„Luceafărul” – eseu

I. Încadrare în romantism
1. „Luceafărul” = poem-sumă (Tudor Vianu: dacă întreaga operă a lui Eminescu s-ar pierde, în afară
de „Luceafărul”, acest lucru ar fi sufiecient pentru a reconstitui universul poeziei eminesciene;
2. Conceput ca o alegorie – geniul – model romantic (preluat de Eminescu), particularizat, având
ca substrat filosofic pesimismul schopenhauerian;
3. Condiția omului de geniu – ilustrată de Hyperion (nemuritor, atemporal, lume astrală, atras de
farmecul unei iubiri pământene = are o demnitate excepțională, care este, în același timp, o sursă
permanentă de durere; „nemuritor și rece” – alcătuire morală abstractă, în care se frâng elanurile de
iubire; genialitatea este sugerată prin statutul ontologic diferit de al fetei de împărat; distanța, „sfera” ca
metaforă care se opune „cercului”, imaginea stelei călăuzitoare, marea ca spațiu al nemărginirii (+alte
imagini ale nemărginirii din prima parte).
4. Iubirea romantică – imposibilă, „peste fire”, prezentată ca „infinit nesațiu”, „aspirație fără fund”
(Tudor Vianu) – explică steaua ca obiect al iubirii; fata de împărat, se individualizează, iese din sfera
comunului prin visul său de iubire absolută, sufletul său este însă contradictoriu: în aceeași măsură este
atrasă de aspectul spontan, impulsiv și senzual, al iubirii.
5. Atmosfera de basm, prezența fantasticului, cadrul de baladă care susține lirismul poemului –
caracterizează specia poemului romantic.
II. Dezvoltarea temelor
6. Comentariul primei părți: povestea de iubire indică diferența dintre omul comun – omul
excepțional, superior = drama se naște din faptul că cei doi cred că pot învinde bariera existențială care îi
desparte; motive cu ajutorul cărora se conturează lumea terestră – spațiul simbolic al condiției umane;
nemurirea – fata o percepe, paradoxal, ca formă a morții și a demonicului („mort frumos cu ochii vii”);
7. Comentariul celei de-a treia părți: Demiurgul dezvăluie esența Luceafărului, i se adresează cu
apelativul „Hyperion” pentru că este singurul care îi cunoaște adevărata identitate); pastelul spațiului
cosmic + imaginea genezei continue = lumea cosmică a ființelor și tiparelor eterne; structura statică și
ierarhică a lumii – Platon, preluată de Schopenhauer (Tudor Vianu: - „în formula morală eminesciană au
fuzionat adânc elementele romanticii germane cu ale înțelepciunii antice”).
III. Structură și compoziție
8. Titlul – steaua – simbol al iubirii nestinse, ideale;
9. Opoziția omul superior – omul comun este sugerată și de planurile compoziționale ce imprimă
poemului o structură simetrică;
10. Lirica „măștilor” (vezi N. Manolescu, Vianu);
11. Antiteza romantică.
IV. Concluzie
„Luceafărul” – un poem care depășește cadrele romantice, actual, despre dualitatea ființei
umane din toate timpurile (în ce constă aceasta? vezi Manolescu).