Luceafărul I

Tema și viziunea
Introducere
• Poemul a apărut în anul 1883, în „Almanahul” Societății Academice
„România Jună” din Viena, fiind reprodus ulterior în „Convorbiri literare”.
• Principala sursă de inspirație a poemului este basmul românesc Fata în
grădina de aur, inclus într-un memorial de călătorie al lui Richard
Kunisch.
• Eminescu valorifică inițial acest basm într-un poem intitulat Fata-n
grădina de aur, dar modifică finalul.
• Poemul este prelucrat în cinci variante, între 1880 și 1883, schema epică
devenind un pretext alegoric al meditației romantice asupra condiției
omului de geniu.
Surse
Poetul valorifică:
• Surse folclorice (basmele prelucrate: Fata-n grădina de aur, Miron și frumoasa fără corp,
mitul zburătorului);
• Surse filozofice (antinomiile dintre geniul și omul comun, din filozofia lui Arthur
Schopenhauer).
• Arthur Schopenhauer a fost un filosof german, important pentru romantism în general.
Acesta consideră că principiul existenței este voința de a fi (forța care animă tot ce
există). Voința se manifestă în formele eterne ale lucrurilor (cum ar fi speciile). Indivizii,
supuși trecerii, sunt doar accidente ale devenirii continue a lumii. În acest context, geniul
se detașează de insul comun, pentru că-și neagă natura de om (=accident).
„Recunoscând identitatea metafizică a tuturor ființelor, geniul cade în apatie și izolare. El
devine inapt de a mai gândi în comun cu ceilalți, și oamenii, zdrobiți de superioOpera lui
Mihai Eminescuritate, adică de lărgirea sferei sale de gândire, îl ocolesc.” (G. Călinescu,)
Temă și viziune
• Cea mai veche interpretare a poemului îi aparține lui Eminescu însuși,
care nota pe marginea unui manuscris:
„În descrierea unui voiaj în Țările Române, germanul K. (Kunisch)
povestește legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înțelesul
alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici moarte și
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici
e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc.”
Compoziția
• Alternanța planurilor cosmic și terestru, corespunzătoare opoziției
dintre omul de geniu și omul comun; planul cosmic, celest, este
spațiul simbolic al ființei nemuritoare, iar planul terestru este spațiul
simbolic al condiției umane.
• Simetrie compozițională: cele două planuri interferează în prima și în
ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul terestru
(iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este consacrată
planului cosmic (călătoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).
Incipitul
• Se află sub semnul basmului – este fixată o atmosferă de basm prin
formula specifică: „A fost odată ca-n povești”;
• Timpul este mitic;
• Portretul fetei de împărat: unicitatea (superlativul absolut de factură
populară „o prea frumoasă fată”); puritate și predispoziție spre
înălțimile astrale (comparațiile „Cum e fecioara între sfinți/ Și luna
între stele”).
Partea întâi
• O splendidă poveste de iubire – povestea fetei de împărat și a visului său de iubire
absolută.
• Iubirea se naște lent din starea de contemplație și de visare, în cadru nocturn,
configurat prin motive romantice (luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda)
• Fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul absolut simte nevoia compensatorie a
materialității.
• Iubirea fetei are un accent de cotidian, sugerat atât de construcția simetrică „Îl vede
azi, îl vede mâni”, cât și de limbajul de factură populară „Astfel dorința-i gata”.
• În antiteză, iubirea profundă a Luceafărului are nevoie de un lung proces de
„cristalizare”: „El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata”.
• Apariția iubirii este susținută de mitul zburătorului: „Și pas cu pas în urma ei/ Alunecă-
n odaie”.
Prima „chemare” - îngerul
• Atracția îndrăgostiților unul pentru celălalt este sugerată mai întâi de o
chemare, care ilustrează dorul și puterea sentimentului: „O, dulce-al
nopții mele domn,/ De ce nu vii tu? Vină!”.
• Luceafărul „renaște” („Și m-am născut din ape”) luând chipul unui „tânăr
voievod”, „un mort frumos cu ochii vii”. Luceafărul apare în ipostază
angelică, are o frumusețe construită din contraste, conform canoanelor
romantice: „păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feței străvezii”.
• Fata de împărat refuză să-l urmeze; percepe incandescența din ochii
Luceafărului ca semn al glacialității: „Străin la vorbă și la port,/ Lucești
fără de viață,/ Căci eu sunt vie, tu ești mort,/ Și ochiul tău mă-ngheață”.
A doua „chemare” – demonul
• Chemarea are forma unui descântec: „Cobori în jos, luceafăr blând,/
Alunecând pe-o rază”.
• A doua „renaștere”, pentru iubire, este circumscrisă demonicului, potrivit
percepției fetei: „O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată.”
• Imaginea se înscrie în canoanele romantismului: părul negru și „negrul
giulgi” contrastează cu „marmoreele brațe”, iar paliditatea feței cu „ochii
mari și minunați” ce „lucesc adânc, himeric”.
• Semnele dorinței de absolut (lucirea ochilor) sunt percepute de fată ca
atribute ale morții: „Și ochii mari și grei mă dor,/ Privirea ta mă arde”.
Concluzie

• Din iubire, Luceafărul acceptă supremul sacrificiu cerut de fată. Dacă fata/omul
comun nu se poate înălța la condiția nemuritoare, Luceafărul/geniul este capabil, din
iubire și din dorința de cunoaștere absolută, să coboare la condiția de muritor: „Da,
mă voi naște din păcat,/ Primind o altă lege;/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi să mă
dezlege”. Cuplul se desface, fata care contemplă se retrage în cămările castelului, iar
Luceafărul pornește în călătoria sa; ulterior, cei doi se vor regăsi în cupluri noi.
• Dialogurile sunt importante pentru că în interiorul lor este formulată tema
fundamentală a întregului poem: alteritatea ontologică formulată și întărită de fată:
„Străin la vorbă și la port/ Lucești fără de viață”, „Privirea ta mă arde”.
• Drama se naște pentru că cei doi cred că pot înfrânge prin iubire bariera existențială
care îi desparte.