„Curente literare” 1

(prof. Patrick Danilevici)

23 martie 2021

Cuprins
1 Clasicism 3
1.1 Accepțiile termenului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.2 Profil cultural și principii estetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

2 „Decalogul” clasic 3
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

3 Romantism 5
3.1 Accepțiile termenului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

4 Romantismul european 5
4.1 Profil cultural . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

5 Romantismul pașoptist 6
5.1 Trăsături . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

6 Romantismul eminescian 8
6.1 Trăsături . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

7 Prelungiri ale clasicismului și romantismului 12

7.1 Prezentare generală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
7.2 George Coșbuc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
7.2.1 Trăsături ale universului poetic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
7.3 Octavian Goga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
7.3.1 Trăsături ale universului poetic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14

8 Realismul 14
8.1 Prezentare generală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
8.2 Trăsături . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
Naratorul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
Personajul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

1. Text preluat din: Monica Cazacu, Ioana Hristescu, Melania Popescu et al., Limba și literatura română:
bacalaureat 2012: în sprijinul tău (București: Akademos Art), 2011, pp. 406–427
CUPRINS 2

Tehnica specifică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Lumea din textele realiste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Intenția scriitorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

9 Parnasianism 18
9.1 Prezentare generală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
9.2 Trăsături . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
9.3 Reprezentanți . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18

10 Simbolismul 19
10.1 Prezentare generală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
10.2 Trăsături . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
10.3 Rezumat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
„Decalogul” clasic 3

1 Clasicism
1.1 Accepțiile termenului
• Artist reprezentativ pentru cultura Antichității greco–romane (Homer,
Anacreon, Ovidiu, Horațiu)
• Creator al unei opere care s-a impus în conștiința unui popor sau a uma-
nității (Shakespeare, Petrarca, Dante, Eminescu, Creangă, Rebreanu)
• Temperament artistic echilibrat, solar, apolinic (Vasile Alecsandri)
• Reprezentant al mișcării culturale clasicism (autor francez din sec. al
XVII-lea: Corneille, Racine, La Fontaine)

1.2 Profil cultural și principii estetice

Mișcarea apare în sec. al XVII-lea, dar nu întreaga perioadă este clasică, pri-
mele decenii stau sub semnul barocului 2 . Apariția sa este favorizată de cli-
matul politic (absolutismul monarhic al lui Ludovic al XIV-lea, necesar într-o
Franță dominată de anarhia datorată războaielor religioase și lungii regențe a
lui Mazarin).
În esență, curentul rămâne tributar „Poeticii” lui Aristotel, însă principiile neo-
clasicismului primesc o nouă întrupare prin „Arta poetică” a lui Boileau, care
evidențiază cultul normei și nevoia de echilibru, de ordine, resimțite întâi de
iluminiști.

2 „Decalogul” clasic
1. Primatul bunului-simț, concretizat în evitarea termenilor considerați armonia clasică
apoetici (vulgari, comuni, adică noblețea vocabularului, concretizată
în simplitate). În consecință, modelul uman este omul sănătos, echili-
brat, rațional, onorabil, sociabil, care își acceptă locul în Univers; opus
hipersensibilității romantice.
2. Impunerea unor categorii estetice din sfera pozitivă (frumosul, sublimul, categorii estetice
tragicul) și acceptarea comicului, pentru înfierarea defectelor sociale și pozitive
general-umane (prin urmare, (comicul) este considerat inferior)
3. Gândirea / rațiunea devine condiție sine-qua-non 3 a Creatorului
4. Claritatea exprimării este consecința firească a unei gândiri eliberate de
dogme religioase

2. Mișcare culturală caracterizată prin stil fastidios, excesiv ornamentată, căutând spectacu-
losul, opulența
3. condiție necesară fără de care nu se poate înfăptui un anumit lucru
„Decalogul” clasic 4

5. Scriitura presupune rafinare a expresiei rafinament și

6. Creația stă sub semnul simetriei, la nivel compozițional, și al armoniei, simetrie
la nivelul expresiei
7. Canonul clasic impune norme de urmat: regula celor trei unități – de separația
loc, de timp, acțiune, 4 regula verosimilului, 5 regula separației și a ierar- genurilor
hizării genurilor (epic, dramatic, liric) și a speciilor (tragedia, epopeea,
oda, imnul – considerate superioare; epigrama, epistola, fabula – consi-
derate dialoguri didactice și moralizatoare; comedia și satira – percepute
ca fiind inferioare)
8. Consecvența caracterului clasic, lipsit de dimensiune socială,6 pentru că personajul este un
interesul scriitorului merge spre natura umană. Caracterul clasic este re- model: pozitiv sau
dus la o dominantă de caracter, confirmată de acțiunea ulterioară (perso- negativ (fără
naj static, previzibil). Insuficienta individualizare se explică prin faptul dimensiune
că reprezintă o tipologie umană, adică un ideal moral definit prin exem- socială)
ple (Înțeleptul, Eroul) și contra exemple (Avarul, Fanfaronul, Încorno-
ratul) – (Vezi prin comparație personajul din realism în §Trăsături de la
pagina 15).
9. Imaginația se supune „jugului rațiunii” – Boileau 7
10. Canonul Antichității se impune și la nivelul surselor de inspirație: isto-
ria antică, mitologia greco-latină, cosmos imuabil, coerent, geocentric,
inteligibil

Rezumat
• domină rațiunea, ordinea și rigoarea;
• arta este mimesis: datoria scriitorului este să creeze o lume vero-
similă;
• genurile literare nu trebuie să fie amestecate;
• personajul literar este un ideal uman, care are ca trăsături: vitejia,
curajul, zgîrcenia, lașitatea;

4. Regula de loc, timp și acțiune se referă la domeniul dramatic, idealizat prin cele două specii
acceptate: comedia și tragedia. Are în vedere limite spațio–temporale și de acțiune („un loc, o
zi anume și un singur fapt deplin” – Nicolas Boileau, „Arta poetică”)
5. Verosimilul clasic înseamnă preocuparea pentru idealitate, conștiința ficțiunii în margi-
nile realului și posibilului. Universul ficțional rămâne alternativă la real, dar îi este superior,
prin asta se distinge de verosimilul realist
6. Dimensiunea socială va fi câștigată de personaj abia în perioada Realismului. În Clasi-
cism, tipul avarului se explică structural; în Realism, mediul este cel care decide prin influența
nemijlocită pe care o exercită
7. Prin urmare, și clasicii resimt caracterul constrângător al gândirii, nu doar romanticii,
pentru care imaginația va deveni punct programatic
Romantismul european 5

• idealul îmbinării frumosului cu binele și adevărul, a utilului cu

plăcutul.

3 Romantism
3.1 Accepțiile termenului
• Acțiune general umană, definită prin sensibilitate, sentimentalism, in-
teriorizare
• (accepție didactică) curent artistic declarat anti-clasic, apărut în Europa
Occidentală, la sfârșit de sec. al XVIII-lea și început de sec. al XIX-lea

4 Romantismul european
4.1 Profil cultural
Saturarea gustului public de constrângerile clasice (nu există reguli, nici mo-
dele – Victor Hugo) și convulsiile sociale (conflictul nobilime–burghezie inci-
pientă) favorizează libera afirmare a personalității umane și construirea unui
nou canon cultural. Prima contestare a modelului clasic (Edictul de la Nantes –
1865) lansează o dezbatere culturală aprigă în societatea franceză, contribuind
atât la schimbarea unui model cultural perceput ca insuficient, cât și la crista-
lizarea unei noi viziuni sociale care va genera un orizont de așteptare social și
politic, mai întâi în Occident și mai apoi în Orientul Europei. Apar idealurile
liberale și cele naționale, care vor defini conceptul modern de națiune.
Prima vârstă a Romantismului capătă individualitate în Occident, fiind cunos- Rațiunea este
cută sub numele de Preromantism. Între școlile perioadei, cea mai interesantă înlocuită de
rămâne, fără îndoială, „Sturm und Drang” 8 din Germania, pentru că afirmă sentiment
substituirea rațiunii clasice cu sentimentul.
Polemizând cu clasicii, scriitorii romantici din Occident își găsesc vocație de
teoreticieni, în texte–program, cel mai cunoscut fiind „Prefața” la drama „Cro-
mwell” de Victor Hugo (1827). La 13 ani distanță apare la noi o scriere cu statut
echivalent „Introducție” la „Dacia literară” de Mihail Kogălniceanu, scriere care
dă măsura maturizării literaturii române culte.

8. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei școli este Goethe, al cărui roman „Suferințele tâ-
nărului Werther” vorbește despre iubirea imposibilă și formează o nouă sensibilitate. Poemul
„Faust” îl impune definitiv pe creator între marii artiști ai lumii. Prin destinul protagonistului,
autorul propune o nouă interpretare a motivului medieval faustic, sub semnul individualității
care triumfă.
Romantismul pașoptist 6

Între marii scriitori ai acestui curent literar, reținem nume ca: Novalis, Heine,
Hölderlin, Victor Hugo, Lamartine, Musset, Byron, Shelley, Leopardi, Poe și
Pușkin.

Rezumat

• afirmarea individualității, a originalității și a spontanității

• primatul sentimentului și a fanteziei creatoare în fața rațiunii
• expansiunea eului liric
• evadarea din realitate în fantezie (se caută spații compensatorii, se
întorc în trecut sau se cufundă în lumea visului).
• respingerea regulilor impuse de clasicism (Vezi §„Decalogul” cla-
sic)
• fascinația misterului și a excepționalismului
• interesul pentru mituri, simboluri, culoarea localã (folclor, trecut
istoric, natură), spații exotice, amestecul genurilor, speciilor și al
stilurilor
• specii literare: drama istorică și filosofică, meditație, elegie, ro-
manță

În proză
• personajele sînt exepționale și acționează în împrejurări exepțio-
nale
• naratorul este implicat afectiv, renunță la omnisciență
• stilul se remarcă prin originalitate și libertate de creație, reacție
împotriva rigorii clasice

5 Romantismul pașoptist
Schimbarea axei culturale în spațiul românesc se datorează contextului politic: Contextul social
Revoluția lui Tudor Vladimirescu 9 , Pacea de la Adrianopole 10 , iar consecin- determină
țele vor fi atît politice (Revoluțiile pașoptiste, Unirea Principatelor), cît mai ales apariția
culturale, prin asimilarea modelului romantic de filiera franceză. Toți repre- Romantismului
zentanții romantismului românesc, de la generația pașoptistă (Cârlova, Bo- pașoptist în
lintineanu, Alecsandri, Asachi, Heliade–Rădulescu, Kogălniceanu, Bălcescu, spațiul românesc

9. Revoluția lui Tudor Vladimirescu (1821) este sfîrșitul dominației fanariote și revenirea la
domniile pămîntene
10. Pacea de la Adrianopole (1829) înseamnă redobîndirea libertății comerțului românesc prin
suprimarea monopolului turcesc. Astfel, marii negustori și boieri cunosc Occidentul
Romantismul pașoptist 7

Ghica) la Eminescu (defazat în raport cu romantismul european, contemporan

cu primele manifestări ale poeziei moderne, anunțate de Baudelaire – „Florile
răului”, 1857) ilustrează fenomenul de adaptare, de autohtonizare în acord cu
idealurile sufletului național.

5.1 Trăsături
1. Exacerbarea sentimentului național, prin modelul Poetului–cetățean. Redeșteptarea
Scriitorii urmăresc redeșteptarea conștiinței naționale, prin reevaluarea națională
dacismului, prin retorismul cu intenție persuasivă din poezia ocazio-
nală. Reușesc într-o perioadă scurtă conturarea identității culturale a
literaturii: poetul îndeosebi devine un ales, pentru că formula lirică 11
este percepută ca superioară
2. Sinteza culturală pînă la formula unui „romantism cuminte–moderat” (P. Romantismul
Cornea) sau a unui „romantism clasic” (G. Călinescu), deoarece la noi, Biedermeier –
estetică romantică nu intră în polemică cu programul clasic, dimpotrivă: fuziune între
clasicismul îmbogățește romantismul, tocmai din cauza temei naționale clasicism și
și a dorinței de a sublinia specificul etnogenezei românești (mitul primu- romantism
lui „descălecat” – cucerirea Daciei de către romani)
3. Asimilarea ideilor liberale: egalitate, fraternitate, libertate
4. Retorism, reprezentativ pentru prima vîrstă a poeziei („dimineața poeți-
lor”)
5. Introducerea unor teme și motive literare noi după modelul romantis- teme și motive
mului occidental. Apar astfel teme că: istoria, natura, iubirea; iar ca specifice
motive: iubirea neîmplinită, iubita moartă, iubita în așteptare, ruinele, romantismului
mormîntul, fantoma, eroul în primejdie, Zburătorul, motivele imagina-
rului nocturn (luna, stele, noapte), patria în primejdie, poetul nefericit,
damnat, însingurat între semeni, timpul distrugător.
6. Adaptarea unor specii literare cultivate de poeții occidentali: elegia, me- apar specii
ditația, balada, poemul eroic, legenda s-au preluat din inventarul clasic: literare noi
oda, imnul, epopeea, fabulă, satira.
7. Formula poetică a confesiunii romantice este puțin folosită, iar maniera Mesianismul
de realizare – rudimentară – se înscrie pe linia autohtonizării roman- Poetului
tismului prin recuzita cadrului intim. Opțiunea scriitorilor pașoptiști
rămîne lirismul mesianic, revoluționar, inițiat de Victor Hugo: „Arta are
o misiune socială. Poetul răspunde de sufletul oamenilor.”

11. Scriitorii romantici sesizează capacitatea poeziei de a reprezenta idealitatea existenței, în

timp ce proza rămîne cantonată în cotidian realizîndu-se mai ales sub forma jurnalului de călă-
torie a memorialisticii abia sublimate, a fiziologiei, povestirea realistă cu funcție moralizatoare
- pretext pentru demascarea viciilor sociale.
Romantismul eminescian 8

Generația romantică post–pașoptistă reprezentată de Filimon, Odobescu,

Hașdeu, continuă programul artistic al romanticilor pașoptiști, fie pe linia
patetismului romantic (Hașdeu), fie prin îmbinarea imaginarului romantic cu
programul realist și clasic (Filimon).
Se constată o evoluție la nivelul limbajului artistic și al imaginarului.

6 Romantismul eminescian
Romantismul românesc nu își găsise încă Poetul exemplar, iar biografia lui
Eminescu întrunește toate datele geniului romantic: idealist, cu o sensibilitate
exacerbată, trăind o iubire nefericită, o dispariție prematură, ce a determinat
procesul mitizării început chiar cu primul studiu al lui Maiorescu.
În contextul literaturii europene, care consumase romantismul, Eminescu pare
un scriitor defazat, pe care însă îl ilustrează la un nivel poetic superior. Este
un romantic nu ca Lamartine, Musset (romantism sentimental minor), ci im-
pune profilul poetului încadrat de Virgil Nemoianu în High Romanticism,
ca Novalis, Tieck, Hoffmann, Nerval sau Poe. Este un romantism nocturn,
existențialist, mistic al genialității.

6.1 Trăsături
1. Preocupare pentru mit care devine punct de plecare, nu sursa poeziei Preocuparea
eminesciene, deoarece descoperă sensurile adânci ale mitului (Motivul pentru mitologie
geniului se transformă în mit prin asimilarea obsesiei nemuririi. Mitul
dacic dezvăluie nevoia romanticilor de a se întoarce la origini, într-un
timp al idealității, cu atât mai interesant cu cât exprimă și nevoia unei
descendențe ilustre capabile să motiveze atitudini existențiale în fața vie-
ții și a morții. Procesul de idealizare înregistrează inclusiv împrumuturi
sau contaminări mitologice prin invocarea și includerea în patrimoniul
național a unor structuri de origine diversă: Odin, Valhala, Diana etc.).
2. Natura sacralizată, omologată în valoare existențială cu Dumnezeu, vine natura este
să contracareze golul imens cauzat de teribila propoziție nietzcheeană: sacralizată
„Dumnezeu a murit”. Este investită cu atributul eternității (finalul poe-
ziei „Revedere”). Ca temă, se realizează prin motive specifice viziunii lui
Romantismul eminescian 9

Eminescu: arborele 12 , codrul, apele 13 , trestia, floarea albastră 14 , cerbul,

și prin reprezentări ale geologicului – muntele și dealul 15
3. Iubirea apare ca principiu generator de realitate 16 , dar și de armonie la iubirea este
nivelul Universului mare și al cuplului. Erosul are nevoie de un spațiu armonie
intim, ocrotitor pentru manifestare, iar opțiunile poetului sunt diverse:
natura sălbatică, odaia, trecutul, reveria. Erotica celebrează visul, amin-
tirea (expresii ale idealității romantice, nu concretul, pe care în sonete
îl ambiguizează cu un plan secund. În aceste condiții, principiul femi-
nin are prezență angelică cel mai adesea, inclusiv la nivelul portretului
serafic 17 (elementele constitutive ale acestuia se apropie de clișeu: ochii Clișee romantice
albaștrii, părul blond, mâini mici și reci, fața palidă, atitudinea medita- în portretizare
tivă sau naivă), în antiteză cu reprezentarea bărbatului demonic. Motive
tipice sunt: cuplul adamic, obsesia androginului 18 , iubita moartă sau
absentă, iubita demonică sau angelică, ploaia de flori 19
4. Interesul pentru Univers și vârstele sale îl apropie de marii romantici Cosmogonia
(Hugo din „Legenda secolelor” sau Byron din „Cain”). Universul stă sub
semnul nașterii și al morții ciclice, după cum se observă din amplele pa-
saje descriptive, cu valoare de cosmogonie și reprezentare a stingerii uni-
versale din „Scrisoarea I”. Spaimei colosale de moarte, Eminescu opune
în permanență, posibilitatea eternei renașteri. Timpul reversibil pare a fi
expresie a unei gândiri mitice, dilematice. Motivele specifice sunt: lună,
stele, cosmogonie, stingere universală, haosul primordial etc.
5. Condiția omului de geniu, cu valoare de mit, învestit cu atributul eter- omul de geniu vs.
nității atinse prin creație. Se definește ca în filozofia idealistă germană, omul comun
prin opoziție cu omul comun, prin încadrare iremediabilă în lumea efe-
meră, în vreme ce geniului îi aparține lumea ideală și capacitatea de a de-
păși realul prin transfigurarea acestuia. Imaginația nu poate compensa la

12. Arborele cunoaștere reprezentări ca teiul, salcâmul, plopul, are valoare de axis mundi,
exprimând nostalgia legăturii cu elementele cosmice primordiale
13. Au numeroase realizări (fântâna, izvorul, râul, lacul, balta, marea) deoarece sunt sursa
unei muzicalități discrete, difuze la nivel auditiv (reeditare a muzicii sferelor), prin curgere
sau izvorâre și spațiu de naștere și renaștere. Conform vechilor cosmogonii, Universul s-a
născut din ape
14. Motivul florii albastre este de sorginte livrescă, cu recurență în romantismul european
(Novalis, Leopardi)
15. Cu aceeași funcție mitică de axis mundi
16. Principiu cosmogenetic
17. Reprezentarea femininului are surse în idealul feminin popular și pașoptist, dar și în mito-
logia neguroasă a strigoiului, sub sumată aceleiași obsesii a nemuririi, fără să atingă terifiantul
din așa–numitul romantism gotic
18. Exprimă nevoia de restabilire a legăturilor cu patria cosmică, cu spațiul paradiziac
19. Ploaia de flori cu efluvii narcotizante facilitează intrarea în planul superior, al idealității,
adică al somnului „cale de inițiere în unitatea cosmică primordială” (Ioana Em. Petrescu)
Romantismul eminescian 10

modul absolut lumea reală, astfel încât apar atitudini pesimiste: „toate-s
praf, lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”. Toate realizările acestuia
sunt exemplare: cezarul, poetul, profetul, filozoful (sau poetul filozof
cu destin profetic), „bătrânul dascăl”, Luceafărul, îndrăgostitul demoni,
titanul, tânărul voievod
6. Dimensiunea temporală este structurată, în opinia Ioanei Em. Petrescu, Timpul
pe două niveluri „Timpul echinocțial”20 și „Timpul solstițial” 21 . Totuși, illo tempore [vezi
categoriile spațio–temporale rămân relative deoarece „lumea este repre- nota: 20]
zentarea mea”, de aceea omul poate scăpa de limite, constituind după
modelul demiurgic alternative 22 sau reiterând prin metempsihoză (re-
încarnare) un destin 23 . Mai multe motive din romantismul german pă-
trund în textele eminesciene: motivul umbrei 24 , motivului dublului,
motivul florii albastre, motivul prometeic, motivul luciferic etc.
7. Moartea, ca temă literară, presupune acceptarea propriei extincții, mo- tema morții
tivate de convingerea revenirii la matcă („Mai am un singur dor”, „Insula
lui Euthanasius”). În stilul sentențios al vechilor cosmogonii, poetul abo-
lește granițele dintre viață și moarte („moarte și viață, foaie în două fețe”);
dintre moarte și vis („vis al morții eterne e viața întregii lumi”). Umani-
tatea stă sub „geniul morții” („toți se nasc spre a muri / și mor spre a se
naște”) numai creația și erosul determină depășirea acestei limite onto-
logice
8. Istoria, temă romantică de recurență, cunoaște două realizări: una care istoria

20. Timpul echinocțial se poate suprapune lui illo tempore, propus de Eliade, adică este ne-
timp, nu se supune trecerii, sinonim cu eternitatea. În opera lui Eminescu este timpul în zodia
căreia se află natura și Universul mare – stele, luceferi, luna, evenimentele idealizate ale istoriei
(Dacia mitică idealizată; episodul Rovine), clipa iubirii (cu sinonime poetice ca „ora de iubire”
din Luceafărul; „noaptea bogată” din „Sara pe deal”), timpul copilăriei, durata geniului (opera
care transgresează „cercul strâmt” al omului comun)
21. Timpul solstițial corespunde izgonirii din Paradis deci este timpul curgerii, efemer, al is-
toriei degradate, al înstrăinării individului, reflectă societatea decăzută – partea de satiră din
„Scrisori”
22. Cum ar fi: cucerirea spațiului selenar în „Sărmanul Dionis”. Totuși, tentativa este sortită
eșecului din cauza pornirilor luciferice, prin identificarea plină de superbie a omului cu Dum-
nezeu – formula nu este rostită până la final, de aceea devine posibilă reabilitarea în alt timp și
în alt spațiu. Dan / Dionis este expresia perfectă a omului romantic, încrezător încă în puterea
Logosului și a visului, dar simțind fisurile lumii canonice, așa cum le-a identificat Nietzsche
23. De exemplu în „Avatarii faraonului Tla”, omul neagă orice limită
24. Se subsumează aceleiași obsesii a nemuririi. Sau exprimă, în alte texte, umbra luminoasă
(coexistența umbră–lumină, unde lumina este factor cosmogenetic. Vezi „roiurile luminoase”
din Preziua Genezei
Romantismul eminescian 11

se supune imperativelor epocii 25 (istoria națională) și alta –- universală,

care corespunde spiritului totalizator al poetului. I se subsumează mo-
tive adiacente cum ar fi: lumea ca teatru, (parada generațiilor și a civili-
zațiilor ca în „Memento mori), vanitas vanitatum” 26 , ubi sunt 27 , fortuna
labilis 28
9. Poetul propune două atitudini divergente în fața lumii materiale: ata- atitudinea
raxia 29 și atitudinea pesimistă 30 ; dar tinde mereu către lumea ideală / poetului față de
idealizată prin vis / visare / reverie. Adesea întreține ambiguitatea prin lume
structuri interogative de tipul: ”fost-au vis sau nu?”. Astfel se evidenți-
ază o structură dilematică, tipic romantică, pentru care granița nu mai
reprezintă o limită insurmontabilă.
10. Corespondențele romantice pornesc de la comuniunea omului cu spațiul omul este parte
în care trăiește și care îi simte acestuia dispoziția interioară; ființa este un din Univers
fragment din materia universală în care se regăsește totul. Prin urmare,
natura nu mai este subiect al poeziei ca în pastelurile lui Alecsandri, ci
devine expresia unei stări de spirit ca în „Sara pe deal”, unde eul vibrează
la unison cu marea ființă a lumii.
11. Opțiunea pentru categoriile estetice înalte: frumos, sublim, tragic, gran- categorii estetice
dios, feeric, dar condiția de inadaptat a romanticului generează și tona- pozitive
lități sarcastice, ironice, care completează viziunea asupra lumii
12. Speciile literare exprimă libertatea de creație a romanticului (poemul fi- specii literare ale
lozofic, elegia, meditația, pastelul cosmic și terestru, romanța) care nu romantismului
mai recunoaște puritatea clasică a genurilor și speciilor, propunând inter-
ferențe. Alte specii sunt din inventarul clasic: oda, idila, epistola, satira,
dar sunt trecute prin filtrul sensibilității romantice. Apare și interesul
pentru poezia cu formă fixă, sonetul și glosa.

25. Tendința de mitizare a istoriei naționale este încă vie în această perioadă, iar Eminescu
dorește să propună idealul Daciei – care transmite pe linia romantismului patetic idea vinii
tragice, atribuite Romei care a abătut Dacia de la destinul său. Deci, decăderea actuală este
urmarea unui blestem istoric, – ispășirea orgoliului de a ne numi „urmașii Romei” – paradis
autohton, și să construiască o epopee tragică a Mușatinilor
26. lat. = deșertăciunea deșertăciunilor; motiv de recurență în literatura română și europeană,
de inspirație biblică
27. lat. = unde sunt; exprimă decadența ființei umane văzute în succesiunea generațiilor.
Apare la Horațiu, apoi des în literatura medievală, celebră fiind balada lui Francois Villon
28. lat. = soarta nestatornică; motiv ce exprimă neputința omului de a face față neprevăzutului
29. Concepție filozofică din Antichitate care susținea că omul trebuie să tindă către o stare
perfectă de liniște sufletească prin detașarea de frământările lumii. Eminescu preia conceptul
din filozofia idealistă germană (Schopenhauer) lumea superioară a geniului este ataraxică
30. Concepție filozofică asupra vieții, care presupune lipsa de sens a lumii (Schopenhauer).
Ca scriitor romantic, Eminescu propune o evaluare ludică a unei lumi decadente, tributare
iremediabil dorinței de a trăi. Se consideră vinovat de a fi crezut într-o lumea goală de sens:
„în lume nu-i ferice” – „Stam în fereastra susă”
Prelungiri ale clasicismului și romantismului 12

13. Stilul dovedește maturizare poeziei românești și exigența unei conștiințe poezia
scriitoricești remarcabile. În poezia dintre 1867 – 1870 se resimt insufi- românească
cient asimilate elementele clasicizante și populare, pe linie pașoptistă; devine matură
între 1870 și 1876 / 1878 este perioada romantică a unei poezii imagistice,
de mare densitate a figurilor, cu migrația imaginilor dinspre abstractul
clasicizant al perioadei anterioare spre concret în poeme ca „Floarea al-
bastră”, „Călin – file din poveste”, „Memento mori”. Din 1878 și până la
finalul creației, înregistrează o etapă a „reclasicizării” la nivelul expresiei,
dar nu previzibil, ci în manieră proprie.
Meritul lui ca poet care a revoluționat limbajul artistic românesc se referă la Locul lui
capacitatea de inovație și adaptare la viziunea închegată a unei lumi romantice Eminescu în
în structură. literatura română

La nivel fonetic, atrag atenția fonetismele regionale * sau arhaice *, adesea

parte a unor figuri de sunet (aliterații, asonanțe, armonii imitative). Nivelul
morfologic înregistrează fluctuații în declinarea formelor nominale * prono-
minale * și în conjugarea formelor verbale*.
Nivelul sintactic este o formă de expresivitate prin frecvența inversiunii, depă-
șind retorismul de suprafață al pașoptiștilor, cu funcție de insistență. Apare
des, antepunerea epitetelor adjectivale sau gerunziale, în structuri șablon:
„mândrul soare, mândra lună” etc.

7 Prelungiri ale clasicismului și romantismului

7.1 Prezentare generală
Revoluția politică a lui Eminescu da naștere unui epigonism 31 , dăunător pen- precursorii lui
tru o literatură tînără cum este cea romană, iar revitalizarea limbajului poetic Eminescu sînt
se datorează unor nume ca St. O. Iosif, Octavian Goga sau George Coșbuc. Di- doar simpli
recția imprimată de aceștia nu se eliberează total de modelul eminescian, pe imitatori
care îl continuă creator. Modelul lor poetic va coexista cu direcția simbolistă
din care ia naștere poezia modernă.

7.2 George Coșbuc

Are marele merit de a aduce un suflu nou în lirica post eminesciană, dar ușu- concepție idilică
rința cu care versifică 32 îi subminează realizările poetice. Astfel, scriitorul va asupra satului

31. Cel mai cunoscut epigon al poetului este Alexandru Vlahuță, cel care a preluat doar con-
venția poetică, recuzita, nu și modul organic de a concepe imaginarul poetic
32. Vladimir Streinu vorbește despre „geniul horațian al versificației”
Prelungiri ale clasicismului și romantismului 13

fi perceput ca reprezentativ pentru o concepție idilică asupra satului, pentru

viziunea robustă, optimistă, solară, aproape clasică, prin cultul rațiunii și al
echilibrului.

7.2.1 Trăsături ale universului poetic

1. Preferința pentru lirismul obiectiv 33 .

2. Capacitatea de a concepe un univers echilibrat, apolinic, solar, al munci- univers apolinic
lor agricole 34
3. Capacitatea de a continua lirica patriotică pașoptistă, în formule bala-
dești și poezie epică 35
4. Idila este revalorificată prin adăugarea elementelor bucolice în tipar me- bucolicul
dieval

7.3 Octavian Goga

Tot venit din Transilvania este și Octavian Goga, numai că acest ardelean are lirism mesianic pe
un alt tip de structură poetică; propune un lirism mesianic, ce se naște din re- linia pașoptiștilor
torismul patetic al pașoptiștilor (de care îl apropie caracterul protestatar al liri-
cii, vechea concepție romantică a rolului social și național al poetului, revolta,
credința în izbăvire) și se călește la școală pesimismului eminescian (înțelege
rolul confesiunii, al mărturisirii, valentele doinei și ale bocetului). El declara
în acest sens:

„Eu, grație structurii mele sufletești, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie

să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului
din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se
transformă într-o trîmbiță de alarmă. Am văzut în scriitor un element dinamic,
un răscolitor de mase, un revoltat. Am văzut în scriitor un semănător de credințe
și un semănător de biruințe”

— „Mărturisiri literare” (1932)

33. Formula este propusă de G. Călinescu atunci cînd analizează tendința de obiectivare și
dramatizare a scenariului liric, într-o perioadă marcată profund de tonalitatea subiectivă și
retorismul romantismului eminescian. Astfel, poetul redă intensitatea trăirilor din mediul
rural prin folosirea vocilor lirice – convenții care pot reda dramatizat imaginea unui sentiment
trăit intens: iubire, ură, frustrare
34. Viziunea asupra poetului diferă. Unii îl consideră cîntăreț al satului: „Satul lui Coșbuc
cuprinde în el, la o potentă maximă, constantele specifice tuturor satele românești, sub un-
ghiul ideal de vedere” (Octav Sulutiu), chiar „mai românesc”, la nivelul materialului poetic
decît Eminescu (L. Blaga), în vreme ce pentru alții Coșbuc este un scriitor citadin pentru care
bucolicul, idila sînt fenomene de rafinare a sensibilității, reacție de apărare spirituală la blaza-
rea orașului (Vladimir Streinu), cu patetismul sincer al marilor momente ale vieții aflate sub
semnul datului și al firescului epopeic („Nunta Zamfirei”, „Moartea lui Fulger”)
35. Marian Popa propune formula lirismului exterior de tip baladesc
Realismul 14

7.3.1 Trăsături ale universului poetic

1. Poetul este vocea prin care toate relele lumii sînt prinse în Logos (cu- poetul este o Voce
vîntul biblic și tonalitatea profetică surprind asuprirea și anunță revolta
iminentă sau mîntuirea socială a unui veac întreg)
2. Scriitorul propune un alt sat: al ceremonialului de jale, al bejaniei după satul este unul al
o nouă Țară a Făgăduinței („Să ne mutăm în altă țară” - „Oltul”), pentru bejaniei
a scăpa de un nenumit blestem ancestral
3. Poetul trăiește liric drama romanilor din Transilvania, dar nu rămîne nici poetul se
la nivelul limbajului, nici la nivelul viziunii, un poet superficial, ocazio- identifică cu
nal, dimpotrivă: poezia lui atinge prin simbolism valențe metafizice („și drama românilor
Eminescu și Goga cîntă un inefabil de origine metafizică, o jale nemoti- din Transilvania
vată de popor străvechi, înveștmîntat în experiența crudă a vieții, ajuns
la bocet ritual, transmis fără explicarea sensului”)
4. Limbajul poetic oferă valențe noi antitezei romantice, topicii afective,
structurilor populare și religioase.

8 Realismul
8.1 Prezentare generală
Retorica romantică și imaginarul subiectiv dau naștere mai multor reacții artis-
tice cu valoare de replică, pentru că, după momentul marilor artiști, mișcarea
devine manieră și model estetic oficial, redus la forme retorice goale, la o li-
teratură sentimentală, cu valoare de convenție mic–burgheză, satirizată la noi
de Caragiale.
În Occident, apar replici în poezie (prin parnasianism și simbolism) și în proză,
prin realismul lui Balzac. Totuși, realismul nu poate fi redus la sensul de cu-
rent literar al secolului al XIX-lea, care a orientat arta spre lumea așa cum este,
ci are și un sens mai larg: referindu-se la capacitatea unui scriitor de a trans-
forma realul în sursă de inspirație și de a crea iluzia lumii care ar fi putut să fie.
Apariția sa ca model de scriitură narativă poate fi justificată și prin evoluția ști-
ințelor exacte, prin idealurile pozitiviste și deterministe – generatoare ale unui
anumit mod de a concepe lumea.
În Occident, momentul afirmării realismului coincide cu apogeul romantis-
mului, de aceea, pe lîngă atitudinea polemică, pe lîngă preocupările teoretice,
apar opere–sinteză, în care cele două curente coexistă atît la nivelul structurilor
narative, cît și al retoricii.
Reprezentanți sînt: Balzac, Stendhal, Flaubert, Gogol, Dickens.
Realismul 15

8.2 Trăsături
1. Atenția pentru mediul social și economic, capabil de a modela individul
transformat în tip. 36 Tipologia realistă nu este însă lineară, previzibilă,
pentru că personajul traversează un complex de transformare (compor-
tamentală, morală, caracterologică, ideatică etc.), depășind egalitatea cu
sine a personajului clasic. (Vezi §„Decalogul” clasic de la pagina 3) Spre
deosebire de personajul modern, pulverizat, personajul realist rămîne
un eu unitar în devenirea sa, iar protagonistul este suficient de puternic,
încît să ofere coeziune textului narativ. Angajarea sa socială și procesele
interioare constant supuse observației îl scot din zonele de previzibil ale
clasicismului și romantismului, ceea ce-i conferă complexitate și îl sal-
vează de la schematism.
2. Interesul acesta pentru mediu are consecințe asupra osaturii textului na-
rativ prin prezența a numeroase descrieri, 37 fie cu valoare de introducere
în temă, fie cu valoare de pauză descriptivă. Ele realizează evidențierea
relației om–mediu, cu dubla determinare: dinspre ins spre universul care
îl modelează (casa unui avar îl va reprezenta sub aspectele economiei ma-
teriale) și dinspre mediu spre individul modelat (marele oraș determină
creșterea ambiției a celor „homo novus” veniți să îl cucerească.)
3. Mediul este prezentat critic, dar atitudinea critică a realiștilor nu poate
fi dublată de evadarea în vis, visare, cum se întîmplă la romantici. Dim-
potrivă, scriitorii realiști caută explicația sau demontează mecanismul
social tarat și transformă banalul în subiect.

36. Tipul trebuie să fie caracteristic epocii, mediului. Dacă tipurile clasice sînt reprezentări a
ceea ce este imuabil pentru condiția umană, adică fără legătură cu spațiul sau cu timpul, tipu-
rile realiste se nasc datorită mediului. De exemplu, avariția lui moș Costache – realizare a unei
trăsături etern umane – este modelată de mentalitatea burgheză (dorința de a acumula capi-
tal, neîncredere în investiții și instituții bancare, credința în stabilitatea bunurilor imobiliare;
mentalitatea burgheziei redată de dictonul:homo homini lupus est, care degradează relațiile
familiale și conduce la înstrăinare), în timp ce avariția clasică nu este determinată social.
Balzac enunță cîteva principii ale scriitorului creator de tipologie realistă: „Descrie-mi vi-
zuina și-ți voi spune cine este animalul care o locuiește” (locuința se definește ca reprezentare
fizică exterioară, în mediu al sufletului uman); sau „Dați-mi o mănușă și vă voi reconstitui
personajul” (vestimentația este oglinda sufletului, a caracterului, și a poziției sociale).
37. Descrierea cu valoare de introducere în temă devine formula predilectă de incipit, alături
de clișeele narative care o justifică (călătoria cu trenul, adunarea personajelor cu prilejul unui
eveniment „monden” sau al jocurilor de societate). Apar descrieri ale locurilor (geografii exte-
rioare simbolice, cum ar fi satul din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu sau strada – „( …) carica-
tură în moloz a unei străzi italice” din romanul „Enigma Otiliei”; motivul drumului modelează
în mai multe opere realiste românești iluzia realității), ale interioarelor, (geografii interioare
simbolice în sensul materializării tipului de sensibilitate reprezentat de personajul stăpîn al
casei/ camerei; odaia romantică sau simbolistă nu mai are nuanțe intimiste, dimpotrivă, ex-
plică socialul) și tip portret (fizicul redă determinismul social)
Realismul 16

4. Opera trebuie să convingă lectorul că cele relatate s-ar fi putut întîmpla,

ca universul ficțional nu violentează legile fizice și social–economice ale
lumii reale (tehnica faptului divers, împrumutat din domeniul jurnalis-
tic), de aceea reprezentarea trebuie să fie veridică, verosimilă 38 și lipsită
de idealizare.
5. Universul ficțional stă sub semnul coerenței, 39 al inteligibilului
6. Romancierul pare o altă ipostază a savantului capabil de observație sis-
tematică (metoda apropiată de cele ale științelor), pînă cînd, din mate-
rialul adunat, ajunge să selecteze, elemente semnificative (tehnica deta-
liului semnificativ). Ipostazierea scriitorului ca oglindă ce reflectă fără
a deforma realitatea determină o perspectivă narativă caracterizată prin
obiectivitate, omnisciență, focalizare zero, heterodiegeză, pentru că na-
ratorul devine reprezentare în mic a Demiurgului. În aceste condiții,
este firească opțiunea pentru un stil sobru, impersonal, 40 ce tinde spre
concizie și claritate 41
7. Temele principale vor fi culese din mediul analizat și îl vor reprezenta
exemplar: viața orașului (cu cele două variante: tîrgul și metropola), ob-
servarea ascensiunii sociale (ilustrate prin tipologia arivistului), mizeria
(din mahala sau din cătune), viața satului, erosul – adesea dictat de de-
terminări economice, înstrăinarea de sine (justificată social, economic
sau ereditar)
8. Interesul pentru ceea ce se petrece, pentru ceea ce este real explică spe-
ciile cultivate (schița, nuvela, mai ales nuvela de analiză psihologică, ro-
manul, drama și comedia) și evitarea liricului, perceput ca perimat de
estetica romantică.

Rezumat
Naratorul

• Naratorul este omniscient (știe tot ce se întîmplă în mintea perso-

najelor) și omniprezent (este prezent peste tot, capabil să relateze
din spații diferite și timpuri diferite concomitent) și detașat (el nu

38. Opera tinde să concureze starea civilă (Balzac)

39. Coerența elimină neprevăzutul, lovitura de teatru, surpriza, fiind preferată intriga simplă
40. Spre deosebire de romantici, mereu implicați, recunoscîndu-și implicarea permanentă în
operă. Prin urmare, stilul scriitorului romantic va fi marcat de strălucirea oratoriei
41. Stendhal visa să imite Codul civil, ca lipsă de implicare și calofilie. La noi, Rebreanu trans-
formă anticalofilia într-un punct programatic: refuză sistematic „frazele frumoase” în favoarea
exprimării exacte, a mesajului direct, realizat prin „expresia bolovănoasă, neșlefuită”, antici-
pînd consemnarea „nudă, ca într-un proces verbal” a lui Camil Petrescu
Realismul 17

este personaj în acțiunea pe care o relatează, ci relatează din „ex-

teriorul” universului ficțional)
• Perspectiva narativă (unghiul din care se povestește) este obiectivă,
nararea se face la persoana a III-a

Personajul

• Este tipologic (aparține unei anumite categorii sociale sau morale,

iar acest lucru este reliefat în text prin accentuarea unei singure
trăsături de caracter: avarul (zgîrcitul), femeia adulteră, bărbatul
încornorat, ticălosul, arivistul etc.)
• Este surprins în mediul în care trăiește (adică este o legătură între
statutul personajului și mediul din care face parte (un personaj
sărac va fi plasat întotdeauna la periferia orașului într-un mediu
sărăcăcios)
• Este surprins în relațiile cu alte personaje (acțiunile pe care le face
îl definesc și îi întregesc portretul)

Tehnica specifică

• Tehnica detaliului semnificativ (adică detaliile din descrierile rea-

liste sînt făcute cu un scop precis pentru a transmite un mesaj, fie
despre mediu, fie despre personaj)

Lumea din textele realiste

• Este omogenă (funcționează foarte bine și nu exista discrepanță în

ea)
• Este condusă după legi proprii, bine stabilite, care dacă sînt încăl-
cate creează dezordine și duc la pedepsirea personajului
• Veridicitatea este specifică acestui curent literar (se creează iluzia
că asemenea lumi pot exista cu adevărat)

Intenția scriitorului

• Este de regulă moralizatoare (adică vrea să transmită un mesaj din

punct de vedere moral)
• Atitudine critică față de societate (fresca socială)
Parnasianism 18

9 Parnasianism
9.1 Prezentare generală
Mișcarea poetică avînd acest nume apare în jurul anului 1850, cînd un grup
de poeți francezi observă caracterul afectat, lipsit de expresivitate și marcat de
subiectivism fără substanță. Pentru a inova, propun o poezie rece, impersonală
a influențelor livrești, de unde și impresia de prețiozitate și artificială. Numele
acestei școli poetice vine de la muntele Parnas, consacrat muzelor în mitologia
greacă și s-a impus datorită culegerii de poezii „Le Parnasse Contemporaine”
din 1866.

9.2 Trăsături
1. Scoaterea contingentului din sfera artei (Teoria artei pentru artă)
2. Elitism ostentativ, teme și motive livrești, erudite (mituri, exotism, trans-
formarea artei în obiect poetic 42 , estetism exacerbat, cultul metalelor și
al pietrelor prețioase, rafinament)
3. Evitarea confesiunii sentimentale a romanticilor din dorința de a părea
cît mai obiectivi
4. Opțiunea pentru lirismul obiectiv impersonal (ut pictura poesis)
5. Selecția termenilor care constituie un vocabular poetic elegant, prețios,
livresc, de aici cultivarea neologismului ca instrument poetic
6. Căutarea rimelor rare și conservarea versificației tradiționale din dorin-
ța de a dovedi rafinament și de a demonstra statutul suprem al artei în
raport cu natura, astfel încît artificiul să anihileze răul din natură
7. Impune convenția lectorului avizat, cu bagaj cultural suficient de bogat
pentru a recepta simbolurile obiective
8. Opțiunea pentru poezia cu formă fixă (sonete, rondele, triolete)

9.3 Reprezentanți
Le Conte de Lisle, Th. Gautier (parțial Baudelaire), Alexandru Macedonski 43 ,

42. Contemplarea și descrierea obiectului estetic este o temă tipică acestei orientări poetice,
reprezentativ rămîne pentru orientarea autohtonă „Rondelul cupei de Murano” de Al. Mace-
donski. Critica literară vede în pastelurile lui Alecsandri expresia unui „parnasianism înainte
de parnasianism”, prin formulările poetice pretențioase, căutate, grațioase – „șopîrlă de sma-
ragd”
43. Macedonski se înscrie doar aparent în mișcarea parnasiană deoarece poetul alege formu-
lele poetice fixe, lexicul prețios, dar viziunea este romantică în ciclul Nopților și simbolista în
rondeluri. Îl apropie de Parnasianism și ținuta lui poetică, marcată de iluzia apartenenței la o
aristocrație a spiritului
Simbolismul 19

Ion Barbu 44 , Ion Pillat 45

10 Simbolismul
10.1 Prezentare generală
Prima vîrstă a poeziei moderne, simbolismul aduce, în primul rînd, o schim-
bare de paradigmă poetică și un inventar poetic diferit, atît la nivelul structu-
rilor, cît și al imaginarului. Mimetismul clasic și sentimentalismul retoric al
romanticilor sînt înlocuite de perspectiva interiorizată, de sugestie și simbol.
În Europa, simbolismul este expresia așa–numitului „mal du siècle”, generat de
civilizația citadină modernă, cu angoase, periferii, și conștiința tragică, acută,
a inechității sociale. Ca și celelalte vîrste culturale, simbolismul românesc este
eterogen, inegal, amestecat cu romantism, parnasianism și expresionism. La
noi apare într-un mediu cultural al periferiilor, al marginalilor, prin urmare
este generat de frustrarea unui model dominant, oficial. Reprezentativ rămîne
cazul Macedonski, aflat, pe nedrept în umbra modelului Eminescu, pe care
paradoxal îl continuă, atunci cînd demasca viciile „tîmpitei burghezii”, această
regiune de coțcari”. Spiritul de frondă al epocii neagă structurile epigonice,
în fapt, producția poetică a fost marcată de modelul Eminescu, revendicat de
Dimitrie Anghel sau Ștefan Petică drept precursor46 .

44. Ion Barbu, într-o primă etapă a creației, îmbină procedeul pictural al parnasienilor cu
intenția simbolizatoare și cu dionisiacul expresionist
45. Ion Pillat se impune prin recuzita poetică a primei perioade, însă este reminiscența livrescă
a unui mare cititor de poezie europeană
46. Elementele de conținut ca somnul considerat realitate semnificativă, scenariul scuturării
florilor (resemantizat), reminiscențe ale elegiei eminesciene (dorul, jalea, melancolia), imagi-
nea fantomatică a instanței feminine, alternanta lumină – întuneric
Simbolismul 20

10.2 Trăsături
1. Utilizarea simbolului 47 definit ca tot ceea ce înlocuiește și reprezintă
altceva prin intermediul sugestiei și a sinesteziei 48
2. Aspirație spre o lume aflată dincolo care poate fi explorată prin intuiție,
și nu prin mijloace raționale
3. Abolirea descripției, 49 elocvenței a epicului eticului și subiectului
4. Prezența corespondentelor 50
5. Citadinul ca formă de alienare aduce în poezie spleen-ul, o neliniște me-
tafizică și fizică, nu romantică. Apar motive specifice: parcul solitar, ci-
mitirul, tînăra suferind de boli ale acestui spațiu (TBC, nevroză), gră-
dina și odaia ca toposuri ale domesticului, păsări decorative (păunii, le-
bedele), statui pe care se lasă apusuri decadente, havuzuri
6. Poezie în mare măsură olfactivă, evocă efluviile parfumate ale unei lumi
decadente și rafinate: parfumul de roze, 51 declin în care sălășluiește beția
cea rară; apar flori rafinate sau umile (nalbe, mărgărint, iasomie, brîn-
dușe etc., dar obligatoriu parfumate.
7. Este o lirică a evaziunii, a călătoriilor spirituale în spații vagi, depărtate 52

47. Paradoxal, simbolul nu este apanajul simboliștilor; îl regăsim și la romantici, cu funcția

de a explica, de a exemplifica. De exemplu, simbolul florii albastre, poetul–pasăre. La sim-
boliști, însă, apar adesea simboluri obscure, neconvenționale, veritabile, cum ar fi ghețurile
polare la I. C. Săvescu, somnul urșilor la pol, zborul corbului (Bacovia), păianjenul de aur (M.
Demetriade), flori de sînge (Al. Obedenaru). Unele elemente de recuzită se grupează în veri-
tabile scenarii simbolistice, cum ar fi răspîndirea unui parfum, scuturarea petalelor de floare
(reprezentare suavă, chiar feerică prin caracterul spectaculos, baroc al morții)
48. Sinestezia traduce unitatea secretă a lumii, așa cum ea scapă omului obișnuit, dar este
accesibilă poetului. Se realizează în planul subiectiv, al echivalențelor senzoriale. Se referă la
asocierea spontană a unor senzații de natură diferită care par să se potențeze reciproc. Rodica
Zafiu consideră că adevăratele sinestezii sînt rare fiind de regulă, rezultatul unei viziuni esteti-
zante asupra naturalului. Baudelaire le definește poetic drept „metamorfoză mistică a tuturor
simțurilor mele topite într-unul singur” („Toute entiere”). Exemple: „dulce larmă” (D. Anghel),
„parfumul palid al rozei” (N. Davidescu), „cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome”
(D. Anghel), „orchestra de senzații” (M. Demetriade); „Într-un amurg de toamnă orchestrată/
În violet, /În alb/ În roz/ Și-n bleu”; „Primăvară…/ O pictură parfumată cu vibrări de violet” (G.
Bacovia)
49. Ut musica poesis, nu ut pictura poesis
50. Dacă în romantism corespondentele exprimă integrarea în marele Tot, consubstanțialita-
tea, în simbolism, corespondența redă stabilirea unor raporturi de echivalență poetică între
interior și exterior, între realitatea obiectivă și metarealitate, între senzație de natură diferită:
ochii ascultă și urechile văd. Se obține implicit un alt mod de a percepe lumea, pentru că
poezia nu spune, nu explică, ci sugerează, adică exprimă implicit)
51. Încărcată de simbolistică mistică (în tradiția creștinismului catolic)
52. Mări exotice, toposuri ale lumii grecești: Lesbos, Corint; ale măreției antice: Babilon,
Ninive; ale exploratorilor: Polul, Lumea Nouă – New York, Boston
Simbolismul 21

inaccesibile geografic 53 . Uneori, mai rar la noi, evaziunea se produce în

„Paradisurile artificiale” 54 , rezultate din consumul unor substanțe sau al
alcoolului, cu lungă carieră în lirica bacoviană
8. Noi realizări ale feminității: fecioare boticelliene (Ștefan Petică – „Fe-
cioarele în alb”), alături de tragicele magdalene, fecioara pală, desple-
tită, atrasă de morbid; în formularea lui Mihail Petroveanu, „edulcorată
și clorotică”.
9. Tema morții realizează o viziune nouă asupra lumii: o lume a sfîrșitului,
a decăderii (lirica bacoviană), a damnării ființei umane, dar salvarea se
poate realiza, măcar iluzoriu prin paradisul rozelor – o Arcadie vegetală,
expresie poetică a nostalgiei paradiziace
10. Viziune estetizantă asupra naturii care capătă aspect de stampă japo-
neză, întrucît visează la parfumul florilor și la grațiozitatea bibelourilor;
artificialitatea în limbaj se manifestă prin căutarea neologismului rar,
considerat o piedică în decriptarea textului (sepulcre, vesperal)
11. Predilecție pentru nuanță, evanescent, imprecis, clarobscur, inefabil
12. O nouă percepție asupra temporalității, prin surprinderea unui instanta-
neu din devenirea temporală (scuturarea unei roze, stingerea acordurilor
unor melodii, zborul unor corbi)
13. O natură antiidilică, anticoșbuciană: păsări sugerînd prin colorit și glas
sfîrșitul; toamna cu ftizie, în noroi, copaci care „oftează”; frunze care „cad
grele udate”; ploi malefice distructive corespunzînd plînsului sfîșietor al
ființei torturate de vină ancestrală de a se fi născut; bocet funerar; primă-
veri noi pe „dureri vechi”; veri – pepinieră de cadavre și mirosuri mefitice;
plîns de cobe, lupi mesageri ai agoniei și ai insecurității.
În mijlocul acestei nopți valpurgice, omul poetic bacovian se manifestă pe mă-
sură: rîde hidos, vagabondează în speranța găsirii unui spațiu benefic, tre-
mura, plînge, geme, se teme de toți și de toate, este bănuit că ar fi atacat (cu
sensul bolnav de ftizie), își prezice sfîrșitul tragic: „Azi moare poetul/ În bra-
țele tale tușind”, implora uitarea și extincția, așteaptă să se neantizeze odată cu
lumea, bate înverșunat în geamul unei iubite - femeia cu „față de mort”, care
nu are puterea de a-și alina propriile dureri
14. Orașul bacovian este epurat de tihna idilică a provinciei, iar locuitorii
săi sînt indivizi eșuați, robotizați, cu mișcări contorsionate, iremediabil
orfani, „ființe fără rost, fără cauză, și fără necesitate” (J. P. Sartre)
15. Camera bacoviană este o scenă de paradă pentru spaimele colosale ma-
terializate în vedenii, în stihii terifiante, fereastra „poema de plumb și

53. „ … prea departe/și prea pentru mult timp pornești” – I. Minulescu

54. Macedonski vorbește de „opiumul uitărei”
Simbolismul 22

scîntei” pecetluiește recluziunea, este un decor care trezește nevoia eva-

ziunii, iar proximitatea „satanicei ore” generează o frică animalică
16. Muzicalitatea este însușirea intrinsecă a universului simbolist. Formele
diverse prin care se realizează demonstrează tocmai atenția de care se
bucură. Astfel, putem vorbi de o muzicalitate realizată la nivelul recu-
zitei, fie prin prezenta instrumentelor muzicale (viola, vioară, pianul,
violoncelul, piculina, fanfară), fie prin valorificarea dimensiunii sonore
a cadrului natural 55 . Aluzii muzicale devin manifeste la nivelul elemen-
telor paratextuale, cum ar fi titlul ce face trimitere la o specie din sfera
muzicii („Serenada muncitorului”, „Marș funebru”, „Romanță pentru mai
tîrziu”) sau la tonalități cu ritmuri muzicale („Largo”, „Piano”). Apar și
procedee la nivelul discursului care dau naștere sugestiei muzicale do-
rite: aliterația, asonanța, rimele masculine sau feminine, repetițiile (cu
forma specifică a refrenului), paralelismul sintactic etc. Muzicalitatea
exterioară se realizează prin armonii limitative, prin cuvinte onomato-
peice.
17. Sugestia se naște din capacitatea scriitorilor de a sesiza faptul că logica
realului și „logica poeziei” 56 diferă, iar limbajul corespunde doar parțial
mesajului ce trebuie transmis către cititor, astfel încît rațiunea să întîl-
nească emoția. În aceste condiții, capacitatea scriitorului de a oferi struc-
turi echivalente poetic și de a construi imprecizia devin unități de măsură
ale artei. În concepția Rodicăi Zafiu, principalul mod de realizare a su-
gestiei se identifică cu producerea ambiguității prin nedeterminare, 57
prin cuvinte cu sens abstract, 58 prin perifraze sau aluzii, 59 prin incer-

55. Natura nu mai cîntă ca în universul idilic eminescian prin ape, foșnet de frunze, dimpo-
trivă: emite sonorități puternice (bocetul, hohotul, țipătul), care duc spre o natură antropo-
morfizată dilematic, de viziune expresionistă la Bacovia („crengile schelete”). (Vezi §Roman-
tismul eminescian, §§Trăsături, punctul 2, de la pagina 8) Natura simbolistă, adesea trans-
formată de om în parc sau grădină, poate fi sursa de armonie sau de disonanță prin scîrțîitul
ramurilor, foșnetul frunzelor, căderea ritmică a picăturilor de ploaie, pocnete apropiate sau
îndepărtate prin șoapte sinistre
56. Sintagma îi aparține lui Macedonsky și dă titlul ului articol–program, „Despre logica po-
eziei” (1880). Articolul a stîrnit reacții dure, cînd Macedonsky a afirmat că specificul acestei
logici este tocmai…ilogicul, absurdul
57. Nedeterminarea se naște prin folosirea de numeroase pronume și adverbe nehotărîte
58. Cum ar fi substantive nume de stări: tristețe, îndoială, spaimă; substantive denumind
realități subiective (gînd, suflet, pace, ideal, vis)
59. Ca forme de a evita numirea directă a obiectului. De exemplu, la D. Anghel, nu apare
numele Ofelia, ci este redat prin perifraze poetice: blîndei lui amante, nebunei lui amante
Simbolismul 23

titudine,60 prin elipse 61 și suspensie, 62 prin metafore sau prin efectele

sonore 63 .
18. Inovații formale: introducerea versului liber – experiment poetic născut
din nevoia de a schimba limbajul poetic și în aspectul prozodic.

10.3 Rezumat

• este definită ca „arta de a simți”;

• se adresează în exclusivitate sensibilității, iar obiectul poeziei îl
constituie stările sufletești nedefinite;
• atmosfera lirică este una apăsătoare, dezolantă, creatoare de neli-
niște și spleen, de tristețe;
• principalul mijloc de exprimare artistică este simbolul, corespon-
dența și sinestezia;
• se pune accent pe muzicalitate prin: repetiții, refrene, eufonii,
enumerații; muzicalitatea creației simboliste se construiește fie
prin prezenta instrumentelor muzicale, fie prin muzicalitatea in-
terioară a versurilor (prin verbe sau interjecții auditive);
• se cultivă versul liber, strofa asimetrică, ritm variabil.
• raportul dintre simbol (semn, cuvînt) și eul poetic care nu este
exprimat, ci sugerat, așadar sugestia este o manieră artistică obli-
gatorie a creației simboliste;
• tema generală o constituie starea confuză și nevrotică a poetului
într-o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să
înțeleagă și să aprecieze nivelul artei adevărate; alte teme și motive
simboliste: orașul de provincie sufocant, natura ca stare de spirit,
anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de materie, iubirea sîcîi-
toare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea dezolantă,
motivul apei ca substanța erozivă, motivul instrumentelor muzi-
cale, motivul cromatic, olfactiv, etc.
• poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufle-
tești specifice acestui curent literar: tristețea, dezgustul, oboseala
psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate fiind sugerate

60. Incertitudinea se realizează prin adverbele parcă, poate prin prezentarea mai multor ipo-
teze: („Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate”), prin exclamații și inte-
rogații fără răspuns („O, tu, cine erai?/ Cine-ai fost tu?”)
61. Elipsa înseamnă omiterea unor părți din enunț, care pot fi reconstituite de cititor
62. Suspensia este întreruperea enunțului cu continuare previzibilă, dar nu în termeni exacți.
Apare atît de des, încît punctele de suspensie devin o adevărată manieră la poeții simboliști
63. Simbolismul fonic creează efecte de sens vagi, evocative
Simbolismul 24

prin simboluri, fără a fi numite;

• corespondența dintre cuvintele–simbol și elementele din natura
este principalul procedeu artistic de construire a poeziilor simbo-
liste. Trăsăturile obiectului din natura sugerează stările interioare
ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol ”plumb” are drept cores-
pondent un metal greu, de culoare cenușie, maleabil și cu o so-
noritate surdă care simbolizează stările sufletești sugerate de tră-
săturile acestui metal: greutate sufletească, angoasă, instabilitate
psihică, claustrare într-un spațiu fără soluții de evadare;)
• preferința pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;
• cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu pu-
tere de simbol, fie sugerata prin corespondente;
• olfactivul se manifesta prin mirosuri puternice;
• sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea con-
comitentă a mai multor percepții diferite (sunet, culoare, parfum)
și trezirea simultană a simțurilor;
• versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea
poetică, prin repetiția cromatică, olfactivă sau muzicală a simbo-
lurilor.