaţiile laserului sînt multiple. Un şir de cercetări din diverse domenii ale
ştiinţei şi tehnicii beneficiază în zilele noastre prin sprijinul laserului. Menţionăm
doar cîteva. În metalurgie laserul permite obţinerea de metale ultra pure, sudează,
taie şi topeşte aliajele. În medicină laserele se folosesc ca bisturie fără sîngerare,
pentru operaţii pe ochi şi piele. Inventarea laserului a condus la apariţia unui nou
domeniu de cercetare – holografia. Holografia este un procedeu de obţinere a ima-
ginilor în relief (hologramă) cu ajutorul fasciculelor laser, fără vre-un obiectiv fo-
tografic. Dirijarea razelor laser prin cablurile optice a revoluţionat telecomunicaţia,
făcînd posibilă transmisia simultană a milioane de comunicări sau mii de emisiuni
TV. Menţionăm, de asemenea, şi importanţa deosebită a laserelor în tehnologiile
moderne de producere (şi diagnosticare) a plasmii precum şi în separarea izotopilor,
larg folosite în reactoarele nucleare şi termonucleare (vezi §..).
REŢINEŢI !
 Caracteristicile principale ale fasciculului laser sînt: monocromacitatea,
coerenţa, direcţionalitatea, puterea şi strălucirea.
 Emisia stimulată şi inversia populaţiei stau la baza fenomenului de ampli-
ficare a radiaţiilor electromagnetice.
 Laserul conţine trei elemente principale: mediul activ, în care se
realizează inversia de populaţie, sistemul de excitaţie, care produce inver-
sia de populaţie şi rezonatorul, menit să intensifice procesul de generare
stimulată a luminii laser.
? ÎNTREBĂRI
1. Prin ce se deosebeşte un fascicul de lumină laser de unul obişnuit?

2. Ce tipuri de emisie a luminii de către atomi cunoaşteţi?
3. În ce constă fenomenul de inversare a populaţiei?
4. Care este rolul oglinzilor în laserul cu rubin?
5. Ce aplicaţii ale laserelor cunoaşteţi?
156
148
Capitolul FIZICA NUCLEARĂ
,
,
 Cunoaşterea mărimilor caracteristice nucleului atomic.
 Definirea energiei de legătură a nucleului atomic.
 Clasificarea şi descrierea radiaţiilor nucleare.
 Aplicarea legii dezintegrării radioactive.
 Identificarea reacţiilor de fisiune şi fuziune nucleară.
 Recunoaşterea mărimilor caracteristice efectelor
biologice ale radiaţiilor.
§ 39
39. Nucleul atomic. Mărimi caracteristice nucleului atomic.
atomic
§ 40. Forţele nucleare şi proprietăţile lor.
§ 41. Energia de legătură a nucleului atomic.
§ 42. Radioactivitatea. Dezintegrări radioactive.
§ 43. Legea dezintegrării radioactive.
§ 44. Reacţii nucleare.
§ 45. Fisiunea nucleară.
§ 46. Reactorul nuclear.
§ 47. Fuziunea nucleară.
§ 48. Efectele biologice ale radiaţiilor.
„Eu sînt unul dintre cei care cred, împreună cu

Nobel, că omenirea va obţine mai mult bine decît
rău
din noile descoperiri.”
„Fără radiație nu am fi fost și nu am putea fi, dar
cu prea multe radiații nu putem trăi.”
Pièrre Curie
„Fie că posibilităţile imense pe care le oferă valorifi-

carea transmutaţiilor nucleare să conducă la ferici-
rea omenirii, nu la distrugerea ei!”
Otto Hahn, fizician german
159
149
Capitolul 6. Fizica nucleară
§ 39. Nucleul atomic. Mărimi caracteristice nucleului atomic
Fizica nucleară este ştiinţa despre componenţa, proprietăţile şi transformările

nucleului atomic. Dezvoltarea ei a început cu experimentele efectuate de Rutherford
în anul 1919 (vezi §34), care au arătat că atomii sînt formaţi dintr-un nucleu cen-
tral masiv şi dintr-un anumit număr de electroni „uşori”, astfel încît, în ansamblu,
atomul este neutru din punct de vedere electric. Componenţa definitivă a nucleului
atomic a fost stabilită în anul 1932. S-a demonstrat că nucleul atomic este constituit
din două tipuri de particule – protoni şi neutroni, care poartă şi denumirea generală
de nucleoni, adică „particule nucleare” (din lat. nucleus – nucleu).
Mărimi caracteristice nucleului atomic.
Sarcina nucleului. Atomul, fiind în ansamblu neutru, are nucleul încărcat cu o
sarcină pozitivă egală în valoare absolută cu sarcina totală a electronilor. Purtătorul
sarcinii pozitive în nucleu este protonul.
Numărul de protoni din nucleu poartă denumirea de număr de sarcină, simbol Z.
Numărul de sarcină al nucleului coincide cu numărul de ordine al atomului în
tabelul elementelor chimice şi, din acest motiv, se mai numeşte număr atomic.
Astfel, sarcina electrică Q nucl a nucleului este un multiplu întreg al sarcinii elemen-
tare e = 1,60 · 10 – 19 C :
Q nucl = +Z e . (39.1)
Neutronii, aşa cum spune şi denumirea lor, sunt neutri, adică nu au sarcină
electrică.
Masa nucleului, Mn , este dată de diferenţa dintre masa atomului respectiv şi
masa electronilor. Ea se exprimă, de regulă, în unitatea de masă atomică, simbol u,
care prin definiţie este egală cu a 12-a parte a masei atomului de carbon-12:
1u = 1/12 MaC = 1,6605402 · 10 – 27 kg .
Masele particulelor microscopice sînt cunoscute cu o precizie foarte înaltă
(tabelul 6.1).
Tabelul 6.1.
Se observă că masa unui nucleon nu diferă mult
Masa unor particule de 1u şi că mp ~= mn ~= 1836 mc .
Particula Masa în u
Numărul total de protoni şi neutroni din nucleu se
numeşte număr de masă, simbol A.
neutron 1,008665
proton 1,007276 Masa nucleonului fiind aproximativ egală cu 1u,
numărul de masă A a nucleului exprimat în u este
electron 5,486 10 – 4
foarte aproape de masa M n a nucleului: M n ≈ A · u .
+
Evident că numărul de neutroni N din nucleu este diferenţa dintre numărul de

masă A şi numărul de sarcină Z :
N = A – Z. (39.2)
Pentru reprezentarea nucleelor atomice se utilizează notaţia standard a nucle-
ului atomic: A Simbolul elementului chimic.
ZX,
Număr de masă =
A=Z+N
Numărul atomic =
numărul de protoni
160
150
§ 39. Nucleul atomic. Mărimi caracteristice nucleului atomic
unde X este simbolul elementului chimic marcat la stînga jos de numărul de sarcină
Z şi la stînga sus de numărul de masă A.
Exemplu: 37 Li înseamnă nucleul de litiu cu numărul atomic Z = 3, numărul de
masă A = 7, care conţine 3 protoni şi N = 7 – 3 = 4 neutroni.
Remarcă: pentru proton se utilizează notaţia 11 p, iar pentru neutron 10 n.
Dimensiunile şi forma nucleului au fost determinate pe baza experimentelor
de ciocnire a particulelor α cu diferite tipuri de nuclee atomice. Se consideră în
prima aproximaţie că nucleul şi nucleonii au formă sferică.
Raza R a unui nucleu atomic şi numărul lui de masă A sînt legate prin relaţia:
3
R = R0 √A , (39.3)
unde coeficientul R 0 = 1,3 · 10 – 15 m .
Într-adevăr, volumul V al nucleului este proporţional cu numărul A de nucleoni:
V ~ A. Dacă V0 este volumul, iar R 0 – raza unui nucleon, atunci: V = A V0 . Volumul
4
V al nucleului şi volumul V0 al nucleonului fiind egale cu V = πR 3, respectiv
4 3
V = π R 30 , rezultă:
3
4 4 3
π R 3 = A π R 30 R = R 0 √ A c.t.d.
3 3
Clasificarea nucleelor atomice. Nucleele atomice se împart în izotopi, izotoni
şi izobari.
Izotopi se numesc nucleele cu acelaşi număr atomic deci şi cu acelaşi număr de
protoni, dar cu un număr de masă diferit.
Majoritatea elementelor chimice au mai mulţi izotopi naturali (vezi tabelul 6.2).
Unicele elemente chimice care nu au izotopi naturali sînt fluorul şi fosforul.
Tabelul 6.2.
Familii de izotopi
Elementul Izotopul / compoziţia
hidrogen 1H
1
(99,985 %) 1H
2
(0,015 %) 1H
3
(0,0001 %)
(protiul) (deuteriul) (tritiul)
oxigen 8O
16
(99,759 %) 8O
17
(0,037 %) 8O
18
(0,204 %)
uraniu 92 U
234
(0,006 %) 92 U
235
(0,718 %) 92 U
238
(99,276 %)
Izotoni sînt nucleele cu acelaşi număr de neutroni, dar cu un număr diferit de
protoni.
Exemple:
Izobari se numesc nucleele cu acelaşi număr de nucleoni, dar cu un număr
diferit de protoni.
Exemple: sau
Nucleele atomice pot fi stabile, cînd componenţa lor rămîne constantă în timp,
sau instabile, cînd structura lor suferă transformări spontane. În prezent se cunosc
90 elemente chimice naturale şi 28 de elemente artificiale, cărora le corespund peste
1500 de izotopi distincţi.
161
151
REŢINEŢI !
 Nucleul atomic este constituit din protoni şi neutroni. El se caracterizează
prin sarcină electrică Q, masa M n , numărul de sarcină sau numărul ato-
mic Z, numărul de masă A.
 Nucleele atomice se clasifică în izotopi, izotoni şi izobari.
Se dă: 39.1. Să se demonstreze că densitatea „substanţei nu-
A
Z X; cleare” este aceeaşi pentru toate nucleele atomice AZ X .
– 15
R0 – 1,3 · 10 m ; Rezolvare
– 27
1u = 1,6 · 10 kg . • Densitatea d a nucleului atomic AZ X , prin definiţie,
este:
d–? ,
unde M n reprezintă masa nucleului, iar V – volumul acestuia.
3
• Substituind în relaţia de mai sus Mn = A · u , V = 4/3 π R 3 şi raza R = R 0 √ A
a nucleului, obţinem:
.
Deoarece numărul de masă A nu apare în expresia pentru densitatea nucleului,

rezultă că aceasta are aceeaşi valoare pentru toate nucleele atomice.
• Numeric: .
Remarcă: un centimetru cub de „substanţă nucleară” ar „cîntări” 185 mln de

tone. Densităţi de acest ordin de mărime există în miezul stelelor neutronice.
? ÎNTREBĂRI
1. Din ce particule este constituit nucleul atomic?
2. Ce este numărul de sarcină al nucleului? Dar numărul de masă?
3. Care nuclee se numesc izotopi? Izotoni? Izobari?
1. Care este componenţa nucleelor: 115 B, 48 197

22 Ti, 79 Au.
2. Cîţi protoni şi cîţi neutroni se conţin într-un mol de carbon 126 C.
3. Determinaţi sarcina, numărul de masă şi raza nucleelor: 94 Be, 108 222
47 Ag, 86 Rn.
4. Apreciaţi diametrul nucleului de cupru , considerîndu-l de formă sferică.
5. Din şirul de nuclee: selectaţi izotopii, izotonii, izobarii 207 208 209
82 Pb, 82 Pb, 83 Bi,
210 209 210
83 Bi, 84 Po, 84 Po.
6. O peliculă formată dintr-un singur strat de molecule de apă are suprafaţa de
1 cm 2 şi grosimea de 10 – 8 cm. Evaluaţi numărul de nuclee atomice din peliculă.
REPETAŢI ! Structuta nucleului atomic (Chimia, cl. a X-a).

162
152
§ 40. Forţele nucleare şi proprietăţile lor
După stabilirea părţilor componente ale nucleului atomic, prima întrebare pusă
în discuţie de către fizicieni a fost următoarea:
• De ce există nuclee atomice stabile? De ce ele nu se descompun?
Întrebarea era firească, deoarece unicele forţe cunoscute pe atunci – forţele
electromagnetice şi forţele gravitaţionale – nu puteau să asigure coeziunea (sta-
bilitatea) nucleelor atomice. Pentru ilustrare, să comparăm forţa de respingere
electrostatică (coulombiană) Fe dintre doi protoni aflaţi la distanţa r cu forţa de
atracţie gravitaţională Fg între ei:
unde constanta electrică k = 9 · 10 9 N · m 2 /C, sarcina electronului e = 1,60 · 10 – 19 C,

constanta gravitaţională G = 6,67 · 10 – 11 N · m 2 / kg 2 şi masa protonului
m p = 1,67 · 10 – 27 kg .
Deoarece respingerea dintre protoni este de 10 26 ori mai puternică decît atracţia
dintre ei, reieşea concluzia logică, dar în dezacord cu realitatea, că toate nucleele
atomice nu pot fiinţa în stare legată, fiind sortiţi să se descompună. Existenţa nucle-
elor stabile cerea o explicaţie. În acest scop s-a înaintat ipoteza firească cum că tre-
buie să existe un nou tip de forţe de atracţie care nu sînt de natură electromagnetică şi
nici gravitaţională, ce compensează şi depăşeşte respingerea dintre protoni, legîndu-i
în nucleu.
Forţele de atracţie care asigură coeziunea nucleelor atomice se numesc forţe
nucleare.
Proprietăţile forţelor nucleare au fost determinate experimental. S-a constatat
că: F
• forţele nucleare nu depind de sarcinile electrice r
ale particulelor. Ele se exercită în mod identic între
neutroni (n ↔ n), protoni ( p ↔ p) sau neutroni şi Respingere
protoni (n ↔ p);
• forţele nucleare au o rază de acţiune extrem
de redusă, care nu depăşeşte 3 · 10 – 15 m. Intensita-
1 2 3
tea forţelor nucleare scade rapid cu distanţa r din- 0
tre nucleoni (fig. 6.2.). La distanţe de ordinul r, 10 –15 m
(0,5 -2,5) · 10 m, aceste forţe sînt de atracţie, iar la
–15
Atragere
distanţe mai mici ca 0,5 · 10 –15 m devin repulsive;
• forţele nucleare au caracter de saturaţie. Aceas-
ta înseamnă că fiecare nucleon interacţionează numai
cu un număr limitat de alţi nucleoni aflaţi în imediata Fig. 6.2. Dependenţa forţelor
sa vecinătate; nucleare de distanţă.
163
153
• forţele nucleare, fiind de sute de ori mai mari ca forţele coulombiene şi de 10 38

mai mari ca cele gravitaţionale, sînt cele mai intense forţe cunoscute în natură. De
exemplu, pentru a desprinde un nucleon dintr-un nucleu atomic trebuie cheltuită o
energie de milioane de electon-volţi (vezi § 41).
Forţele nucleare sînt responsabile de coeziunea nucleelor atomice. Totuşi în
unele cazuri respingerea electrostatică între protoni predomină forţele nucleare şi
atunci nucleele se scindează spontan.
Nu există în prezent o teorie unică a forţelor nucleare. Cu toate acestea pro-
prietăţile lor principale pot fi interpretate satisfăcător pe baza unui model denumit
modelul interacţiunilor de schimb (vezi § 49)).
REŢINEŢI !
Forţele nucleare acţionează între părţile componente (nucleoni, adică pro-
toni şi neutroni) ale nucleului atomic. Ele se caracterizează prin rază de
acţiune mică ~ 10 – 15 m, intensitate foarte mare, proprietatea de saturaţie şi
nu depind de sarcina electrică.
? ÎNTREBĂRI
1. Care forţe se numesc nucleare?
2. Ce proprietăţi ale forţelor nucleare cunoaşteţi?
REPETAŢI ! Legătura dintre masă şi energia de repaus (§ ).
§ 41. Energia de legătură a nucleului atomic
Forţele nucleare fac ca nucleul atomic să fie un „edificiu” stabil. Evident că

desfacerea nucleului în părţile sale componente necesită un consum de energie egal
numeric cu lucrul ce trebuie efectuat contra forţelor nucleare de atracţie.
Energia minimă care trebuie transmisă unui nucleu atomic izolat, pentru a-l
desface în protoni şi neutroni aflaţi în repaus, se numeşte energie de legătură
Eleg a nucleului atomic.
Astfel, în conformitate cu legea conservării energiei, la formarea unui nucleu
din protoni şi neutroni se va elibera o cantitate de energie egală, în valoare absolută,
cu energia de legătură.
• Cum se calculează energia de legătură Eleg a unui nucleu atomic?
Să considerăm, pentru concretizare, nucleul atomului de heliu 42 He, format din
doi protoni şi doi neutroni, şi să analizăm din punct de vedere energetic două stări
ale acestuia (fig. 6.3., pag. 165).
Starea iniţială – nucleul de 42 He este intact şi se află în repaus. Fie Eoi energia
de repaus a nucleului.
Starea finală – nucleul de 42 He este separat în protoni şi neutroni izolaţi şi imo-
bili. Fie Eof energia de repaus a nucleonilor separaţi.
164
154
Conform legii conservării şi transformării ener- E

Nucleonii
giei, avem: separaţi
Eof
Eoi + Eleg = Eof sau Eleg = Eof – Eoi > 0. (41.1)
Energiile Eoi şi Eof , fiind egale cu produsul
Energia eliberată
dintre masa sistemului şi pătratul vitezei luminii în
vid c 2 (vezi § ), putem scrie:
Eleg
Eoi = mHe · c 2 şi Eof = (2 mp + 2 m n ) · c 2,
unde mp şi m n sînt masa protonului şi, respectiv, a
neutronului.
Din relaţia (41.1), găsim: Eoi
Eleg = [(2 mp + 2 m n ) – mHe ] c 2. (41.2) Nucleul
impact
Deoarece Eleg > 0, reiese:
mHe < 2 mp + 2 m n . (41.3) Fig. 6.3. Energia de legătură a
nucleului de heliu.
Masa nucleului de heliu este mai mică decît su-
ma maselor nucleonilor care îl constituie!
Un calcul numeric simplu confirmă această
concluzie. Avem:
masa protonului mp = 1,007276 u
masa neutronului mn = 1,008665 u
suma maselor
nucleonilor 2 m p + 2 m n = 4,031882 u
Fig. 6.4. Masa nucleului de heliu
masa nucleului este mai mică decît suma maselor
de heliu m He = 4,001506 u nucleonilor.
diferenţa (2 m p + 2 m n) – m He = 0,030376 u
Diferenţa dintre masa nucleonilor separaţi şi masa nucleului iniţial se numeşte
defect de masă ∆m al nucleului atomic.
Pentru nucleul de 42 He, defectul de masă ∆ m = 0,030376 u şi deci energia de
legătură devine:
Eleg = ∆ m · c 2 = 0,030376 ·1,66 ·10 – 27 · (3 · 10 8 )2 = 45,38 ·10 – 13 J = 28,36 MeV,
ceea ce reprezintă o energie de milioane de ori mai mare decît energia electronilor de
valenţă a heliului şi arată că între nucleoni există forţe de atracţie foarte puternice.
Remarcă: În fizica nucleară, energiile particulelor deseori se exprimă în mega-
electron-volţi.
Reamintim: 1 eV = 1,60 ·10 – 19 J ; 1 MeV = 10 6 eV = 1,60 ·10 – 13 J .
Metoda folosită pentru calculul defectului de masă şi a energiei de legătură a nu-
cleului de heliu rămîne valabilă pentru orice nucleu atomic. Prin extindere, obţinem:
• masa nucleului atomic este întotdeauna mai mică decît suma maselor proto-
nilor şi neutronilor constituenţi:
Mn < Z mp + (A – Z ) mn ;
• defectul de masă ∆ m al nucleului de masă Mn constituit din Z protoni de masă
mp şi (A – Z ) neutroni de masă mn are o valoare strict pozitivă:
∆ m = Z m p + (A – Z ) m n – M n > 0 . (41.4)
165
155
Luînd în considerare că masa m p a protonului este egală cu diferenţa dintre
masa m H a atomului de hidrogen şi masa me a electronului: m p = m H – me , iar masa
M n a nucleului este diferenţa dintre masa M a a atomului respectiv şi masa Z me a
electronilor săi M n = M a – Z me , pentru defectul de masă ∆ m şi energia de legătură
Eleg găsim: Δm
∆ m == Z m + (A
Z +n (A –Z – Z) m Maa
) m nn––M (41.5)
E = Δm ∙ c =
2 2
[Z m + (A – Z) m – M ] c 2 2
leg = ∆ m · c = [Z n+ (A – Z ) mnn – Ma a ] c
Eleg (41.6)
Remarcă: Calculul defectului de masă ∆ m se efectuează de regulă cu relaţia
(41.5), deoarece în tabele se indică masa M a a atomilor, şi nu masa M n a nucleelor
atomice.
Nucleul este un sistem stabil în cazul în care se realizează echilibrul între forţele
nucleare de atracţie şi cele electrostatice de respingere. Acestea din urmă devin mai
mari odată cu creşterea numărului atomic şi, în consecinţă stabilitatea nucleelor
grele, scade.
• De care factori fizici depinde stabilitatea nucleelor atomice?
Unul din factorii care determină stabilitatea mai mare sau mai mică a nucleelor
este energia de legătură pe nucleon sau energia de legătură specifică.
Se numeşte energie de legătură specifică ε raportul dintre energia de legătură Eleg
şi numărul A de masă a nucleului:
E leg
ε= . (41.7)
A
Englezul Williamm Aston (Premiul Nobel pentru chimie, 1922) pe baza mă-
surărilor efectuate:
ε, • a stabilit dependenţa energiei
MeV de legătură specifică ε a nucleelor
nucleon He
naturale (1 ≤ A < 238) de numărul
4
2 56
Fe 26
8
238
U
de masă: ε = f ( A ), (fig. 6.5.);
• a constatat că nucleul atomic
92
7
10
6
B 5
este cu atît mai stabil cu cît ener-
5 Li
6
3
gia de legătură specifică este mai
mare.
4 3
H
1 Examinarea curbei din fig. 6.5.,
3
3
He
numită curba lui Aston, arată urmă-
toarele:
2
2
• Majoritatea nucleelor (20 < A

2
H
1
1
1
H
1 < 140) au energia specifică cuprin-
0
20 40 60 80 100 120 140 160 180 200 210 A să în jurul valorii de 8 MeV pe nu-
Fig. 6.5. Dependenţa energiei de legătură specifică a cleon. Energia maximă ε = 8,7 MeV
nucleilor de numărul de masă. Curbă lui Aston. pe nucleon revine grupului fier
(Fe), nichel (Ni), cobalt (Co), cupru (Cu). Acestea sînt nucleele cele mai stabile.
• Nucleele uşoare (A < 20), cu excepţia nucleului de 42He, au energia de legătură
specifică mică.
• Energia de legătură specifică a nucleelor grele A > 140 scade monoton atin-
gînd valoarea minimă pentru uraniu-235.
Astfel, nucleele atomice de la mijlocul sistemului periodic se caracterizează printr-o
stabilitate mare, în timp ce nucleele uşoare şi cele grele au o stabilitate mai mică.
166
156
REŢINEŢI !
 Masa nucleului atomic este mai mică decît suma maselor nucleonilor
constituenţi.
 Nucleul atomic este cu atît mai stabil cu cît energia lui de legătură pe
nucleon este mai mare.
Se dă: 41.1. Ştiind masa atomului de uraniu, 235 92 U, egală cu
Z = 92; A = 235; 235,044 u, masa m p a protonului şi masa mn a neutronului, să

se calculeze:
M a = 235,044 u ;
a) energia de legătură a nucleului în MeV ;
m p = 1,00866 u;
b) energia de legătură pe nucleon .
m n = 1,00727 u .
E leg – ? ε – ? Rezolvare
a) • Energia de legătură se determină din relaţia:
E leg = [Z m p + (A – Z ) m n – M a ] c 2.
• Numeric:
.
b) • Energia de legătură pe nucleon

ε .
• Numeric:
ε .
Răspuns: E leg = 1739 MeV; ε = 7,4 MeV/ nucleon .

? ÎNTREBĂRI
1. Cum se modifică energia şi masa unui sistem de nucleoni liberi după con-
topirea lor într-un nucleu atomic?
2. Ce se numeşte energia de legătură a nucleului atomic?
3. Ce este defectul de masă a nucleului atomic?
4. Ce caracterizează energia specifică a nucleului?
1. Utilizînd curba Aston, determinaţi energiile de legătură specifice şi eva-

luaţi energiile de legătură ale nucleelor .
2. Pentru nucleele atomice 73 Li şi 235
92 U determinaţi:
a) defectul de masă; b) energia de legătură; c) energia de legătură specifică.
REPETAŢI ! Radioactivitatea. Radiaţii nucleare (Fizică, cl. a IX-a).
167
157
§ 42. Radioactivitatea. Dezintegrări radioactive
Scurt istoric. La sfîrşitul sec. al XIX-a a fost descoperit un fenomen de o

importanţă deosebită, care a marcat începutul unei epoci noi în dezvoltarea fizicii şi
a ştiinţei în general.
În anul 1896, fizicianul francez Henri Bequerel a stabilit că sărurile elementului
uraniu emit spontan radiaţii invizibile de natură pe atunci necunoscută. Radiaţiile
impresionau plăcile fotografice, provocau luminiscenţă, încălzeau corpurile şi ioni-
zau aerul. Studiul sistematic al fenomenului a fost continuat de soţii Pièrre şi Marie
Curie. Ei au reuşit să separe din sărurile de uraniu elementele toriu (Th), poloniu
(Po) şi radiu (Ra) care, aidoma uraniului, emiteau radiaţii însă de mii de ori mai
intense. Fenomenul a primit denumirea de radioactivitate naturală, iar elementele
care manifestau această proprietate – radioelemente. Cei trei savanţi au fost distinşi
cu Premiul Nobel pentru fizică în 1903.
În anul 1934, cercetătorii Frédéric Joliot-Curie şi Irène Curie (Premiul Nobel
pentru fizică, 1935), au dovedit că fenomenul de radioactivitate este propriu şi ele-
mentelor chimice obţinute pe cale artificială, în laborator. Fenomenul a fost numit
radioactivitate artificială.
α γ Instalaţia cu care a fost scoasă în evidenţă
β+ β–
natura radiaţiilor radioactive este schematizată în
fig. 6.6. Substanţa radioactivă se aşază pe fun-
dul unui canal îngust, rectiliniu, perforat într-un
container de plumb care, la rîndul său, se găseşte
într-un cîmp electric omogen, creat de un con-
densator plan electrizat. În faţa containerului,
perpendicular pe axa canalului, era plasată o
+
– + placă fotografică sensibilă, protejată cu un strat
– +
– + subţire de hîrtie neagră. Ansamblul era întrodus
– +
– într-o incintă vidată. S-a constatat că, în funcţie
de eşantionul studiat, placa fotografică, după de-
velopare, era impresionată (înnegrită) în unul din
Fig. 6.6. Separarea radiaţiilor radio- cele patru domenii indicate în fig. S-a tras con-
active în cîmpul electric.
cluzia că radiaţiile emise de elementele radioac-
tive pot fi de patru feluri. Provenienţa acestor radiaţii fiind iniţial necunoscută, ele
au fost desemnate alfa (α), beta ( β –, β + ) şi gama ( γ ).
• Care este natura şi originea radiaţiilor radioactive?
1. Radiaţia alfa (α ) – în cîmpul electric deviază spre placa încărcată negativ.
Azi ştim că ea este formată din particule pozitive de sarcină + 2e şi masă 4u, care
reprezintă nucleele atomului de heliu, simbol 42 α sau 42 He. Vitezele lor sînt de or-
dinul de 25 000 km / s. O foiţă de hîrtie sau strat de aer de cîţiva centimetri grosime
absoarbe total radiaţia α.
168
158
2. Radiaţia gama ( γ ) nu deviază în cîmpul electric şi reprezintă fotoni de

energii înalte. Deoarece fotonii nu posedă sarcină electrică şi masă, radiaţia gama
are simbolul 00 γ. Sînt necesare ecrane de plumb sau de beton de zeci de centimetri
grosime pentru a opri aceste radiaţii.
3. Radiaţia beta ( β ) poate fi de două tipuri:
Radiaţia beta minus ( β – ), deviată spre placa electrizată pozitiv. Ea constă din
electroni negativi cu numărul de masă nul (simbol –10 e), în mişcare cu viteze relati-
viste de ordinul 280 000 km / s. Radiaţia beta minus ( β – ) poate fi oprită cu un ecran
de aluminiu sau plexiglas de un centimetru grosime.
Radiaţia beta plus ( β + ), deviată spre placa negativă. Este constituită din parti-
cule de sarcină electrică egală cu cea a electronului, dar de semn pozitiv, numite din
această cauză pozitroni, simbol +10 e. Masa şi celelalte caracteristici ale pozitronului
s-au dovedit a fi identice cu cele ale electronului. Se spune că pozitronul este anti-
particula electronului (vezi § ).
Procesul de emitere a radiaţiilor α , β, γ nu poate fi accelerat sau încetinit de
factori exteriori cum ar fi temperatura, presiunea, starea de agregare, cîmpurile elec-
tromagnetice etc. Această „rezistenţă” la influenţele exterioare, cît şi faptul că parti-
culele α nu pot lua naştere în învelişul electronic al atomului au fost argumentele de
bază în sprijinul ideii că fenomenul de radioactivitate îşi are originea în nucleele
atomice şi este cauzat de dezintegrarea spontană a acestora. Ca rezultat, nucleul
iniţial, numit şi nucleu -„tată”, emite radiaţiile α , β sau γ, transformîndu-se într-un
alt nucleu, al unui alt element, numit nucleu -„ fiu”.
Pentru dezintegrările nucleare sînt valabile următoarele legi de conservare:
• Legea conservării numărului de sarcină: Numărul de sarcină al nucleului-
tată este egal cu suma algebrică a numărului de sarcină al nucleului-fiu şi al
particulei emise;
• Legea conservării numărului de nucleoni: Numărul de nucleoni al nucleu-
lui-tată este egal cu suma numărului de nucleoni al nucleului-fiu şi al particulei
emise.
Ecuaţiile proceselor de dezintegrare. Transformările nucleare, ca şi cele chi-
mice, pot fi reprezentate sub formă de ecuaţii. Să le examinăm.
Transformarea α . Prin emisia particulei 42 α , numă-
rul atomic Z al nucleului-tată se micşorează cu două
unităţi, iar numărul de masă A – cu patru. În consecinţă, A– 4 α A
locul nucleului-fiu în sistemul periodic al elementelor Z – 2 Z
este deplasat cu două căsuţe la stînga faţă de căsuţa nu-

cleului-tată (fig. 6.7.).
Fig. 6.7. Bilanţul
Ecuaţia transformării α: α . (42.1) dezintegrării α .
Exemplu: α .
169
159
Transformarea γ . Emisia radiaţiei 00 γ nu modifică numărul atomic Z şi nici

numărul de masă al nucleului atomic. Ea se produce la trecerea nucleului dintr-o
stare excitată*, notată AZ X *, în starea normală AZ X.
Ecuaţia transformării 00 γ: AZ X * → 00 γ + AZ X. (42.2)
28 Ni → 0 γ + 28 Ni .
Exemplu: 60 * 0 60
Transformarea β –. Prin emisia unui electron –10 e ,

numărul atomic Z al nucleului iniţial se măreşte cu o uni-
A β – A tate, iar numărul de masă A rămîne neschimbat. Locul
Z Z+1 nucleului-fiu este deplasat în tabelul elementelor chim-
ice cu o căsuţă la dreapta faţă de căsuţa nucleului-tată
(fig. 6.8.).
Fig. 6.8. Bilanţul
dezintegrării β –. Ecuaţia transformării β –: AZ X → –10 e + Z +A1 Y. (42.3)
Exemplu: 36 Kr → –1 e + 37 Rb .
87 0 87
Se ştie că nucleele atomice sînt constituite numai din protoni şi neutroni, nu şi

din electroni; fapt dovedit teoretic şi experimental în mod neîndoelnic. La prima
vedere avem o situaţie confuză.
• De unde apar electronii în radiaţia β – emisă de nucleu dacă ei nu preexistă
acolo?
În căutarea răspunsului observăm, analizînd ecuaţia (42.3), că numărul de neutroni
(A – Z ) în nucleul-tată AZ X este cu o unitate mai mare decît numărul de neutroni
(A – Z ) – 1 în nucleul-fiu Z +A1 Y, iar numărul de protoni (Z + 1) din nucleul-fiu este cu
o unitate mai mare ca numărul de protoni Z din nucleul-tată. Întrucît numărul total
de nucleoni, înainte şi după dezintegrare, rămîne neschimbat, s-a tras concluzia că
un neutron 10 n se transformă într-un proton 11 p , care rămîne în nucleu şi un elec-
tron –10 e emis în exteriorul acestuia, conform ecuaţiei:
0 n → 1 p + –1 e .
1 1 0
Transformarea β +. Prin emisia unui pozitron +10 e ,

numărul atomic Z al nucleului iniţial se micşorează cu o
A +
β A unitate, iar numărul de masă A rămîne neschimbat. Nu-
Z–1 Z cleul derivat este deplasat în tabelul elementelor chimice
cu o căsuţă la stînga (fig. 6.9.).
Fig. 6.9. Bilanţul Ecuaţia transformării β +: AZ X → 0
1 e + Z – A1 Y. (42.4)
dezintegrării β +.
Exemplu: 30
15 P → +10 e + 30
14 Si .
Ca şi electronii, pozitronii expulzaţi din nucleu nu preexistă în interiorul aces-
tuia. Ei iau naştere în urma „dispariţiei” unui proton 11 p şi formării unui neutron 10 n
şi a unui pozitron +10 e :
1 p → 0 n + +1 e .
1 1 0
* Energia nucleului atomic ca şi energia atomului este o mărime cuantificată.

170
160
Din figura 6.6. se vede că urmele lăsate de radiaţiile β – şi β + pe placa fotografică

au formă de dungi (fîşii) continui întunecoase, spre deosebire de urmele punctuale
(discontinui) ale radiaţiilor α şi γ. Acest fapt experimental, cît şi măsurătorile calori-
metrice foarte precise, arată că electronii, respectiv, pozitronii emişi în transformările
β – şi β + au toate energiile începînd de la zero pînă la o valoare maximă, ceea ce la
prima vedere este în contradicţie flagrantă cu legea conservării energiei. Pentru a
elimina „abaterea” de la legea conservării energiei, fizicianul elveţian W. Pauli (Pre-
miul Nobel pentru fizică, 1945) propune ipoteza în conformitate cu care la dezinte-
grarea β – odată cu electronul este emisă şi o particulă încă necunoscută cu sarcină
electrică şi masă nule, care preia diferenţa dintre energia degajată în dezintegrarea
β – şi energia electronului. Această particulă a căpătat ulterior denumirea de anti-
neutrino, simbol 00 v– .
În zilele noastre, existenţa antineutrinului – de altfel ca şi existenţa particulei
care însoţeşte emisia pozitronului, numită neutrino, simbol 00 v – este o certitudine
experimentală (vezi § ).
Observarea directă a neutrinului 00 v şi antineutrinului 00 v– este dificilă, deoarece
aceste particule, în lipsă de sarcină şi masă, au o extraordinară putere de pătrundere
în substanţe. De exemplu, un neutrino cu energia de cîţiva MeV poate străbate un
strat de apă cu grosimea de mai mulţi ani lumină*.
Cu aceste precizări, ecuaţiile transformărilor β – şi β + trebuie completate altfel:
Z X → –1 e + Z + 1 Y + 0 v ,
0–
A 0 A
(42.5)
A
Z X→ 0
+1 e+ A
Z –1 X + 00 v . (42.6)
REŢINEŢI !
 Radoactivitatea este un fenomen nuclear. Nucleele atomice radioactive
emit spontan radiaţiile α, β sau γ transformîndu-se în alte nuclee.
 Procesele de dezintegrare se desfăşoară în conformitate cu legile con-
servării numărului de sarcină, a numărului de nucleoni şi a energiei.
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 42.1. Să se identifice nucleul atomic ce se obţine în urma

238
92 U; dezintegrării α a izotopului de uraniu 238
92 U .
2α ;
4
Rezolvare
A
Z X–? • Scriem ecuaţia dezintegrării α a uraniului:
238
92 U → Z X + 2 α.
A 4
• Aplicăm legile de conservare a numărului de sarcină şi a numărului de nu-

cleoni.
Legea conservării numărului de sarcină:
92 = Z + 2 Z = 90.
* Un an lumină este distanţa ce o parcurge raza de lumină cu viteza de 300 000 km/s în timp
de un an.
171
161
Legea conservării numărului de nucleoni:
238 = A + 4 A = 234 .
• Folosind tabelul periodic al elementelor chimice, găsim
90 X = 90 Th .
234 234
Răspuns: nucleul obţinut este nucleul izotopului de toriu 234

90 Th .
Se dă: 42.2. Să se determine nucleul atomic ce se obţine în urma dez-

24
11 Na; integrării β – a izotopului de natriu 24
11 Na .
–1 e ;
0
Rezolvare
A
X–?
Z
• Scriem ecuaţia dezintegrării β – :
11 Na → Z X +
24 A
e.0
–1
• Aplicăm legile conservării sarcinii electrice Z şi a numărului de nucleoni A:

11 = Z – 1 Z = 12 ;
24 = A + 0 A = 24 .
• Identificăm nucleul: 24
X = 24
12 12 Mg .
Răspuns: nucleul obţinut este cel al izotopului de magniu.
Se dă: 42.3. Ştiind că dezintegrarea nucleelor atomice al izotopului

15
8O; de oxigen 158 O, este însoţită de emisia pozitronilor, să se identifice
nucleul obţinut.
1e ;
0
A
Z X–? Rezolvare
• Scriem ecuaţia dezintegrării β +
:
O → AZ X + –10 e .
15
8
• Aplicăm legile conservării sarcinii electrice şi a numărului de nucleoni:

8=Z+1 Z = 7;
15 = A + 0 A = 15.
• Identificăm nucleul, folosind tabelul periodic al elementelor:
15
X = 157 N .
7
15
Răspuns: nucleul obţinut este cel al izotopului de azot 7 N.
Se dă: 42.4. Izotopul radioactiv de uraniu 23892 U, suferind cîteva dezin-
238
92 U; tegrări α şi β, se transformă în izotopul stabil de plumb 206 82 Pb. Să
206
82 Pb;
se calculeze numărul total de dezintegrări şi să se scrie ecuaţia
corespunzătoare.
n–?
Rezolvare
• Scriem ecuaţia dezintegrării:
92 U → 82 Pb + n α · 2 α + n β · –1 β ,
238 206 4 0
unde n α şi n β reprezintă numărul de dezintegrări α, respectiv β.

172
162
• Aplicăm legea conservării numărului de nucleoni şi legea conservării sarcinii

electrice:
238 = 206 + 4 nα + 0 · nβ nα = 8;
92 = 82 + 2 nα – 1 · nβ nβ = 6 .
• Numărul total n de dezintegrări:
n = nα + nβ = 8 + 6 = 14 .
• Ecuaţia procesului are forma:
238
92 U → 206
82 Pb + 8 · 42 α + 6 · –10 β .
Remarcă: Ansamblul de nuclee radioactive care se formează unul din altul
datorită dezintegrărilor α sau β şi care se termină cu un izotop stabil se numeşte
serie radioactivă. În natură există trei serii radioactive naturale care se sfîrşesc cu un
izotop stabil de plumb.
238
Răspuns: Uraniul 92 U a suferit în total 14 dezintegrări radioactive.
? ÎNTREBĂRI
1. Cum au fost separate radiaţiile nucleare α, β, γ ?

2. Care este natura radiaţiilor nucleare?
3. Ce modificări suferă nucleele atomice în urma dezintegrărilor α, β, γ ?
1. Toriul radioactiv 234 90 Th suferă trei dezintegrări α succesive. Identificaţi

nucleul atomic final.
2. Ce nucleu atomic rezultă din patru dezintegrări β – succesive ale izotopu-
lui de stibiu 133
51 Sb .
3. Identificaţi nucleul atomic rezultat după două dezintegrări β – şi o dezin-
tegrare α a izotopului 238 92 U.
4. Ce nucleu se obţine după patru dezintegrări α şi două β – a izotopului 234
90 Th.
238
5. Ce nuclee se formează în urma dezintegrării α a uraniului 92 U, radiului
226
86 Ra, poloniului 210 232
84 Po, toriului 90 Th .
6. Ce nucleu atomic rezultă din dezintegrarea β – a actiniului 227 89 Ac .
–
7. Determinaţi numărul total de dezintegrări α şi β în seria radioactivă
care:
a) începe cu uraniul-235 şi se termină cu plumbul-207;
b) începe cu toriul-232 şi se termină cu plumbul-208.
REPETAŢI ! Progresia geometrică (Matematică, cl. a VIII-a).

Logaritmii naturali (Matematică, cl. a X-a).
173
163
§ 43. Legea dezintegrării radioactive
Numărul de nuclee atomice ale unei substanţe radioactive se micşorează con-

tinuu în decursul timpului, prin transformarea lor în alte nuclee. Evident că şi masa
substanţei ce se dezintegrează, fiind proporţională cu numărul de nuclee pe care le
conţine, se va micşora cu timpul.
Măsurătorile au arătat că pentru fiecare substanţă radioactivă există un anumit
interval de timp bine stabilit după care masa iniţială a acesteia descreşte de două ori.
De exemplu, dintr-un gram de gaz radioactiv radon ( 222 86 Rn) în 3,8 zile rămîne 0,5 g,
iar peste încă 3,8 zile – 0,25 g, pe urmă numai 0,125 g ş.a.m.d.
Intervalul de timp T în care se dezintegrează jumătatea tuturor nucleelor
(atomilor) a unei substanţe radioactive se numeşte perioadă de înjumătăţire
sau demiviaţă a substanţei.
Timpul de înjumătăţire variază în intervale foarte largi: de la 10 – 6 s la 10 11 ani.
• Ce lege exprimă scăderea în timp a numărului de nuclee radioactive?
Legea matematică corespunzătoare se găseşte prin următorul raţionament.
Fie că la momentul iniţial t0 = 0 sursa radioactivă conţine N0 nuclee nedezintegrate.
În rezultatul dezintegrării, după un timp t egal cu o perioadă de înjumătăţire: t1 =
T, numărul N1 de nuclee va fi , iar peste două perioade t2 = 2T vom avea
nuclee. În aşa mod, după n perioade de înjumătăţire, adică

după timpul t = nT , numărul total N de nuclee ce nu s-au dezintegrat devine:
. (43.1)
N Relaţia (43.1) exprimă legea dezin-

N0 tegrării radioactive, reprezentată grafic
în fig. 6.10.
Folosind identitatea 2 = e ln2 , în care
T – timp de înjumătăţire e = 2,718 este baza logaritmilor natu-
N0 /2 rali, legea (43.1) poate fi scrisă sub o
formă echivalentă
N0 /4
λ
N0 /8 , (43.2)
N0 /16 unde
1T 2T 3T 4T 5T t
λ . (43.3)
Fig. 6.10. Legea dezintegrării radioactive.
Mărimea λ, numită constanta radioactivă, este o caracteristică specifică a
substanţei.
Unitatea SI pentru constantă radioactivă este secunda la puterea minus unu: s –1 .
174
164
Înmulţind ambele părţi ale egalităţii (43.2) cu masa M a atomului, obţinem

λ
, (43.4)
unde m0 = MN 0 reprezintă masa substanţei la momentul iniţial t0 = 0, iar m = MN
– masa la momentul t .
Masa substanţelor radioactive nu caracterizează pe deplin proprietăţile aces-
tora. Astfel se introduce noţiunea de viteza de dezintegrare a sursei sau activitatea
sursei radioactive.
Se numeşte activitatea A a sursei raportul dintre numărul mediu ∆N de dez-
integrări nucleare, produs într-un interval de timp ∆ t , şi acest interval:
. (43.5)
Pentru intervalele foarte mici ∆t → 0, expresia (43.5) ia forma

. (43.6)
Activitatea sursei, egală în valoare absolută cu derivata după timp N ´ (t) a

numărului N (t) de nuclee radioactive la momentul t, reprezintă viteza ei de
dezintegrare.
Ţinînd cont de legea dezintegrării (43.1), găsim:
A = |(N e – λ t )´| = |N e – λ t (– λ)| = λ N .
Activitatea A a sursei este egală cu produsul dintre constanta radioactivă λ şi
numărul N (t) de nuclee la momentul t :
A = λ N. (43.7)
Unitatea SI de activitate este s , denumită bequerel*, simbol Bq: 1Bq = 1s –1 .
–1
Substanţa în care se dezintegrează un singur nucleu pe secundă are activitatea

egală cu 1Bq.
În practică se foloseşte multiplul bequerelui, numit curie (Ci):
1Ci = 3,7 · 10 10 Bq = 3,7 · 10 10 dez / s.
Activitatea surselor radioactive se măsoară cu detectoare speciale, care funcţi-
onează pe baza efectelor produse de radiaţiile emise asupra mediului de propagare.
REŢINEŢI !
 Substanţa radioactivă se caracterizează prin perioada de înjumătăţire
T şi constanta radioactivă λ, care sînt mărimi invers proporţionale:
λ T = 0,693.
 Numărul nucleelor nedezintegrate N (t ) ale substanţei radioactive se
micşorează exponenţial în funcţie de timp t : N = N0 e – λ t .
* Denumirea bequerel se foloseşte pentru a evita confundarea cu unităţile SI de constantă

radioactivă şi frecvenţă, exprimate tot în s – 1 .
175
165
PROBLEME REZOLVATE
Se dă: 43.1. Izotopul carbonului 146 C are perioada de înjumătăţire

14
6 C;
de 5600 ani. Să se calculeze timpul în care numărul de nuclee din
T = 5600 ani ; sursa radioactivă se va micşora de patru ori?
N/N0 = 1/4. Rezolvare
t–? • Aplicăm legea dezintegrării radioactive:
,
unde N0 este numărul de nuclee nedezintegrate existente iniţial.
• Întrucît , avem: sau t = 2T.
• Numeric: t = 2T = 2 · 5600 = 11 200 ani.

14
Răspuns: Numărul nucleelor de carbon 6 C se micşorează de patru ori în 11 200 ani.
Se dă: 43.2. Ştiind că în urma dezintegrării a 1,000 g de stron-

m0 = 1,000 g ; ţiu-90 peste doi ani rămîne 0,953 g, să se determine:
t1 = 2 ani ; a) perioada de înjumătăţire;
m1 = 0,953 g ; b) masa stronţiului peste 10 ani.
t2 = 10 ani . Rezolvare
T – ? m2 – ? a) • Aplicăm legea dezintegrării radioactive:
.
• Logaritmînd ambele părţi ale egalităţii, găsim:

.
• Numeric: .
b) • Ştiind perioada de înjumătăţire T a stronţiului-90, determinăm masa m2 a

acestuia peste 10 ani:
.
Răspuns: Perioada de înjumătăţire a stronţiului 90
Sr este de 28,8 ani; masa 90
Sr
în 10 ani devine 0,787 g.
Se dă: 43.3. Ştiind că 0,001 g de uraniu-238 suferă 12 dezintegrări
m = 0,001 g ; pe secundă, să se evalueze timpul de înjumătăţire. Masa nucleu-
A = 12 dez /s ; lui de uraniu se consideră egală cu 238 u.
M = 238 u .
T– ?
176
166
Rezolvare
• Timpul de înjumătăţire a substanţei radioactive se determină din formula:
, (1)
λ
unde λ este constanta radioactivă.
• Aplicăm relaţia dintre activitatea A a sursei şi numărul N de nuclee radioac-
tive:
λ λ . (2)
• Numărul N de nuclee atomice este:
N = m / M. (3)
Substituind (3) şi (2) în (1), obţinem:
,
Numeric:
.
238
Răspuns: Timpul de înjumătăţire al nucleelor de U este de 4,5 mlrd. ani.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce se numeşte perioadă de înjumătăţire a substanţei radioactive?
2. Care este expresia matematică a legii de dezintegrare radioactivă?
3. Ce relaţie există între constanta de dezintegrare şi perioada de înjumătăţire
a substanţei?
1. Ştiind că perioada de înjumătăţire a substanţei este de 24 ore, calculaţi

timpul în care se dezintegrează un sfert din cantitatea iniţială de nuclee radioac-
tive.
2. O substanţă radioactivă are perioada de înjumătăţire de 4 zile. Calculaţi
constanta dezintegrării radioactive.
3. Ce parte din nucleele unei substanţe radioactive se dezintegrează în:
a) ½ T; b) în ¼ T.
4. Cîte procente din cantitatea iniţială de actiniu ( 225
89 Ac) radioactiv, cu pe-
rioada de înjumătăţire de 10 zile, se dezintegrează peste: a) 5 zile; b) 15 zile.
5. Ştiind că masa iniţială a unei substanţe radioactive s-a micşorat de trei
ori timp de un an de zile, calculaţi de cîte ori masa substanţei se va micşora în
doi ani.
6. Timp de opt zile s-a dezintegrat 75% din substanţa radioactivă studiată.
Calculaţi perioada ei de înjumătăţire.
7. Cîte nuclee se dezintegrează în sursa radioactivă dacă activitatea ei este
de 2,71 μ Ci.
8. Activitatea sursei radioactive s-a micşorat timp de 24 ore de la 3,2 Ci la
0,2 Ci. Determinaţi timpul de înjumătăţire.
9. Cîte nuclee atomice din 8 mg de radon 222 86 Rn se dezintegrează în 4 ore
dacă timpul de înjumătăţire este de 3,8 zile.
177
167
§ 44. Reacţii nucleare
Descoperirea radiaţiilor nucleare, care s-au dovedit a fi un eficient mijloc de

sondare a nucleelor atomice, a intensificat cercetările de obţinere a particulelor cu
energii suficiente pentru a pătrunde în interiorul nucleelor şi a provoca reacţii nu-
cleare.
Se numesc reacţii nucleare procesele în care, în urma ciocnirii unei particule
rapide cu un nucleu atomic, ia naştere un alt nucleu şi o altă particulă.
Reacţiile nucleare cele mai des întîlnite pot fi reprezentate simbolic sub formă
de ecuaţii:
a + X → Y + b, (44.1)
unde: a – particula „proiectil”, X – nucleul iniţial („ţintă”),
b – particula emergentă, Y – nucleul final („produs”).
Deseori se foloseşte şi forma prescurtată de scriere a reacţiilor nucleare:
X (a, b) Y ,
unde în paranteză se indică mai întîi particula proiectil şi apoi cea emergentă.
În calitate de particule a şi b pot figura protonul 11 p, neutronul 10 n, fotonul 00 γ,
ş.a.
Prima reacţie nucleară a fost realizată de Rutherford în anul 1919 şi a condus la
descoperirea prototonului. În urma bombardării nucleelor de azot 142 N cu particulele
17
2 α , emise de o sursă radioactivă, s-a obţinut nuclee de oxigen 8 O şi protoni 1 p,
4 1
conform ecuaţiei:
2α + 7N →
14 17 14 17
8 O + 1 p sau 7 N (a, p) 8 O . (44.2)
4 1
O altă reacţie importantă care a scos în evidenţă existenţa neutronului 10 n se

produce la bombardarea nucleelor de beriliu 94 Be cu particulele 42 α :
2 α + 4 Be → 8 C + 0 n .
9 12
4 1
(44.3)
Reacţiile nucleare, ca şi dezintegrările nucleare, se desfăşoară în conformitate
cu anumite legi de conservare care impun un şir de restricţii.
Legile de conseravare a sarcinei electrice şi a numărului de nucleoni permit
scrierea corectă a reacţiilor posibile şi oferă informaţii asupra particulelor partici-
pante la reacţie.
Exemplu: Bombardînd cu neutroni 10 n nucleele de bor 105 B, s-a detectat pre-
zenţa particulelor 42 α şi a unor nuclee AZ Y necunoscute. Care sînt aceste nuclee?
Rezolvare
• Scriem ecuaţia reacţiei: 10 n + 105 B → AZ Y + 42 α .
• Aplicăm legile de conservare a sarcinii electrice şi a numărului de nucleoni:
0+ 5=Z+2 Z = 3,
1 + 10 = A + 4 A = 7.
Astfel, nucleul produs în urma reacţiei este cel de litiu AZ Y = 73 Li .
178
168
§ 44. Reacţii nucleare
Legea conservării energiei: energia totală relativistă Ea + EX a particulelor a

şi X ce intră în reacţie este egală cu energia totală EY + Eb a particulelor Y şi
b rezultate din reacţia nucleară.
Energia totală a particulei fiind suma energiei de repaus mc 2 şi a energiei ci-
netice E c , obţinem:
ma c 2 + Eca + mX c 2 + Ec X = mY c 2 + Ec Y + mb c 2 + Ecb ,
de unde:
[(ma + mX ) – (mY + mb )] c 2 = (EcY + Ecb ) – (Eca + EcX ) .
Diferenţa Q dintre energia de repaus a particulelor ce intră în reacţie şi energia
de repaus a particulelor derivate din reacţie se numeşte energie de reacţie:
Q = [(ma + mX ) – (mY + mb )] c 2 = Δ m c 2 , (44.4)
unde ∆m este defectul de masă.
Dacă Q > 0, adică ma + mX > mY + mb , reacţia nucleară eliberează energie şi se
numeşte exoenergetică (sau exotermică).
Dacă Q < 0, adică ma + mX < mY + mb , reacţia nucleară necesită un aport de
energie din exterior şi se numeşte endoenergetică (sau endotermică).
Exemplu: să se determine caracterul endoenergetic sau exoenergetic al reacţiilor
nucleare:
1) 147 N (He, p) 178 O şi 2) 105 B (α, n) 137 N .
Rezolvare
1) • Scriem expresia pentru energia de reacţie Q:
Q = Δ m · c 2 = [m ( 42 He) + m ( 147 N ) – m ( 178 O) – m ( 11 p)] c 2 .
• Găsim masele atomilor în tabelul (anexa 2, pag. 208):
m ( 42 He) = 4,002604 u; m ( 178 O) = 16,999133 u;
m ( 147 N ) = 14,003074 u; m ( 11 p) = 1,007825 u.
Atunci: m ( 42 He) + m ( 147 N ) = 18,005678 u; m ( 178 O) – m ( 11 p) = 18,006958 u.
Δ m = (18,005678 – 18,006958) u = – 0,001280 u.
• Efectuăm calculele: Q = Δ m · c 2 = – 0,00128 · 931,5 MeV = –1,2 MeV < 0.
Reacţia considerată este endoenergetică.
2) • Calcule asemănătoare cu cele de mai sus arată că reacţia 105 B (α, n) 137 N
este exoenergetică (Q = 1,06 MeV > 0).
Remarcă: energia eliberată în reacţiile nucleare, fiind de ordinul MeV, este de
milioane de ori mai mare decît energia degajată în reacţiile chimice care este de
ordinul a cîţiva electron-volţi.
REŢINEŢI !
 Reacţia nucleară – reacţie în care sînt implicate nucleele atomilor. Nu-
cleele atomice pot suferi transformări fie în urma descompunerilor radio-
active spontane fie ca rezultat al bombardării cu particule.
 Reacţiile nucleare se produc în conformitate cu legile de conservare a
numărului de sarcină, numărului de nucleoni şi a energiei totale.
 În funcţe de valoarea energiei de reacţie Q, reacţiile nucleare pot fi exo-
energetice (Q > 0) sau endoenergetice (Q < 0).
179
169
? ÎNTREBĂRI
1. Care reacţii se numesc nucleare?
2. Ce este energia de reacţie?
3. Care reacţii nucleare sînt exoenergetice? Dar endoenergetice?
1. Să se evalueze energia pe care trebuie să o aibă particula proiectil 42 α

pentru a pătrunde în interiorul nucleului de azot 147 N , considerat fix.
2. Ce nuclee se obţin în reacţiile nucleare:
2 α + 3 Li → ? + 0 n ,
4 7 1
0 n + 3 Li → ? + 2 He .
1 6 4
3. Determinaţi numărul de sarcină şi numărul de masă al nucleului atomic

necunoscut în reacţiile:
55 55 137 137
25 Mn (?, n) 26 Fe, 56 Ba (n, ?) 56 Cs .
4. Se degajă sau se consumă energie în reacţiile nucleare:
0 p + 3 Li → 2 He + 2 He; 1 H + 3 Li → 4 Be + 0 n ;
1 7 4 4 2 7 8 1
2 He + 7 N → 8 O + 1 p ; 27 Co + 0 n → 27 Co + 0 γ .
4 14 17 1 59 1 60 0
5. La bombardarea atomilor de 24 12 Mg cu particulele 2 α se obţine un element

4
nou şi un neutron. Scrieţi ecuaţia reacţiei nucleare, identificaţi elementul obţinut

şi determinaţi natura exo sau endoenergetică a reacţiei.
§ 45. Fisiunea nucleară
Fisiunea nucleară este reacţia nucleară de desfacere a nucleelor ţintă sub

acţiunea particulelor proiectil, însoţită de o eliberare de energie.
Descoperirea reacţiei de fisiune aparţine fizicienilor germani O. Hahn, F. Strassman
şi L. Meitner. Ei au constatat că nucleul de uraniu-235, bombardat cu neutroni lenţi
se desface (fisionează) în două nuclee de
94
Sr mase comparabile şi doi-trei neutroni
235
rapizi (fig. 6.11.).
U
n Neutronii lenţi (termici) sînt neutroni
de energie comparabilă cu energia
parti culelor în agitaţia termică
n n (≈ 0,1 eV, ceea ce corespunde unei
temperaturi de aproximativ 500 °C ).
n Fisiunea nucleului de uraniu-235 poate
139
Xe avea loc în mai multe moduri sau, cum se mai
Fig. 6.11. Fuziunea nucleară a uraniului-235. spune, prin mai multe canale, de exemplu:
180
170
§ 45. Fisiunea nucleară
( )
Ulterior s-a mai stabilit că în afară de izotopul natural de uraniu-235, pro-

prietatea de a fisiona sub influenţa neutronilor o au izotopii de uraniu-233, plu-
toniu-239, plutoniu-241 ş.a.
• Ce energie se degajă la fisiunea unui nucleu de uraniu-235?
Să considerăm, cu titlu de exemplu, reacţia:
0 n + 92 U → 38 Sr + 54 Xe + 3 0 n + energie.
235 94 139
1 1
(45.1)
Pentru a evalua energia de fisiune aplicăm legea conservării energiei, neglijînd
energia cinetică a neutronilor incidenţi (lenţi) şi a nucleelor atomice.
Energia iniţială (înainte de reacţie):
Ei = mi c 2 = [m ( 10 n) + m ( 235
92 U )] c .
2
Energia finală (după reacţie):

Ef = mf c 2 = [m ( 94 139
38 Sr) + m ( 54 Xe ) – m (3 0 n)] c + Ec (n),
1 2
unde Ec (n) este energia cinetică a neutronilor produşi prin fisiune.

Deoarece Ei = Ef , pentru energia de reacţie, avem: Q = (mi – mf ) c 2 = Ec (n).
Defectul de masă (mi – mf ) îl găsim ştiind masele atomilor:
m ( 235
92 U) = 234,99332 u; m ( 94 Sn) = 93,89446 u;
m ( 0 n ) = 1,00866 u;
1
m ( 139 Xe) = 138,89146 u.
Atunci: mi – mf = 0,18960 u şi deci: Q = 0,18960 · 931,5 = 176,6 MeV.
Energia eliberată în reacţia (45.1): Q = 176,6 MeV se va distribui între produşii
de fisiune.
Pentru a ne face o idee mai clară despre valoarea energiei eliberate, să evaluăm:
– energia degajată la fisiunea a 10,0 g de uraniu-235;
– masa petrolului ce ar trebui consumat pentru a degaja aceeaşi cantitate de
energie.
• Numărul N de atomi ce se conţine în 5,0 g de uraniu-235 este:
.
Energia E degajată la fisiunea a 10,0 g de uraniu:
E = NQ = 1,28 · 10 22 · 176,6 · 1,6 · 10 – 13 = 3,8 · 10 11 J.
• Masa m a petrolului, cu puterea calorică q = 42 M J / kg, consumat:
.
Energia degajată la fisiunea a 5,0 g de uraniu echivalează cu arderea a 9 t de
petrol!
Reacţia în lanţ. Faptul ca numărul de neutroni produşi la fiecare act de fisiune
nucleară depăşeşte numărul de neutroni incidenţi are o mare importanţă practică.
Într-adevăr, 3 neutroni emişi la prima fisiune a unui nucleu de uraniu-235, ar putea,
la rîndul lor, fisiona alte trei nuclee, producînd 3 2 neutroni care, la rîndul lor, vor
181
171
genera în progresie geometrică 3 3 , 3 4 , ...

ş.a.m.d. neutroni, iniţiind o reacţie în care
procesul de fisiune se autoîntreţine rapid*
cu eliberarea unei cantităţi considerabile de
energie, numită reacţie în lanţ (fig. 6.12.).
Nu toţi neutronii reuşesc să provoace
fisiuni: unii nu nimeresc ţinta şi ies în ex-
teriorul materialului fisionabil, alţii sînt
captaţi de impurităţi etc. Reacţia în lanţ se
va întreţine singură dacă cel puţin un neu-
Fig. 6.12. Reacţia în lanţ în uraniu-235.
tron din cei trei produşi în actul de fisiune
235
ciocneşte nucleul de 92 U şi îl fragmentează. Această condiţie implică existenţa unei
anumite cantităţi de material fisionabil.
Masa minimă de material fisionabil de la care reacţia în lanţ se autoîntreţine se
numeşte masă critică.
De exemplu, valoarea masei critice este de 50 kg pentru uraniu şi 15 kg pentru
plutoniu.
Dacă masa materialului este mai mică decît masa critică, reacţia în lanţ se stinge
repede (regim convergent). Dimpotrivă, în cazul în care masa materialului este mai
mare decît masa critică reacţia în lanţ devine necontrolată (regim divergent) şi are
loc o explozie nucleară.
REŢINEŢI !
 Fisiunea nucleară este procesul exoenergetic în care un nucleu atomic greu,
sub acţiunea unui neutron lent, de desface în două nuclee mai uşoare.
 Reacţia în lanţ, în funcţie de masa critică a materialului fisionabil, poate
fi controlată sau necontrolată.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce se numeşte fisiune nucleară?
2. De ce fisiunea nucleară este însoţită de o eliberare de energie?
3. Ce este masa critică a materialului fisionabil?
1. O modalitate de fisiune a nucleului de uraniu este următoarea:

0 n + 92 U → 40 Zr +
235 91 142
Z Ce + x 0 n .
1 1
a) Determinaţi valorile lui Z şi x; b) calculaţi energia de reacţie;

c) calculaţi energia degajată prin fisiunea 1g de uraniu-235 şi masa petrolu-
lui (q = 42 MJ / kg) care produce aceeaşi cantitate de căldură.
2. Evaluaţi cantitatea de energie degajată prin fisiunea unui gram de ura-
niu-235, considerînd că din 100 de nuclee numai 5 suferă procesul de fisiune şi
că prin fisionarea unui nucleu se degajă 200 MeV.
* Deja după 75 de generaţii care se produc într-o fracţiune de secundă, numărul de neutroni
obţinuţi este suficient de mare pentru a fisiona toate nucleele conţinute în 1 g de uraniu.
182
172
§ 46. Reactorul nuclear
Căutarea unor surse noi de energie a fost întotdeauna o problemă primordială a

omenirii. Eforturile din ultimul timp ale savanţilor şi inginerilor au fost îndreptate
spre stăpînirea energiei reacţiilor nucleare, materializate în reactoarele nucleare.
Reactorul nuclear este instalaţia în care se produce reacţia de fisiune în lanţ a
nucleelor atomice, în scopul utilizării energiei degajate.
Primul reactor nuclear cu o putere de 200 W a fost construit în 1942 la Cicago
(SUA) sub conducerea fizicianului american de provenienţă italiană Enrico Fermi
(Premiul Nobel pentru fizica, 1938).
Schema de principiu a unui reactor nuclear este reprezentată în fig. 6.13.
Spre maşina termică Bare de control
← Sistem de răcire
← Combustibil
←
Reflector
Moderator (grafit)
(apă grea)
Beton
→ Pompă
←
→
Fig. 6.13. Schema de principiu a reactorului nuclear.
Vom distinge cinci părţi componente:

1. Zona activă – partea principală a reactorului, „inima” lui. Aici se desfăşoară
reacţia de fisiune în lanţ şi se află dispozitivele care o controlează şi o reglează.
Zona activă cuprinde:
Materialul combustibil (fisionabil) – materialul în care are loc reacţia nucleară
de fisiune în lanţ sub acţiunea neutronilor. Printre materialele fisionabile se numără:
uraniul îmbogăţit*, izotopii plutoniului 239 Pu, 240 Pu, 241 Pu, toriul 233 Th sau un ame-
stec al acestora. În funcţie de energia neutronilor care provoacă fisiunea nucleului de
uraniu, reactoarele se împart în reactoare cu neutroni lenţi, zise şi reactoare termice,
cu neutroni intermediari şi cu neutroni rapizi. Majoritatea reactoarelor operaţionale
în prezent sînt reactoare termice.
Materialul moderator – substanţa utilizată în scopul de a încetini viteza neu-
tronilor rapizi, proveniţi din fisiune, pînă la viteze termice. Pentru ca moderarea să
se producă efectiv, masa nucleelor atomice ale materialului moderator trebuie să fie
comparabilă cu masa neutronului.
235
* Uraniul îmbogăţit este uraniul în care proporţia de nuclee de U este mai mare decît în
amestecul natural al izotopilor lui (vezi tabelul 6.2).
183
173
Mai este necesar ca moderatorul să fie cît mai stabil din punct de vedere chimic
sub acţiunea fluxurilor intense de neutroni. Substanţele care satisfac aceste condiţii
sînt: grafitul (C), beriliul (Be), apa distilată (H 2 O), apa grea (D 2 O), anumite substanţe
organice.
2. Reflectorul – stratul de material ce înconjoară zona activă şi are proprietatea
de a reflecta neutronii incidenţi întorcîndu-i în zona activă, intensificînd astfel
procesul de fisiune. Reflectorul este confecţionat din aceleaşi materiale ca şi mod-
eratorul.
3. Agentul de răcire – lichidul sau gazul care preia căldura degajată în proce-
sul reacţiei şi o transportă în exteriorul reactorului, pentru convertire în energie
electrică.
4. Sistemul de reglaj şi control – asigură menţinerea reacţiei în lanţ în regim
normal în care producerea neutronilor prin fisiune este echilibrată de pierderea lor
prin absorbţie sau prin ieşirea lor în exteriorul zonei active. El este alcătuit dintr-un
sistem de bare, numite bare de control (sau de reglare), confecţionate din materiale
cu o capacitate sporită de absorbţie a neutronilor, precum borul, cadmiul, oţel inoxi-
dabil etc. Barele de control, fiind introduse sau scoase din zona activă, menţin
echilibrul reacţiei. Dacă nu se ajunge la echilibru, reacţia fie va încetini şi nu va
furniza energie proiectată, fie se va accelera şi va scăpa de sub control ca la explozia
nucleară.
5. Sistemul de protecţie – stopează ieşirea radiaţiilor γ şi a neutronilor din in-
teriorul reactorului nuclear în mediul ambiant. Protecţia zonei active se realizează
prin construcţia unor anvelope de oţel, plumb, beton şi parafină care o înconjoară.
Pentru protejarea mediului ambiant, reactorul este amplasat într-un sarcofag de be-
ton şi oţel.
După destinaţie, reactoarele nucleare se clasifică în:
Reactoare de cercetare, folosite ca surse de radiaţie γ şi neutroni.
Reactoare energetice, care produc energie în centralele nuclearo-electrice, ş.a.
Reactoare reproductive, în care se obţin izotopii radioactivi artificiali inexistenţi
în natură, utilizaţi în industrie, medicină, agricultură etc.
REŢINEŢI !
Reactorul nuclear este instalaţia care funcţionează pe baza reacţiei de fisi-
une în lanţ, în scopul producerii şi folosirii energiei degajate.
? ÎNTREBĂRI
1. Care sînt părţile componente ale reactorului nuclear?
2. Ce materiale fisionabile cunoaşteţi? Dar moderatoare?
3. Care este rolul barelor de control? Din ce materiale se confecţionează?
4. Unde sînt folosite reactoarele nucleare?
REPETAŢI ! Energia de legătură a nucleului atomic. § 65.

184
174
§ 47. Fuziunea nucleară
Fuziunea nucleară este reacţia nucleară de sinteză a unui nucleu greu din
două nuclee mai uşoare, acompaniată de eliberarea unei cantităţi mari de energie.
Printre nucleele care pot fuziona sunt cele a izotopilor hidrogenului: proto-
nul 11 H, deutronul 21 H, tritonul 31 H, izotopul heliului 32 He şi altele.
Un exemplu tipic de fuziune nucleară este
contopirea a două nuclee de hidrogen greu 21 H,
Fuziune
soldată cu formarea nucleului de heliu 42 He şi
eliberarea de energie (fig. 6.13.):
2 2 4 2 2 4
1 H + 1 H → 2 He + energie. (47.1) 1H 1H 2 He
Energia obţinută, egală cu diferenţa dintre
Fig. 6.13. Fuziunea nucleara.
energia de legătură a nucleului rezultat şi cea
a nucleelor uşoare poate fi evaluată folosind curba lui Aston (vezi fig. 6.5.). Se vede
că energia de legătură pe nucleon este aproximativ egală cu 1 MeV/nucleon pentru
nucleul de 21 H şi cu ≈ 7 MeV/nucleon pentru cel de 42 He. Astfel, energia a 4 nucleoni
înainte de reacţie este de 4 · 1 = 4 MeV, pe cînd energia a 4 nucleoni după reacţie
devine 4 · 7 = 28 MeV. Diferenţa 28 MeV – 4 MeV = 24 MeV reprezintă energia
degajată în reacţia considerată (47.1).
Fuziunea nucleară are loc numai în cazul în care nucleele ce se contopesc se vor
apropia la o distanţă la care se manifestă forţele nucleare de atracţie. Pentru aceasta,
trebuie ca nucleele respective să posede energii cinetice* de ordinul MeV, suficiente
pentru a învinge forţele de respingere columbiene. În condiţii de laborator astfel de
energii se pot obţine încălzind materialele ce fuzionează pînă la temperaturi T de
milioane de grade Kelvin – temperaturi la care orice substanţă se află în stare de
plasmă (vezi Fizică, cl. a XI-a, § 24). Din acest motiv, reacţiile de fuziune se numesc
şi reacţii termonucleare.
Realizarea practică a unei reacţii termonucleare presupune îndeplinirea urmă-
toarelor condiţii:
1. Producerea unei plasme de o anumită densitate.
2. Încălzirea plasmei prin descărcări electrice sau prin utilizarea laserelor cu
impulsuri gigantice pînă la temperaturi de milioane de grade necesare declanşării
reacţiei.
3. Izolarea plasmei, cu ajutorul cîmpurilor magnetice, de peretele instalaţiei în
care se află, deoarece contactul lor eventual ar duce la evaporarea imediată a peretelui
(nici un material solid nu rezistă la temperaturi mai mari decît cîteva mii de grade).
Cu toate progresele obţinute pînă în prezent nu s-a reuşit încă realizarea unei
reacţii termonucleare în lanţ controlată. Cercetările în acest domeniu reprezintă o
preocupare primordială a fizicii moderne. Construirea reactoarelor termonucleare ar
însemna stăpînirea unor surse de energie practic inepuizabile, întrucît combustibilul
termonuclear – deuteriul, poate fi extras uşor şi ieftin din apa mărilor şi oceanelor,
în care se află în cantităţi abundente (În 300 l de apă de mare se găseşte 1 g de
deuteriu. Apa oceanelor ar asigura omenirea cu combustibil termonuclear timp de
miliarde de ani.).
* Energia cinetică a particulelor gazului ideal se determină de mărimea kT, în care
k = 1,38 · 10 – 23 J / K este constanta lui Boltzmann (vezi Fizică, cl. a X-a).
185
175
Pe Pămînt, prima reacţie de fuziune necontrolată a fost explozia în 1952 a
bombei cu hidrogen (bomba H) în care s-a produs reacţia: 21 H + 21 H = 42 He.
În natură, condiţiile necesare pentru realizarea fuziunii nucleare sînt îndepli-
nite pe Soare şi pe alte stele fierbinţi. Analiza spectrală a luminii solare arată că
acest astru este alcătuit preponderent din hidrogen (70 %) şi heliu (29 %), elemente
chimice susceptibile de fuzionare. Se crede că încălzirea stelelor pînă la tempera-
turi necesare declanşării reacţiilor termonucleare are loc la comprimarea acestora
sub acţiunea forţelor de gravitaţie şi transformarea energiei gravitaţionale în energie
termică (internă).
REŢINEŢI !
 Fuziunea nucleară constă în contopirea a două nuclee atomice uşoare în
unul mai greu, însoţită de o degajare de energie.
 Prima reacţie termonucleară necontrolată realizată de om a avut loc la
explozia bombei cu hidrogen.
 Energia solară provine din reacţiile termonucleare produse în interiorul
Soarelui.
Se dă: 47.1. Se consideră reacţia de fuziune nucleară

m ( H ) = 2,01355 u;
2
1 H + 31 H = 42 He + 10 n . Să se calculeze energia eliberată la
2
1
m ( H ) = 3,01550 u;
3
1 formarea: a) unui nucleu de heliu 42 He şi
m ( He) = 4,00150 u;
4
2 b) la sinteza a 5 g de heliu.
m ( n ) = 1,00866 u;
1
0 Rezolvare
m = 5 g. a) • Energia de reacţie Q degajată la formarea unui nu-
Q1 – ? Q2 – ? cleu de 42 He:
Q1 = (mi – mf ) c 2 ,
unde c este viteza luminii în vid.
• Defectul de masă:
(mi – mf ) = (2,01355 + 3,01550) u – (4,00150 + 1,00866) u = 0,01889 u .
• Numeric: Q1 = 0,001889 u · c 2 = 17,6 MeV.
b) • Numărul N de nuclee conţinut în 5 grame de heliu 42 He este:
.
• Energia eliberată la sintezarea a 5 g 24de heliu:

Q2 = N · Q1 = 13,2 · 10 MeV = 21,1 · 10 11 J.
Remarcă: Această energie este de 5,6 ori mai mare ca cea eliberată la fuziunea
uraniului 235
92 U cu aceeaşi masă.
? ÎNTREBĂRI
1. Care reacţii se numesc reacţii de fuziune nucleară?
2. În ce condiţii se produc reacţiile de fuziune nucleară?
186
176
1. Utilizînd curba Aston, evaluaţi energia eliberată în următoarele reacţii de

fuziune:
a) 21 H + 21 H → 31 H + 11 H; b) 21 H + 21 H → 32 He + 10 n; c) 21 H + 31 H → 42 He + 10 n .
§ 48. Efectele biologice ale radiaţiilor

Activitatea vitală a omului se desfăşoară într-un mediu supus acţiunii unui
spectru de radiaţii de origine şi natură diferită: radiaţiile electromagnetice (röntgen,
gama γ), radiaţiile corpusculare încărcate electric (fluxuri de protoni 11 p, particule-
le α şi β, ioni), radiaţiile corpusculare neutre (fluxuri de neutroni 10 n). Acţiunea
biologică a radiaţiilor asupra organismului este cauzată, în primul rînd, de ionizarea
atomilor şi moleculelor mediului în care radiaţiile se propagă, motiv pentru care ele
poartă şi denumirea de radiaţii ionizante.
Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante sînt variate şi, de regulă, nocive.
Deosebim:
• efecte somatice, care apar la nivelul celulelor somatice, însoţite de dereglări
fiziologice imediate (de ex. tulburări ale sistemului nervos) sau tardive (leucemie,
cancer).
• efecte genetice, care se manifestă la nivelul celulelor germinale din testicule
sub formă de mutaţii la generaţiile descendente.
Mărimi şi unităţi legate de efectele biologice ale radiaţiilor. Mărimea de bază
care caracterizează materialul iradiat este doza (de radiaţie) absorbită.
Se numeşte doză absorbită raportul dintre energia E cedată corpului iradiat şi
masa m a acestui corp: E
Da = . (48.1)
m
Unitatea SI de doză absorbită este gray, simbol Gy, care corespunde energiei de
un joule pe un kilogram de substanţă: Gy = J / kg .
Se foloseşte şi unitatea veche rad (röntgen absorbed dose).
1 rad = 0,01 Gy = 10 – 2 J/kg .
Dozele de radiaţie egale nu au neapărat efecte biologice identice. Bunăoară,
pentru un ţesut viu, o doză de radiaţie α egală cu un gray produce un efect biologic
de 20 ori mai grav decît doza de radiaţie β egală tot cu un gray.
Deoarece efectele radiaţiilor depind de energia şi natura lor, fiecărui tip de
radiaţie i s-a asociat un factor de calitate.
Se numeşte factor de calitate K al unui tip dat de radiaţie cîtul dintre doza
absorbită DaX de ţesut la iradierea cu radiaţia X (röntgen), aleasă ca radiaţie
standard, şi doza absorbită Dar de acelaşi ţesut, iradiat cu un alt tip de radiaţie
r, care produce acelaşi efect biologic:
DaX
K= . (48.2)
D ar
Factorul de calitate este o mărime adimensională. Valoarea lui K, egală cu 1
pentru radiaţiile X, γ şi β, variază de la 3 (pentru neutroni) la 10 (pentru protoni) şi
la 20 (pentru particulele α).
187
177
O altă mărime ce specifică doza de radiaţie absorbită de ţesutul viu tratat cu
radiaţii diferite este echivalentul de doză.
Se numeşte echivalent de doză H produsul dinte factorul de calitate K şi doza
de radiaţie absorbită Da:
H = KDa . (48.3)
Unitatea Si pentru echivalentul de doză este sievert, simbol Sv: 1Sv = 1 J/kg .
Se utilizează şi unitatea extrasistem rem (röntgen echivalent man),
1 rem = 0,01 Sv.
Echivalentul de doză indică riscul de a contamina un anumit ţesut expus la
radiaţii diferite. Se consideră că un sievert de radiaţie α primită de exemplu de
plămîni produce acelaşi risc de cancer ca şi un sievert de radiaţie β.
Remarcă: Mărimile menţionate se referă la un timp de expunere oarecare. Ra-
portate la unitatea de timp, se definesc:
• debitul dozei: , . (48.4)
• debitul echivalentului de doză: , . (48.5)

Radioprotecţia. În mod normal, oamenii sînt supuşi unei radiaţii permanente
de la sursele radioactive atît a celor aflate în interiorul organismului, cît şi a celor
din exteriorul său: sol, aer, materiale de construcţie, cosmos, surse industriale şi
militare, radioelemente artificiale.
Fondul natural de iradiere a populaţiei include ca surse principale radiaţia
cosmică şi radioactivitatea solului şi variază în funcţie de regiunea geografică. De
exemplu, în România, acest fond natural este de 1,25 mSv pe an şi pe locuitor (în
Franţa este de 2,4 mSv/an / locuitor). Iradierea populaţiei prin surse artificiale nu
trebuie să depăşească iradiarea determinată de fondul natural (în ţările dezvoltate
iradiarea medicală este de 0,4 – 1 mSv/an / locuitor). În locurile unde dozele sînt mai
mari decît cele admise se iau măsuri de protecţie prin ecranarea surselor radioactive,
folosirea îmbrăcămintei speciale ş.a. Dozele
de radiaţie se măsoară cu aparate speciale
– dozimetre, care pot fi colective sau indi-
viduale (fig. 6.14.). O Comisie internaţională
de protecţie împotriva radiaţiilor (C.I.P.R.)
legiferează norme precise de radioprotecţie
Fig. 6.14. Dozimetru individual.
pentru personal şi mediu înconjurător.
REŢINEŢI !
Acţiunea radiaţiilor asupra organismului se caracterizează prin doza
absolută Da, exprimată în gray (Gy) şi echivalentul biologic, exprimat în
sievert (Sv).
? ÎNTREBĂRI
1. Ce este un gray? Dar un sievert?
2. Ce radiaţie – un flux de particule α sau un flux de particule β cu doza de
un gray este mai periculoasă?
3. Ce energie au radiaţiile absorbite de o persoană cu masa de 70 kg, expuse
unei iradieri mortale de 7 Gy ?
188
178
Capitolul PARTICULE ELEMENTARE
,
,
 Definirea noţiunii de particulă fundamentală şi de anti-
particulă.
 Clasificarea particulelor elementare şi a interacţiunilor
fundamentale.
 Descrierea tabloului contemporan al structurii materiei şi
evoluţiei Universului.
§ 49. Particule elementare. Tipuri de interacţiuni.

§ 50. Clasificarea particulelor elementare. Antiparticule.
§ 51.* Quarcuri şi gluoni. Tabloul contemporan al structu-
rii materiei.
§ 52. Unificarea interacţiunilor. Evoluţia Universului.
„... În ştiinţa despre natură există astăzi numai

două probleme fundamentale: fizica particule-
lor elementare şi cosmologia.
... Anume între aceste domenii ale fizicii şi as-
tronomiei trece frontiera dintre cunoaşterea
incompletă şi bezna necunoscutului.”
V. L. Ghinzburg
„Cel care în zilele noastre nu ştie nimic despre

existenţa quarcurilor este tot atît de ignorant
ca şi cel care la începutul secolului XX nu ştia
quarc
nimic despre electroni.”
L.V. Tarasov
(«Fizica modernă în şcoala medie»)
191
179
Capitolul 7. Particule elementare
§ 49. Particule elementare. Tipuri de interacţiuni
Din cele mai vechi timpuri savanţii şi filozofii aveau convingerea că varietatea
lumii înconjurătoare poate fi explicată prin cîteva concepte primare. În căutarea
acestor concepte atotcuprinzătoare s-au conturat două întrebări “veşnice” şi indiso-
ciabile la care se căutau răspunsuri univoce:
• Din ce „cărămizi” primare (elemente* ultime) este constituit Universul?
• Care este acel „ciment” ce leagă „cărămizile” între ele, formînd obiectele
naturii?
Ideea de a reduce fenomenele naturii la cîteva principii constituitive, sau ideea
de elementaritate, îşi are rădăcinile în filozofia greacă. Încă Democrit, anticipînd
viziunea modernă, considera că întreaga varietate de structuri ale materiei poate fi
obţinută prin combinaţii dintr-un număr restrîns de constituienţi elementari (atomi)
indivizibili, imuabili de tipuri diferite.
Răspunsurile la aceste întrebări s-au dovedit a fi dependente de nivelul de dez-
voltare a ştiinţei. Aşa, de exemplu, în anii 1930 fizicienii credeau că electronul (e),
protonul (p) şi neutronul (n) sînt unicele particule („adevărat elementare”) care, aso-
ciindu-se, formează atomii, moleculele şi, în principiu, toate substanţele cunoscute.
Cîteva decenii mai tîrziu, după construirea primelor mari acceleratoare de particule
elementare, situaţia evoluează cardinal – sînt descoperite circa patru sute de noi
particule subnucleare. Multitudinea particulelor, şi mai ales faptul că ele se pot
transforma din una în alta, au impus o precizare a termenului de „particule elemen-
tare”, înţeles iniţial drept „ultimii constituenţi” din care sînt alcătuite corpurile.
Particulele care nu sînt atomi sau nuclee atomice (cu excepţia protonului,
nucleul atomului de hidrogen) şi-au păstrat denumirea istorică de particule ele-
mentare.
Particulele care la etapa actuală de dezvoltare a fizicii sînt considerate ca lipsite
de structură internă şi se comportă ca un tot întreg se numesc particule funda-
mentale.
Tipuri de interacţiuni. În Universul de astăzi se cunosc cunosc patru
patru tipuri
tipuri dedeinter-
inte-
racţiuni distincte între particulele elementare care nu se reduc
acţiuni distincte între particulele elementare care nu se reduc una la alta şi una la alta şi care, în
principiu, pot explica toate fenomenele fizice observate. Două din ele: interacţia
gravitaţională şi interacţia electromagnetică sînt cunoscute încă din sec. XIX.
Celelalte două au fost descoperite în urma cercetărilor nucleului atomic şi denumite
interacţia (nucleară) tare şi interacţia (nucleară) slabă.
Interacţia tare este cea mai puternică, de unde
Interacţia unde şi denumirea
denumirea ei. ei. Ea asigură
legătura protonilor şi neutronilor (nucleonilor) în nucleul nucleul atomic.
atomic. Raza ei de acţiune
adică distanţa
r, adică distanţalalacare
caresesemanifestă,
manifestă,este este dede aproximativ
aproximativ 10–15
10 –15 § 1).§ 1).
m (vezi
m (vezi UşorEste
de
uşor de verificat
verificat că doi nucleoni
că doi nucleoni în mişcare înrelativă
mişcarecu relativă
o viteză cuapropiată
o viteză apropiată de vitezac
de viteza luminii
luminii
vor c vor interacţiona
interacţiona pe durata τpe=durata τ =–15r / c
r / c = 10 m= . 10
/ 310 m / 3 · 10
–158
m/s ≈ 10 8 m /s
–23
s. ≈Se10spune
–23
s. Se
căspune
inter-
că interacţia tare are timpul de interacţiune
acţia tare are timpul de interacţiune τ de ordinul 10 s.τ de ordinul
–23 10 –23
s.
* Element în sensul de cea mai simplă parte constitutivă a unui tot întreg, dar nu de element
chimic.
192
180
§ 49. Particule elementare. Tipuri de interacţiuni
Interacţia electromagnetică, aşa cum reiese şi din denumire, are loc între
particulele ce posedă sarcină electrică. Interacţiunea dintre particulele electrizate
este suma forţei coulombiene (de natură electrostatică) şi forţei Lorentz (de natură
magnetică). Raza ei de acţiune este nelimitată (r = ∞), iar timpul de interacţiune
τ ≈ 10 –21 s. Intensitatea interacţiei electromagnetice, în comparaţie cu interacţia tare,
este de la zeci pînă la sute de ori mai mică.
Interacţia slabă
slabă se semanifestă
manifestăînînanumite
anumitedezintegrări
dezintegrări nucleare
nucleare (în(în particular,
particular, ra-
dioactivitatea β +βşi+ şi
radioactivitatea β –β) –şi
) şiînîn toate
toate procesele
procesele cucu participarea
participarea neutrinilor.
neutrinilor Ea expli-
a fost a fost
explicată de fizicianul
cată de fizicianul italianitalian
EnricoEnrico
Fermi Fermi
(premiul(premiul Nobel fizică
Nobel pentru pentru1938).
fizicăRaza
1938).
ei
Razaeide
de acţiuneacţiune
r ≈ 10 este
–18
m rşi≈timpul
10 m–18
deşiinteracţie
timpul de τ ≈interacţie τ ≈ 10 s.slabă
10 s. Interacţia
–9 –9
Interacţia
este deslabă
10 14
este de 10
ori mai micăori
14
maicea
decît mică taredecît ceaunica
şi este tare şi este„destructivă”
forţă unica forţă „destructivă”
din natură care dinnunatură
leagă
care nu leagă
substanţa, ci osubstanţa,
separă. ci o separă.
Interacţia gravitaţională este universală, în sens că realizează atracţia reci-
procă între orice două entităţi care posedă masă sau energie. Raza ei de acţiune este
nelimitată (r = ∞), iar intensitatea este de 10 39 ori mai slabă decît interacţia tare.
Interacţia gravitaţională devine notabilă în cazul corpurilor de mase astronomice.
(vezi tabelul 7.1, pag. 194 ).
Odată cu stabilirea tipurilor de interacţii, fizicienii căutau să înţeleagă me-
canismul lor de desfăşurare în spaţiu şi timp. Un prim pas în această privinţă a fost
introducerea conceptului de cîmp electromagnetic – entitatea prin intermediul căreia
are loc interacţiunea corpurilor electrizate. Ulterior, conceptul de cîmp a fost extins
la toate tipurile de interacţie şi aprofundat în electrodinamica cuantică, o teorie nouă
elaborată prin sinteza teoriei relativităţii şi mecanicii cuantice.
Pentru a ilustra “mecanismul” de interacţie (de „comunicare”) între particule
în viziunea electrodinamicii cuantice, vom apela la următorul exemplu din viaţa
cotidiană:
Fie că privind de departe două perechi de patinatori A – B şi C – D, constatăm
că ei alunecă pe drumuri paralele (fig. 7.1.). Pe neaşteptate şi fără motive vizibile,
patinatorii A – B încep să se îndepărteze unul de altul, iar patinatorii C – D încep să
se apropie.
B
C
Fig. 7.1. Patinatorii acţionează unul asupra

altuia executînd un schimb de obiecte. D
• Din ce cauză patinatorii A – B se îndepărtează unul de altul?

Înarmînd ochiul cu un binoclu de performanţă, sesizăm imediat motivul iniţial
necunoscut: perechea de patinatori A – B sînt plasaţi faţă în faţă şi fac un schimb
de mingi de tenis. Patinatorul A, aruncînd mingea patinatorului B, suferă un recul,
193
181
îndepărtîndu-se de el. La rîndul său, patinatorul B procedează similar. Schimbul de
mingi repetîndu-se, patinatorii se îndepărtează continuu. În situaţia analizată, min-
gea de tenis este acel agent (mesager, cuantă), care transportă acţiunea de la un corp
la altul, provocînd o „forţă de respingere”.
• De ce patinatorii C – D se apropie reciproc?
Tot cu ochiul înarmat observăm că perechea de patinatori C – D sînt plasaţi
spate la spate şi fac un schimb de bumeranguri. Patinatorul C, aruncînd bumerangul
de la sine se deplasează, reculînd spre patinatorul D. Bumerangul lansat, descriind
o curbă, ajunge la patinatorul D din partea feţei acestuia. Prinzînd bumerangul, pati-
natorul D este împins (reculează) spre patinatorul C. Acest “du-te-vino” (navetă) de
bumeranguri duce la apropierea patinatorilor, pe care un observator din exterior o
interpretează ca acţiunea unei „ forţe de atracţie”.
Exemplul descris a sugerat un model similar de interacţiune între particule-
le elementare denumit modelul interacţiilor de schimb: aşa cum mingea şi bume-
rangul modifică deplasările patinatorilor, tot aşa şi particulele mesager (de schimb)
influenţează comportamentul particulelor aflate în intercaţie.
Tipurile de interacţiuni şi caracteristicile lor Tabelul 7.1.
Denumirea Raza de Timpul de Manifestări
interacţiei Intensitatea acţiune, m interacţie, s
Nucleară tare 1 10 – 15 10 – 23 Coeziunea nucleelor atomice

Electromagnetică 10 – 2 infinită 10 – 21 Legătura chimică, curentul
electric, undele radio, lumina
Nucleară slabă 10 – 17 10 – 9 Dezintegrările nucleare elec-
10 – 14
tronice β – şi pozitronice β +
infinită — Căderea corpurilor, mişcarea
Gravitaţională 10 – 39
planetelor, stelelor
REŢINEŢI !
 În prezent, se cunosc patru tipuri de interacţiuni în care sînt implicate
particulele elementare.
 În viziunea fizicii moderne, interacţiile între corpuri se realizează prin in-
termediul cîmpurilor din jurul acestora. Schema tuturor interacţiilor este
aceeaşi: particulele în interacţie fac un schimb (emisie – absorbţie) de
particule mediatoare (cuantele cîmpului).
 Fiecare tip de interacţie are „ mesagerul” său; raza de acţiune a interac-
ţiei este invers proporţională cu masa „ mesagerului”.
? ÎNTREBĂRI
1. Care particule elementare se numesc fundamentale?
2. Ce tipuri de interacţiuni între particulele elementare cunoaşteţi?
3. Cîte particule elementare se cunosc în zilele noastre?
4. Cum explică electrodinamica cuantică mecanismul interacţiilor între par-
ticule?
REPETAŢI ! Forţa lui Lorentz (Fizică, cl. XI-a). Spinul (...).

194
182
§ 50. Clasificarea particulelor elementare. Antiparticule
Clasificarea particulelor elementare cunoscute în prezent se face în funcţie

de natura interacţiunilor la care acestea pot participa şi caracteristicile lor – masa,
sarcina electrică, timpul mediu de viaţă etc.
Acestor patru tipuri de interacţiuni fundamentale le corespund patru grupe de
particule: grupa fotonilor, grupa leptonilor, grupa hadronilor şi grupa gravitonilor
(vezi tabelul 7.2, pag. 196 ).
Grupa fotonilor conţine un singur tip de particule. Fotonii nu au masă, nu au sarcină
electrică şi nu au structură internă. Ei mediază intercaţiunea electromagnetică,
însă nu sînt sensibili la interacţiunile slabe şi cele tari.
Grupa leptonilor. Denumirea grupei provine de la grecescul “leptos” – uşor, de-
oarece primii doi reprezentanţi ai grupei – electronul (e) şi miuonul ( µ) – aveau
mase mici în comparaţie cu masa protonului. Cercetările ulterioare au pus în
evidenţă un al treilea lepton cu masa de circa două ori mai mare ca masa pro-
tonului, numit tauon sau τ-lepton (de la gr. “tritos” – al treilea). Din grupă mai
fac parte trei neutrini: neutrinul-electronic (ve ) , neutrinul-miuonic (vμ ) şi neu-
trinul-tauonic (vτ ). Aşadar, actualmente sînt cunoscuţi şase leptoni, dintre care
patru (e, ve , vμ , vτ ) sînt stabili. Leptonii încărcaţi electric (e, μ, τ) participă la
interacţiunile electromagnetice şi cele slabe. Leptonii neutri (ve , vμ , vτ ) participă
numai la interacţia slabă.
Grupa hadronilor (de la gr. “hadros” – puternic, mare) este cea mai numeroasă:
conţine peste trei sute de particule, care participă la toate cele patru interacţiuni
fundamentale cunoscute. La rîndul lor, hadronii se împart în două subgrupe:
subgrupa mezonilor şi subgrupa barionilor.
Subgrupa mezonilor (de la gr. “mesos” – mijlociu) conţine peste o sută de par-
ticule cu masele, de regulă, cuprinse între masa electronului şi masa protonului.
Unele dintre aceste particule sînt electrizate, altele – nu. Toţi mezonii sînt in-
stabili; se notează cu simbolurile π, K, η, ρ etc.
Subgrupa barionilor (de la gr. “baros” – greu) este constituită din nucleoni
(protoni şi neutroni) şi hiperoni (de la gr. “hyper” – superior): particule cu
masa mai mare decît masa nucleonilor. Se cunosc peste două sute de barioni. Ei
se notează cu simbolurile λ, Σ, Ω etc. Protonul este unicul barion stabil.
Grupa gravitonilor, ca şi cea a fotonilor, este o grupă singulară. Gravitonii sînt par-
ticule fundamentale care mediază interacţiunea gravitaţională. Din teoria care
descrie cîmpul gravitaţional rezultă că ei nu au masă şi nici sarcină electrică.
Experimente complexe efectuate în observatoarele VIRGO (Variablilitz of Solar
Irradiance and Gravity Oscillations) din Pisa (Italia) şi LIGO (Laser Interfero-
meter Gravitation Observatory), SUA, cu scopul de a pune în evidienţă aceste
particule ipotetice nu s-au încununat, deocamdată, cu succes.
195
183
Clasificarea particulelor elementare Tabelul 7.2

Simbol
(în unităţi e)
Denumirea Masa Durata medie
Antiparticulă
Sarcina
Grupa
Particulă
particulei unităţi m e de viaţă
I Fotoni Foton γ 0 0 stabil
II Electron e– e+ 1 –1 1 stabil
Neutrin
electronic ν ν < 4 · 10 – 6 0 stabil
Miuon μ– μ+ 207 –1 1 instabil

Leptoni
Neutrin miuonic νμ ~ν < 0,33 0 stabil
μ
Taon τ– τ+ 3492 –1 1 instabil
Neutrin taonic ντ ~ν < 30 0 stabil

τ
III
η0 264 0 instabil
Mezon π ( pion)
π+ π– 273 –1 1 instabil
Mezoni
K+ K– 966,1 –1 1 instabil
Mezon K ( kaon)
~
K0 K0 974,1 0 instabil
Proton P 1836,1 –1 1 stabil

Nucleoni
Neutron n ~n 1838,1 0 instabil

Hadroni
Hiperon ~
Λ0 Λ0 2183,1 0 instabil
(lambda)
Barioni
+ +
Σ Σ 2327,6 –1 1 instabil
Hiperioni
Hiperon
(sigma) Σ0 Σ0 2333,6 0 instabil
– –
Σ Σ 2343,1 –1 1 instabil
Hiperon ~
Ω– Ω– 3237 –1 1 instabil
(omega minus)
IV Gravitoni Graviton G 0 0 stabil
196
184
§ 50. Clasificarea particulelor elementare. Antiparticule
Antiparticule. Studiind dezintegrarea nucleelor atomice, am amintit despre

existenţa antiparticulelor. Să ne oprim mai detaliat asupra studiului acestora.
În anul 1929, fizicianul englez Paul Dirac propune o ecuaţie ce urma să de-
scrie comportarea electronului în conformitate cu teoria relativităţii restrînse. Anali-
zînd soluţiile ecuaţiei, care astăzi îi poartă numele, savantul prezice existenţa unei
particule noi — antielectronul sau pozitronul, adică “electron pozitiv”. Pozitronul
trebuia să aibă masa egală cu cea a electronului, dar o sarcină electrică de semn
opus, adică + e.
Peste trei ani, americanul Carl Anderson, utilizînd camera cu ceaţă (camera
Wilson) plasată într-un cîmp magnetic, confirmă experimental existenţa pozitronu-
lui. Extrapolînd rezultatele lui P. Dirac, fizicienii au ajuns la concluzia:
Orice particulă are „perechea” sa – antiparticula. Antiparticulele au aceeaşi
masă ca şi particulele corespunzătoare, însă, pentru unele caracteristici, cum ar
fi, de pildă, sarcina electrică, manifestă valori de semn opus.
Numele antiparticulei derivă din numele particulei corespunzătoare prin ataşarea
prefixului anti, şi se notează de obicei cu o bară deasupra simbolului respectiv.
Antiparticulele, cooperîndu-se într-un mod anumit, ar trebui să formeze anti-
atomi, antimolecule, adică antimaterie. Această concluzie a fost recent (anul 2002)
confirmată în Laboratorul de Cercetări Nucleare din Geneva, unde s-a reuşit fabri-
carea a 170.000 de antihidrogeni: cei mai simpli antiatomi posibili.
Materia şi antimateria nu pot exista simultan în acelaşi loc. La întîlnirea unei part-
icule cu antiparticula sa are loc transformarea acestora în radiaţie electromagnetică,
proces numit anihilarea perechii particulă – antiparticulă.
Termenul anihilare (din lat. nihil – nimic) nu este chiar reuşit şi nu trebuie
înţeles ca o nimicire, dispariţie în nimic. În esenţă, la anihilare se produce transfor-
marea substanţei în radiaţie, adică a particulelor ce posedă masă în entităţi de masă
nulă (fotoni), şi aceasta în acord cu legile conservării energiei, impulsului şi sarcinii
electrice.
Pentru prima dată, procesul de anihilare (fig. 7.2.) a fost observat la
perechea electron – pozitron şi era însoţit de generarea a două γ cuante (fotoni) cu
energia de 0,51 MeV fiecare
e– + e+ = γ + γ .
De remarcat că energia degajată în acest proces
1,02 MeV este net superioară energiei eliberate la fuziu-
nea sau fisiunea nucleelor atomice. Uşor de calculat că la
anihilarea unui gram de electroni şi a unui gram de pozi-
troni se eliberează o energie egală cu ≈ 180TJ = 180 .1012J,
care este de ≈ 1000 de ori mai mare decît energia eliberată
la fuziunea a două grame de uraniu. Dacă s-ar cunoaşte e– e+
cum pot fi construite instalaţiile în care materia şi anti-
materia se transformă dirijat în energie, acestea ar fi mult Fig. 7.2. Anihilarea perechii
mai rentabile decît centralele nucleare moderne. electron–pozitron.
197
185
Întrucît electronii şi pozitronii se anihilează, s-a admis, iar ulterior s-a demon-
strat că există şi transformarea în sens invers: formarea unei perechi de particule
pe contul γ cuantelor, numită generarea perechei particulă–antiparticulă:
γ → particulă + antiparticulă.
Naşterea perechilor a fost observată experimen-
tal la iradierea unei plăci de plumb cu radiaţie γ de
energie ≥ 1,02 MeV. Urmele particulelor nou formate
au fost fotografiate în camera Wilson plasată într-un
cîmp magnetic. Ele reprezentau două curbe ce pleacă
din acelaşi punct în direcţii opuse (fig. 7.3.). Analiza
urmelor a confirmat direct faptul că din radiaţia γ a
luat naştere o pereche electron-pozitron.
Fig. 7.3. Urmele perechii electron–pozitron generată de
cuanta γ în placa de plumb situată în camera Wilson.
REŢINEŢI !
 Particulele elementare, cunoscute în prezent, sînt clasificate în patru grupe,
în funcţie de interacţiile la care pot participa.
 Fotonii, leptonii şi gravitonii sînt particule fundamentale.
 Fiecărei particule îi corespunde o antiparticulă. Interacţionînd, perechea
particulă – antiparticulă anihilează: o formă a materiei – substanţa (m ≠ 0), se
transformă în altă formă a materiei – cîmpul electromagnetic.
? ÎNTREBĂRI
1. După care criterii se clasifică particulele elementare?
2. Participă oare leptonii la interacţiunile nucleare tari?
3. Ce subgrupe de particule elementare sînt reunite sub genericul de hadroni?
4. Din ce particule este constituit un atom de antihidrogen?
5. Ce se înţelege prin termenul antiparticulă?
6. În ce constă procesul de anihilare a perechii particulă – antiparticulă?
7. În ce constă procesul de generare a perechii particulă – antiparticulă?
8. Examinînd traectoriile particulelor din fig...., determinaţi sensul cîmpului
magnetic?
9. Cum se numeşte antiparticula pozitronului?
10. Este oare neutronul antiparticula protonului?
11. Sînt hadronii sensibili la interacţiunile nucleare slabe?
12. La anihilarea electronului şi a pozitronului se formează doi fotoni, şi nu
unul. Ce lege a fizicii impune acest proces?
REPETAŢI ! Experimentul Rutherford §... . Sarcina electrică (Fizică, cl. a XI-a).

198
186
§ 51. Quarcuri şi gluoni. Tabloul contemporan al structurii materiei
În a doua jumătate a sec. al XX-lea au fost realizate un şir de experimente,

în esenţă asemănătoare cu experimentul lui Rutherford, însă mult mai rafinate, în
care fascicule de electroni de energie înaltă au colizionat cu protonii şi neutronii
nucleielor atomice. Experimentele au confirmat presupunerea că nucleonii nu sînt
„adevărat elementari”, aşa cum se credea pînă atunci, ci posedă o structură internă
complexă. Consideraţiile au fost extinse asupra întregii grupe a hadronilor. În această
situaţie se căuta răspuns la întrebarea:
• Care sunt constituienţii hadronilor, şi cum ei interacţionează?
Quarcurile. Fizicianul american Murray Gell-Mann, laureat al premiului No-
bel pentru fizică în 1969, propune ipoteza:
Hadronii, adică mezonii şi barionii, sînt formaţi din particule mai simple, fun-
damentale, denumite quarcuri.
Cercetările teoretice şi experimentale ulterioare au întărit încrederea în ipoteza
avansată, iar în zilele noastre existenţa quarcurilor este o certitudine.
Actualmente se cunosc şase tipuri de quarcuri: up (sus), down ( jos), strange (stra-
niu), charm (farmec), bottom (baza), top (vîrf ), nominalizaţi în ordinea creşterii mase-
lor. Bineînţeles că există şi şase antiquarcuri corespunzătoate cu caracteristici opuse.
Toate denumirile sînt convenţionale, nu au nimic comun cu semnificaţia obişnuită a
cuvintelor utilizate şi reflectă predispunerea fizicienilor de a folosi termeni neobişnuiţi
pentru obiecte noi, cu proprietăţi total diferite de cele cunoscute anterior.
Quarcurile, pe lîngă masă şi sarcină electrică, posedă o caracteristică nouă, deo-
sebită, numită sarcină color, care genereză şi determină interacţiunea color.
Există trei feluri diferite de sarcină color atribuite quarcurilor – denumite „ro-
sie”, „verde” şi „albastră”, şi trei feluri de sarcini anticolor corespunzătoare pen-
tru antiquarcuri – „antiroşie”, „antiverde” şi „antialbastră”. Şi de data aceasta nu
trebuie să ne închipuim culori adevărate.
Fig. 7.4. Mezonii şi
barionii sînt formaţi din
quarcuri (a) şi/sau q q
antiquarcuri (b). q q–
q
a) b)
barion — triplet din quarcuri
mezon = quarc + antiquarc şi/sau antiquarcuri
Legile după care au loc interacţiile color între quarcuri sînt relativ simple:
• asemănător cu sarcinile electrice, două sarcini de aceeaşi culoare se resping;
o sarcină color şi o sarcină anticolor se atrag puternic, iar două sarcini de culori
diferite se atrag foarte slab. În consecinţă, perechea quarc – antiquarc se atrage,
formînd un duplet – mezonul (vezi fig. 7.4. a);
• trei sarcini de culori diferite se atrag foarte tare. Astfel, un agregat din trei
quarcuri (sau trei antiquarcuri) se uneşte formînd un triplet – barionul (vezi
fig. 7.4. b).
199
187
Exemple. Protonul ( p) este constituit din două quarcuri up şi un quarc down
p = uud ,
Neutronul (n) este format dintr-un quarc up două quarcuri down
n = udd .
Din faptul că sarcina electrică a protonului este + e, iar sarcina neutronului nulă,
rezultă că sarcinile electrice a quarcurilor up Q u şi down Qd reprezintă o fracţiune
din sacrcina „elementară” e ca rezultat total surprinzător în electrodinamica clasică.
Într-adevăr, putem scrie sistemul de ecuaţii:
2Q u + Qd = + e
Q u + 2Qd = 0
Soluţionînd sistemul de ecuaţii obţinut, găsim: Q u şi Qd .
Prin raţionamente similare au fost determinate şi sarcinile celorlalte quar-

curi, indicate în tabelul 7.3 (pag. 201).
• Care este mecanismul prin care quarcurile se menţin în interiorul hadro-
nilor?
Gluonii. Şi în cazul quarcurilor interacţiunea este transmisă prin particule-mesa-
ger. Numele mesagerilor – gluonii, provine de la englezescul glue, însemnînd clei,
lipici.
Gluonii, aidoma fotonilor, nu au masă şi nici sarcină electrică, în schimb
posedă sarcină color. Există opt tipuri de gluoni „coloraţi”. Acest fapt implică două
consecinţe neobişnuite, chiar paradoxale, în comportamentul quarcurilor, demon-
strate în teoria denumită cromodinamica cuantică (din gr. cromos – culoare):
• la distanţe „mici” (10 – 18 m) quarcurile interacţionează foarte slab, comportîn-
du-se ca nişte particule libere – fenomen denumit „libertate asimptotică”.
• la distanţe „mari” (10 – 15 m), din contra, interacţiunea dintre quarcuri creşte
în aşa măsură încît energia necesară pentru a le separa devine infinit de mare
– fenomen denumit „confinare” (din engl. confinement – întemniţare).
În acest context, laureaţii Premiului Nobel pentru fizică în 2004 David V. Gross,
Frank Wilczek şi H. David Politzer scriau:
„Închipuiţi-vă că particulele sînt legate între ele prin fire de cauciuc. La încer-
carea de a distanţa particulele, firele se întind şi se opun acestui proces. În ca-
zul în care particulele se află aproape una de alta, ele, practic, nu simt tensiunea
firelor, de parcă s-ar afla în stare liberă. Această stare noi o numim „libertate
asimptotică”…
200
188
§ 51. Quarcuri şi gluoni. Tabloul contemporan al structurii materiei
Tabelul 7.3.
Douăsprezece particule de substanţă (fermioni)
Anul
Denumirea Simbol Masa în m e Sarcina detectării Manifestări
electrică (observării)
Quarc up u 6 2 e 1988 Formează protonii şi

3 neutronii
Materie stabile
Quarc down d 8 – 1 e 1968 Constituie protonii şi

3 neutronii
Electron e 1 –e 1897 Electricitate. Reacţii
chimice
Neutrin νe
electronic < 4 · 10 – 6 0 1956 Radioactivitate
Quarc c 3000 2 e 1974

charm 3 Aceste particule
Quarc primare instabile
s 340 – 1 e 1968
stronge 3
Miuon μ 207 –e 1936
Materie instabile
Neutrin νμ < 0,33 0 1962

miuonic
Quarc top t 360000 2 e 1995 Radiaţia cosmică
3
Quarc b 9000 – 1 1977
bottom e
3
Tauon τ 3492 –e 1975
Neutrin ντ < 30 0 2001
tauonic
Paisprezece particule mediatoare de interacţiuni (bozoni)
Anul
Denumirea Simbol Masa în m e Sarcina detectării Manifestări
electrică (observării)
Mediază interacţiunea tare

Gluon g 0 0 1979 (leagă quarcurile între ele)
Mediază interacţiunea elec-
Foton γ 0 0 1916 tromagnetică. Constituie
lumina
+
W 1,58 · 10 5 0 1983
Bozon interme- Mediază interacţiunea
diar W
–
1,58 · 10 5 0 1983 electroslabă
Z0 1,82 · 10 5 0 1983
Mediază interacţiunea
Graviton G 0 0 Nedetectat gravitaţională
Boson Higgs H0 Necunoscut 0 Nedetectat Conferă masă particulelor
201
189
Descoperirea fenomenului de întemniţare a quarcurilor în interiorul hadronilor

explică calitativ de ce multiplele încercări de a izola şi a detecta quarcurile în stare
liberă („vînătoarea de quarcuri libere”) au suferit eşec.
Constituenţii materiei. În viziunea fizicii moderne, materia – substanţa şi
radiaţia, este formată din 12 “cărămizi” primare ( fermioni), care interacţionează
prin intermediul a 14 particule-mesager ( bosoni) (vezi tabelul 7.3). Ţinînd cont de
faptul că fiecărui fermion îi corespunde o antiparticulă, găsim în total 38 de constitu-
enţi primari ai materiei cunoscute astăzi.
Recent, în anul 2012, după penerea în fucțiune acelui mai mare accelerator de
particule elementare Large Hadron Collider (LHC) al Centruluiu European de Cercetări
Nucleare din Geneva, fizicienii au anunțan la 4 iulie 2012 detectarea particulei prezise
de fizicianul englez P. Higgs – bosonul Higgs. Rolul ei este de a conferi masă tuturor
particule din Univers, motiv pentru care a fost botezată „particula lui Dumnezeu”.
Investigațiile continuă.
Peter Higgs și Franços Englert au primit Premiul Nobel pentru Fizică pe anul 2013.
În motivația Academiei Suedeze se spune că premiul recompensează „descoperirea
teoretică a unui mecanism care contribuie la înțelegerea originii masei particulelor
subatomice și care a fost confirmat recent prin descoperirea particulei fundamentale
prezise în experimentele ATLAS și CMS la acceleratorul LHC de la CERN”.
REŢINEŢI !
 Hadronii sînt constituiţi din combinaţii de quarcuri şi/sau antiquarcuri, tot

aşa cum varietatea substanţelor sînt formate din 92 elemente chimice.
 Gluonii reprezintă particulele de schimb care mediază interacţia tare.
? ÎNTREBĂRI
1. În ce constă ipoteza lui M. Gell-Mann?

2. Cîte tipuri de quarcuri cunoaşteţi?
3. Care particule sînt constituite dintr-o pereche quarc – antiquarc?
4. Care particule sînt formate din trei quarcuri sau antiquarcuri?
5. Ce particule realizează interacţiunile între quarcuri?
202
190
§ 52. Unificarea interacţiunilor. Evoluţia Universului
În istoria fizicii se observă o tendinţă continuă spre reducerea teoriilor fizice la

o teorie globală, universal valabilă. În acest context şi fizicienii contemporani între-
prind eforturi considerabile de a unifica cele patru tipuri de interacţii într-o interacţie
unică.
Unificarea interacţiunilor devine conceptul de bază al fizicii particulelor ele-
mentare.
• Ideea unificării interacţiilor începe de pe vremea lui Galileo Galilei, care
susţinea că legile fizice, descoperite pe Pămînt, rămîn aceleaşi oriunde în Univers.
• Isaac Newton dezvoltă ideile predecesorului său. El stabileşte trei principii
de bază ale mecanicii şi extinde forţa de atracţie terestră într-una de atracţie Uni-
versală.
• O sută cincizeci de ani mai tîrziu, G. Maxwell demonstrează teoretic că două
interacţii – electrică şi magnetică – considerate pînă atunci separate, sînt aspecte
înrudite ale unui şi aceluiaşi fenomen. Are loc unificarea electromagnetică.
• Începînd cu 1916, A. Einstein încearcă (dar fără succes) să elaboreze o teorie
unitară a interacţiei gravitaţionale şi electromagnetice.
• Evoluţia post-einsteiniană a unificării continuă in anii 1960 –1970. Fizicie-
nii americani S. Glashov, S. Weiberg şi pakistanezul A. Salam ( Premiul Nobel
pentru fizică, 1979) reuşesc contopirea interacţiei electromagnetice cu cea slabă,
denumită interacţie electroslabă şi prezic existenţa a trei particule-mesager care
o mediază, numite weakoni (din egl. weak – slab). Weakonul încărcat pozitiv W +,
–
negativ W şi cel neutru Z 0 au fost detectaţi ulterior de olandezul S. van Meer şi
italianul Carlo Rubbia (premiul Nobel pentru fizică în 1984) în acceleratorul de
la CERN.
• În prezent, sînt în toi tentativele de a unifica interacţia electroslabă şi cea tare.
Teoria respectivă are denumirea de teoria marii unificări (GUT, de la englezescul
Grand Unifieed Theory). Încă o direcţie de lucru a fizicienilor, şi mai ambiţioasă,
este sinteza interacţiei gravitaţionale cu cea electroslabă şi cu cea tare, numită „su-
perunificare”. Succesele posibile ar conduce la o interacţie unică şi la elaborarea
unei teorii, numite teorie generală (TOE, de la englezescul Theory of Everything)
sau „teorie a totului”. S-a estimat că această interacţie unică se manifesta în condiţii
specifice care ar fi existat acum 13,7 miliarde de ani, cînd o explozie primordială de
energie şi materie marchează aparţin Universului, un eveniment numit convenţional
„Big Bang” („marea explozie”).
Teoria „Big Bang” repune în discuţie şi încearcă să răspundă la o întrebare
„veşnică” a omenirii – cea a originii lumii:
• Lumea a apărut la un moment dat, sau a existat veşnic?
Opinii contrare s-au conturat încă din antichitate: Aristotel era adeptul unui uni-
vers eternel, în timp ce pentru învăţătorul său Platon acesta a fost creat de Demiurg.
203
191
Astrofizicienii de astăzi (majoritatea cărora susţin teoria „Big Bang”) au reuşit
să restabilească tabloul evolutiv al Universului, pe care îl vom prezenta într-o scurtă
privire de ansamblu.
Evoluţia Universului a fost marcată de o succesiune de etape distincte.
Etapa iniţială a durat de la momentul „zero” pînă la momentul 10 – 43 s. Se
presupune că la momentul 10 – 43 s tot ce există astăzi în Univers se conţinea într-o
sferă cu diametrul de 10 – 35 m (de zece milioane de miliarde de miliarde de ori mai
mică decît un atom de hidrogen) şi densitatea de 10 75 tone pe centimetru cub, care
se afla într-o stare instabilă. Această stare, numită stare de singularitate, rămîne o
adevărată „Terra incognito”. Temperatura depăşea 10 32 °K, iar cele patru interacţiuni
fundamentale nu se deosebeau una de alta şi prezentau o „superforţă universală” sau
„interacţiune primordială”. Big Bang-ul a spart „oul cosmic”, generînd spaţiul şi
timpul, Universul şi-a început expansiunea, care continua şi astăzi şi în procesul
careia nu a încetat să se dezvolte şi să se răcească continuu. Momentul 10 – 43 s în
evoluţia Universului timpuriu este unul de cotitură.
Între 10 – 43 s şi 10 – 32 s are loc un eveniment deosebit, numit inflaţia cosmică. Uni-
versul se dilată brusc, mărindu-şi diametrul de circa 10 50 ori şi, respectiv, răcindu-se
pînă la 10 27 °K. Superforţa universală se descompune iniţial în forţa de gravitaţie şi forţa
electrotare, aceasta fiind constituită, la rîndul său, din forţa electroslabă şi forţa tare.
Între 10 – 32 s şi 10 – 6 s Universul este format dintr-o plasmă („supă”) din quarcuri,
electroni, fotoni, neutroni şi antiparticulele lor. Interacţiunea electrotare se scindează
în interacţiunea electroslabă şi interacţiunea tare. La momentul 10 –11 s toate cele patru
interacţiuni fundamentale, care domină Universul de astăzi, sînt decuplate.
Între 10 –6 s şi 100 s, temperatura este de ordinul 10 9 °K. Quarcurile se unesc în
grupe de trei, constituind primii protoni şi neutroni. Aceştia se ansamblează, formînd
nuclee atomice stabile de hidrogen şi heliu (nucleosinteza). Densitatea Universului
continuă să fie însă atît de mare, încît lumina (fotonii) nu poate să-l străbată şi „totul
este cufundat în beznă”.
La 380 000 de ani, după marea explozie, Universul, dilatîndu-se, se răceşte
pînă la 3 000 °K. Fotonii îşi măresc distanţa de parcurs liber de la cîţiva centimetri la
milioane de ani lumină. Universul devine transparent şi emite primul semnal electro-
magnetic – „radiaţia fosilă”. Apar germenii structurilor astronomice.
La 1 000 000 de ani. Electronii se combină cu nucleele atomice, formînd prim-
ii atomi de hidrogen şi heliu. Aceştia, la temperaturi mai joase, se asociază în mol-
ecule, producînd nori de hidrogen molecular – materialul de bază pentru viitoarele
stele şi galaxii.
De la 200 mil. de ani pînă la 13,7 mlrd. de ani (astăzi). Forţa de gravitaţie con-
densează norii de gaz primordial în primele galaxii şi roiuri de galaxii. Pe marginea
uneia din ele – Calea Lactee, la 9 mlrd. de ani de la Big Bang, adică cu 4,7 mlrd. de
ani în urmă, ia naştere sistemul nostru solar. Chiar şi la momentul actual unele părţi
ale Universului sunt încă în formare.
Dacă Universul are un început, atunci, logic, ar trebui să aibă şi un sfîrşit.
204
192
§ 52. Unificarea interacţiunilor. Evoluţia Universului
Universul actual 13,7 mlrd. ani Timpul
10 15 10
mlrd.
ani
Formarea galaxiilor 200

5 mln.
10 ani
Nucleosinteza
1s
10 – 5
10 – 15
Supă de particue şi antiparticule

(quarcuri şi electroni)
10 – 25
Inf laţia
10 – 35
10 – 43
10 – 45
?
BIG BANG (singularitate)
10 30 10 10 10 – 10 10 – 30 10 – 50 10 – 50 10 – 30 10 – 10 10 10 10 30
Raza universului (cm)
Fig. 7.5. Diagrama spaţiu – timp a evoluţiei Universului. Etapele principale
care au urmat Big Bang-ul.
205
193
• Ce se va întîmpla cu Universul în viitor?

Soarta Universului. Astrofizicienii deţin două scenarii posibile în acest sens:
1. Universul îşi va continua extinderea încă aproximativ 50 de miliarde de ani,
după care, sub acţiunea forţelor de gravitaţie, se va opri şi se va începe o mişcare de
retur (involuţie). Peste 60 – 70 miliarde de ani contracţia se va termina cu Marele
Trăsnet (Colaps) al lumii, numit şi Big Crunch, fenomem opus Big Băng-ului. Uni-
versul revine la starea de singularitate, „se spală” de toată informaţia acumulată şi
reîncepe evoluţia cu un nou Big Bang, pulsînd ritmic în timp ca o inimă.
2. Universul se va extinde la nesfîrşit într-un ritm moderat, deoarece forţele de
atracţie universală sînt prea slabe ca să poată opri şi inversa procesul de distanţare.
Realizarea primului sau celui de al doilea scenariu depinde de cantitatea de
materie din Univers. Cu cît mai mare este cantitatea de materie, cu atît mai mare
devine probabilitatea că Universul se va recontracta. Aşa se credea pînă în anul
1998, cînd s-a făcut o descoperire care a bulversat cunoştinţele actuale despre
evoluţia Universului. Prin observaţii asupra supernovelor (explozii de stele) foarte
îndepărtate, savanţii, spre marea lor nedumerire şi contrar celor ştiute, au stabilit o
accelerare a expansiunii. Cu alte cuvinte, în loc să încetineze, Universul, dimpotrivă,
se accelerează. Un rezultat cu totul neaşteptat.
• Ce s-a întîmplat cu 4 miliarde de ani în urmă, cînd a început accelerarea Uni-
versului? Care este cauza ei?
Se presupune că o energie necunoscută, numită „energia sombră”, prevalea-
ză efectele gravitaţiei şi accelerează Universul. Cît priveşte purtătorul acestei
energii şi mecanismul de funcţionare, ele rămîn un mare mister, care urmează
a fi elucidat.
REŢINEŢI !
 Unificarea a patru interacţiune fundamentale cunoscute astăzi este scopul
fizicii particulelor elementare.
 Big Bang-ul este modelul standard al cosmologiei contemporane. Conform
acestui model, la apariţia Universului exista o singură interacţiune primor-
dială, care pe parcursul timpului a disociat în patru interacţiuni aparent
distincte cunoscute actualmente.
? ÎNTREBĂRI
1. Ce se înţelege prin unificarea interacţiunilor fundamentale?
2. Ce eveniment astrofizic a fost denumit „Big Bang”?
3. Ce etape din evoluţia Universului cunoaşteţi?
206
194
Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”
Republica Moldova, mun. Chișinău,
str. Haltei 23

Manual Fizica CL A XII-A

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manual Fizica CL A XII-A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Academia Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

© Leonid Caireac, 2016

§ 1. Evoluţia conceptelor despre natura luminii.

„Dacă propagarea luminii

Omul obţine majoritatea cunoştinţelor (≈ 80 %) despre lumea încon-

§ 1. Evoluţia conceptelor despre natura luminii

§ 2. Determinarea vitezei luminii

În sec. al XVII-ea, pe lîngă problema naturii luminii, se discută şi despre

• De unde provine întîrzierea eclipselor?

Importanţa istorică a metodei elaborate de Roemer constă în demonstrarea fap-

Fig. 3. Metoda lui Fizeau de determinare a vitezei luminii.

La punerea prismei în mişcare de rotaţie, raza reﬂectată de pe faţeta 3 nu mai

1. Ştiind că o roata cu 720 dinţi şi tot atîtea go- d

REPETAŢI ! Reﬂexia şi refracţia luminii. Oglinda plană. (Fizică, cl. a VIII-a).

§ 3. Legile reﬂexiei şi refracţiei luminii

La suprafaţa de separaţie a două medii diferite au loc fenomene optice speciﬁce.

 Fenomenele de reﬂexie şi refracţie a luminii satisfac două legi: legea pla-

1. Un obiect luminos punctiform se aﬂă iniţial la distanţa de 20 cm de la o

3. O clădire luminată de soare aruncă o umbră de

REPETAŢI ! Legile reﬂexiei luminii. Oglinzi sferice. (Fizică, cl. a VIII-a).

§ 4. Natura electromagnetică a luminii.

„Dacă se ia în considerare că razele de lumină

„Am motive temeinice să cred că şi lumina este o

§ 4. Natura electromagnetică a luminii

Cîmpul Optica ondulatorie

Periodicitatea spaţială se caracterizează prin lungimea de undă λ – distanţa

 Lumina este un caz particular al undelor electromagnetice transversale.

* Efectele condiţionate de componenta magnetică sînt nesemniﬁcative, date ﬁind relaţia

Se dă: 4.2. Ştiind că diferenţa de drum între două unde de lumină

1. Cîte lungimi de undă a luminii de frecvenţa 5 · 10 14 Hz se conţin pe

REPETAŢI ! Proprietăţile undelor electromagnetice (Fizică, cl. a IX-a).

§ 5. Interferenţa luminii în spaţiu

Prin interferenţa luminii se înţelege ansamblul de fenomene ce apar la suprapu-

* Din lat. cohaerenta – acordare.

Fig. 1.5. Determinarea poziţiilor franjelor de interferenţă.

Din triunghiurile S1M S 2 şi O´PO găsim:

• Ce se întîmplă dacă sursa de lumina utilizată nu este monocromatică ci, de

• Care sînt condiţiile de interferenţă a două n1 Δ0 = (n 2 d 2 – n1d1)

1. Determinaţi diferenţa de drum optic între două unde monocronice coer-

Dar, conform legii refracţiei, sin i 1 = n sin i 2 . Atunci:

Grosimea peliculei este minimă cînd k = 1:

Remarcă: Întrucît distanţele interatomice sînt de ordinul 10 – 9 m, pelicula conţine circa

1. O lamă transparentă cu feţele plan-paralele este confecţionată dintr-un material cu

Fenomenul de interferenţă a luminii are aplicaţii largi şi importante în tehnică,

REPETAŢI ! Difracţia undelor (Fizică, cl. a IX-a).

Prin difracţie se înţelege fenomenul de abatere a luminii de la propagarea rec-

REPETAŢI ! Interferenţa luminii (§ 15).

Difracţia luminii de la o singură fantă produce franje de o intensitate redusă,

Fie un fascicul divergent de lumină monocromatică cu lungimea de undă λ,

strînse de către lentila L 2 în spa- Reţea Lentilă Ecran

Pentru linia roşie:

De notat: unghiul de difracţie φ a razelor de lumină creşte odată cu lungimea ei

Se dă: 9.2. Un fascicul de lumină monocromatică

Se dă: 9.3. Pe o reţea de difracţie cade perpendic-

b) Interfranja i, distanţa dintre două franje luminoase vecine este:

Numeric: i = 0,20 m – 0,10 m = 0,10 m.

1. Ştiind că reţeaua de difracţie poate conţine de la 1000 pînă la 24 000 fante

REPETAŢI ! Interferenţa luminii (§ 15). Difracţia luminii (§ 18).

Spectroscopia este o ramură a opticii care se ocupă cu studiul metodelor de

Sursă de Reţea de difracţie

Fig. 1.19. Spectroscopul cu reţea.

Fig. 1.20. Obţinerea spectrului de absorbţie al vaporilor de sodiu.