Ion Heliade Rădulescu- născut pe 6 ianuarie 1802 la Târgoviște și decedat pe 27 aprilie 1872

la București, a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și
primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultură română prepașoptistă.
Acesta își începe studiile în 1815 la Școală grecească de la Academia Domnească, iar peste trei
ani merge la școala românească de ingineri hotarnici de la Colegiul Sfântul Sava, deschisă de Gheorghe
Lazăr. În 1820 Gheorghe Lazăr îl asociază că profesor-ajutor de aritmetică și geometrie, cu un salariu
de 100 de lei pe lună. Între 1822-1829 Heliade devine succesorul lui Gheorhe Lazar la conducerea
Colegiului Sfântul Sava, după retragerea acestuia și va preda cursuri de aritmetică rațională de
geometrie și trigonometrie, de algebră, de geographiă matematică sau astronomie
În lingvistică, a promovat italienizarea vocabularului şi simplificarea alfabetului chirilic al limbii
române, combinându-l cu unele caractere latine, rezultând astfel aşa-numitul „alfabet de tranziţie”.
Acesta este cel dintâi care a schițat un program teoretic având că scop modernizarea literaturii
român. Marea influență pe care el a avut-o asupra scriitorilor epocii s-a exercitat mai ales prin articolele
din ziarul “Curierul românesc”, primul ziar apărut în Țară Românească, fondat de acesta la 8/20 aprilie
1829, prin care îndrumă în primul rând la scris și mai puțîn la spirit critic. Și datorită atmosferei creeate
de Ion Heliade Rădulescu într-o faza entuziastă și oarecum “naivă” a romantismului, a fost posibil
debutul, între anii 1830-1840, a unei întregi generații din care s-a remarcat Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu și Cezar Bolliac.
Cea mai rodnică parte a activității sale se desfășoară în deceniile premergătoare Revoluției de la
1848. După sfârșitul domeniilor fanariote, el se impune că un îndrumător și deschizător de drumuri fără
egal în cultură românească. În spiritul ideilor Iluminismului, apoi al celor romantice, I.H. Rădulescu
militează febril pentru racordarea spațiului românesc la cel european pentru “regenerarea” spiritualității
românești prin reformarea limbii. Adept al liniei moderate în Țară Românească , el redactează
manifestul-program “Proclamația de la Islaz”, devine ministru în guvernul provizoriu și, după demisia
acestuia, membru al Locotenentei Domnești. După înfrângerea revoluției, petrece zece ani în exil
(Paria, insula Chioș, Constantinopol), care îl înstrăinează de spiritul progresist al epocii și de idealul
Unirii Priincipatelor. Revenit la București, rămâne cu un spirit paseist și izolat, cu preocupări în
domeniul filozofiei și religiei. Este membru fondator și primul președinte al Academiei Române (1867-
1870).