Curs Algebra Liniara 1

Algebră Liniară, Geometrie Analitică,
şi Elemente de Geometrie Diferenţială
Vladimir BALAN
= Bucureşti 2018 =
Prefaţă
Acest material include noţiunile, rezultatele teoretice de bază, precum şi probleme de algebră
liniară, geometrie analitică şi elemente de geometrie diferenţială (teoria curbelor şi suprafeţelor).
În lucrare sunt expuse clar şi cu multe exemple instructive, elemente de algebră liniară (structuri
algebrice, spaţii vectoriale, transformări liniare, forme pătratice), de geometrie analitică (vectori liberi,
dreapta şi planul ı̂n spaţiu, conice, cuadrice) şi de geometrie diferenţială (curbe şi suprafeţe).
Deşi cartea are un pronunţat caracter teoretic, atât exemplificările ce ı̂nsoţesc definiţiile şi rezul-
tatele, precum şi exerciţiile propuse la sfârşit de capitol urmate de răspunsuri sau rezolvări succinte,
fac din acest curs un instrument util de seminarizare.
În plus, volumul include un index de noţiuni, deci poate fi utilizat şi ca breviar de orientare rapidă,
iar referinţele bibliografice reprezintă un punct de plecare pentru un studiu extins al materialului.
Lucrarea este utilă ı̂n special studenţilor de la facultăţile tehnice, inginerilor, cercetătorilor şi
cadrelor didactice din ı̂nvăţământul superior şi mediu, putând fi consultată şi de elevii de liceu din
anii terminali. Parcurgerea cărţii presupune cunoaşterea noţiunilor şi rezultatelor de algebră, analiză
matematică şi geometrie predate ı̂n ı̂nvăţământul liceal.
Bucureşti, 17 ianuarie 2018. Autorul.

Cuprins
I ALGEBRĂ LINIARĂ 6
1 Spaţii vectoriale 6
1 Structuri algebrice: grupuri şi corpuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
2 Spaţii şi subspaţii vectoriale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
3 Dependenţă şi independenţă liniară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
4 Bază şi dimensiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
5 Spaţii vectoriale euclidiene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
6 Ortogonalitate. Procedeul de ortogonalizare Gram-Schmidt . . . . . . . . . . . . . . . 25
7 Probleme propuse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
2 Transformări liniare 39
1 Transformări liniare. Definiţii, exemple, proprietăţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
2 Nucleul şi imaginea unei transformări liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
3 Matricea unei transformări liniare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
4 Endomorfisme particulare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
5 Transformări liniare pe spaţii euclidiene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51
6 Izometrii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
3 Vectori şi valori proprii 61

1 Spectru. Subspaţii proprii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
2 Polinom caracteristic al unui endomorfism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
3 Forma diagonală a unui endomorfism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
4 Forma canonică Jordan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
5 Spectrul endomorfismelor ı̂n spaţii euclidiene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
6 Polinoame de matrice. Funcţii de matrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
4 Forme biliniare şi pătratice 84

1 Forme biliniare. Forme pătratice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
2 Expresia canonică a unei forme pătratice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
3 Signatura unei forme pătratice reale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
3
4
II GEOMETRIE ANALITICĂ 99
1 Vectori liberi 99
1 Spaţiul vectorial al vectorilor liberi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
2 Coliniaritate şi coplanaritate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
3 Proiecţii ortogonale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
4 Produs scalar ı̂n V 3 şi ı̂n V 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
5 Produs vectorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
6 Produs mixt . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
2 Dreapta şi planul ı̂n spaţiu 113

1 Reper cartezian . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
2 Dreapta ı̂n spaţiu. Reprezentare analitică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
3 Planul ı̂n spaţiu. Reprezentare analitică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
4 Unghiuri ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
5 Distanţe ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
3 Schimbări de repere ı̂n spaţiu 130

1 Translaţia şi rotaţia reperului cartezian . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130
2 Trecerea de la reperul cartezian la reperul cilindric ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . 134
3 Trecerea de la reperul cartezian la cel polar ı̂n plan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
4 Trecerea de la reperul cartezian la reperul sferic ı̂n spaţiu . . . . . . . . . . . . . . . . 137
4 Conice 139
1 Ecuaţie redusă. Invarianţi afini. Clasificare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
2 Reducerea ecuaţiei unei conice la forma canonică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
3 Intersecţia dintre o dreaptă şi o conică. Probleme de tangenţă . . . . . . . . . . . . . . 155
4 Asimptotele unei conice de gen hiperbolic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 156
5 Pol şi polară. Probleme de tangenţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
6 Diametru conjugat cu o direcţie dată. Axe de simetrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158
5 Cuadrice 162
1 Sfera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
2 Elipsoidul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
3 Hiperboloizii. Conul asimptot . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167
4 Paraboloizii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
5 Cilindri. Alte tipuri de cuadrice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171
6 Cuadrice riglate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
7 Cuadrice descrise prin ecuaţia generală. Invarianţi afini . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
8 Reducerea ecuaţiei unei cuadrice la forma canonică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
9 Intersecţia unei cuadrice cu o dreaptă sau cu un plan. Probleme de tangenţă . . . . . 177
5
III ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ 183

1 Curbe 183
1 Preliminarii. Aplicaţii diferenţiabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
2 Curbe ı̂n Rn . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
3 Curbe plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184
3.1 Curbe plane date prin ecuaţie carteziană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 184
3.2 Curbe plane date prin ecuaţii parametrice. Reperul şi ecuaţiile Frenet . . . . . 185
3.3 Curbe plane date prin ecuaţie polară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
4 Curbe ı̂n R3 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
4.1 Curbe ı̂n R3 date prin ecuaţii carteziene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
4.2 Curbe ı̂n R3 date prin ecuaţii parametrice. Reperul şi ecuaţiile Frenet . . . . . 188
2 Suprafeţe 192
1 Suprafeţe ı̂n R3 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
1.1 Suprafeţe date prin ecuaţie carteziană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
1.2 Suprafeţe date prin ecuaţii parametrice (pânze parametrizate). Reperul Gauss 192
1.3 Pânze parametrizate. Forme fundamentale. Curburi . . . . . . . . . . . . . . . 193
1.4 Curbe speciale ale pânzelor parametrizate. Reperul Darboux . . . . . . . . . . 194
Bibliografie 199
Index de noţiuni 205

Partea I - ALGEBRĂ LINIARĂ
Capitolul 1. Spaţii vectoriale
1 Structuri algebrice: grupuri şi corpuri

Vom reaminti ı̂ntâi noţiunile de monoid, grup şi corp comutativ.
Definiţii. a) Un monoid (M, ∗) reprezintă o mulţime M ı̂mpreună cu o operaţie binară internă
∗ : (g1 , g2 ) ∈ M × M → g1 ∗ g2 ∈ M , care satisface următoarele condiţii:
∀g1 , g2 , g3 ∈ M , g1 ∗ (g2 ∗ g3 ) = (g1 ∗ g2 ) ∗ g3 (asociativitate) (1)

∃e ∈ M, ∀g ∈ M, e ∗ g = g ∗ e = g (element neutru) (2)
b) Un grup (G, ∗) reprezintă o mulţime G ı̂mpreună cu o operaţie binară internă ∗ : (g1 , g2 ) ∈ G×G →
g1 ∗ g2 ∈ G, care satisface următoarele condiţii:
∀g1 , g2 , g3 ∈ G , g1 ∗ (g2 ∗ g3 ) = (g1 ∗ g2 ) ∗ g3 (asociativitate) (1)

∃e ∈ G, ∀g ∈ G, e ∗ g = g ∗ e = g (element neutru) (2)
∀g ∈ G, ∃g ′ ∈ G, g ∗ g ′ = g ′ ∗ g = e (element simetric). (3)
Dacă operaţia ∗ satisface condiţia suplimentară
∀g1 , g2 ∈ G, g1 ∗ g2 = g2 ∗ g1 (comutativitate) (4)
atunci grupul G se numeşte grup comutativ (sau abelian).
Observaţii. 1. Elementul e din axioma (2) este unic determinat de proprietatea dată (temă,
verificaţi!) şi se numeşte element neutru; elementul g ′ care satisface axioma (3) este unic determi-
nat de g şi se numeşte simetricul lui g.
2. În grupurile uzuale, operaţia de grup se notează fie aditiv, fie multiplicativ. În fiecare din cele două
cazuri apar următoarele notaţii şi denumiri:
⋄ Într-un grup aditiv, notat prin (G, +), elementul neutru e se notează cu 0 şi se numeşte zero
(vectorul nul), iar elementul simetric g ′ al unui element g se notează cu −g şi se numeşte opusul
lui g. Diferenţa g1 − g2 se defineşte ca fiind suma g1 + (−g2 ).
⋄ Într-un grup multiplicativ, notat prin (G, · ), elementul neutru e se notează cu 1 şi se numeşte
unitate, iar g ′ se notează cu g −1 şi se numeşte inversul lui g.
Exemple de grupuri.
a) Grupurile aditive (C, +), (R, +), (Q, +), (Z, +).
b) Grupurile multiplicative (C∗ = C \{0}, · ), (R∗ = R \{0}, · ), (Q∗ = Q \{0}, · ).
{( ) ( ) ( ) ( )}
1 0 0 −1 −1 0 0 1
c) (G, ∗), unde G = , , , , iar ∗ este ı̂nmulţirea
0 1 1 0 0 −1 −1 0
matricelor.
d) Grupurile (G = {1, i, −1, −i} ⊂ C∗ , · ); (Z4 , +).
e) Mulţimea bijecţiilor definite pe o mulţime A şi cu valori ı̂n A formează grup relativ la compunerea
funcţiilor.
Spaţii vectoriale 7
Definiţie. Fie (G, ∗) un grup. Se numeşte subgrup al grupului G o submulţime nevidă H ⊂ G care
satisface proprietatea
∀g1 , g2 ∈ H, g1 ∗ g ′2 ∈ H. (1)
În acest caz notăm (H, ∗) ⊂ (G, ∗).
Observaţii. 1. H este un subgrup al grupului (G, ∗) dacă şi numai dacă H este grup ı̂n raport cu
operaţia indusă de ∗.
2. Condiţia (1) este echivalentă cu condiţiile
∀g1 , g2 ∈ H, g1 ∗ g2 ∈ H; ∀g ∈ H, g ′ ∈ H.
Exemple de subgrupuri.
a) (Z, +) ⊂ (Q, +) ⊂ (R, +) ⊂ (C, +);
b) (Q∗ , · ) ⊂ (R∗ , · ) ⊂ (C∗ , · );
c) (Q∗+ , · ) ⊂ (R∗+ , · ) ⊂ (C∗+ , · );
d) Grupul permutărilor de n obiecte (n ∈ N∗ );
e) ({e}, ∗) ⊂ (G, ∗); (G, ∗) ⊂ (G, ∗), unde e este elementul neutru al grupului G. Aceste subgrupuri
se numesc subgrupuri improprii ale grupului G.
Definiţii. a) Fie (G, ∗) şi (G′ , ◦) două grupuri. Se numeşte morfism de grupuri o funcţie φ : G → G′
care satisface relaţia φ(g1 ∗ g2 ) = φ(g1 ) ◦ φ(g2 ), ∀g1 , g2 ∈ G.
b) Un omomorfism bijectiv se numeşte izomorfism.
c) Dacă G = G′ şi ∗ ≡ ◦, omomorfismul mai poartă numele de endomorfism, iar izomorfismul, pe cel
de automorfism.
Exemple de grupuri izomorfe.
a) Grupurile din exemplele 1 c) şi d) de mai sus sunt izomorfe;
b) Grupurile (Zn ,+) şi (Un = {z ∈ C | z n = 1}, · ) sunt izomorfe prin aplicaţia
mπ mπ
φ : Zn → Un , φ(m̂) = cos + i sin , m = 0, n − 1.
n n
Definiţii. a) Se numeşte corp un triplet (K , +, · ) format dintr-o mulţime K ı̂mpreună cu două

aplicaţii binare notate prin + , · ale lui K × K ı̂n K (numite respectiv adunare şi ı̂nmulţire), care
satisfac condiţiile:
⋄ adunarea determină pe K o structură de grup comutativ,
⋄ ı̂nmulţirea determină pe K \{0} o structură de grup,
⋄ ı̂nmulţirea este distributivă faţă de adunare.
b) Se numeşte câmp (sau corp comutativ), un corp pentru care şi ı̂nmulţirea este comutativă.
În cele ce urmează, vom nota un corp (K , +, ·) prin K , iar corpurile utilizate vor fi câmpurile
(R, +, ·) şi (C, +, ·).
Exemple de corpuri.
a) Tripletele (Q, +, ·), (R, +, ·), (C, +, ·) sunt corpuri comutative, unde operaţiile de adunare şi
ı̂nmulţire sunt cele uzuale.
b) Tripletul (Zp , +, ·), unde p este un număr prim, este corp comutativ.
8 Spaţii şi subspaţii vectoriale

Pe lângă diverse structuri algebrice precum cele de monoid, algebră, inel, sau modul, ı̂n studiul disci-
plinelor aplicate intervine cu prioritate structura de spaţiu vectorial. Această structură constă dintr-un
grup aditiv comutativ V , şi o operaţie de ı̂nmulţire externă definită pe K × V cu valori ı̂n V care
satisface patru axiome, unde K este un câmp. Vom nota elementele spaţiului vectorial V (numite
vectori) prin u, v, w, . . . , iar cele ale corpului K (numite scalari), prin a, b, c, . . . ; k, l, . . . sau α, β, . . . .
Definiţii. Se numeşte spaţiu vectorial peste corpul K un triplet (V , +, ·k = f ), ı̂n care:

a) V este o mulţime, ale cărei elemente se numesc vectori;
b) operaţia ”+” (numită de adunare a vectorilor) determină o structură de grup comutativ pe V ,
notată aditiv, (v, w) ∈ V × V → v + w ∈ V ; c) operaţia ”·k ” (numită de ı̂nmulţire cu scalari), dată
de o funcţie f 1
f : K × V → V , f (k, v) = kv,
ce satisface proprietăţile
k(lv) = (kl)v, ∀k, l ∈ K , ∀v ∈ V (asoc. ı̂nmulţirii cu scalari) (1)

(k + l)v = kv + lv, ∀k, l ∈ K , ∀v ∈ V (distrib. faţă de adunarea din K ) (2)
k(v + w) = kv + kw, ∀k ∈ K , ∀v, w ∈ V (distrib. faţă de adunarea din V ) (3)
1 · v = v, ∀v ∈ V (4)
Elementele lui K se numesc scalari, iar aplicaţia f se numeşte ı̂nmulţirea cu scalari.

În cazul K = R, spaţiul vectorial se numeşte spaţiu vectorial real, iar dacă K = C, spaţiul
vectorial se numeşte spaţiu vectorial complex.
Un spaţiu vectorial (V , +, ·k ), se va nota uneori, pe scurt, prin V . În cele ce urmează, prin corpul
K vom ı̂nţelege unul din câmpurile R sau C.
Teoremă. Dacă V este un spaţiu vectorial peste corpul K , atunci ∀u, v, w ∈ V şi ∀k, l ∈ K , au loc
următoarele proprietăţi:
a) 0v = 0,
b) k0 = 0,
c) (−1)v = −v,
d) v + w = v + u ⇒ w = u,
e) kv = lv şi v ̸= 0 ⇒ k = l,
unde elementul 0 din stânga egalităţii a) reprezintă elementul neutru 0K ∈ K faţă de adunare al
corpului K , iar elementul 0 din membrul drept reprezintă vectorul nul 0V ∈ V , elementul neutru al
grupului abelian (V , +).
Demonstraţie. a) Avem: 0v = (0 + 0)v = 0v + 0v ⇒ 0 = 0v.

b) k · 0 = k · (0 + 0) = k · 0 + k · 0 ⇒ 0 = k · 0.
c) v + (−1)v = 1v + (−1)v = (1 + (−1)v = 0v = 0 ⇒ (−1)v = −v.
d) v + w = v + u ⇒ −v + v + w = −v + v + u ⇒ 0 + w = 0 + u ⇒ w = u.
e) kv = lv ⇒ (k − l)v = 0 ⇒ k = l (ı̂n caz contrar, ı̂nmulţind cu (k − l)−1 , rezultă v = 0, contradicţie).

1
Uneori vom nota simbolul ·k prin ·, sau - acolo unde nu este pericol de confuzie - ı̂l vom omite.
Consecinţă. În orice spaţiu vectorial V peste corpul K , pentru ∀k, l ∈ K , ∀v, w ∈ V au loc relaţiile:
a) −(kv) = (−k)v = k(−v),
b) (k − l)v = kv + (−l)v = kv + (−lv) = kv − lv,
c) k(v − w) = k[v + (−1)w] = kv + (−k)w = kv + (−kw) = kv − kw.
Demonstraţie. Arătăm, spre exemplu, că egalitatea de la punctul a) are loc. Pe de o parte, avem
c)
(−k)v = k(−1) · v = k · (−1)v = k · (−v).
c)
Pe de altă parte, din egalităţile (−k)v + kv =(−k + k)v = 0 · v = −(kv) + kv rezultă, folosind implicaţia
d), egalitatea (−k)v = −(kv).
Exemple de spaţii vectoriale.
În fiecare din exemplele următoare, vom preciza mulţimile V şi K , precum şi operatiile de adunare
din V şi de ı̂nmulţire a vectorilor din V cu scalari din K .
a) Spaţiul vectorial K peste corpul K . În acest caz, V = K =corp, iar adunarea şi ı̂nmulţirea cu
scalari sunt respectiv adunarea şi ı̂nmulţirea din corpul K .
b) Spaţiul vectorial C peste corpul R. În acest caz, V = C (mulţimea numerelor complexe), K = R
(mulţimea numerelor reale), adunarea este cea din C, ı̂nmulţirea cu scalari este cea uzuală dintre un
număr real şi un număr complex.
c) Spaţiul vectorial aritmetic cu n dimensiuni V = K n , unde K =corp comutativ; adunarea şi
ı̂nmulţirea cu scalari definite prin:
{
x + y = (x1 + y1 , x2 + y2 , . . . , xn + yn )
kx = (kx1 , kx2 , . . . , kxn ), ∀x = (x1 , x2 , . . . , xn ), y = (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ K n , ∀k ∈ K .
d) Spaţiul vectorial al vectorilor liberi. V = V 3 , K = R, adunarea vectorilor liberi este dată de

regula paralelogramului, iar ı̂nmulţirea dintre un număr real şi un vector liber este descrisă la pag.
101.
e) Spaţiul vectorial al matricelor de ordin m×n. V = Mm×n (K ), K =câmp cu adunarea matricelor,
ı̂nmulţirea dintre un scalar şi o matrice.
f ) Spaţiul vectorial al soluţiilor unui sistem algebric liniar omogen. V =mulţimea soluţiilor unui
sistem liniar omogen de m ecuaţii cu n necunoscute privite ca elemente din K n (n-uple), cu coeficienţi
din K , K ∈ {R, C}, adunarea este cea din K n , iar ı̂nmulţirea cu scalari este cea din K n .
{
x+y−z =0
Spre exemplu, familia V a soluţiilor sistemului este familia tripletelor de numere
2x + z = 0
reale de forma (x, y, z) = (λ, −3λ, −2λ), λ ∈ R. Se observă că V formează spaţiu vectorial cu operaţiile
definite ı̂n exemplul c).
g) Spaţiul vectorial al funcţiilor cu valori ı̂ntr-un spaţiu vectorial dat. În acest caz avem V =
{f |f : S → W }, unde S mulţime nevidă iar W este un spaţiu vectorial peste câmpul K ∈ {R, C},
iar operaţiile sunt cele de adunare a funcţiilor şi ı̂nmulţire a acestora cu scalari din corpul K .
h) Spaţiul vectorial al soluţiilor unei ecuaţii diferenţiale liniare şi omogene. În acest caz, V =mulţimea
soluţiilor unei ecuaţii diferenţiale ordinare, liniare şi omogene, K = R, adunarea funcţiilor, ı̂nmulţirea
unei funcţii cu un scalar. Spre exemplu, pentru λ ∈ R,
not
V = {f | f : R → R, y = f, y ′ − λy = 0} = {f | f (x) = aeλx , a ∈ R}
formează un asemenea spaţiu vectorial.

i) Spaţiul vectorial al tuturor şirurilor reale sau complexe. În acest caz, V =mulţimea tuturor
şirurilor reale sau complexe, K ∈ {R, C}, iar operaţiile sunt:
{
x + y = {x1 + y1 , . . . , xn + yn , . . . }
kx = {kx1 , . . . , kxn , . . . }, ∀x = {x1 , . . . , xn , . . . }, y = {y1 , . . . , yn , . . . } ∈ V , ∀k ∈ K .
Dat fiind un K −spaţiu vectorial (spaţiu vectorial peste corpul K ), vom studia ı̂n cele ce urmează
subspaţiile vectoriale ale spaţiului vectorial V , submulţimile acestuia care sunt ele ı̂nsele spaţii vecto-
riale relativ la operaţiile induse din V .
Definiţie. Se numeşte subspaţiu vectorial al lui V o submulţime nevidă W a lui V , astfel ı̂ncât au
loc proprietăţile
(1) ∀u, v ∈ W , u + v ∈ W ;
(2) ∀k ∈ K , ∀u ∈ W , ku ∈ W .
Observaţii. 1. Aceste condiţii sunt echivalente cu proprietatea
∀u, v ∈ W , ∀k, l ∈ K , ku + lv ∈ W ;
2. Adunarea şi ı̂nmulţirea cu scalari pe W sunt restricţiile la W ale operaţiilor de pe V ; de aceea

următoarele afirmaţii sunt echivalente:
• W este un subspaţiu vectorial al lui V ;
• W este un spaţiu vectorial peste K ı̂n raport cu operaţiile induse din V .
Exemple de subspaţii vectoriale

a) Fie V un spaţiu vectorial peste câmpul K . Mulţimile {0} şi V sunt subspaţii vectoriale ale lui V .
Acestea se numesc subspaţii improprii; oricare alt subspaţiu al lui V se numeşte subspaţiu propriu.
b) Mulţimea W a n-uplelor de forma (0, x2 , . . . , xn ), ∀x2 , . . . , xn ∈ K este un subspaţiu vectorial al
lui K n . Se observă că are loc egalitatea
W = {x = (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ K n |x 1 = 0}
şi că W formează un subspaţiu vectorial ı̂n K n , de tipul spaţiilor vectoriale descrise ı̂n paragraful
următor.
c) Mulţimea funcţiilor impare şi mulţimea funcţiilor pare sunt respectiv subspaţii ale spaţiului vec-
torial real al funcţiilor reale definite pe (−a, a), unde a ∈ R∗+ ∪ {∞}.
d) Fie V = C 0 [a, b] = {f | f : [a, b] → R}, f continuă pe [a, b]}. Submulţimea W = {f ∈
C 0 [a, b] |f (a) = f (b)} este un subspaţiu vectorial ı̂n V .
e) Fie V = R3 . Dreptele şi planele care conţin originea sunt subspaţii vectoriale ale lui R3 . Coor-
donatele punctelor lor (triplete din R3 ) sunt familii de soluţii ale unor sisteme liniare şi omogene de
ecuaţii cu trei necunoscute.
Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi S o submulţime nevidă a lui V . Se numeşte
combinaţie liniară finită de elemente din S un vector v ∈ V de forma
∑
p
v= ki vi , unde vi ∈ S, ki ∈ K ,i = 1, p.
i=1
Teoremă. Dacă S este o submulţime nevidă a lui V , atunci mulţimea tuturor combinaţiilor liniare
finite formate cu vectori din S, este un subspaţiu vectorial al lui V .
Acest subspaţiu se numeşte subspaţiul generat de submulţimea S sau acoperirea liniară a lui S şi
se notează cu Span(S). Dacă S este mulţimea vidă, atunci prin definiţie Span(S) = {0}.
Observaţie. Diferite submulţimi de vectori din V pot să genereze acelaşi subspaţiu vectorial. De
exemplu, pentru a, b ∈ K , a ̸= 0, oricare din mulţimile
{ }
t t2 tn
{1, t, t , . . . , t }, 1, , , . . . ,
2 n
, {1, (at + b), (at + b)2 , . . . , (at + b)n }
1! 2! n!
generează spaţiul vectorial al funcţiilor polinomiale ı̂n nedeterminata t care au cel mult gradul n, notat
ı̂n cele ce urmează cu K n [t], iar oricare din mulţimile
{ }
t t2 tn
{1, t, t , . . . , t , . . . }, 1, , , . . . , , . . . , {1, (at + b), (at + b)2 , . . . , (at + b)n , . . . }
2 n
1! 2! n!
generează spaţiul vectorial al tuturor funcţiilor polinomiale ı̂n nedeterminata t, notat cu K [t]. Ob-
servăm că W = K n [t] este subspaţiu vectorial al spaţiului vectorial V = K [t].
Teoremă. Dacă U şi W sunt două subspaţii ale spaţiului vectorial V , atunci
a) suma dintre U şi W , mulţimea
U + W = {v = v1 + v2 | v1 ∈ U , v2 ∈ W }
este un subspaţiu vectorial al lui V ;

b) intersecţia U ∩ W este un subspaţiu vectorial al lui V ; mai mult, intersecţia unui număr arbitrar
de subspaţii vectoriale ale lui V este tot un subspaţiu vectorial.
c) reuniunea U ∪ W este un subspaţiu vectorial al lui V dacă şi numai dacă U ⊆ W sau W ⊆ U
(deci U ∪ W nu este ı̂n general subspaţiu vectorial al lui V ).
Demonstraţie. a) Adunarea este o operaţie internă; ı̂ntr-adevăr, avem (1), deoarece
v, v ′ ∈ U + W ⇔ v = u + w, v ′ = u′ + w′ ,
cu u, u′ ∈ U , w, w′ ∈ W ; atunci rezultă u + u′ ∈ U , w + w′ ∈ W , şi deci
v + v ′ = (u + u′ ) + (w + w′ ) ∈ U + W .
Pentru proprietatea (2), considerăm k ∈ K . Avem
ku ∈ U , kw ∈ W ⇒ kv = (ku) + (kw) ∈ U + W .
b) Din v, v ′ ∈U ∩W , rezultă v, v ′ ∈ U , v, v ′ ∈ W . Cum U şi W sunt subspaţii vectoriale, rezultă
kv + lv ′ ∈ U , kv + lv ′ ∈ W , ∀k, l ∈ K ⇒ kv + lv ′ ∈ U ∩ W .
c) Presupunem că nu are loc nici una dintre incluziunile U ⊆ W , W ⊆ U . Fie deci u ∈ U \W ,
w ∈ W \U . Rezultă u + w ∈ / U (altfel u + v ∈ U şi u ∈ U ⇒ v ∈ U , contradicţie) şi analog
u+w ∈ / V . Prin urmare u + w ∈U/ ∪W , deci U ∪ V nu este subspaţiu vectorial. Dacă U ⊆ W ,
atunci U ∪ W = W , şi deci W ⊆ W este subspaţiu vectorial (subspaţiul total) al spaţiului vectorial
V = W . Cazul W ⊆ U se demonstrează analog.
Exerciţii. a) Dacă U şi W sunt două subspaţii ale spaţiului vectorial V , atunci acoperirea liniară
Span(U ∪ W ) a mulţimii U ∪ W este exact subspaţiul vectorial U + W (temă, verificaţi!) .
b) Fie U = Span(v1 = (1, 0)), W = Span(v2 = (0, 1)); U , W ⊂ R2 . Atunci U ∩ W ={0}, U + W =
R2 ⊂ R2 (deci suma este ı̂ntregul spaţiu vectorial) iar reuniunea U ∪ W nu este subspaţiu vectorial
ı̂n R2 , deoarece
v1 ∈ U , v2 ∈ W , v1 + v2 ∈ / U ∪ W = {( x, y)| xy = 0}.
c) Fie subspaţiile U , W ⊂ R2 generate respectiv de vectorii
u1 = (1, 4), u2 = (−1, 2), u3 = (2, 0) şi w1 = (1, 5), w2 = (−2, −10), w3 = (3, 15) ∈ R2 .
R: Determinăm baze ı̂n subspaţiile U + W şi U ∩ W . Subspaţiul sumă U + W este acoperirea liniară
a mulţimii de vectori {u1 , u2 , u3 , w1 , w2 , w3 },
U + W = Span({u1 , u2 , u3 , w1 , w2 , w3 }),
adică orice vector v ∈ U + W este de forma
v = k1 w1 + k2 w2 + k3 w3 + k4 u1 + k5 u2 + k6 u3 ; k1 , k2 , k3 , k4 , k5 , k6 ∈ K .
Subspaţiul U ∩ W conţine acei vectori care admit scrierea simultană
v = α1 w1 + α2 w2 + α3 w3 = β1 u1 + β2 u2 + β3 u3 .
Folosind operaţiile cu vectori din R2 obţinem prin ı̂nlocuire şi identificare pe componente, sistemul
{
α1 − 2α2 + 3α3 = β1 − β2 + 2β3
5α1 − 10α2 + 15α3 = 4β1 + 2β2 .
Rangul matricei sistemului este unu, iar compatibilitatea este asigurată de anularea determinantului
caracteristic β1 − 7β2 + 10β3 = 0. Obţinem
β1 = 7λ − 10µ, β2 = λ, β3 = µ, λ, µ ∈ R.
Atunci vectorii spaţiului U ∩ W sunt de forma
(7λ − 10µ)u1 + λu2 + µu3 = (6λ − 8µ, 30λ − 40µ) = (6λ − 8µ)(1, 5), λ, µ ∈ R,
şi deci U ∩ W = Span({v ′ = (1, 5)}).
Teoremă. Fie U , W subspaţii vectoriale. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

a) pentru orice vector v ∈ U + W , există o unică descompunere
v = v1 + v2 , v1 ∈ U , v2 ∈ W ;
b) U ∩ W = {0}.
Demonstraţie. b) ⇒ a). Fie v = v1 + v2 = v ′1 + v ′2 . v1 , v ′1 ∈ U , v2 , v ′2 ∈ W ⇒ u = v1 − v ′1 =

v ′2 − v2 ∈U ∩W = {0} ⇒ v1 = v ′1 , v2 = v ′2 . Reciproc, prin absurd, dacă are loc a), dar U ∩ W ̸= {0},
fie w ∈ U ∩W \{0} ̸= g. Atunci w = 0+w = w+0 ∈ U +W reprezintă două descompuneri simultane
ale lui w, ı̂n care 0, w ∈ U ; 0, w ∈ W . Din unicitatea descompunerii, rezultă w=0, contradicţie.
Definiţii. Fie U şi W două subspaţii vectoriale ale lui V .

a) Dacă U ∩ W = {0}, atunci suma U + W se numeşte sumă directă şi se notează
U ⊕W =U +W .
b) Dacă suma U + W este directă şi avem ı̂n plus U + W = V , atunci U şi W se numesc subspaţii
suplementare. Noţiunile de sumă şi sumă directă se pot extinde ı̂n mod natural la cazul unui număr
finit de subspaţii vectoriale.
Exemple. a) Subspaţiile U = {( x, 0)| x ∈ R}, W = {(0 , y)| y ∈ R} au suma U + W = R2 şi

intersecţia U ∩ W = {(0, 0)} = {0R2 }, deci sunt suplementare ı̂n R2 . Într-adevăr, descompunerea
unui vector din R2 după cele două subspaţii este unică:
∀(x, y) ∈ R2 , (x, y) = (x, 0) + (0, y) ∈ U + W .
b) Subspaţiul funcţiilor pare
U = { f : I → R| f (x) = f (−x), ∀x ∈ I}
şi respectiv impare

W = { f : I → R| f (x) = −f (−x), ∀x ∈ I},
unde I = (−a, a) este un interval simetric real, sunt suplementare ı̂n spaţiul vectorial real V al
funcţiilor reale definite pe I, ı̂ntrucât intersecţia conţine numai funcţia constantă nulă şi are loc
descompunerea
f (x) + f (−x) f (x) − f (−x)
f (x) = + , ∀x ∈ I,
2 2
deci orice funcţie f : (−a, a) → R este suma dintre o funcţie pară şi una impară, ceea ce probează
incluziunea nebanală V ⊂ U + W .
3 Dependenţă şi independenţă liniară
Definiţii. Fie S o submulţime de vectori din K -spaţiul vectorial V , unde K ∈ {R, C}.
a) Spunem că mulţimea S este liniar dependentă dacă există o familie finită de vectori distincţi din
S, spre exemplu v1 , v2 , . . . , vp ∈ S şi scalarii k1 , k2 , . . . , kp ∈ K , cu cel puţin unul nenul, astfel ı̂ncât
să aibă loc relaţia (numită relaţie de dependenţă liniară):
k1 v1 + k2 v2 + · · · + kp vp = 0.
b) Spunem că mulţimea S este liniar independentă dacă nu este liniar dependentă, adică dacă
∀vi ∈ S, i = 1, p (p arbitrar, p ∈ N), ∀ki ∈ K , i = 1, p, are loc implicaţia
k1 v1 + k2 v2 + · · · + kp vp = 0 ⇒ ki = 0, i = 1, p.
Notaţii. În cazul dependenţei liniare a familiei S, vom nota dep(S); ı̂n caz contrar, vom nota ind(S).
Observaţie. a) Mulţimea S din definiţie poate fi o mulţime finită sau infinită.
b) Deşi liniar dependenţa şi liniar independenţa sunt proprietăţi specifice unei familii de vectori, vom
spune despre vectorii familiei că sunt vectori liniar dependenţi, respectiv vectori liniar independenţi.
14 Bază şi dimensiune
Exemple.
a) Mulţimea S = {v}, pentru v ∈ V \{0} arbitrar fixat, este finită, liniar independentă.
b) Mulţimea S = {λ v| λ ∈ K }, pentru v ∈ V \{0} arbitrar fixat, este infinită, liniar dependentă.
c) Mulţimea S = {0} este finită, liniar dependentă, căci are loc relaţia 1·0 = 0, (relaţie de dependenţă
ı̂n care intervine coeficientul nenul 1).
d) Dacă 0 ∈ S, atunci mulţimea S este liniar dependentă.
e) Dacă ı̂n S există un vector care se poate exprima ca un multiplu scalar al unui alt vector, atunci
S este liniar dependentă.
f ) Fie S = {v1 , v2 , v3 } ⊂ C ∞ (R), unde
et + e−t et − e−t
v1 (t) = et , v2 (t) = ch t ≡ , v3 (t) = sh t ≡ .
2 2
Deoarece 1 · et − 1 · ch t − 1 · sh t = 0, mulţimea {v1 , v2 , v3 } este liniar dependentă.
g) Mulţimea S = {X 1 , X 3 , X 5 , . . . , X 2k+1 , . . . } ⊂ R[X] este infinită, liniar independentă.
Lemă. Fie Span(S) acoperirea liniară a mulţimii liniar independente S = {v1 , v2 , . . . , vp } ⊂ V , p ∈ N.
Atunci orice familie de p + 1 vectori din Span(S) este liniar dependentă.
Demonstraţie. Fie p+1 vectori arbitrari din Span(S), a căror descompunere după familia de generatori
{v1 , . . . vp } este
∑p
wi = aij vj , i = 1, p + 1.
j=1
Considerăm relaţia
k1 w1 + k2 w2 + · · · + kp+1 wp+1 = 0.
Înlocuind expresiile vectorilor w1 , w2 , . . . wp+1 relativ la vectorii din S ı̂n relaţie, avem
  ( p+1 )
∑
p+1 ∑p ∑p ∑
ki  aij vj  = 0 ⇔ ki aij vj = 0;
i=1 j=1 j=1 i=1
Dar vectorii vj , j = 1, p fiind liniar independenţi, rezultă anularea tuturor coeficienţilor combinaţiei
liniare nule, deci rezultă relaţiile
k1 a1j + k2 a2j + · · · + kp+1 ap+1j = 0, j = 1, p.
Acestea formează un sistem liniar omogen cu p ecuaţii şi p + 1 necunoscute, deci admite şi soluţii
nebanale k1 , k2 , . . . , kp+1 ∈ K , care ı̂nlocuite ı̂n relaţia iniţială, o transformă ı̂ntr-o relaţie de dependenţă
liniară, şi deci vectorii wi , i = 1, p + 1 sunt liniar dependenţi.
Definiţii. Fie V un K -spaţiu vectorial, unde K ∈ {R, C}.

a) O submulţime de vectori B ⊂ V se numeşte bază pentru V dacă B este liniar independentă şi
generează pe V - deci, pe scurt, B satisface condiţiile ind(B ) şi Span(B ) = V .
b) Spaţiul vectorial V se numeşte finit dimensional dacă admite o bază finită sau dacă V = {0}. În
caz contrar, V se numeşte infinit dimensional.
Observaţie. Utilizând axioma alegerii se poate demonstra că orice spaţiu vectorial diferit de spaţiul
vectorial nul {0} admite o bază.
Teoremă. Fie V un spaţiu vectorial finit dimensional. Oricare două baze B , B ′ ale lui V au acelaşi
număr de elemente.
Demonstraţie. Fie n numărul de vectori din B şi n′ numărul de vectori din B ′ . Dar B este liniar
independentă şi generează spaţiul V = Span(B ′ ). Dacă prin absurd B ar avea mai multe elemente
decât B ′ , deci dacă n > n′ , atunci conform Lemei din secţiunea anterioară ar rezulta liniar dependenţa
familiei B -contradicţie, deoarece B este o bază. În concluzie n ≤ n′ . Un raţionament similar aplicat
mulţimii liniar independente B ′ ⊂ V = Span(B ) conduce la n′ ≤ n; deci n = n′ .
Definiţii. a) Se numeşte dimensiunea spaţiului vectorial finit-dimensional V , numărul
{
n, dacă V admite o bază formată din n vectori (deci V ̸= {0}),
dim V =
0, dacă V = {0}.
b) Un spaţiu vectorial de dimensiune n finită spunem că este n-dimensional şi ı̂l notăm cu Vn .
Exemple. a) Fie K n spaţiul vectorial aritmetic n-dimensional. Vectorii
e1 = (1, 0, 0, . . . , 0), e2 = (0, 1, 0, . . . , 0), . . . , en = (0, 0, . . . , 0, 1) ∈ K n
determină o bază B = {e1 , e2 , . . . , en } a spaţiului K n . Într-adevăr, B este liniar independentă,

deoarece
k1 e1 + k2 e2 + · · · + kn en = 0 ⇔ (k1 , k2 , . . . , kn ) = (0, 0, . . . , 0),
de unde rezultă k1 = k2 = · · · = kn = 0. Pe de altă parte ∀ x = (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ K n , avem
x = x1 e1 + x2 e2 + · · · + xn en ∈ Span(B ),
deci K n ⊂ Span(B ); incluziunea inversă este banală, deci B generează pe V = K n .

b) Spaţiul vectorial K n [X] = {p ∈ K [X]| grad p ≤ n} al tuturor polinoamelor de grad cel mult
(inclusiv) n, are dimensiunea n+1. Într-adevăr, observăm că familia de polinoame B = {1 ≡
X 0 , X 1 , X 2 , . . . , X n } este liniar independentă, deoarece
k0 + k1 X + k2 X 2 + · · · + kn X n = 0 ⇒ k0 = k1 = k2 = · · · = kn = 0
şi orice polinom de grad mai mic sau egal cu n este o combinaţie liniară finită de monoamele mulţimii
B.
c) Spaţiul vectorial K [X] al tuturor polinoamelor ı̂n nedeterminata X este infinit dimensional şi
admite baza {1, X, X 2 , . . . , X n , . . . }.
d) Spaţiul vectorial Mm×n (K ) al matricelor dreptunghiulare cu m linii şi n coloane şi coeficienţi ı̂n
corpul K are dimensiunea mn, admiţând baza
B = {Eij | 1 ≤ i ≤ m, 1 ≤ j ≤ n},
unde Eij este matricea care are coeficientul 1 la intersecţia liniei i cu coloana j, iar ceilalţi coeficienţi
sunt nuli.
e) Dacă V este un C-spaţiu vectorial, atunci spaţiul vectorial real R V care coincide cu V ca grup
aditiv şi cu ı̂nmulţirea cu numere reale definită exact ca ı̂n V , se numeşte trecerea ı̂n real a spaţiului
V . În particular, trecând ı̂n real spaţiul vectorial complex n-dimensional V = Cn , se obţine R-spaţiul
vectorial R Cn ≡ R2n , de dimensiune 2n. O bază a acestuia este {e1 , e2 , . . . , en , ie1 , ie2 , . . . , ien } ⊂ R Cn ,
obţinută prin trecerea ı̂n real a bazei {e1 , e2 , . . . , en } ⊂ Cn .
Teoremă. Fie Vn un spaţiu vectorial n-dimensional. Atunci au loc afirmaţiile:

a) O mulţime liniar independentă din Vn este o submulţime a unei baze din Vn .
b) Fie S = {v1 , v2 , . . . , vn } ⊂ Vn o mulţime formată din n vectori din Vn .
Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
(i) S este bază ı̂n Vn ;
(ii) S este familie liniar independentă (ind(S));
(iii) S este sistem de generatori pentru Vn (Span(S) = Vn ).
Demonstraţie. a) Dată fiind o mulţime liniar independentă S = {v1 , v2 , . . . , vp } din Vn , avem

următoarele situaţii: fie Span(S) = Vn şi deci S este o bază, fie Span(S) este o submulţime pro-
prie a lui Vn . În al doilea caz există măcar un vector v ∈ Vn \Span(S), şi atunci S ′ = S ∪ {v} este
liniar independentă (temă, verificaţi!) . Dacă Span(S ′ ) = Vn , atunci S ′ este o bază ce conţine pe
S (deci baza căutată), iar dacă Span(S ′ ) este o submulţime proprie a lui Vn , atunci se reia acelaşi
raţionament pentru S := S ′ . După un număr finit de paşi (căci numărul de vectori dintr-o familie
liniar independentă nu poate fi mai mare decât n), obţinem o bază B ⊂ Vn ce conţine familia S. În
concluzie, orice familie liniar independentă S poate fi prelungită sau completată până la o bază a
spaţiului vectorial Vn .
b) Implicaţiile (i)⇒(ii), (i)⇒(iii) sunt evidente. Demonstrăm implicaţia (ii)⇒(i). Avem ind(S) ⇒ S
bază ı̂n Span(S) ⇒ dim Span(S) = n = dim Vn . Dar Span(S) ⊆ Vn , deci Span(S) = Vn ; rezultă S
bază ı̂n Vn .
Demonstrăm implicaţia (iii)⇒(i). Fie Span(S) = Vn ; dacă avem prin absurd dep(S), atunci ar
rezulta că orice bază a spaţiului Span(S) are < n vectori, deci n = dim Vn = dim Span(S) < n,
contradicţie.
Exemplu. Familia de vectori S = {v1 = (1, 1), v2 = (1, −1)} ⊂ R2 este liniar independentă. Cum S
are doi vectori, iar dimR2 = 2, rezultă conform teoremei că S este bază ı̂n R2 .
Teoremă. Fie Vn un spaţiu vectorial n-dimensional şi fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n acest spaţiu.
Atunci orice vector x ∈ Vn admite o exprimare unică de forma
∑
n
x= xi ei , xi ∈ K , i = 1, n (1)
i=1
(numită descompunerea lui x după vectorii bazei B ).
Demonstraţie. Deoarece V = Span(B ), orice vector x ∈ V poate fi scris ca o combinaţie liniară de

∑
n
vectorii bazei, adică x = xi ei , iar această descompunere este unică. Într-adevăr, dacă vectorul
i=1
∑
n
x ar admite şi descompunerea x = x′i ei , atunci prin scădere ar rezulta combinaţia liniară nulă
i=1
∑
n
0 = (xi − x′i )ei . Dar B fiind bază, este formată din vectori liniar independenţi, deci rezultă
i=1
anularea coeficienţilor combinaţiei,
xi − x′i = 0, i = 1, n ⇒ xi = x′i , i = 1, n,
deci descompunerea este unică.

Definiţii. a) Se numesc componentele vectorului x ı̂n raport
 cu baza
 B , numerele x1 , . . . , xn , asociate
x1
 .. 
vectorului x ∈ Vn prin descompunerea (1). Scriem [x]B =  . .
xn
b) Se numeşte sistem de coordonate pe Vn asociat bazei B , bijecţia
f : Vn → K n , f (x) = (x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ K n .
În cele ce urmează vom identifica un vector x cu coordonatele sale (x1 , x2 , . . . , xn ) relativ la o bază
fixată. Atunci, pentru x ≡ t (x1 , x2 , . . . , xn ), y ≡ t (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ Vn ≡ K n , operaţiile spaţiului
vectorial se rescriu pe componente
{
x + y ≡ (x1 + y1 , x2 + y2 , . . . , xn + yn )t
kx ≡ (kx1 , kx2 , . . . , kxn )t , ∀k ∈ K .
Exemplu. Aflăm coordonatele vectorului v = (1, 0) ∈ R2 relativ la baza din exemplul de mai sus,
B = {v1 = (1, 1), v2 = (1, −1)} ⊂ R2 .
Relaţia v = αv1 + βv2 conduce la α = β = 1/2, deci coordonatele vectorului v relativ la baza B sunt
(1/2; 1/2)t .
În ceea ce priveşte posibilitatea de a completa o familie de vectori liniar independenţi la o bază
folosind pentru completare un sistem prescris de generatori, avem următoarele rezultate
Teoremă (teorema ı̂nlocuirii, Steinitz). Fie Vn un K -spaţiu vectorial şi fie S0 = {w1 , . . . , wr } ⊂
Vn , (r ≥ 0) un sistem de vectori liniar independenţi iar
S = {v1 , . . . , vn } ⊂ Vn
un sistem de generatori ai spaţiului Vn . Atunci are loc inegalitatea r ≤ n şi există familia de vectori
S+ ⊂ S care conţine n − r vectori astfel ı̂ncât S0 ∪ S+ să fie sistem de generatori pentru Vn .
Un rezultat deosebit de util ı̂n cazul unui spaţiu vectorial de dimensiune finită arbitrară, care face
posibilă completarea a unei familii liniar independente la o bază, folosind vectorii unei baze cunoscute,
este
Teorema completării. Dacă S0 ⊂ V este un sistem liniar independent ı̂n K -spaţiul vectorial
V , atunci S0 se poate completa la o bază a lui V .
În cazul finit-dimensional, rezultă următoarea
Consecinţă. Fie S = B = {e1 , . . . , en } ⊂ Vn o bază ı̂n K -spaţiul vectorial Vn , şi fie
S0 = {w1 , . . . , wr } ⊂ Vn , (r ≥ 0)
un sistem liniar independent de vectori din Vn . Atunci r ≤ n şi S0 se poate completa cu n − r vectori
ai unei subfamilii S+ ⊂ B la o altă bază B ′ = S0 ∪ S+ a spaţiului Vn .
Exerciţiu. Completaţi la o bază a spaţiului vectorial V = R4 familia de vectori
S0 = {w1 = (1, 1, 1, 1), w2 = (1, −1, 1, −1)}.
Familia S0 este liniar independentă (temă, verificaţi!) . Considerăm baza canonică
S = B = {e1 = (1, 0, 0, 0), e2 = (0, 1, 0, 0), e3 = (0, 0, 1, 0), e4 = (0, 0, 0, 1)} ⊂ R4 ,
şi observăm că din cele A24 = 4·3 = 12 selecţii ordonate de 2 vectori din B putem alege, spre exemplu,
vectorii S+ = {e1 , e2 }, iar vectorii familiei
B ′ = S0 ∪ S+ = {w1 , e1 , w2 , e2 }
sunt liniar independenţi, şi sunt ı̂n număr de 4 ı̂n spaţiul R4 (a cărui dimensiune este tot 4), deci
conform teoremei 4.3 rezultă că B ′ este o bază. În plus, prin construcţie, baza B ′ conţine atât familia
S0 , cât şi o parte din vectorii familiei S.
Teoremă (Grassmann). Dacă U şi W sunt două subspaţii de dimensiuni finite ale spaţiului
vectorial V , atunci are loc relaţia
dim U + dim W = dim(U ∩ W ) + dim(U + W ).
Consecinţă. Dacă U şi W sunt două subspaţii suplementare de dimensiuni finite ale spaţiului vec-
torial V , atunci are loc relaţia
dim U + dim W = dim V .
Matricea asociată unei familii de vectori relativ la o bază dată.

Fie Vn un K -spaţiu vectorial şi B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ı̂n Vn . Considerând un sistem de p
vectori v1 , v2 , . . . , vp ∈ Vn , atunci aceştia se descompun relativ la baza B , după cum urmează
∑
n ∑
n ∑
n
v1 = ai1 ei , v2 = ai2 ei , . . . , vp = aip ei .
i=1 i=1 i=1
Vectorilor v1 , v2 , . . . , vp li se ataşează matricea formată din coeficienţii celor p descompuneri, aşezaţi

succesiv pe coloane:  
a11 a12 . . . a1p
 a21 a22 . . . a2p 
 
A= . .. . ..  ,
 . . . . . . 
an1 an2 . . . anp
numită matricea asociată familiei de vectori S relativ la o bază B . Vectorii v1 , v2 , . . . , vp pot fi
identificaţi cu coloanele matricei A şi notăm această matrice cu
A = [S]B = [v1 , v2 , . . . , vp ]B .
Teoremă. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a lui Vn , S = {v1 , v2 , . . . , vp } o familie de p vectori din Vn
şi A = [S]B matricea asociată acestei familii. Fie rang A = m ≤ min(p, n), şi fie 1 ≤ i1 < i2 < · · · <
im ≤ p indicii coloanelor unui minor care dă rangul matricei A. Atunci au loc următoarele afirmaţii:
a) familia de vectori S ′ = {vi1 , . . . , vim } este bază a subspaţiului Span(S).2
b) vj ∈ Span(S ′ ), pentru orice j ∈ 1, p \{i1 , i2 , . . . , im }.
Exemplu. Pentru subspaţiile date ı̂n exemplul anterior, dimensiunea subspaţiului U + W coincide
cu rangul matricei ( )
1 −2 3 1 −1 2
[w1 , w2 , w3 , u1 , u2 , u3 ] = ,
5 −10 15 4 2 0
deci dim(U + W ) = 2. Un vector oarecare din subspaţiul U ∩ W este de forma
(6λ − 8µ, 30λ − 40µ) = (6λ − 8µ)v ′ , λ, µ ∈ R, v ′ = (1, 5),
astfel ı̂ncât (dim U ∩V ) = 1. Se observă că avem relaţiile
W = U ∩ W ⊂ U = U + W = R2 .
Întrucât dim W = 1, dim U = 2, teorema Grassmann se verifică, având loc egalitatea
dim U + dim W = 2 + 1 = 1 + 2 = dim(U ∩ W ) + dim(U + W ).
2
Deci rezultă ind(S ′ ) şi Span(S) = Span(S ′ ); ı̂n particular, rang A = dim Span(S).
Consecinţă. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a lui Vn şi fie

{ }
∑n
′
S = ej = cij ei , j = 1, n (2)
i=1
o familie de n vectori din Vn . Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:

a) S este bază a lui Vn ;
b) det C ̸= 0, unde C = (cij )i,j=1,n este dată de relaţiile (2).
Rezultă că o familie S ⊂ Vn reprezintă o bază a spaţiului Vn dacă matricea [S]B = (cij ) a familiei S
relativ la o bază B oarecare a spaţiului este pătratică şi nesingulară.
Exemplu. Vectorii B ′ = {u = (1, 1), v = (1, −1)} determină o bază a spaţiului vectorial V 2 = R2 =
Span(B ), B = {e1 = (1, 0), e2 = (0, 1)}, deoarece

1 1

det[u, v] ≡ = −2 ̸= 0.
1 −1
Schimbarea bazei ı̂ntr-un spaţiu vectorial Vn .

Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } şi B ′ = {e′1 , e′2 , . . . , e′n } două baze distincte ı̂n spaţiul vectorial Vn . Atunci
vectorii bazei B ′ se pot exprima relativ la baza B prin relaţiile:
∑
n
e′j = cij ei , j = 1, n. (3)
i=1
Fie (x1 , . . . , xn ) respectiv (x′1 , . . . , x′n ) coordonatele unui vector arbitrar x ∈ Vn ı̂n raport cu baza B
∑n ∑n
respectiv B ′ , deci au loc descompunerile x = xi ei respectiv x = x′j e′j . Folosind relaţiile (3)
i=1 j=1
dintre vectorii celor două baze, obţinem succesiv
( )  
∑
n ∑
n ∑
n ∑n
x= x′j cij ei =  cij x′j ei .
j=1 i=1 i=1 j=1
∑
n
Din unicitatea descompunerii vectorului x = xi ei ı̂n raport cu baza B , prin identificarea coeficienţilor,
i=1
rezultă relaţiile
∑
n
xi = cij x′j , i = 1, n. (4)
j=1
Notând coordonatele vectorului x relativ la cele două baze respectiv prin X = (x1 , x2 , . . . , xn )t , X ′ =
(x′1 , x′2 , . . . , x′n )t , relaţiile (4) se scriu condensat sub formă matriceală
X = CX ′ . (5)
Definiţii. a) Matricea pătratică C = [B ′ ]B = (cij )i,j=1,n , unic determinată de relaţiile (3), are drept
coloane coordonatele vectorilor bazei B ′ ı̂n raport cu baza B ; această matrice se numeşte matricea
de trecere de la baza B la baza B ′ .
b) Relaţiile (4) descriu transformarea coordonatelor vectorului x la o schimbare a bazei B ı̂n baza
B ′.
Exerciţii. a) Să se determine coeficienţii polinomului p = 1 − t2 ∈ R2 [t] relativ la baza B ′ =

{t, 1 + t2 , −1}.
Soluţie. Coeficienţii polinomului p relativ la baza naturală B = {1, t, t2 } a spaţiului vectorial R2 [t]
sunt daţi de vectorul coloană X = (1, 0, −1)t . De asemenea, matricea  coeficienţilor
 vectorilor noii
0 1 −1
baze B ′ relativ la baza B este (temă, verificaţi!) , C = [B ′ ]B =  1 0 0 . Coordonatele lui
0 1 0
p relativ la B ′ formează vectorul X ′ ce satisface relaţia (5), deci prin calcul direct rezultă coeficienţii
X ′ = (0, −1, −2)t , adică p admite relativ la B ′ descompunerea:
p = 0 · t + (−1) · (1 + t2 ) + (−2) · (−1).
b) Aflaţi coordonatele vectorului v = (−1, 2) ∈ R2 relativ la baza
B ′ = {v1 = (1, 2), v2 = (3, −4)}.
( de la )baza canonică B = {e1 = (1, 0), e2 = (0, 1)} a spaţiului vectorial

Soluţie. Matricea de trecere
1 3
R2 la baza B ′ este C = , iar coordonatele X ′ ale vectorului v = (−1, 2) relativ la baza B ′
2 −4
sunt X ′ = C −1 X = (1/5; −2/5)t , unde X = v.
Altfel. Înlocuind v1 , v2 şi v3 ı̂n relaţia v = α v1 + βv2 , prin rezolvarea sistemului liniar obţinut rezultă
coeficienţii α = 1/5, β = −2/5 ai vectorului v relativ la baza B ′ .
Spaţii vectoriale izomorfe.

Definiţii. a) Fie V şi W două K -spaţii vectoriale. Se numeşte transformare liniară de la V la W ,
o aplicaţie T : V → W care satisface condiţiile
{
T (x + y) = T (x) + T (y), ∀x, y ∈ V
T (kx) = kT (x), ∀x ∈ V , ∀k ∈ K .
b) O transformare liniară bijectivă se numeşte izomorfism.

Exemplu. Un sistem de coordonate pe Vn reprezintă un izomorfism canonic ı̂ntre Vn şi K n .
Teoremă. Două K -spaţii vectoriale de dimensiuni finite V şi W sunt izomorfe dacă şi numai dacă
dimensiunile lor coincid.
Demonstraţie. ” ⇒ ”. Fie V = Vn şi W = Wm sunt izomorfe, deci există o transformare liniară

bijectivă T : Vn → Wm . Avem
T (0) = T (0 + 0) = 2T (0) ⇒ T (0) = 0.
Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a lui Vn . Mulţimea
T (B ) = {T (e1 ), T (e2 ), . . . , T (en )} ⊂ Wm
este liniar independentă, deoarece:
k1 T (e1 ) + k2 T (e2 ) + · · · + kn T (en ) = 0 ⇒ T (k1 e1 + k2 e2 + · · · + kn en ) = T (0);
dar T injectivă şi B bază, deci rezultă
k1 e1 + k2 e2 + · · · + kn en = 0 ⇒ k1 = k2 = · · · = kn = 0.
Cum Span(T (B )) ⊂ Wm şi dimSpan(T (B )) =cardT (B ) = n, obţinem n ≤ m. Pe de altă parte,

∑
n
T (B ) generează Wm , căci T fiind surjectivă, rezultă că pentru orice w ∈ Wm , există v = v i ei ∈ V n
i=1
∑
n
astfel ı̂ncât T (v) = w. Dar T este aplicaţie liniară, deci w = vi T (ei ) ∈ T (B ), de unde avem
i=1
Wm ⊂ T (B ) şi deci m =dimWm ≤cardT (B ) = n. În concluzie n = dim T (B ) = dim Wm = m.
”⇐”. Fie V = Vn şi W = Wn . Fixând două sisteme de coordonate f : Vn → K n şi g : Wn → K n ,
asociate unor baze arbitrar fixate ı̂n Vn , respectiv Wm , construim izomorfismul
T = g −1 ◦ f : Vn → Wn ,
deci cele două spaţii vectoriale sunt izomorfe.
Exemplu. Spaţiile vectoriale M2×3 (R), R5 [X] şi R6 sunt izomorfe, deoarece toate cele trei spaţii
vectoriale reale au dimensiunea 6.
5 Spaţii vectoriale euclidiene

În cele ce urmează, vom adăuga la structura de spaţiu vectorial o nouă operaţie cu vectori - cea de
produs scalar, cu ajutorul căreia vom putea defini:
• lungimea unui vector,

• unghiul format de doi vectori,
• ortogonalitatea a doi vectori,
• proiecţia unui vector pe un alt vector sau pe un subspaţiu vectorial, etc.
Definiţii. a) Fie V un C-spaţiu vectorial. Se numeşte produs scalar complex, sau ı̂ncă, produs scalar
hermitic pe V , o funcţie ⟨·, ·⟩ : V × V → C care, pentru ∀u, v, w ∈ V , ∀k ∈ C, are proprietăţile
⟨v, w⟩ = ⟨w, v⟩ (hermiticitate) (1)

⟨u, v + w⟩ = ⟨u, v⟩ + ⟨u, w⟩ (aditivitate/distributivitate) (2)
k⟨v, w⟩ = ⟨kv, w⟩ (omogenă ı̂n primul argument) (3)
⟨v, v⟩ ≥ 0; ⟨v, v⟩ = 0 ⇔ v = 0. (pozitivitate) (4)
b) Un spaţiu vectorial complex pe care s-a definit un produs scalar se numeşte spaţiu vectorial
euclidian complex.
Observaţie. Din aceste proprietăţi decurg relaţiile (temă, verificaţi!)
⋄ ⟨v, kw⟩ = k̄⟨v, w⟩ ,

⋄ ⟨u + v, w⟩ = ⟨u, w⟩ + ⟨v, w⟩ ,
⋄ ⟨v, v⟩ ∈ R ,
⋄ ⟨0, 0⟩ = ⟨0, u⟩ = ⟨u, 0⟩ = 0, ∀u, v, w ∈ V , ∀k ∈ C,
deci un produs scalar hermitic este aditiv ı̂n ambele argumente dar nu este ı̂n general omogen ı̂n al
doilea argument.
Teoremă. În orice spaţiu euclidian complex V este satisfăcută inegalitatea Cauchy-Schwartz
|⟨v, w⟩|2 ≤ ⟨v, v⟩ · ⟨w, w⟩, ∀v, w ∈ V ;
relaţia devine egalitate dacă şi numai dacă v şi w sunt liniar dependenţi.
Demonstraţie. Dacă v = 0 sau w = 0, relaţia este evidentă (cu egalitate). Pentru v, w ∈ V \{0} şi
α ∈ C scalar arbitrar, folosind pozitivitatea produsului scalar, avem
0 ≤ E(α) := ⟨v − αw, v − αw⟩ ,

⟨v,w⟩
iar E(α) = 0 ⇔ v = αw. În particular, alegând α = α∗ , unde α∗ = ⟨w,w⟩ (deci pentru v = prw v),
rezultă
|⟨v, w⟩|2
0 ≤ E(α∗ ) = ⟨v, v⟩ − ,
⟨w, w⟩
de unde inegalitatea din enunţ. A doua afirmaţie din enunţ rezultă din echivalenţa
|⟨v, w⟩|2 = ⟨v, v⟩⟨w, w⟩ ⇔ E(α∗ ) = 0 ⇔ v = α∗ w.

Vom considera ı̂n continuare cazul când V este un spaţiu vectorial real.
Definiţii. a) Fie V un spaţiu vectorial real. Se numeşte produs scalar real pe V , o funcţie
⟨·, ·⟩ : V × V → R
care pentru ∀u, v, w ∈ V , ∀k ∈ R, are proprietăţile
⟨v, w⟩ = ⟨w, v⟩ (simetrie) (1)

⟨u, v + w⟩ = ⟨u, v⟩ + ⟨u, w⟩ (aditivitate/distributivitate) (2)
k⟨v, w⟩ = ⟨kv, w⟩ (omogenă ı̂n primul argument) (3)
⟨v, v⟩ ≥ 0; ⟨v, v⟩ = 0 ⇔ v = 0. (pozitivitate) (4)
b) Un spaţiu vectorial real pe care s-a definit un produs scalar se numeşte spaţiu euclidian real. . .
Observaţie. Din aceste proprietăţi decurg relaţiile (temă, verificaţi!) :

⋄ ⟨v, kw⟩ = k⟨v, w⟩
⋄ ⟨u + v, w⟩ = ⟨u, w⟩ + ⟨v, w⟩
⋄ ⟨0, 0⟩ = ⟨0, u⟩ = ⟨u, 0⟩ = 0 , ∀u, v, w ∈ V , ∀k ∈ R,
deci un produs scalar real este omogen şi aditiv ı̂n ambele argumente.
Teoremă. În orice spaţiu euclidian real V este satisfăcută inegalitatea Cauchy-Schwartz
⟨v, w⟩2 ≤ ⟨v, v⟩⟨w, w⟩, ∀v, w ∈ V .
Relaţia devine egalitate dacă şi numai dacă v şi w sunt liniar dependenţi.
Exemple de spaţii vectoriale euclidiene.

a) Funcţia cu valori reale definită pe spaţiul vectorial V = Rn prin
⟨x, y⟩ = x1 y1 + x2 y2 + · · · + xn yn , ∀x = (x1 , x2 , . . . , xn ), y = (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ Rn
este un produs scalar pe Rn , determinând o structură de spaţiu euclidian real pe Rn .

b) Spaţiul vectorial complex V =Cn este un spaţiu vectorial euclidian complex ı̂n raport cu produsul
scalar
⟨x, y⟩ = x1 y 1 + x2 y 2 + · · · + xn y n , ∀x = (x1 , x2 , . . . , xn ), y = (y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ Cn

c) Spaţiul euclidian real V = C 0 [a, b] al tuturor funcţiilor cu valori reale, continue pe un interval
[a, b], cu produsul scalar dat de
∫ b
⟨f, g⟩ = f (x)g(x)dx.
a
d) Spaţiul euclidian complex V = C 0 ([a, b], C) al tuturor funcţiilor cu valori complexe, continue pe
un interval [a, b], cu produsul scalar dat de
∫ b
⟨f, g⟩ = f (x)g(x)dx.
a
∑
∞
e) Spaţiul euclidian real V al şirurilor reale x = {x1 , . . . , xn , . . . } ⊂ R cu proprietatea că x2i este
i=1
serie convergentă, cu produsul scalar
∞
∑
⟨x, y⟩ = xi yi , ∀x, y ∈ V .
i=1
f ) Spaţiul euclidian complex V al şirurilor complexe x = {x1 , . . . , xn , . . . } ⊂ C cu proprietatea că

∑∞
|xi |2 este serie convergentă, cu produsul scalar
i=1
∞
∑
⟨x, y⟩ = xi y i , ∀x, y ∈ V .
i=1
g) Spaţiul euclidian real V al matricelor pătratice Mn×n (R), cu produsul scalar
⟨A, B⟩ = T r(At B), ∀A, B ∈ Mn×n (R),
unde am notat prin T r(C) urma unei matrice pătratice C:
T r(C) = c11 + c22 + · · · + cnn , ∀C = (cij )i,j=1,n ∈ Mn×n (R).
Definiţie. Fie V un K -spaţiu vectorial euclidian. Se numeşte normă pe V , o aplicaţie || · || : V →

R+ , care satisface relaţiile
||v|| ≥ 0, ∀v ∈ V şi ||v|| = 0 ⇔ v = 0 (pozitivitate) (1)

||kv|| = |k| · ||v||, ∀v ∈ V , ∀k ∈ K (omogenitate) (2)
||v + w|| ≤ ||v|| + ||w||, ∀v, w ∈ V (inegalitatea triunghiului) (3)
Inegalitatea triunghiului devine egalitate doar dacă v şi w sunt coliniari şi de acelaşi sens.
Teoremă. Fie V un K -spaţiu vectorial euclidian. Funcţia || · || : V → R+ , definită prin

√
||v|| = ⟨v, v⟩, ∀v ∈ V
este o normă pe V .
Norma definită ı̂n teoremă se numeşte norma euclidiană. Astfel, orice spaţiu vectorial euclidian
este ı̂n particular spaţiu vectorial normat.
Demonstraţie. Presupunem că V este un spaţiu vectorial complex. Inegalitatea ⟨v, v⟩ ≥ 0 implică
||v|| ≥ 0, cu egalitate dacă şi numai dacă v este vectorul nul. Avem, de asemenea, pentru ∀v ∈
V , ∀k ∈ C: √ √
√ √
||kv|| = ⟨kv, kv⟩ = k k̄⟨v, v⟩ = |k|2 ⟨v, v⟩ = |k| ⟨v, v⟩ = |k| ||v||.
Inegalitatea triunghiului se demonstrează astfel:
||v + w||2 = ⟨v + w, v + w⟩ = ⟨v, v⟩ + ⟨v, w⟩ + ⟨v, w⟩ + ⟨w, w⟩ ≤

≤ ||v||2 + 2||v||||w|| + ||w||2 = (||v|| + ||w||)2 , ∀v, w ∈ V ,
unde am ţinut seama de inegalitatea Cauchy-Schwarz |⟨v, w⟩| ≤ ||v||||w||, şi de inegalitatea
⟨v, w⟩ + ⟨v, w⟩ = 2Re⟨v, w⟩ ≤ 2 |⟨v, w⟩| , ∀v, w ∈ V .

Exemplu. Norma euclidiană canonică a spaţiului R3 este dată de
√ √
||v|| = ⟨v, v⟩ = x2 + y 2 + z 2 , ∀v = (x, y, z) ∈ V .
Definiţii. a) Un spaţiu vectorial normat ı̂n care norma provine dintr-un produs scalar se numeşte
spaţiu prehilbertian.
b) Un spaţiu prehilbertian complet (ı̂n sensul că orice şir Cauchy format din vectori ai spaţiului este
un şir convergent) se numeşte spaţiu Hilbert.
Observaţii. 1. Primele două proprietăţi ale normei asigură că orice element v din V \{0} poate
fi scris ı̂n forma v = ||v||e, unde e = ||v||
1
v are proprietatea ||e|| =1 şi se numeşte versorul asociat
vectorului nenul v. În general, un vector e cu proprietatea ||e|| = 1 se numeşte versor.
2. Fie V un spaţiu vectorial euclidian real. Pentru v, w ∈ V \{0}, inegalitatea Cauchy-Schwarz,

|⟨v, w⟩| ≤ ||v||||w||, se poate rescrie sub forma
⟨v, w⟩
−1 ≤ ≤ 1,
||v||||w||
dublă inegalitate care justifică următoarea definiţie a unghiului format de doi vectori.
Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial euclidian real, şi v, w doi vectori nenuli din V . Se numeşte
unghiul dintre vectorii v şi w, numărul θ ∈ [0, π] definit de egalitatea
⟨v, w⟩
cos θ = .
||v||||w||
Se observă că ı̂n definiţie este esenţial să avem K = R.
Definiţie. Fie M o mulţime. Se numeşte distanţă (metrică) pe M , o aplicaţie d(·, ·) : M × M → R+ ,

care pentru ∀u, v, w ∈ M satisface relaţiile:
d(u, v) ≥ 0; d(u, v) = 0 ⇔ u = v (pozitivitate) (1)

d(u, v) = d(v, u) (simetrie) (2)
d(u, v) ≤ d(u, w) + d(w, v) (inegalitatea triunghiului) (3)
În acest caz spunem că mulţimea M are o structură de spaţiu metric.
Teoremă. Fie V un spaţiu vectorial normat. Atunci funcţia reală d(·, ·) : V × V → R+ definită prin
d(u, v) = ||u − v||, ∀u, v ∈ V
este o distanţă pe V .
Deci orice spaţiu vectorial normat este un spaţiu metric. Dacă norma este normă euclidiană, atunci
distanţa definită cu ajutorul ei se numeşte distanţă euclidiană.
Exerciţiu. Fie P2 spaţiul euclidian real al funcţiilor polinomiale reale de grad cel mult doi ı̂nzestrat
cu produsul scalar ⟨·, ·⟩ : P2 × P2 → R,
⟨p, q⟩ = a0 b0 + 2a1 b1 + 2a2 b2 , ∀p, q ∈ P2 ,
pentru p(x) = a0 + a1 x + a2 x2 , q(x) = b0 + b1 x + b2 x2 . Fie vectorii
p1 (x) = 3 + x2 , p2 (x) = 1 − x, p3 (x) = 1 + x − x2 , p4 (x) = 2x2 ∈ P2 .
Aflaţi un vector p0 echidistant faţă de cei patru vectori şi calculaţi distanţa comună.
Soluţie. Fie p0 (x) = a + bx + cx2 ; aflăm coeficienţii a, b, c din condiţia ca distanţele de la acest polinom
la celelalte patru, să coincidă,
||p1 − p0 || = ||p2 − p0 || = ||p3 − p0 || = ||p4 − p0 ||;
obţinem (temă, verificaţi!)

a = 15/26, b = 14/26, c = 23/26,
deci p0 = (15 + 14x + 23x2 )/26. Distanţa cerută este prin urmare
√( ) ( ) ( )2 √
√ 15 2 14 2 29 1262
d = ||p3 − p0 || = ⟨p3 − p0 , p3 − p0 ⟩ = − + − + = .
26 26 26 26
6 Ortogonalitate. Procedeul de ortogonalizare Gram-Schmidt

Definiţii. Fie V un spaţiu vectorial euclidian.
a) Doi vectori din V se numesc ortogonali dacă produsul lor scalar este nul.
b) O submulţime S ⊂V se numeşte ortogonală dacă vectorii săi sunt ortogonali doi câte doi, adică
⟨v, w⟩ = 0, ∀v, w ∈ S, v ̸= w.
c) O mulţime ortogonală se numeşte ortonormată dacă fiecare element al său are norma egală cu
unitatea.
Teoremă. Fie V un K -spaţiu euclidian şi S o submulţime din V formată din vectori nenuli. Atunci
au loc următoarele afirmaţii:
a) Dacă S este mulţime ortogonală, atunci este liniar independentă.
b) Dacă dim V = n iar S conţine exact n vectori, atunci S este o bază a lui V .
Demonstraţie. a) Dacă S ⊂ V \{0} este mulţime ortogonală, iar
k1 v1 + k2 v2 + · · · + kp vp = 0,
o combinaţie liniară finită nulă de elemente din S. Aplicând acestei egalităţi de vectori produsul scalar
cu vj , rezultă
k1 ⟨v1 , vj ⟩ + k2 ⟨v2 , vj ⟩ + · · · + kp ⟨vp , vj ⟩ = 0, j ∈ 1, p.
S fiind ortogonală, cele p relaţii obţinute devin egalităţile kj ⟨vj , vj ⟩ = 0, j ∈ 1, p. Dar vectorii vj , j ∈
1, p sunt nenuli, deci
⟨vj , vj ⟩ = ||vj || ̸= 0, j ∈ 1, p,
de unde rezultă kj = 0, j ∈ 1, p, şi deci mulţimea S este liniar independentă.
b) rezultă imediat din prima afirmaţie şi din egalitatea n = p.
Observaţie. În spaţiile vectoriale euclidiene este comod să se exprime vectorii ı̂n raport cu baze
ortonormate. Faptul că o bază B = {e1 , e2 , . . . , en } ⊂ Vn este ortonormată se poate rescrie
{
1, pentru i = j
⟨ei , ej ⟩ = δij = , i, j = 1, n,
0, pentru i ̸= j
unde simbolul δij se numeşte simbolul lui Kronecker.

Exemplu. In spaţiul vectorial euclidian real V = C 0 [0, π] al funcţiilor reale, continue, definite pe
intervalul [0, π] ı̂nzestrat cu produsul scalar
∫ π
⟨f, g⟩ = f (x)g(x)dx,
0
considerăm următoarea submulţime de funcţii trigonometrice S = {f0 , f1 , f2 , . . . }, cu
S = {f0 (x) = 1} ∪ {f2n−1 (x) = cos 2nx, f2n (x) = sin 2nx | n ≥ 1} .
Mulţimea S este ortogonală, căci ⟨fi , fj ⟩ = 0, ∀i ̸= j, i, j ∈ N (temă, verificaţi!) . Deoarece S nu

conţine elementul nul al spaţiului C0 [0, π] (funcţia identic nulă), rezultă conform teoremei de mai sus
că S este liniar independentă. Însă S nu este ortonormată, căci normele vectorilor săi nu sunt toate
egale cu 1, anume:  √∫
√ √

 ||f || = ⟨f , f ⟩ =
π
dx = π,

 0 0 0 0

 √∫
π √
||f2n−1 || = cos2 2nxdx = π/2,


0

 √∫ √

 ||f2n || = π/2, n ∈ N∗ .
π 2
0 sin 2nxdx =
Împărţind fiecare funcţie prin norma sa, obţinem mulţimea ortonormată {g0 , g1 , g2 , . . . } de mai jos:
√ √
1 2 2
g0 (x) = √ , g2n−1 (x) = cos 2nx, g2n (x) = sin 2nx, n ∈ N∗ .
π π π
Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial euclidian şi un vector w ∈ V \{0}.

a) Se numeşte proiecţia vectorului v ∈ V pe w, vectorul
⟨v, w⟩
prw v = w.
⟨w, w⟩
b) Se numeşte mărimea algebrică a proiecţiei lui v ∈ V pe w, numărul real
⟨v, w⟩
prw v = ,
||w||
unde norma este cea euclidiană asociată produsului scalar considerat.

Teoremă. Fie spaţiul vectorial euclidian V = Vn . Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază pentru V şi
∑n
x= xi ei ∈ V . Au loc următoarele afirmaţii:
i=1
⟨x,ei ⟩
a) Dacă B este bază ortogonală atunci xi = ⟨ei ,ei ⟩
, i = 1, n.
b) Dacă B este bază ortonormată, atunci xi = ⟨x, ei ⟩, i = 1, n.
∑
n
Demonstraţie. a) Orice vector x ∈ Vn se descompune relativ la baza B , deci x = xj ej . Înmulţind
j=1
scalar această relaţie cu vectorul ei , i = 1, n, obţinem
∑
n
⟨x, ei ⟩
⟨x, ei ⟩ = xj ⟨ej , ei ⟩ = xi ⟨ei , ei ⟩ ⇒ xi = , i = 1, n.
⟨ei , ei ⟩
j=1
b) Dacă baza {ei }i=1,n este ortonormată, atunci ⟨ei , ei ⟩ = 1 ⇒ xi = ⟨x, ei ⟩, i = 1, n.

Observaţie. În cazul al doilea din teoremă, orice vector x ∈ Vn admite reprezentarea unică x =
∑
n
⟨x, ei ⟩ei . Coordonatele xi = ⟨x, ei ⟩, i = 1, n ale vectorului x reprezintă exact mărimile algebrice
i=1
ale proiecţiilor vectorului x (pe scurt, proiecţii) pe versorii ei şi se numesc coordonate euclidiene.
Teoremă. Fie Vn un spaţiu vectorial euclidian complex şi B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ortonormată
ı̂n Vn ; atunci
a) produsul scalar a doi vectori x, y ∈ Vn are expresia
∑
n
⟨x, y⟩ = xj yj , unde xj = ⟨x, ej ⟩, yj = ⟨y, ej ⟩, j = 1, n;
j=1
∑
n
b) norma satisface relaţia ||x||2 = |xj |2 .
j=1
Demonstraţie. a) Baza fiind ortonormată, avem ⟨ei , ej ⟩ = δij ; fie
∑
n ∑
n
x= xj ej , y = yj ej ∈ Vn .
j=1 j=1
Folosind proprietăţile produsului scalar, obţinem

⟨ n ⟩
∑ ∑
n ∑ n ∑n n ∑
∑ n ∑
n
⟨x, y⟩ = x j ej , yk ek = xj y k ⟨ej , ek ⟩ = xj y k δjk = xj y j .
j=1 k=1 j=1 k=1 j=1 k=1 j=1
b) Înlocuind y = x ı̂n expresia produsului scalar, rezultă relaţia.
Definiţii. Fie V un spaţiu vectorial euclidian şi S o submulţime a sa.

a) Un vector din V se numeşte ortogonal lui S dacă este ortogonal pe fiecare element din S.
b) Mulţimea tuturor vectorilor ortogonali relativ la submulţimea S se numeşte ”S-ortogonal” şi se
notează cu S ⊥ . Se observă că S ⊥ este un subspaţiu vectorial al lui V , indiferent dacă S este sau nu
un subspaţiu al lui V .
c) În cazul când S este un subspaţiu vectorial, subspaţiul vectorial S ⊥ se numeşte complementul
ortogonal al lui S.
Teoremă. Fie V un spaţiu vectorial euclidian şi W = Wn un subspaţiu vectorial n-dimensional al

lui V ; atunci:
a) Are loc descompunerea ı̂n sumă directă V =W ⊕W ⊥ .
b) Fie v ∈ V , v = w + w⊥ ∈ V =W ⊕W ⊥ . Atunci vectorul v satisface relaţia (numită şi teorema
Pitagora):
||v||2 = ||w||2 + ||w⊥ ||2 .
Vectorul w din descompunerea de mai sus se numeşte proiecţia vectorului v ∈ V pe subspaţiul W

al lui V . În cazul când subspaţiul W este finit-dimensional, acesta este dat de suma proiecţiilor sale
pe vectorii unei baze ortogonale a subspaţiului.
Demonstraţie. a) Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază ortonormată a lui Wn şi fie
∑
n
w= ⟨v, ei ⟩ei
i=1
proiecţia vectorului v ∈V pe subspaţiul Wn . Notând w⊥ = v − w, rezultă
⟨w⊥ , w⟩ = ⟨v, w⟩ − ⟨w, w⟩ = ⟨ ⟩

⟨ n ⟩
∑ ∑
n ∑
n
= v, ⟨v, ei ⟩ei − ⟨v, ei ⟩ei ⟨v, ej ⟩ej =
i=1 i=1 j=1
∑
n ∑
n ∑
n
= ⟨v, ei ⟩2 − ⟨v, ei ⟩⟨v, ei ⟩⟨ei , ej ⟩ =
i=1 i=1 j=1
∑n ∑n ∑ n
= ⟨v, ei ⟩2 − ⟨v, ei ⟩⟨v, ej ⟩δij = 0
i=1 i=1 j=1
şi deci w⊥ ∈ W ⊥ . Exprimarea unică v = w + w⊥ arată că V =W ⊕W ⊥ . 2) Teorema Pitagora rezultă

din următoarele egalităţi:
||v||2 = ⟨v, v⟩ = ⟨w + w⊥ , w + w⊥ ⟩ =
= ⟨w, w⟩ + 2⟨w, w⊥ ⟩ + ⟨w⊥ , w⊥ ⟩ = ||w||2 + ||w⊥ ||2 .

Fie ı̂n continuare V un spaţiu vectorial euclidian. Vom arăta că din orice mulţime liniar independentă
de vectori S din V se poate construi o mulţime ortonormată S ′ (mulţime ortogonală ai cărei vectori
au norma egală cu 1) care să genereze Span(S). Această mulţime ortonormată rezultă prin normarea
vectorilor unei mulţimi ortogonale S ”. Modul de obţinere al mulţimii ortogonale S”, cunoscut sub
numele de procedeul de ortogonalizare Gram-Schmidt, este descris ı̂n cele ce urmează.
Teoremă. Fie V un spaţiu vectorial euclidian de dimensiune n, iar B = {v1 , v2 , . . . , vn } o bază a lui
V . Atunci există o bază B ′ = {e1 , e2 , . . . , en } care are următoarele proprietăţi:
a) baza B ′ este ortonormată;
b) mulţimile {v1 , v2 , . . . , vk } şi {e1 , e2 , . . . , ek } generează acelaşi subspaţiu vectorial,
W k = Span({v1 , v2 , . . . , vk }) = Span({e1 , e2 , . . . , ek }) ⊂ V
pentru fiecare k ∈ 1, n.
Demonstraţie. Mai ı̂ntâi construim o mulţime ortogonală B̃ ′′ = {w1 , w2 , . . . , wn } ce satisface propri-

etatea b), şi apoi ı̂i normăm elementele. Mulţimea ortogonală {w1 , w2 , . . . , wn } se construieşte din
{v1 , v2 , . . . , vn } ı̂n felul următor:
⋄ Se consideră w1 = v1 .
⋄ Se alege w2 = v2 + kw1 . Vectorul w2 nu este zero deoarece ind(B ) ⇒ ind{v1 , v2 }. Se determină k
din condiţia ca w2 să fie ortogonal lui w1 , adică
⟨v2 , w1 ⟩
0 = ⟨w2 , w1 ⟩ = ⟨v2 + kw1 , w1 ⟩ ⇒ k = − ,
⟨w1 , w1 ⟩
de unde rezultă
w2 = v2 − prw1 v2 .
⋄ Vectorul w3 este luat de forma w3 = v3 +k1 w1 +k2 w2 ; el este nenul deoarece ind(B ) ⇒ ind{v1 , v2 , v3 }.
Scalarii k1 , k2 sunt determinaţi din condiţiile ca w3 să fie ortogonal lui w1 şi lui w2 ,
{ { ⟨v3 ,w1 ⟩
0 = ⟨w3 , w1 ⟩ = ⟨v3 , w1 ⟩ + k1 ⟨w1 , w1 ⟩ k1 = − ⟨w 1 ,w1 ⟩
⇒ ⟨v3 ,w2 ⟩
0 = ⟨w3 , w2 ⟩ = (v3 , w2 ⟩ + k2 ⟨w2 , w2 ⟩ k2 = − ⟨w2 ,w2 ⟩
⟨v3 ,w1 ⟩ ⟨v3 ,w2 ⟩
şi deci w3 = v3 − ⟨w1 ,w1 ⟩
w1 − ⟨w2 ,w2 ⟩
w2 , adică w3 = v3 − prw1 v3 − prw2 v3 .
Repetăm procedeul până obţinem o mulţime de n vectori ortogonali
B̃ ′′ = {w1 , w2 , . . . , wn }.
Se observă că procedeul de ortogonalizare Gram-Schmidt descris mai sus poate fi sintetizat astfel:


 w1 = v 1 ,





 w2 = v2 − prw1 v2

w3 = v3 − prw1 v3 − prw2 v3





 .......................................



wn = vn − prw1 vn − prw2 vn − ... − prwn−1 vn
deci fiecare vector wk se construieşte scăzând din omologul său vk proiecţiile acestuia pe vectorii
{w1 , . . . , wk−1 } anterior determinaţi. Mulţimea ortonormată B ′ = {e1 , e2 , . . . , en } se obţine prin
normarea vectorilor bazei B̃ ′′ ,
wi
ei = , i = 1, n.
||wi ||
Din modul de obţinere a noii baze B ′ din baza B , rezultă relaţiile
W k = L{v1 , v2 , . . . , vk } = L{e1 , e2 , . . . , ek }, k ∈ 1, n.

Observaţie. Teorema se poate aplica şi pentru cazul când B este o familie liniar independentă S din
V . Cum S este bază pentru Span(S), procedeul Gram-Schmidt produce o nouă bază (ortogonală !)
B̃ ′ = S ′ a subspaţiului vectorial Span(S).
Exerciţiu. Determinaţi baza ortonormată B ′ asociată bazei B a spaţiului canonic cu trei dimensiuni
R3 , unde
B = {v1 = (−1, 0, 1), v2 = (1, 1, 2), v3 = (0, 1, −1)} ⊂ R3 .
Soluţie. Utilizând procedeul Gram-Schmidt, construim o bază ortogonală B̃ ′′ = {w1 , w2 , w3 } formată
din vectorii
w1 = v1 = (−1, 0, 1)
⟨v2 ,w1 ⟩
w2 = v 2 − ⟨w1 ,w1 ⟩ w1 = (1, 1, 2) − 12 (−1, 0, 1) = (3/2; 1; 3/2) ||(3, 2, 3)
⟨v3 ,w1 ⟩ ⟨v3 ,w2 ⟩
w3 = v 3 − ⟨w1 ,w1 ⟩ w1 − ⟨w2 ,w2 ⟩ w2 =
(−1) −1
= (0, 1, −1) − 2 (−1, 0, 1) − 11 (3, 2, 3) = (−4/11; 12/11; −4/11) ||(1, −3, 1).
Împărţim fiecare vector din baza ortogonală prin norma sa şi obţinem o bază ortonormată B ′ =
{e′1 , e′2 , e′3 } formată din vectorii
( )
−1
e′1 = ||w
w1
1 ||
= √
2
, 0, √1
2
,
( )
e′2 = ||w
w2
2 ||
= √3 , √2 , √3
22 22 22
,
( )
e′3 = ||w
w3
3 ||
= √111 , √−3 11
, √111 .
Observaţie. O simplificare considerabilă a calculului, care conduce la o bază ortogonală B ′′ cu

proprietăţi similare, şi ı̂n final la baza ortonormată B ′ , este următoarea: după ortogonalizare, deci
după determinarea celor trei vectori ai bazei B ′ , aceştia pot fi ı̂nlocuiţi prin multipli convenabili ai
lor. Acest fapt nu influenţează rezultatul, deoarece au loc următoarele proprietăţi:
a) ⟨u, v⟩ = 0 ⇒ ⟨u, kv⟩ = 0, ∀u, v ∈ Vn , ∀k ∈ K = R;
b) kl prv u = prlv ku, ∀u, v ∈ Vn , ∀k, l ∈ K = R,
adică, pe scurt, pentru un sistem ortogonal dat, orice alt sistem format din multipli nenuli ai vectorilor
acestuia este tot ortogonal. În cazul nostru putem ı̂nlocui, spre exemplu, prin amplificările indicate:

 w1 = (−1, 0, 1) → w1 = (1, 0, −1)

 ·(−1)


w2 = (3/2; 1; 3/2) → w2 = (3, 2, 3)

 ·2


 w3 = (−4/11; 12/11; −4/11) −→ w3 = (1, −3, 1)
·(−11/4)
Observăm că sistemul B ′′ = {w1 , w2 , w3 } conduce la baza ortonormată B ′ = {−e1 , e2 , −e3 }, ce

satisface proprietăţile teoremei 6.5. Considerând cazul infinit dimensional, generalizăm teorema astfel:
Teoremă. Fie B ={v1 , v2 , . . . } ⊂ V o mulţime finită sau infinită ı̂n spaţiul vectorial euclidian V şi
fie Span(v1 , . . . , vk ) subspaţiul generat de primii k vectori ai acestei mulţimi. Atunci există o mulţime
B ′ = {w1 , w2 , . . . } ⊂ V astfel ı̂ncât:
a) vectorul wk este ortogonal pe Span(v1 , v2 , . . . , vk−1 ), ∀k ∈ N
b) Span(w1 , . . . , wk ) = Span(v1 , . . . , vk ), ∀k ∈ N;
c) vectorii w1 , w2 , . . . cu proprietăţile 1) şi 2) sunt unic determinaţi, abstracţie făcând de sens (de o
posibilă amplificare cu −1).
Demonstraţie. Vectorii w1 , w2 , . . . , din teoremă sunt determinaţi recursiv prin relaţiile:

∑
k
w1 = v1 , wk+1 = vk+1 − prwi vk+1 , k ∈ N.
i=1
Din mulţimea ortogonală {w1 , w2 , . . . } se poate obţine mulţimea ortonormată

{ }
w1 w2
, ,... ,
||w1 || ||w2 ||
ai cărei vectori au proprietăţile a) şi b) din teoremă, şi sunt unic determinaţi, abstracţie făcând de
semn.
Exerciţiu. Fie V spaţiul vectorial euclidian al funcţiilor polinomiale reale definite pe intervalul [−1, 1],
cu produsul scalar dat de ∫ 1
⟨v, w⟩ = v(t)w(t)dt, ∀v, w ∈ V .
−1
Aplicaţi procedeul Gram-Schmidt bazei canonice B = {vn }n∈N ⊂ V , vn (t) = tn , n ∈ N.

R: Aplicând acestei baze procedeul Gram-Schmidt, obţinem baza ortogonală B ′ = {wn }n∈N formată
din polinoamele Legendre,
1 3 n! dn 2
w0 (t) = 1, w1 (t) = t, w2 (t) = t2 − , w3 (t) = t3 − t, . . . , wn (t) = (t − 1)n , . . .
3 5 (2n)! dtn
7 Probleme propuse
1. Fie mulţimea R3 pe care definim operaţiile

(i) x + y = (x1 + y1 , x2 + y2 , x3 + y3 ), ∀x, y ∈ R3 ,
(ii) x + y = (x1 + y1 , x2 + y2 , x3 − y3 ), ∀x, y ∈ R3 ,
(iii) kx = (kx1 , 0, kx3 ), ∀k ∈ R, ∀x ∈ R3 ,
(iv) kx = (kx1 , kx2 , kx3 ), ∀k ∈ R, ∀x ∈ R3 .
Să se determine următoarele:
a) Formează R3 un spaţiu vectorial real faţă de operaţiile (i) şi (iii) ?
b) Dar faţă de (i) şi (iv) ?
c) Dar faţă de (ii) şi (iv) ?
R: a) nu; b) da; c) nu.
2. Determinaţi dacă mulţimile de mai jos reprezintă spaţii vectoriale cu operaţiile de adunare a
vectorilor şi ı̂nmulţire cu scalari descrise alăturat
{
(x1 , x2 ) ⊕ (y1 , y2 ) = (x1 + y1 , x2 + |y2 |)
a) (V = R , ⊕, ⊗),
2
λ ⊗ (x1 , x2 ) = (λ · x1 , 0), ∀(x1 , x2 ), (y1 , y2 ) ∈ R2 , ∀λ ∈ R.
b) (V = {p ∈ R[X ]| grad p = 4}, +, ·R ).
c) (V = R2 [X] ≡ {p ∈ R[X] |grad p ≤ 2}, +, ·R ).
d) (V = C 2 (a, b) = {f |f : (a, b) → R, f derivabilă de 2 ori, f ′′ continuă }, +, ·R ),
{
(f + g)(x) = f (x) + g(x)
(λf )(x) = λf (x), ∀x ∈ (a, b), ∀f, g ∈ V , ∀λ ∈ R
R: a) nu, b) nu, c) da, d) da. c)

3. a) Să se arate că mulţimea tuturor şirurilor convergente cu termeni din K (K ∈ {R, C}) formează
un spaţiu vectorial peste K relativ la adunarea a două şiruri şi ı̂nmulţirea dintre un număr şi un şir.
b) Să se stabilească dacă mulţimea V a tuturor funcţiilor reale de clasă C k definite pe o submulţime
deschisă U ⊂ Rn , este spaţiu vectorial real ı̂n raport cu adunarea funcţiilor şi ı̂nmulţirea dintre un
număr şi o funcţie, descrise prin
(f + g)(x) = f (x) + g(x)
(kf )(x) = kf (x), ∀k ∈ R, ∀f, g ∈ V , ∀x ∈ U.
c) Arătaţi că mulţimea V a funcţiilor integrabile pe [a, b], (a < b ∈ R), este un spaţiu vectorial real
ı̂n raport cu operaţiile descrise mai sus.
R: b) da.
4. Fie V un spaţiu vectorial real. Pe V × V definim operaţiile
{
(u, v) + (x, y) = (u + x, v + y)
, ∀a + ib ∈ C, ∀u, v, x, y ∈ V .
(a + ib)(u, v) = (au − bv, bu + av)
32 Probleme propuse
Să se arate că V ×V este un spaţiu vectorial peste C (acest spaţiu se numeşte complexificatul lui V
şi ı̂l notăm cu C V ).
5. Să se verifice care dintre următoarele submulţimi W reprezintă subspaţii vectoriale ı̂n spaţiile
vectoriale specificate:
a) W = {(x1 , x2 ) ∈ R2 | x1 + x2 − a = 0} ⊂ R2 , unde a ∈ R,
b) W = R2 [X] ⊂ R4 [X],
c) W = R3 [X] ⊂ R[X],
d) W = {p ∈ R[X] |p(1) + p(−1) = 0} ⊂ R[X],
e) W = {p ∈ R[X] |p(0) = 1} ⊂ R[X].
R: a) da ⇔ a = 0, b) da, c) da, d) da, e) nu.
6. Să se stabilească dacă mulţimile
A = {p ∈ Rn [X] | ∃q ∈ Rn [X], a.ı̂. p(x) = q(2x + 1) − q(2), ∀x ∈ R}

B = {p ∈ Rn [X] | p(x) = p(3x2 ) + 7, ∀x ∈ R}
sunt subspaţii vectoriale ale spaţiului vectorial Rn [X] al polinoamelor cu coeficienţi reali, de grad cel
mult n.
R: a) da, b) B = g, nu.
7. Considerăm subspaţiile vectoriale V i , i ∈ Λ (unde Λ este o familie arbitrară de indici) ale spaţiului
vectorial V . Să se arate că ∩ V i este subspaţiu vectorial al lui V .
i∈Λ
8. Fie I = (a, b) ⊂ R un interval real şi mulţimile:

i) Mulţimea funcţiilor continue pe I, C 0 (I) = {f : I → R | f continuă pe I },
ii) Mulţimea funcţiilor diferenţiabile de clasă C k pe I (k ∈ N∗ ), C k (I) = {f : I → R| f derivabilă
de k ori pe I, cu f (k) continuă pe I},
iii) Mulţimea funcţiilor diferenţiabile de clasă C ∞ pe I, C ∞ (I) = {f : I → R| f derivabilă de k
ori pe I, ∀ k ∈ N}.
Arătaţi că:
a) C 0 (I), C k (I) şi C ∞ (I) formează spaţii vectoriale reale cu operaţiile
(f + g)(x) = f (x) + g(x), (λf )(x) = λf (x), ∀x ∈ I.
b) C ∞ (I) este subspaţiu vectorial ı̂n C k (I), ∀k ∈ N;

c) C k (I) este subspaţiu vectorial ı̂n C l (I), ∀k ≥ l ∈ N;
d) C ∞ (I) = ∩ C k (I).
k∈N
9. Fie S, S ′ ⊂ V două familii nevide de vectori. Arătaţi că:

a) S ⊂ Span(S);
b) S ⊂ Span(S ′ ) ⇒ Span(S) ⊂ Span(S ′ );
c) Dacă S este subspaţiu vectorial al lui V , atunci Span(S) = S;
∩
d) Span(S) = W ;
S ⊂W ⊂ V
W subspaţiu vectorial
e) Span(S ∪ S ′ ) = Span(S) + Span(S ′ );
f) Dacă S ⊂ S ′ , atunci ind (S ′ ) ⇒ ind (S);
g) Dacă S ⊂ S ′ , atunci dep (S) ⇒ dep (S ′ ).
10. Să se cerceteze dacă vectorul v = (1, −2, 0, 3) ∈ R4 este o combinaţie liniară a vectorilor u1 =
(3, 9, −4, −2), u2 = (2, 3, 0, −1), u3 = (2, −1, 2, 1).
R: da, v = u1 − 3u2 + 2u3 .
11. Să se determine dacă următoarele familii de vectori sunt dependente sau independente liniar. În
cazul dependenţei liniare indicaţi o relaţie de dependenţă.
a) v1 = (1, 2, 0), v2 = (1, 1, 1), v3 = (−1, 0, −2) ∈ R3 ,
b) p1 = 1 + x, p2 = 1 − x + x2 , p3 = 3 + x + x2 ∈ R2 [X] ⊂ R[X],
c) f1 = ch, f2 = sh, f3 = exp ∈ C ∞ (R), unde C ∞ (R) ≡ {f |f : R → R, f derivabilă de oricâte ori pe R},
( ) ( ) ( ) ( )
1 0 1 1 0 0 1 1
d) m1 = , m2 = , m3 = , m4 = ∈ M2 (R),
0 2 0 1 0 0 1 1
e) S = {fn |fn (x) = cosn x, n ∈ N} ⊂ C ∞ (R).
R: a) dep {v1 , v2 , v3 }, v1 = 2v2 + v3 , b) dep {p1 , p2 , p3 }, p3 = 2p1 + p2 , c) dep {f1 , f2 , f3 }, f3 = f1 + f2 ,
d) dep {m1 , m2 , m3 , m4 }, 0 · m1 + 0 · m2 + 1 · m3 + 0 · m4 = 0, e) ind S.
12. Să se stabilească care dintre următoarele submulţimi ale spaţiului vectorial C ∞ (R) sunt liniar
dependente, respectiv liniar independente:
S = {1, cos 2x, cos2 x}, S ′ = {ex , e−x , chx}, S ′′ = {ex , xex , . . . , xn−1 ex }.
R: dep(S): −1 · 1 − 1 · cos 2x + 2 · cos2 x = 0; dep(S ′ ): 1 · ex + 1 · e−x − 2 · ch x = 0; ind(S ′′ ).

13. Să se arate că familia de polinoame S = {1, X, X 2 , . . . , X n , . . . } ⊂ K [X] este o mulţime liniar
independentă, unde K [X] este spaţiul tuturor polinoamelor ı̂n nedeterminata X, cu coeficienţi ı̂n
corpul K .
14. Să se determine dacă următoarele familii de vectori reprezintă sau nu baze ı̂n spaţiile vectoriale
indicate:
a) {ek | ek ≡ (0, 0, . . . , 0, 1, 0, . . . , 0), k = 1, n} ⊂ Rn ,
k
b) {eij | eij ≡ (δik δjl )k=1,m;l=1,n , i = 1, m; j = 1, n} ⊂ Mm×n (R),
c) {X k |k = 0, n} ⊂ Rn [X],
d) {cos at, sin at} ⊂ {y = f (t)|y ′′ + a2 y = 0}, unde a ∈ R∗ .
R: a) da, b) da, c) da, d) da.
15. Determinaţi dacă următoarele familii de vectori S = {v1 , v2 , v3 , v4 } din R4 determină baze. În
caz afirmativ, determinaţi descompunerea vectorului v relativ la baza respectivă.
a) v1 = (1, 1, 0, 0), v2 = (1, −1, 0, 1), v3 = (0, 2, 0, 0), v4 = (0, 0, 1, 1), v = (5, 1, 2, 5),
b) v1 = (1, 1, 1, 1), v2 = (1, 1, −1, −1), v3 = (1, −1, 1, −1), v4 = (1, −1, −1, 1); v = (1, 2, 1, 1),
c) v1 = (1, 1, 0, 1), v2 = (2, 1, 3, 1), v3 = (1, 1, 0, 0), v4 = (0, 1, −1, −1); v = (0, 0, 0, 1).
R: În toate cele trei cazuri, det[v1 , v2 , v3 , v4 ] ̸= 0, deci cei 4 vectori sunt liniar independenţi ı̂n spaţiul
vectorial de dimensiune 4, R4 ; prin urmare formează baze.
a) Coeficienţii vectorului v relativ la noua bază sunt [v]S = (2, 3, 1, 2)t . b) (5/4, 1/4, −1/4, −1/4)t . c)
(1, 0, −1, 0)t .
16. Aflaţi câte o bază a subspaţiului W , şi dimensiunea acestuia, unde:
a) W = Span({u = (2, 1, 3, 1), v = (1, 2, 0, 1), w = (−1, 1, −3, 0)}) ⊂ R4 ;
b) W = Span({v1 = (2, 0, 1, 3, −1), v2 = (1, 1, 0, 1, −1), v3 = (4, 2, 1, 5, −3), v4 = (1, −3, 2, 9, −5)}) ⊂
R5 ,
34 Probleme propuse
c) W = Span({a = (2, 1, 3, −1), b = (−1, 1, −3, 1), c = (4, 5, 3, −1), d = (1, 5, −3, 1)}) ⊂ R4 ,
{ ( ) }
x 0 y
d) W = A| A = , y = u − 3v; x, y, u, v ∈ R ⊂ M2×3 (R).
u v 0
R: În cazurile a), b), c), minorul care dă rangul matricei formate din coeficienţii vectorilor generatori
(aşezaţi pe coloane, spre exemplu), determină o familie liniar independentă de generatori ai spaţiului
W , deci o bază. a) B W = {u, v}. b)B W = {v1 , v2 }. c)B W = {a, b}. d) Rezolvăm sistemul (format
dintr-o singură ecuaţie) iar generatorii soluţiilor sistemului sunt vectori liniar independenţi; aceştia
formează deci baza
{( ) ( ) ( )}
1 0 0 0 0 1 0 0 −3
BW = , , .
0 0 0 1 0 0 0 1 0
17. Dându-se subspaţiile W şi U generate respectiv de vectorii
w1 = (2, 3, 11, 5), w2 = (1, 1, 5, 2), w3 = (0, 1, 1, 1), u1 = (2, 1, 3, 2), u2 = (1, 1, 3, 4), u3 = (5, 2, 6, 2),
să se arate că aceste subspaţii sunt suplimentare şi să se găsească descompunerea vectorului v =
(2, 0, 0, 3) pe aceste subspaţii.
R: v = (u1 + u2 ) + (−w1 + w2 ) ∈ U + W .
18. Fie S = {f1 , f2 , . . . , fn } ⊂ C ∞ (R) o mulţime de funcţii. Se numeşte wronskianul funcţiilor
f1 , f2 , . . . , fn , determinantul
(i−1)
w(S) = det[fj ], i = 1, n,
(0)
unde am notat fj = fj , ∀j = 1, n. Să se arate că:
a) dacă dep(S) atunci w(S)=0 (echivalent, w(S) ̸= 0 ⇒ ind S);
b) reciproca proprietăţii a) nu este adevărată;
19. Se dau subspaţiile vectoriale U şi W ale lui R3 . În situaţiile de mai jos, să se determine câte o
bază ı̂n subspaţiile U , W , U + W , U ∩ W şi să se verifice relaţia
dim U + dim W = dim(U + W ) + dim(U ∩ W ),
a) U = Span({f1 = (1, 2, −1, −2), f2 = (3, 1, 1, 1), f3 = (−1, 0, 1, −1)}),

W = Span({g1 = (2, 5, −6, −5), g2 = (−1, 2, −7, −3)}) ⊂ R4 ,
b) U = Span({f1 = (1, 2, 1, 0), f2 = (−1, 1, 1, 1)}),
W = Span({g1 = (2, −1, 0, −1), g2 = (1, −1, 3, 1)}) ⊂ R4 ,
c) U = Span({f1 = (1, 1, 0, 0), f2 = (10, 1, 1)}),
W = Span({g1 = (0, 0, 1, 1), g2 = (0, 1, 1, 0)}) ⊂ R4 ,
d) U = {(x, y, z )| x + y − 2z = 0},
W = Span({w1 = (1, 1, 1), w2 = (1, 0, 0), w3 = (3, 2, 2)}) ⊂ R3 .
R: a) U ∩ W = W , B W = {g1 , g2 }, B U = B U +W = {g1 , g2 , f1 }, 3 + 2 = 3 + 2.
b) B U ∩W = {u = (5, −2, −3, −4)}, B U = {u, f1 }, B W = {u, g1 }, B U +W = {u, f1 , g1 }, 2+2=1+3.
c) U ∩W = {0}, B U = {f1 , f2 }, B W = {g1 , g2 }, U +W = R4 ; subspaţiile U şi W sunt suplementare;
2+2=0+4.
d) B U = {v1 = (2, 0, 1), v2 = (−1, 1, 0)}, B V = {w1 , w2 },
B U +W = {v2 , w1 , w2 }, U + W = R3 ; B U ∩W = {w = (1, 1, 1)}, 2 + 2 = 3 + 1.

20. Să se găsească o bază a sumei şi o bază a intersecţiei subspaţiilor vectoriale U = Span({u1 , u2 , u3 })
şi W = Span({w1 , w2 , w3 }), unde
u1 = (2, −1, 1), u2 = (1, 1, 1), u3 = (1, −2, 0);

w1 = (3, −3, 1), w2 = (0, 1, 0), w3 = (6, 0, 2).
R: B U = {u1 , u2 }, B W = {w1 , w2 }, B U ∩W = {w1 }; B U +W = {u1 , u2 , w2 }, (U + W = R3 ).

21. Să se completeze familia F de mai jos la o bază a spaţiului vectorial corespunzător. Verificaţi ı̂n
prealabil liniar independenţa sistemului F .
a) F = {v1 = (1, 1, 1), v2 = (0, 1, −1)} ⊂ R3 ;
b) F = {p1 = x − x2 , p2 = 1 − x3 } ⊂ R3 [X].
R: a) B R3 = {v1 , v2 , v3 = (1, 0, 0)}, b) B R3 [X] = {p1 , p2 , p3 = x3 , p4 = x2 }.
22. Să se arate că dacă U 1 , U 2 , U 3 ⊂ V sunt subspaţii vectoriale ı̂n V , atunci are loc relaţia
U 1 + (U 2 ∩ U 3 ) = (U 1 + U 2 ) ∩ U 3 .
23. Arătaţi că C 0 [0, 1] = ( ⊕ U a ) ⊕ U b , unde b ∈ [0, 1] arbitrar fixat, iar
a∈R
U a = {f ∈ C 0 [0, 1] | f (x) = a, ∀x ∈ [0, 1]}, U b = {f ∈ C 0 [0, 1] | f (b) = 0}.
24. Fie p0 ∈ R[X] \{0} un polinom fixat. Arătaţi că

R[X] = {p ∈ R[X] | grad p ≤ n} ⊕ {p ∈ R[X] | p0 divide p}.
25. Fie V 5 spaţiul vectorial real al polinoamelor ı̂n cos x care au{cel mult gradul 4. Să se scrie }
transformarea de coordonate care permite trecerea de la baza B = 1, cos x, cos2 x, cos3 x, cos4 x la
baza B ′ = {1, cos x, cos 2x, cos 3x, cos 4x} şi să se găsească inversa acestei transformări.
 
1 0 −1 0 1
 0 1 0 −3 0 
 
R: X = CX , unde C = 
′
 0 0 2 0 −8 ; matricea transformării inverse este C −1 iar

 0 0 0 4 0 
0 0 0 0 8
X ′ = C −1 X.
26. Să se arate că următoarele familii de vectori B ′ şi B ′′ sunt baze ı̂n spaţiul vectorial specificat şi
să se determine matricea de trecere de la baza B ′ la B ′′ (notată CB ′ B ′′ ) şi coordonatele vectorului v
(exprimat ı̂n baza canonică) relativ la baza B ′ .
a) B ′ = {f1 = (1, 0, 1), f2 = (1, 0, −1), f3 = (1, 1, 0)} ⊂ R3 , B ′′ = {g1 = (1, 1, 1), g2 = (1, 1, 0), g3 =
(1, 0, 0)} ⊂ R3 ; v = (−1, 3, 7);
b) B ′ = {q1 = 1 + x, q2 = 1 − x2 , q3 = 1} ⊂ R2 [X], B ′′ = {r1 = 1 + x + x2 , r2 = x2 , r3 = 1 + x2 } ⊂
R2 [X]; v = 1 − x + x2 .
R: a) CB ′ B ′′  = C ′−1 C ′′ , C ′= [f1 , f2
, f3 ], C ′′ = [g
1 , g2 , g3 ]; [v]B ′ = C
′−1 · (−1, 3, 7)t . b) C
B ′ B ′′ =
1 1 1 1 0 1
C ′−1 C ′′ , C ′ =  1 0 0  , C ′′ =  1 0 0 ; [v]B ′ = C ′−1 · (1, −1, 1)t .
0 −1 0 1 1 1
27. Fie spaţiul vectorial complex n-dimensional Cn şi fie R Cn trecerea ı̂n real a lui Cn . Ştiind că
oricărui vector z = (a1 +ib1 , a2 +ib2 , . . . , an +ibn ) ∈ Cn ı̂i corespunde vectorul (a1 , a2 , . . . , an , b1 , b2 , . . . , bn ) ∈
R Cn , să se stabilească vectorul din R Cn care este asociat lui i · z.
36 Probleme propuse
R: (−b1 , −b2 , . . . , −bn , a1 , a2 , . . . , an ).

28. Să se arate că aplicaţiile ⟨ · , · ⟩ : Rn [X] × Rn [X] → R definite prin formulele
∑
n
a) ⟨p, q⟩ = ak bk ,
k=0
∑
n ∑
n ∑
n
b) ⟨p, q⟩ = 1
k! ak bk , ∀p = ak X k , q = bk X k ∈ Rn [X], sunt respectiv produse scalare. Pentru
k=0 k=0 k=0
n ≥ 2, să se calculeze unghiul dintre polinoamele p şi q faţă de produsul scalar a), respectiv b), unde
p = −3 + 4X 2 , q = 2 − 3X + 3X 2 ∈ Rn [X].
R: a) ⟨p, q⟩ = 6, b) ⟨p, q⟩ = 0.
29. Determinaţi dacă următoarele operaţii reprezintă produse scalare:
a) ⟨x, y⟩ = x1 y1 + ax2 y2 , ∀x, y ∈ R2 ;
b) ⟨u, v⟩ = u1 v2 , ∀u, v ∈ C2 .
R: a) da ⇔ a⟩0, b) nu.
30. Să se verifice că următoarele operaţii determină produse scalare pe spaţiile vectoriale specificate:
a) ⟨x, y⟩ = x1 y1 + x2 y2 + x3 y3 , ∀x, y ∈ R3 ;
b) ⟨x, y⟩ = x1 y1 + x2 y2 , ∀x, y ∈ C2 ;
∫b
c) ⟨f, g⟩ = a f (t)g(t)dt, ∀f, g ∈ C 0 [a, b] = {f |f : [a, b] → R, f continuă}
∫1
d) ⟨p, q⟩ = −1 p(t)q(t)dt, ∀p, q ∈ R2 [X] ≡ P2 ⊂ C 0 [−1, 1];
e) ⟨p, q⟩ = p0 q0 + p1 q1 + p2 q2 , ∀p = p0 + p1 x + p2 x2 , q = q0 + q1 x + q2 x2 ∈ R2 [X];
f) ⟨A, B ⟩ = T r(At B ), ∀A, B ∈ M2 (R), unde
T r(C) = c11 + · · · + cnn , ∀C = (cij )i,j=1,...,n ∈ Mn (R).
31. Folosind produsele scalare canonice din exerciţiul precedent, pentru fiecare din cazurile următoare
să se calculeze:
⋄ normele celor doi vectori;
⋄ pentru punctele a, c, d, e, f , unghiul celor doi vectori;
⋄ determinaţi dacă cei doi vectori sunt ortogonali;
⋄ aflaţi proiecţia celui de-al doilea vector pe primul.
Se dau vectorii corespunzători:

a) u = (1, 2, −1), v = (−1, 3, 1) ∈ R3 .
b) u = (1 + i, i), v = (1, i − 2) ∈ C2 .
c) f (x) = ex , g(x) = e−x ; f, g ∈ C 0 [0, 1].
d) p = 1 + x, q = 1 − x2 ∈ P2 .
e) p = 1 + x, q = 1 − x2 ∈ R2 [X].
( ) ( )
1 0 1 0
f)A = ,B = ∈ M2 (R).
1 1 −1 1
√ √
R: Temă: b, c, d, e, f. a) ||u|| = 6, ||v|| = 11, ⟨u, v⟩ = 4, deci u nu este ortogonal pe v;
( )
4 2 4 2
φ ≡ ∠(u, v) = arccos √ ∈ [0, π] ; pru v = , ,− .
66 3 3 3
32. Ortonormaţi următoarele familii de vectori folosind produsele scalare canonice (sau cele indicate,
după caz) ale spaţiilor vectoriale considerate:
a) F = {v1 = (1, 1, 0), v2 = (1, 0, 1), v3 = (0, 0, 1)} ⊂ R3 ,
b) F = {p1 = 1 + x, p2 = 1 − x2 , p3 = x + x2 } ⊂ R2 [x], unde
∫ 1
⟨p, q⟩ = p(t)q(t)dt, ∀p, q ∈ R2 [x] ⊂ C 0 [−1, 1];
−1
c) F = {v1 = (1 + i, 0, 1), v2 = (1, 1, −i), v3 = (0, i, i)} ⊂ C3 .

R: Temă. b, c). a) În urma ortogonalizării (Gram-Schmidt) şi normării familiei F , rezultă baza
ortonormată:
( ) ( ) ( )
1 1 1 1 2 1 1 1
g1 = √ , √ , 0 , g2 = √ , − √ , √ , g3 = − √ , √ , √ .
2 2 6 6 6 3 3 3
33. Aflaţi o familie ortonormată de soluţii ale sistemului liniar

{
3x − y − z + v = 0
x + 2y − z − v = 0.
R: Se rezolvă sistemul, se află o bază ı̂n spaţiul soluţiilor, se ortogonalizează şi apoi se normează
această bază. Spre exemplu, o asemenea bază ortonormată este
1 1
v1 = √ (1, 0, 2, −1), v2 = √ (1, 12, 8, 17).
6 498
34. Completaţi următorul sistem de vectori la o bază ortogonală, verificând ı̂n prealabil că aceasta
este formată din vectori ortogonali
F = {v1 = (2, 1, −1), v2 = (−1, 1, −1) } ⊂ R3 .
R: B ′ = {v1 , v2 , v3 }, ∀v3 ∈ Span(v = (0, 1, 1)) \{0}.

35. Fie spaţiul vectorial euclidian real V = C 0 [0, 4] cu produsul scalar dat de
∫ 4
⟨f, g⟩ = f (x)g(x)dx, ∀f, g ∈ V .
0
a) Să se scrie inegalitatea lui Cauchy-Schwarz pentru acest produs scalar.

{
x, x ∈ [0, 2]
b) Să se calculeze d(f, g) şi ||g||, unde f (x) = 1, g(x) =
2 − x, x ∈ (2, 4].
(∫ 4 )2 (∫ 4 ) (∫ 4 )
R: a) f (x)g(x)dx ≤ f 2 (x )dx g 2 (x )dx ;
0 √ √0 0
b) d(f, g) = 2 13/3;||g|| = 4/ 3.
36. Determinaţi proiecţia ortogonală v ′ = − →
pr W v a vectorului vpe subspaţiul W precum şi componenta
sa ortogonală v ⊥ a vectorului relativ la subspaţiul W , ı̂n fiecare din următoarele cazuri:
a) v = (1, 0, 2), W = Span({w1 = (0, 1, 0), w2 = (0, 1, 1)} ⊂ R3 ;
b) v = (1, −1, 1), W = Span(S),
S = {w1 = (1, 0, −2), w2 = (1, 1, 0), w3 = (3, 2, −2)} ⊂ R3 ;

38 Probleme propuse
not
c) v = 1 + x, W = Span({p1 = 1 − x, p2 = 1 − x2 }) ⊂ R2 [x];
d) v = (1, 1, −1), W = {(x, y, z) |x + y − z = 0} ⊂ R3 ;
e) v = (5, 2, −2, 2), W = Span({w1 = (2, 1, 1, −1), w2 = (1, 1, 3, 0)} ⊂ R4 .
R: Temă: a, c, b) v ′ = prW v = (−23/45; 5/45; 56/45), v ⊥ = v − v ′ = (68/45; −10/9; −11/45). d)
W = Span({(1, 0, 1), (−1, 1, 0)}, B ortog,W = {w1 = (1, 0, 1), w2 = (1, −2, −1)} v ′ = prw1 v + prw2 v =
(0, 0, 0), deci v⊥W , v ⊥ = v = (1, 1, −1).e) v ′ = prW v = (3, 1,-1,-2), v ⊥ = (2, 1, −1, 4).
37. Determinaţi complementul ortogonal W ⊥ al subspaţiului vectorial W , unde W = Span({w1 =
(1, 1, 0, 0), w2 = (1, −1, 1, 1)} ⊂ R4 .
R: W ⊥ = Span({(−1, 1, 2, 0), (0, 0, −1, 1)}.
38. Se dă familia de vectori B ={v1 , v2 , v3 } din spaţiul vectorial euclidian canonic cu trei dimensiuni
R3 , unde v1 = (1, 0, 2), v2 = (0, 1, −1), v3 = (−1, 1, 0).
a) Arătaţi că B este o bază a spaţiului R3 .
b) Să se ortonormeze baza B .
R: b) Se obţine baza ortonormată
( ) ( ) ( √ )
′ 1 1 1 −1 3 −3 3 2
B = {e′1 , e′2 , e′3 }, e′1 = ′
√ , √ , 0 , e2 = √ , √ , √ ′
, e3 = √ , √ , √ .
2 2 11 11 11 22 22 11
39. Fie spaţiul vectorial euclidian V al funcţiilor polinomiale definite pe intervalul [−1, 1], cu produsul
scalar definit prin aplicaţia
∫ 1
⟨p, q⟩ = p(x)q(x) dx.
−1
Ortogonalizând mulţimea S = {1, x, x2 , . . . , xn , . . . } se obţine familia S ′ a polinoamelor Legendre. Să

se afle primele cinci polinoame ale acestei familii.
{ } ′
R: 1, x, x2 − 13 , x3 − 53 x, x4 − 67 x2 + 35
3
, x5 − 10 9 x + 21 x ⊂ S .
3 5
40. Fie V un spaţiu vectorial euclidian real şi doi vectori x, y ∈ V . Să se verifice următoarele
proprietăţi:
a) x⊥y ⇔ ∥x + y∥2 = ∥x∥2 + ∥y∥2 ,
b) ∥x∥ = ∥y∥ ⇒ (x + y)⊥(x − y).
( )
c) ||x + y||2 + ||x − y||2 = 2 ||x||2 + ||y||2 .
41. Fie V un spaţiu vectorial euclidian complex şi doi vectori x, y ∈ V . Să se verifice următoarele
proprietăţi:
a) x⊥y ⇔ ||ax + by||2 = ||ax||2 + ||by||2 , ∀a, b ∈ C,
b) 4⟨x, y⟩ = ||x + y||2 − ||x − y||2 + i||x + iy||2 − i||x − iy||2 , ∀x, y ∈ V .
42.Fie V un spaţiu vectorial euclidian real şi {v1 , . . . vn } ⊂ V o familie de vectori. Să se arate că:
a) Dacă {w1 , . . . wn } ⊂ V reprezintă familia obţinută din {v1 , . . . vn } ı̂n urma aplicării procesului de
ortogonalizare Gram-Schmidt, atunci au loc relaţiile
||vi || ≥ ||wi || , ∀i = 1, n;
b) Au loc relaţiile G(v1 , . . . vn ) = G(w1 , . . . wn ) şi G(v1 , . . . vn ) ≤ ||v1 ||2 · · · · · ||vn ||2 , unde prin
G(v1 , . . . vn ) = det(⟨vi , vj ⟩)i,j=1,n am notat determinantul Gram al familiei de vectori {v1 , . . . vn }.
Transformări liniare 39
R: a) Pentru i = 1, avem v1 = w1 ⇒ ||v1 || = ||w1 ||. Pentru i ≥ 2, se aplică teorema lui Pitagora
vectorului sumă vi = wi + prW vi , unde W = Span(w1 , . . . wi−1 ).
b) Pentru prima relaţie, se demonstrează succesiv egalităţile
G(v1 , v2 , v3 , . . . vn ) = G(w1 , v2 , v3 , . . . vn ) = G(w1 , w2 , v3 , . . . vn ) = · · · = G(w1 , . . . wn ),
folosind operaţii cu determinanţi şi expresiile care leagă cele două familii de vectori. Pentru a doua
relaţie, aplicăm punctul a) şi prima relaţie, observând că
G(w1 , . . . wn ) = det(diag(⟨w1 , w1 ⟩, . . . , ⟨wn , wn ⟩)) = ||w1 ||2 · · · · · ||wn ||2 .
Capitolul 2. Transformări liniare
1 Transformări liniare. Definiţii, exemple, proprietăţi
Definiţii. Fie V şi W două spaţii vectoriale peste corpul K .

a) Se numeşte transformare liniară de la V la W (sau ı̂ncă, operator liniar sau morfism de spaţii
vectoriale), o funcţie T : V → W care satisface proprietăţile
(1) T (x + y) = T (x) + T (y), ∀x, y ∈ V ,

(2) T (kx) = kT (x), ∀k ∈ K , ∀x ∈ V .
b) Se numeşte izomorfism de spaţii vectoriale, orice transformare liniară bijectivă.

c) Se numeşte endomorfism al spaţiului vectorial V , orice aplicaţie liniară T : V → V .
d) Se numeşte automorfism al spaţiului vectorial V , orice endomorfism bijectiv.
e) Se numeşte formă liniară, o transformare liniară T : V → K (unde K = K 1 este considerat ca
spaţiu vectorial 1-dimensional peste K ).
Observaţie. Cele două condiţii (1) şi (2) din definiţia unei transformări liniare sunt echivalente cu
condiţia
T (kx + ly) = kT (x) + lT (y), ∀k, l ∈ K , ∀ x, y ∈ V . (3)
Într-adevăr, dacă T : V → W este liniară, atunci conform definiţiei avem
T (kx + ly) = T (kx) + T (ly) = kT (x) + lT (y), ∀k, l ∈ K , ∀ x, y ∈ V .
Reciproc, condiţia (3), pentru k = l = 1 implică (1), iar pentru l = 0, implică (2).
Notaţii.
⋄ Vom nota prin L(V , W ) mulţimea tuturor transformărilor liniare definite pe V cu valori ı̂n W .
⋄ Vom nota prin End(V ) mulţimea endomorfismelor spaţiului vectorial V .
⋄ Vom nota prin Aut(V ) mulţimea automorfismelor spaţiului vectorial V .
⋄ Uneori ı̂n loc de T (x) vom scrie, pe scurt, T x.
40 Transformări liniare. Definiţii, exemple, proprietăţi
Exemple de transformări liniare

1. Aplicaţia T ∈ L(R, R), T (x) = ax, unde a ∈ R, este liniară.
2. Aplicaţia nulă, T ∈ L(V , W ), T (x) = 0, ∀x ∈ V este transformare liniară.
3. Aplicaţia de incluziune T ∈ L(U , V ), T (x) = x, ∀x ∈ U , unde U este subspaţiu vectorial ı̂n V
(privit ca spaţiu vectorial cu structura indusă din V ), este aplicaţie liniară. Ca un caz particular,
aplicaţia identitate
Id ∈ End(V ), Id(x) = x, ∀x ∈ V ,
este aplicaţie liniară.
4. Aplicaţia T ∈ L(Rn , Rm ), T (x) = Ax, ∀x = (x1 , . . . , xn )t ∈ Rn , unde matricea A ∈ Mm×n (R) este
dată, este o transformare liniară. Spre exemplu, pentru m=2, n=3, aplicaţia T ∈ L(R2 , R3 ),
T (x) = (2x1 , −x2 , 3x1 + x2 ), ∀x = (x1 , x2 ) ∈ R2
este de această formă, deoarece

   
2 0 ( ) x1
x1
T (x) =  0 −1  =  x2  = (2x1 , −x2 , 3x1 + x2 )t .
x2
3 1 x3
Se observă că T este transformare liniară, deoarece avem
T ((x1 , x2 ) + (y1 , y2 )) = T (x1 + y1 , x2 + y2 ) =

= (2(x1 + y1 ), −(x2 + y2 ), 3(x1 + y1 ) + x2 + y2 ) =
= (2x1 , −x2 , 3x1 + x2 ) + (2y1 , −y2 , 3y1 + y2 ) =
= T (x1 , x2 ) + T (y1 , y2 ), ∀(x1 , x2 ), (y1 , y2 ) ∈ R2
T (k(x1 , x2 )) = T (kx1 , kx2 ) =

= (2kx1 , −kx2 , 3kx1 + kx2 ) =
= k(2x1 , −x2 , 3x1 + x2 ) =
= kT (x1 , x2 ), ∀k ∈ R, ∀(x1 , x2 ) ∈ R2 .
5. Operatorul de derivare T ∈ L(C 1 (a, b), C 0 (a, b)), T (f ) = f ′ , ∀f ∈ C 1 (a, b), este transformare
liniară.
∫b
6. Operatorul de integrare definită T ∈ L(C 0 [a, b], R), T (f ) = a f (t)dt, ∀f ∈ C 0 [a, b], este transfor-
mare liniară.
7. Operatorul de transpunere T ∈ L(Mm×n (K ), Mn×m (K )), T (A) = At , ∀A ∈ Mm×n (K ), este
transformare liniară.
Teoremă. Orice transformare liniară T ∈ L(V , W ) are următoarele proprietăţi:

a) T (0) = 0.
b) Dacă U este un subspaţiu vectorial al lui V , atunci T (U ) este un subspaţiu vectorial al lui W .
c) Dacă vectorii x1 , x2 , . . . , xn ∈ V sunt liniar dependenţi, atunci şi vectorii T (x1 ), T (x2 ), . . . , T (xn ) ∈
W sunt de asemenea liniar dependenţi.
d) Daţi fiind vectorii x1 , x2 , . . . , xn ∈ V , dacă vectorii T (x1 ), T (x2 ), . . . , T (xn ) ∈ W sunt liniar
independenţi, atunci şi vectorii x1 , x2 , . . . , xn sunt liniar independenţi.
Demonstraţie. a) Avem T (0) = T (0 + 0) = T (0) + T (0) ⇒ T (0) = 0. b) Fie u = T (x), v = T (y) ∈

T (U ), cu x, y ∈ V şi k, l ∈ K . Atunci avem:
ku + lv = kT (x) + lT (y) = T (kx + ly) ∈ T (U ),
deci T (U ) este un subspaţiu vectorial al lui W . c) Aplicând transformarea T unei relaţii de

dependenţă k1 x1 + k2 x2 + · · · + kn xn = 0V şi folosind proprietatea de liniaritate (3) a transformării
T , rezultă relaţia de dependenţă
k1 T (x1 ) + k2 T (x2 ) + · · · + kn T (xn ) = 0W .
d) Procedând ca ı̂n cazul 3), rezultă anularea coeficienţilor k1 , k2 , . . . , kn , deci independenţa vectorilor
x1 , x2 , . . . , xn .
Observaţie. Dacă V şi W sunt două spaţii vectoriale peste corpul K , putem defini adunarea şi
ı̂nmulţirea cu scalari pe mulţimea de transformări liniare L(V , W ), ca şi ı̂n cazul spaţiilor vectoriale
care au funcţii drept vectori. Mai exact, pentru S, T ∈ L(V , W ), definim
{
(S + T )(x) = S(x) + T (x),
(kS)(x) = kS(x), ∀x ∈ V , ∀k ∈ K .
În raport cu aceste operaţii mulţimea L(V , W ) este un spaţiu vectorial peste corpul K . Spaţiul
vectorial L(V , K ) se numeşte dualul lui V , iar vectorii săi se numesc forme liniare definite pe V cu
valori ı̂n corpul K .
Teoremă. Fie Vn şi W două spaţii vectoriale peste corpul K , fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a lui
Vn , iar w1 , w2 , . . . , wn o familie de vectori din W .
a) Există o unică transformare T ∈ L(Vn , W ) astfel ı̂ncât T (ei ) = wi , i = 1, n.
b) Dacă avem ind{w1 , w2 , . . . , wn }, atunci această transformare este injectivă.
∑
n ∑
n
Demonstraţie. a) Fie x = xi ei ∈ Vn . Asocierea x ∈ V → T (x) = xi wi ∈ W defineşte o funcţie
i=1 i=1
T : Vn → W , cu proprietatea T (ei ) = wi , i = 1, n. Asocierea T este o transformare liniară, deoarece
pentru
∑n ∑
n ∑
n
x= x i ei , y = yi ei ∈ Vn , k, l ∈ K , kx + ly = (kxi + lyi )ei ∈ Vn ,
i=1 i=1 i=1
∑
n ∑
n ∑
n
obţinem T (kx + ly) = (kxi + lyi )wi = k x i wi + l yi wi = kT (x) + lT (y). Pentru a verifica
i=1 i=1 i=1
unicitatea transformării liniare T astfel determinate, fie S ∈ L(Vn , W ) satisfăcând de asemenea
∑
n
relaţiile S(ei ) = wi , i = 1, n. Atunci, pentru orice x = xi ei ∈ Vn , avem
i=1
( ) ( n )
∑
n ∑
n ∑
n ∑
S(x) = S x i ei = xi S(ei ) = xi T (ei ) = T xi ei = T (x).
i=1 i=1 i=1 i=1
∑
n ∑
n
b) Fie x = xi ei , y = yi ei ∈ Vn . Folosind relaţiile T (ei ) = wi , i = 1, n şi liniar independenţa
i=1 i=1
vectorilor w1 , w 2 , . . . , w n , avem
∑
n
T (x) = T (y) ⇒ (xi − yi )wi = 0 ⇒ xi = yi , i = 1, n ⇒ x = y.
i=1
42 Nucleul şi imaginea unei transformări liniare
Observaţii. 1. Compunerea a două transformări liniare, definită ca şi ı̂n cazul funcţiilor obişnuite,
se numeşte ı̂nmulţire (produs) şi produce tot o transformare liniară. Evident compunerea nu este ı̂n
general comutativă, dar este asociativă.
2. Fie A, B, C transformări liniare. Dacă au sens A + B, AC şi BC, atunci
(kA + lB)C = kAC + lBC, ∀k, l ∈ K ,
iar dacă au sens A + B, CA şi CB, atunci
C(kA + lB) = kCA + lCB, ∀k, l ∈ K .
3. Fie T ∈ End(V ). Puterile naturale ale lui T se definesc inductiv:

T 0 = Id, T n = T T n−1 , n ≥ 1,
unde Id este transformarea identică.

4. Fie T ∈ L(U , V ) o transformare liniară bijectivă (inversabilă). Atunci inversa T −1 ∈ L(V , U )
este tot o transformare liniară. Într-adevăr, pentru w1 = T v1 , w2 = T v2 , obţinem
T −1 (kw1 + lw2 ) = T −1 (kT v1 + lT v2 ) = T −1 T (kv1 + lv2 ) = kv1 + lv2 = kT −1 (w1 ) + lT −1 (w2 ).
5. Dacă T ∈ L(U , V ) şi S ∈ L(V , W ) sunt transformări liniare bijective, atunci

⋄ S ◦ T ∈ L(U , W ) este o transformare liniară bijectivă;
⋄ are loc relaţia (S ◦ T )−1 = T −1 ◦ S −1 .

Fie V şi W două K -spaţii vectoriale şi T ∈ L(V , W ). Vom studia ı̂n cele ce urmează
• mulţimea soluţiilor ecuaţiei T (x) = 0, x ∈ V şi
• mulţimea valorilor transformării, {y ∈ W | ∃x ∈ V , y = T (x)}.
Fig. 1. Nucleul şi imaginea unei transformări liniare
Definiţii. a) Se numeşte nucleul transformării liniare T ∈ L(V , W ), mulţimea
Ker T = {x |x ∈ V , T (x) = 0} ⊂ V .
b) Se numeşte imaginea transformării liniare T , mulţimea ImT = T (V ) ⊂ W .

Teoremă. Fie T ∈ L(V , W ) o transformare liniară.

a) Nucleul transformării T este un subspaţiu vectorial al lui V .
b) Imaginea lui V prin T este un subspaţiu vectorial al lui W .
c) Soluţia generală a ecuaţiei T (v) = w (pentru w arbitrar fixat ı̂n Im T ⊂ W ), este suma dintre
soluţia generală a ecuaţiei T (v) = 0 şi o soluţie particulară a ecuaţiei T (v) = w.
Demonstraţie. a) Avem x, y ∈ Ker T ⇒ T (x) = T (y) = 0. Liniaritatea lui T implică
T (kx + ly) = 0, ∀k, l ∈ K ⇒ kx + ly ∈ Ker T, ∀k, l ∈ K .
b) Se foloseşte liniaritatea lui T pentru verificarea proprietăţilor de subspaţiu. c) Se arată prin dublă
incluziune că T −1 (w)= Ker T+{v0 }, unde v0 este o soluţie arbitrară fixată a ecuaţiei T (v) = w.
Exemplu. Pentru T : R2 → R3 , T (x1 , x2 ) = (2x1 , −x2 , 3x1 + x2 ) obţinem
Ker T = {(x1 , x2 ) ∈ R2 |(2x1 , −x2 , 3x1 + x2 ) = (0, 0, 0)} = {(0, 0)},

Im T = {(y1 , y2 , y3 ) ∈ R3 |∃(x1 , x2 ). ∈ R2 , (2x1 , −x2{
, 3x
( 1 + x2 ) = (y1) , y2 , y3 )} = }
2y2 +2y3
= {(y1 , y2 , y3 ) ∈ R | 3y1 − 2y2 − 2y3 = 0} =
3
3 , y 2 , y 3 y2 , y 3 ∈ R =
= {y2 (2/3; 1, 0) + y3 (2/3; 0, 1) | y2 , y3 ∈ R} = L ({(2/3; 1, 0), (2/3; 0, 1)}) ⊂ R3 .
Se observă că T este injectivă (temă, verificaţi!) , dar nu este surjectivă.
Teoremă. Dacă T ∈ L(V , W ) este o transformare liniară, atunci următoarele afirmaţii sunt echiva-
lente.
(i) T este injectivă.
(ii) Aplicaţia T supusă restricţiei de codomeniu T : V → T (V ) este inversabilă.
(iii) Ker T = {0}.
Demonstraţie. Echivalenţa dintre (i) şi (ii) este evidentă. Arătăm că (i) este echivalentă cu (iii). Fie
Ker T = {0}. Avem
T (x) = T (y) ⇒ T (x) − T (y) = 0 ⇒ T (x − y) = 0 ⇒

⇒ x − y ∈ Ker T = {0} ⇒ x − y = 0 ⇒ x = y,
deci T este injectivă, şi astfel (iii) ⇒ (i). Reciproc, presupunem (i), deci că T este injectivă. Atunci
x ∈ Ker T ⇔ T (x) = 0 ⇔ T (x) = T (0) ⇒ x = 0 ceea ce implică Ker T ⊂ {0}. Cum T (0) = 0 ⇒
T inj
0 ∈ Ker T , deci incluziunea inversa are loc, rezultă proprietatea (iii).
Observaţie. Nucleul şi imaginea unei transformări liniare nu determină transformarea liniară. Spre
exemplu, orice automorfism T ∈ Aut(V ) are nucleul nul, Ker T = {0} (fiind injectiv) iar imaginea sa
este ı̂ntregul spaţiu vectorial Im T = V (fiind surjectiv).
Definiţii. a) Dimensiunea nucleului lui T se numeşte defectul lui T .

b) Dimensiunea imaginii lui V prin transformarea liniară T se numeşte rangul lui T .
Teoremă (teorema rangului pentru transformări liniare). Dacă V , W sunt spaţii vectoriale,
cu spaţiul vectorial V finit dimensional şi dacă T ∈ L(V , W ), atunci şi spaţiul vectorial Im T este
finit dimensional şi are loc relaţia (teorema dimensiunii)
dim Ker T + dim Im T = dim V .
Deci suma dintre defectul şi rangul transformării T este egală cu dimensiunea domeniului.
Demonstraţie. Fie n = dim V şi p = dim Ker T ≤ n. Dacă p = 0, atunci dim Ker T = 0 ⇒ Ker T =
{0}, deci T injectivă ⇒ aplicaţia T : V → T (V ) este inversabilă, deci izomorfism de spaţii vectoriale
⇒ dim Im T = dim V , care este exact relaţia dorită, căci dim Ker T = 0. Dacă p ≥ 1, alegem o
bază {e1 , . . . , ep } ı̂n Ker T , pe care o extindem la o bază B ={e1 , . . . , ep , ep+1 , . . . , en } a ı̂ntregului
∑n
spaţiu vectorial V . Pentru orice y ∈ Im T există un x = xi ei ∈ V astfel ı̂ncât y = T (x); cum ı̂nsă
i=1
T (e1 ) = · · · = T (ep ) = 0, rezultă
( n )
∑ ∑
n
y = T (x) = T x i ei = xi T (ei ) = xp+1 T (ep+1 ) + · · · + xn T (en ).
i=1 i=1
Deci T (ep+1 ), . . . , T (en ) generează pe Im T . Aceşti vectori sunt liniar independenţi, deoarece avem
kp+1 T (ep+1 ) + · · · + kn T (en ) = 0 ⇒ T (kp+1 ep+1 + · · · + kn en ) = 0,
de unde kp+1 ep+1 + · · · + kn en ∈ Ker T ; deci
kp+1 ep+1 + · · · + kn en = k1 e1 + · · · + kp ep ⇒ kp+1 ep+1 + · · · + kn en − k1 e1 − · · · − kp ep = 0.
Folosind liniar independenţa bazei din V rezultă k1 = · · · = kp = kp+1 = · · · = kn = 0. Deci

{T (ep+1 ), . . . , T (en )} este bază ı̂n Im T , spaţiul vectorial Im T este finit dimensional (cu dimensiunea
n − p) şi avem relaţia: dim Im T = dim V − dim Ker T .
Exerciţiu. Determinaţi nucleul şi imaginea endomorfismului T : R3 → R3 ,
T (x) = (x1 + 2x2 − x3 , 2x1 + 4x2 − 2x3 , 3x1 + 6x2 − 3x3 ), x = (x1 , x2 , x3 ).
Soluţie. Pentru a determina nucleul, rezolvăm sistemul liniar T (x) = 0; aceasta se reduce la ecuaţia
x1 + 2x2 − x3 = 0, şi deci vectorii x ∈ Ker T sunt de forma
x = (x1 , x2 , x1 + 2x2 ) = x1 (1, 0, 1) + x2 (0, 1, 2).
Vectorii e1 = (1, 0, 1) şi e2 = (0, 1, 2) sunt liniar independenţi şi generează pe Ker T , deci aceştia
determină o bază ı̂n Ker T ⇒ dim Ker T = 2. Spaţiul Im T este generat de vectorii {T (e1 ) =
(1, 2, 3), T (e2 ) = (2, 4, 6), T (e3 ) = (−1, −2, −3)}, liniar dependenţi, din care extragem-folosind teorema
privind rangul matricei unui sistem de vectori, baza B Im T = {w = T (e1 ) = (1, 2, 3)}, şi deci dim
Im T =1. Dimensiunile nucleului şi imaginii satisfac relaţia din teoremă: dim Ker T + dim Im T =
dim R3 (2 + 1 = 3).
Teoremă. Fie T ∈ L(V , W ), dim V = n. Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente.

a) T este injectivă.
b) Dacă e1 , . . . , ep ∈ V (p ≤ n) este o familie de vectori liniar independentă, atunci şi familia de
vectori T (e1 ), . . . , T (ep ) ∈ T (V ) ⊂ W este liniar independentă.
c) dim T (V ) = n.
d) Dacă {e1 , . . . , en } este bază pentru V , atunci {T (e1 ), . . . , T (en )} este bază pentru T (V ).
Demonstraţie. Demonstrăm echivalenţele ciclic: a) ⇒ b) ⇒ c) ⇒ d) ⇒ a). a) ⇒ b). Fie T injectivă

şi S = {e1 , . . . , ep } ⊂ V astfel ı̂ncât să avem ind(S). Atunci
k1 T (e1 ) + · · · + kp T (ep ) = 0, ki ∈ K , i = 1, p ⇒ T (k1 e1 + · · · + kp ep ) = 0,
deci,
k1 e1 + · · · + kp ep ∈ Ker T = {0} ⇒ k1 e1 + · · · + kp ep = 0 ⇒ k1 = · · · = kp = 0.
b) ⇒ c). Fie (ii) adevărată ∀p ≤ n şi fie B ={e1 , . . . , en } o bază ı̂n V ; deoarece ind{B }, pentru
p = n rezultă ind{T (e1 ), . . . , T (en )}, deci dim T (V ) ≥ n; pe de altă parte avem dim T (V ) ≤ n, deci
dim T (V ) = n, deci c).
∑n
c) ⇒ d). Fie c) şi B = {e1 , . . . , en } o bază ı̂n V . Pentru orice y ∈ T (V ) există x = x i ei ∈ V
i=1
∑
n
astfel ı̂ncât y = T (x) = xi T (ei ); deci T (V ) = Span({T (e1 ), . . . , T (en )}). Cum ı̂nsă dim T (V ) = n,
i=1
rezultă că{T (e1 ), . . . , T (en )} este
o bază a lui T (V ), deci d). d) ⇒ a). Fie d), deci dim Im T =
dim V = n; folosind teorema dimensiunii, rezultă dim Ker T = 0, deci conform teoremei anterioare, T
este injectivă, deci a).
Observaţie. Coloanele matricei [T (e1 ), . . . , T (en )] sunt formate din coeficienţii vectorilor care generează
subspaţiul Im T.
Teoremă. Fie transformarea liniară T : V n → W n , ı̂ntre spaţii vectoriale de aceeaşi dimensiune.

Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:
a) T este injectivă;
b) T este surjectivă;
c) T este bijectivă.
Demonstraţie. Evident c) ⇒ a), c) ⇒ b). Arătăm a) ⇒ c). T este injectivă ⇒ Ker T = {0} ⇒
dim Ker T = 0; cu teorema dimensiunii, rezultă Im T = n. Dar Im T ⊂ Wn , deci Im T = Wn , adică
T este şi surjectivă. Arătăm b) ⇒ c). T este surjectivă ⇒ Im T = Wn , deci dim Im T = n = dim Vn ;
cu dimensiunii, rezultă dim Ker T = 0 ⇒ Ker T = {0}, deci T este şi injectivă.
Observaţie. Teorema este aplicabilă şi ı̂n cazul particular al endomorfismelor pe spaţii vectoriale
finit dimensionale. În acest caz, se observă că un endomorfism este bijectiv (deci este automorfism,
deci inversabil) dacă şi numai dacă matricea sa relativ la o bază a spaţiului Vn este pătratică (deci
Wn = Vn ) şi nesingulară.
Exemplu. Fie transformarea liniară T : R3 → R3 ,
T (x) = (x1 + x2 , x2 + x3 , x3 + x1 ), x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
Vom arăta că această transformare este bijectivă, şi ı̂i vom calcula inversa. Într-adevăr, T fiind
endomorfism iar spaţiul vectorial R3 fiind finit-dimensional, este suficient să arătăm că T este injectivă.
Ecuaţia T (x) = 0 este echivalentă cu sistemul liniar şi omogen
 
 x1 + x2 = 0  x1 = 0
x2 + x3 = 0 ⇔ x2 = 0 ⇔ x = (0, 0, 0) = 0R3 .
 
x3 + x1 = 0 x3 = 0
Deci Ker T = {0}, T injectivă. Dar T este endomorfism pe spaţiu de dimensiune finită, deci aplicaţie
bijectivă şi deci inversabilă. Putem determina acest lucru altfel, folosind observaţia de mai sus, şi
constatarea (temă, verificaţi!) că matricea transformării este nesingulară,
 
1 1 0
A = [T ]B =  0 1 1  , det A = 2 ̸= 0.
1 0 1
Se observă că surjectivitatea transformării T asigură existenţa unei soluţii pentru sistemul T (x) = y,
iar injectivitatea asigură unicitatea acestei soluţii. Pentru a determina transformarea inversă rezolvăm
46 Matricea unei transformări liniare
ecuaţia T (x) = y, unde y = (y1 , y2 , y3 ) ∈ R3 , echivalentă cu sistemul liniar

 
 x 1 + x 2 = y1  x1 = (y1 − y2 + y3 )/2
x 2 + x 3 = y2 ⇔ x2 = (y1 + y2 − y3 )/2
 
x 3 + x 1 = y3 x3 = (−y1 + y2 + y3 )/2,
deci T −1 (y) = ((y1 − y2 + y3 )/2, (y1 + y2 − y3 )/2, (−y1 + y2 + y3 )/2).

Fie Vn şi Wm două K -spaţii vectoriale de dimensiune n respectiv m, şi fie T ∈ L(Vn , Wm ) o trans-
formare liniară. Dacă B ={e1 , e2 , . . . , en } este o bază fixată a lui Vn , iar B ′ = {f1 , f2 , . . . , fm } este o
bază fixată a lui Wm , atunci avem descompunerile
∑
m
T (ej ) = tij fi , j = 1, n. (1)
i=1
Coeficienţii (tij )i=1,m,j=1,n definesc o matrice unică A = (tij )i=1,m,j=1,n ∈ Mm×n (K ) cu elemente din
K . Vectorii imagine T (ej ) ∈ Wm determină unic transformarea liniară T , şi prin urmare, considerând
fixate bazele B şi B ′ , matricea A determină unic transformarea liniară T .
Definiţie. Matricea A ai cărei coeficienţi sunt daţi de relaţia 1 se numeşte matricea asociată trans-
formării liniare T ı̂n raport cu perechea de baze considerate.
Notaţii. Vom scrie A = [T ]B ,B ′ sau, atunci când bazele B şi B ′ se subı̂nţeleg, A = [T ]. Dacă T
este endomorfism al spaţiului Vn şi B ′ =B , notăm A = [T ]B sau, atunci când baza B se subı̂nţelege,
A = [T ].
∑
n ∑
m
Teoremă. Dacă x = xj ej are imaginea T (x) = y = yi fi , atunci au loc următoarele relaţii
j=1 i=1
dintre coeficienţii vectorului x şi cei ai vectorului imagine y = T (x) :
∑
n
yi = tij xj , i = 1, m. (2)
i=1
Notând X = (x1 , x2 , . . . , xn )t , Y = (y1 , y2 , . . . , ym )t , relaţiile (2)) se rescriu matriceal
Y = AX. (3)
∑
n
Demonstraţie. Fie x = xj ej ∈ V . Aplicând acestei egalităţi transformarea T şi folosind relaţiile
j=1
(1), rezultă  
(m )
∑
n ∑
n ∑ ∑
m ∑
n
T (x) = xj T (ej ) = xj tij fi =  tij xj  fi .
j=1 j=1 i=1 i=1 j=1
∑
m
Cu notaţiile din enunţ avem T (x) = yi fi , deci, din unicitatea descompunerii relativ la baza B ′ ,
i=1
∑
n
obţinem yi = tij xj , i = 1, m.
j=1
Observaţii. 1. Fie L(Vn , Wm ) mulţimea tuturor transformărilor liniare de la Vn la Wm şi Mm×n (K )

mulţimea tuturor matricelor de tipul m × n cu elemente din K . Fixăm bazele B ı̂n Vn şi B ′
ı̂n Wm . Funcţia care asociază fiecărei transformări liniare T matricea sa relativ la bazele fixate,
µB ,B ′ : L(Vn , Wm ) → Mm×n (K ), definită prin µB ,B ′ (T ) = A = [T ]B ,B ′ este un izomorfism de
spaţii vectoriale. Drept consecinţă, spaţiul vectorial L(Vn , Wm ) are dimensiunea mn, egală cu cea a
spaţiului vectorial Mm×n (K ).
2. Izomorfismul µ are proprietăţile:
⋄ [ST ] = [S][T ],dacă compunerea ST are sens;
⋄ endomorfismul S : Vn → Vn este inversabil dacă şi numai dacă matricea [S] este matrice inversabilă;
ı̂n acest caz, avem [S −1 ] = [S]−1 .
Fie ı̂n cele ce urmează Vn un K -spaţiu vectorial n-dimensional şi T ∈ End(Vn ) un endomorfism.
Fixând baze diferite ı̂n Vn , endomorfismului T i se asociază matrice pătratice diferite. Relaţia dintre
aceste matrice este dată de următoarea
Teoremă. Matricele A şi A′ , pătratice de ordinul n, cu elemente din K , reprezintă aceeaşi trans-
formare liniară T ∈ End(Vn ) relativ la bazele B , B ′ ⊂ Vn dacă şi numai dacă există o matrice
nesingulară C astfel ı̂ncât are loc relaţia
A′ = C −1 AC. (4)
În acest caz, matricea C este exact matricea de trecere de la baza veche B la baza nouă B ′ unde
A = [T ]B , A′ = [T ]B ′ .
Demonstraţie. Fie B ={e1 , e2 , . . . , en } şi B ′ = {e′1 , e′2 , . . . , e′3 } două baze ı̂n Vn , iar C = [cij ] matricea
∑n
de trecere de la prima bază la a doua, adică e′j = cij ei , j = 1, n. Fie T : Vn → Vn o transformare
i=1
liniară. Fie A = [aij ] matricea lui T relativ la prima bază B , adică au loc relaţiile
∑
n
T (ej ) = aij ei , j = 1, n,
i=1
şi A′ = [a′ij ] matricea lui T relativ la a doua bază B ′ , adică
∑
n
T (e′j ) = A′ ij e′i , j = 1, n.
i=1
Ţinând cont de relaţiile de mai sus, imaginile vectorilor din a doua bază admit următoarele expresii
 ( n ) (n )
 ∑n ∑
n ∑ ∑n ∑

 ′ ′ ′ ′ ′
 T (ej ) = A ij ei = A ij cki ek = cki A ij ek ,
i=1 i=1 k=1 k=1 i=1
( ) ( ) ( )

 ∑
n ∑
n ∑
n ∑
n ∑
n ∑
n

 T (e′j ) = T cij ei = cij T (ei ) = cij aki ek = aki cij ek ,
i=1 i=1 i=1 k=1 k=1 i=1
din care, prin egalarea coeficienţilor descompunerilor relativ la baza B , obţinem
∑
n ∑
n
cki a′ij = aki cij ,
i=1 i=1
sau, ı̂n scriere matriceală, CA′ = AC, de unde rezultă A′ = C −1 AC.

Exerciţiu. Se dau endomorfismele T1 , T2 ∈ End(R3 ),
T1 (x) = (5x1 − x2 − 5x3 , 20x1 − 15x2 + 8x3 , 3x1 − 2x2 + x3 ),

T2 (x) = (10x1 − 10x2 + 10x3 , 0, 5x1 − 5x2 + 5x3 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
Să se afle matricea sumei celor două endomorfisme T = T1 + T2 relativ la baza
B ′ = {v1 = (2, 3, 1), v2 = (3, 4, 1), v3 = (1, 2, 2)} ⊂ R3 .
Soluţie. Prin sumarea celor două expresii analitice, obţinem
T (x) = (T1 + T2 )(x) = T1 (x) + T2 (x) =

= (15x1 − 11x2 + 5x3 , 20x1 − 15x2 + 8x3 , 8x1 − 7x2 + 6x3 ).
Rezultă că imaginea bazei canonice B = {e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1), } a spaţiului
vectorial R3 prin T este
T (e1 ) = (15, 20, 8), T (e2 ) = (−11, −15, −7), T (e3 ) = (5, 8, 6),
deci matricea lui T = T1 + T2 relativ la această bază este

 
15 −11 5
A = [T ]B = [T (e1 ), T (e2 ), T (e3 )]B =  20 −15 8  .
8 −7 6
Matricea de trecere de la baza canonică B la baza B ′ = {vi , i = 1, 3} este

 
2 3 1
C = [B ′ ]B = [v1 , v2 , v3 ]B =  3 4 2  ,
1 1 2
deci rezultă conform teoremei 3. 2 că matricea transformării T = T1 + T2 , relativ la baza B ′ este
 
0 0 0
′ −1
A = [T ]B = C AC =
′  0 2 0 .
0 0 3
Se poate testa uşor (temă, verificaţi!) că avem A′ = A′ 1 + A′ 2 , unde A′ 1 = [T1 ]B ′ , A′ 2 = [T2 ]B ′ .
Definiţie. Două matrice A, B ∈ Mn×n (K ) se numesc asemenea dacă există o matrice nesingulară
C ∈ Mn×n (K ) astfel ı̂ncât să aibă loc relaţia B = C −1 AC.
Observaţii. 1. Asemănarea matricelor este o relaţie de echivalenţă pe spaţiul vectorial Mn×n (K ).
Fiecare clasă de echivalenţă corespunde unui endomorfism T ∈ End(Vn ) şi conţine toate matricele
asociate endomorfismului T relativ la bazele spaţiului vectorial Vn .
2. Matricile asemenea au următoarele proprietăţi:
⋄ Deoarece C este nesingulară, matricele B = C −1 AC şi A au acelaşi rang; acest număr se mai
numeşte rangul endomorfismului T şi este asociat clasei de asemănare a matricei A.
⋄ Deoarece det B = det(C −1 ) · det A · det(C) = det A, toate matricele unei clase de echivalenţă au
acelaşi determinant. Astfel, putem defini determinantul unui endomorfism al spaţiului Vn , ca
fiind determinantul matricei asociate endomorfismului relativ la o bază dată.
4 Endomorfisme particulare
Fie V un K -spaţiu vectorial şi End(V ) mulţimea endomorfismelor lui V . Observăm că mulţimea
End(V ) se poate structura simultan ca:
⋄ spaţiu vectorial peste corpul K , relativ la adunarea endomorfismelor şi ı̂nmulţirea dintre un scalar
şi un endomorfism;
⋄ inel, relativ la adunarea şi compunerea endomorfismelor.
Definiţii. Fie V un K -spaţiu vectorial. Endomorfismul T ∈ End(V ) se numeşte

a) automorfism, dacă este bijectiv;
b) proiecţie, dacă satisface relaţia T 2 = T ;
c) involuţie (sau structură produs) dacă T 2 = J, unde J ∈ End(V ) este transformarea identitate;
d) structură complexă, dacă T 2 = −J;
e) endomorfism nilpotent de indice p, dacă T p = O (p ≥ 2), unde O este morfismul nul;
f ) structură tangentă, dacă T este un endomorfism nilpotent de indice doi şi de rang maxim.
Observaţie. Automorfismele Aut(V ) ale spaţiului vectorial V formează o submulţime ı̂n End(V ),
notată şi prin GL(V ). Această submulţime nu reprezintă un subspaţiu al spaţiului vectorial End(V ),
deoarece adunarea nu este operaţie internă, dar formează grup relativ la compunerea automorfismelor,
numit grupul liniar general.
Exemplu. Orice structură aproape produs T ∈ End(V ) este automorfism. Într-adevăr fixând o bază
ı̂n V , matricea asociată transformării T este nesingulară:
T 2 = J ⇒ [T 2 ] = [J] ⇒ [T ]2 = [J] ⇒ det[T ]2 = det[J] ⇒ (det[T ])2 = 1 ⇒ det[T ] ̸= 0,
deci T inversabilă, deci automorfism.
Teoremă. Pentru orice proiecţie T ∈ End(V ), are loc descompunerea

V = Ker T ⊕ Im T.
Demonstraţie. Fie v ∈ V , T (v) ∈ Im T . Notând w = v − T (v) ∈ V , avem

T (w) = T (v − T (v)) = T (v) − T 2 (v) = 0,
adică w ∈ Ker T . Deci V = Ker T + Im T . Pe de altă parte, pentru u ∈ Ker T ∩ Im T , rezultă
u ∈ Im T ⇒ ∃v ∈ V , u = T (v);
dar u ∈ Ker T ⇒ 0 = T (u) = T (T (v)) = T (v) = u, deci Ker T ∩ Im T = {0}.
Observaţii. 1. Numele de proiecţie provine din interpretarea
geometrică a relaţiei V = Ker T ⊕ Im T . Dat fiind vectorul
v ∈ V , sunt unic determinaţi termenii descompunerii v = w + u:
w ∈ Ker T este vectorul de-a lungul căruia se face proiecţia şi
satisface relaţia T (w) = 0, iar u ∈ Im T este rezultatul proiecţiei
şi satisface relaţia T (v) = u, deci (vezi figura), T proiectează
vectorul v ∈ V pe subspaţiul Im T de-a lungul subspaţiului
Ker T .
2. Dacă T este o proiecţie, atunci şi Id − T este o proiecţie,
unde Id este transformarea identică a spaţiului vectorial V . În
plus au loc relaţiile Ker (Id − T ) = Im T, Im(Id − T ) = Ker T ,
de unde rezultă T | Im T = Id Im T , (Id − T )| Ker T = Id Ker T . Fig. 2. Proiectori ortogonali
50 Endomorfisme particulare
Consecinţă. Dacă Ti : V → V , i = 1, p sunt proiecţii astfel ı̂ncât au loc relaţiile

∑
p
Ti = Id şi Ti Tj = 0, ∀i ̸= j, i, j = 1, p,
i=1
atunci are loc descompunerea V = Im T1 ⊕ · · · ⊕ Im Tp .
Exemplu. În spaţiul V = R3 , proiecţiile

T1 (x) = (x1 , 0, 0), T2 (x) = (0, x2 , 0), T3 (x) = (0, 0, x3 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3
conduc la descompunerea ı̂n sumă directă
R3 = Span({(1, 0, 0)}) ⊕ Span({(0, 1, 0)}) ⊕ Span({(0, 0, 1)}).
Teoremă. Dacă T ∈ End(V ) este un endomorfism nilpotent de indice p şi x0 ∈ V \{0} astfel ı̂ncât
T p−1 (x0 ) ̸= 0, atunci vectorii {x0 , T (x0 ), . . . , T p−1 (x0 )} sunt liniar independenţi.
∑
p−1
Demonstraţie. Considerăm relaţia ki T i (x0 ) = 0, ki ∈ K , i = 0, p − 1. Aplicând succesiv acestei
i=1
egalităţi endomorfismul T de p − 1 ori şi folosind proprietăţile T p = O, T p−1 (x0 ) ̸= O, rezultă k0 = 0;
folosind din nou relaţiile obţinute, rezultă k1 = · · · = kp−1 = 0, deci vectorii x0 , T (x0 ), . . . , T p−1 (x0 )
sunt liniar independenţi.
Observaţie. Fie x0 ∈ V \{0} cu proprietăţile din teoremă şi Span(S) acoperirea liniară a mulţimii
S = {x0 , T (x0 ), . . . , T p−1 (x0 )}. Atunci se poate arăta că există un subspaţiu U ⊂ V , invariant faţă
de T , astfel ı̂ncât are loc descompunerea ı̂n sumă directă V = U ⊕ Span(S).
Teoremă. Pentru orice endomorfism T ∈ End(Vn ), există două subspaţii vectoriale U , W ⊂ Vn ,

invariante faţă de T astfel ı̂ncât
a) Vn =U ⊕W ,
b) restricţia TU este nilpotentă,
c) restricţia TU este inversabilă, dacă W ̸= {0}.
Exemple. 1. Endomorfismul T ∈ End(R3 ) definit prin matricea

 
−4 −7 −5
[T ] =  2 3 3 
1 2 1
este un endomorfism nilpotent de indice 3, deoarece [T ]3 = O (temă, verificaţi!) .
2. Endomorfismul dat de derivarea funcţiilor polinomiale de grad cel mult n,
D ∈ End(Rn [X]), D(p) = p′ , ∀p ∈ Rn [X],
unde p′ este derivata polinomului p, este un endomorfism nilpotent de indice n + 1, deoarece derivata
de ordinul n + 1 a unui polinom p (care are gradul cel mult n) este polinomul nul.
Teoremă. Un spaţiu vectorial real finit dimensional V admite o structură complexă dacă şi numai
dacă dimensiunea sa este pară.
Exemplu. Spaţiul vectorial real R2n admite structura complexă

T ∈ End(R2n ), T (x) = (xn+1 , . . . , x2n , −x1 , . . . , −xn ), ∀x = (x1 , . . . , x2n ) ∈ R2n .
Se constată uşor că are loc relaţia (temă, verificaţi!) [T ]2 = −I2n .
5 Transformări liniare pe spaţii euclidiene
Definiţii. Fie V şi W două spaţii vectoriale euclidiene complexe. Vom nota ı̂n acelaşi mod produsele
scalare (şi normele induse de acestea) ale celor două spaţii.
a) Fie T : V → W o transformare liniară. Transformarea liniară T ∗ : W → V , definită prin relaţia
⟨x, T y⟩ = ⟨T ∗ x, y⟩, ∀x ∈ W , ∀y ∈ V
se numeşte adjuncta transformării liniare T ;

b) Un endomorfism T ∈ End(V ) se numeşte hermitic dacă T = T ∗ .
c) Un endomorfism T ∈ End(V ) se numeşte antihermitic dacă T = −T ∗ .
Teoremă. Endomorfismul T ∈ End(V ) este hermitic dacă şi numai dacă produsul scalar ⟨x, T x⟩ este
real ∀x ∈ V .
Demonstraţie. Dacă T = T ∗ , atunci ⟨x, T x⟩ = ⟨T x, x⟩ = ⟨x, T x⟩ (bara ı̂nsemnând conjugare com-

plexă), deci ⟨x, T x⟩ ∈ R, ∀x ∈ V . Reciproc, dacă ⟨x, T x⟩ este real, atunci ⟨x, T x⟩ = ⟨x, T x⟩ =
⟨T ∗ x, x⟩ = ⟨x, T ∗ x⟩ ⇒ ⟨x, (T − T ∗ )x⟩ = 0, ∀x ∈ V .
Notând S = T − T ∗ şi ı̂nlocuind pe x cu x + αy, (α ∈ C, y ∈ V arbitrare), rezultă 2Re(ᾱ⟨x, Sy⟩) =
0, ∀α ∈ C. Înlocuind α = 1 şi α = i ı̂n relaţia obţinută, obţinem ⟨y, Sx⟩ = 0, ∀x, y ∈ V . Punând
y = Sx rezultă Sx = 0, ∀x ∈V ⇔ S = 0 ⇔ T = T ∗ .
Exemplu. Arătăm că următorul endomorfism T ∈ End(C2 ) este hermitic
T (x) = (2x1 + (1 + i)x2 , (1 − i)x1 + 3x2 ), ∀x = (x1 , x2 ) ∈ C2 .
Într-adevăr, folosind proprietăţile produsului scalar complex, obţinem
⟨T x, x⟩ = (2x1 + (1 + i)x2 )x1 + ((1 − i)x1 + 3x2 )x2 =

= 2 |x1 |2 + (1 + i)x2 x1 + (1 − i)x1 x2 + 3 |x2 |2 =
= 2 |x1 |2 + (1 + i)x2 x1 + ((1 + i)x2 x1 ) + 3 |x2 |2 .
Deoarece ∀z ∈ C avem z + z ∈ R, rezultă ⟨T x, x⟩ ∈ R, ∀x ∈ C2 .
Teoremă. Fie endomorfismele hermitiene T, S ∈ End(V ) şi scalarul k ∈ R.

a) Endomorfismul kT + S este hermitic.
b) Dacă T este inversabil, atunci şi endomorfismul T −1 este hermitic.
c) Endomorfismul T S este hermitic dacă şi numai dacă T S = ST.
Demonstraţie. Prima afirmaţie rezultă din proprietăţile (T + S)∗ = T ∗ + S ∗ şi (kT )∗ = kT ∗ , iar a
doua rezultă din (T −1 )∗ = (T ∗ )−1 . Folosind relaţia (T S)∗ = S ∗ T ∗ = ST , au loc echivalenţele: T S
este hermitic ⇔ (T S)∗ = T S ⇔ T S = ST .
Definiţie. Se numeşte transformare (liniară) unitară, o transformare liniară T ∈ L(V , W ) care

păstrează produsul scalar, adică
⟨T x, T y⟩ = ⟨x, y⟩, ∀x, y ∈ V .

52 Transformări liniare pe spaţii euclidiene
Teoremă. a) O transformare liniară T ∈ L(V , W ) este unitară dacă şi numai dacă păstrează
norma, adică
||T x|| = ||x||, ∀x ∈ V .
b) Orice transformare unitară T : V → W este injectivă.
Demonstraţie. a) Dacă T este unitară, atunci ⟨T x, T y⟩ = ⟨x, y⟩, ∀x, y ∈ V ; ı̂n particular pentru y = x
avem ⟨T x, T x⟩ = ⟨x, x⟩, adică ||T x||2 = ||x||2 şi deci ||T x|| = ||x||. Reciproc, dacă presupunem că are
loc relaţia ||T x|| = ||x||, ∀x ∈ V , folosind egalitatea
⟨x, y⟩ = { ||x + y||2 − ||x − y||2 + i||x + iy||2 − i||x − iy||2 } / 4
rezultă
[ ]
⟨T x, T y⟩ = ||T (x + y)||2 − ||T (x − y)||2 + i||T (x + iy)||2 − i||T (x − iy)||2 /4 = ⟨x, y⟩.
b) Fie T transformare unitară. Folosind proprietăţile normei euclidiene şi proprietatea de la punctul
anterior, avem x ∈ Ker T ⇔ T x = 0 ⇔ 0 = ||T x|| = ||x|| ⇔ x = 0; rezultă Ker T = {0}, deci T este
injectivă.
Observaţii. 1. Din teoremă rezultă uşor faptul că orice endomorfism unitar T ∈ End(Vn ) pe un
spaţiu euclidian complex finit dimensional, este izomorfism.
2. Condiţia ca un endomorfism T să fie unitar, ⟨T x, T y⟩ = ⟨x, y⟩, ∀x, y ∈ V , este echivalentă cu
T T ∗ = T ∗ T = Id, unde Id este transformarea identică pe Vn .
Definiţii. Presupunem că V şi W sunt spaţii euclidiene complexe n-dimensionale şi că ı̂n fiecare s-a
fixat o bază ortonormată. Relativ la aceste baze, ataşăm transformării liniare T ∈ L(V , W ) matricea
asociată A.
a) Matricea A∗ = Āt ataşată lui T ∗ se numeşte adjuncta matricei A.
b) Dacă A = Āt , atunci matricea pătratică A se numeşte hermitică.
c) Dacă A = −Āt , atunci matricea pătratică A se numeşte antihermitică.
d) Dacă AĀt = I, (I fiind matricea unitate), atunci matricea A se numeşte unitară.
Teoremă. Un endomorfism T ∈ End(Vn ) este hermitic dacă şi numai dacă matricea sa relativ la o
bază ortonormată este hermitică.
Demonstraţie. Fie B ={e1 , . . . , en } ⊂ Vn o baza ortonormată şi A = [T ]B = (tij )i,j=1,n matricea

endomorfismului T relativ la aceasta. ” ⇒ ”. Fie T hermitic. Înmulţind scalar cu ei relaţia T ej =
∑n
tkj ek , care dă descompunerea vectorilor din imaginea bazei, obţinem
k=1
∑
n
⟨T ej , ei ⟩ = tkj ⟨ek , ei ⟩ = tij .
k=1
Analog rezultă (temă, verificaţi!) ⟨T ∗ ej , ei ⟩ = t∗ij . Deci avem
t∗ij = ⟨T ∗ ej , ei ⟩ = ⟨ej , T ei ⟩ = ⟨T ei , ej ⟩ = tji ,

şi cum A∗ = A rezultă tij = tji adică A = Āt . ” ⇐ ”. Fie A = Āt ; atunci
∑
n ∑
n ∑
n ∑
n
⟨x, T x⟩ = ⟨ x j ej , xk ek ⟩ = xj xk ⟨ej , T (ek )⟩ = xj xk ⟨T (ek ), ej ⟩ =
j=1 k=1 j,k=1 j,k=1
∑
n ∑
n
= xj xk · tjk = xj xk · tkj = ⟨x, T x⟩.
j,k=1 j,k=1
adică ⟨x, T x⟩ ∈ R şi deci T este hermitic.

În continuare prezentăm un exemplu care arată că pentru verificarea hermiticităţii folosind matricea
asociată transformării relativ la o bază, este esenţial ca baza să fie ortonormată.
Exemplu. Fie endomorfismul( T)∈ End(C2 ), a cărui(matrice relativ
) la baza B ′ = {v1 = (1, 0), v2 =
−1 0 −1 2
(1, 1)} ⊂ C2 este A′ = . Deoarece A′t = ̸= A′ matricea A′ nu este hermitică
2 3 0 3
şi totuşi endomorfismul T este hermitic. Arătăm că matricea lui T relativ la baza canonică a spaţiului
B = {e1 = (1, 0), e2 = (0, 1)} ⊂ C2 (bază ortonormată relativ la produsul scalar canonic al spaţiului
vectorial C2 !) este hermitică. Din relaţiile v1 = e1 , v2 = e1 + e2 , obţinem matricea de trecere
( )−1
1 1
C = de la baza B ′ la B . Rezultă că matricea lui T relativ la baza canonică va fi
0 1
( )
1 2
A = C −1 A′ C = = Āt (deci matrice hermitică), ceea ce probează afirmaţia.
2 1
Observaţii. Analog cu teorema de mai sus, putem arăta că:
1. Un endomorfism T ∈ End(Vn ) este unitar dacă şi numai dacă matricea lui ı̂n raport cu o bază
ortonormată a spaţiului este unitară.
2. Un endomorfism T ∈ End(Vn ) este antihermitic dacă şi numai dacă matricea lui ı̂n raport cu o
bază ortonormată a spaţiului este antihermitică.
Exerciţiu. Arătaţi că endomorfismul T : C2 → C2 ,
T (x) = (x1 cos α − x2 sin α, x1 sin α + x2 cos α), x = (x1 , x2 ), α ∈ [0, 2π]
este un endomorfism unitar.

Soluţie. Matricea endomorfismului
( T relativ
) la baza canonică ortonormată B ={e( 1 = (1, 0), e2 = )
cos α − sin α cos α sin α
(0, 1)} este A = [T ]B = . Această matrice este unitară, căci A∗ =
sin α cos α − sin α cos α
( )
1 0
şi deci AA∗ = = I2 .
0 1
În cele ce urmează, presupunem că V şi W sunt două spaţii vectoriale euclidiene reale, ale căror
produse scalare (respectiv norme asociate) le notăm la fel. Fie T ∈ L(V , W ) o transformare liniară.
Definiţii. a) Transformarea liniară T ∗ : W → V definită prin relaţia
⟨x, T y⟩ = ⟨T ∗ y, x⟩, ∀x ∈ W , ∀y ∈ V
se numeşte transpusa transformării liniare T .

b) Un endomorfism T ∈ End(V ) se numeşte simetric dacă T = T ∗ .
c) Un endomorfism T ∈ End(V ) se numeşte antisimetric dacă T = −T ∗ .
d) Transformarea liniară T ∈ L(V , W ) se numeşte ortogonală dacă păstrează produsul scalar, deci
dacă satisface relaţia ⟨T x, T y⟩ = ⟨x, y⟩, ∀x, y ∈ V .
Observaţii. 1. Păstrarea produsului scalar este echivalentă cu conservarea normei, adică T ∈ End(V )
este transformare ortogonală dacă şi numai dacă satisface relaţia (temă, verificaţi!) : ||T x|| =
||x||, ∀x ∈ V .
2. Dacă spaţiile vectoriale V şi W sunt finit dimensionale şi dacă ı̂n fiecare s-a fixat o bază ortonor-
mată, atunci transformării T : V → W i se ataşează matricea A, iar transpusei T ∗ , matricea At . Prin
urmare, relativ la o bază ortonormată
⋄ unui endomorfism simetric ı̂i corespunde o matrice simetrică,
54 Izometrii
⋄ unui endomorfism antisimetric ı̂i corespunde o matrice antisimetrică,

⋄ unui endomorfism ortogonal ı̂i corespunde o matrice ortogonală.
3. Transformările simetrice/antisimetrice/ortogonale au proprietăţi analoage proprietăţilor trans-

formărilor hermitiene /antihermitiene /unitare.
6 Izometrii
S-a văzut că transformările ortogonale ale unui spaţiu vectorial euclidian real V păstrează distanţa
euclidiană şi au drept punct fix originea (duc vectorul nul ı̂n vectorul nul, fiind transformări liniare).
Vom introduce o altă funcţie pe V care păstrează distanţa euclidiană, dar nu este liniară.
Definiţie. Funcţia Ta : V → V definită prin
Ta (x) = x + a, ∀x ∈ V ,
unde a ∈ V este un vector arbitrar fixat, se numeşte translaţia de vector a.
Teoremă. Au loc următoarele proprietăţi:

a) Ta ◦ Tb = Tb ◦ Ta = Ta+b , ∀a, b ∈ V ;
b) T0 = IdV ;
c) ∀a ∈ V , Ta este transformare inversabilă, şi avem (Ta )−1 = T−a , ∀a ∈ V , unde prin IdV am
notat transformarea identică a spaţiului vectorial V .
Demonstraţie. a) Translaţiile comută; ı̂ntr-adevăr, avem
Ta ◦ Tb (x) = Ta (x + b) = x + a + b = Ta+b (x) = b + x + a = Tb (x + a) = Tb ◦ Ta (x),
∀a, b ∈ V . 2) T0 (x) = x + 0 = x = J(x). Prin calcul direct se obţine: c) Ta ◦ T−a (x) = (x − a) + a =

x = J(x) = (x + a) − a = T−a ◦ Ta (x), ∀x ∈ V .
Observaţie. Rezultă că produsul (compunerea) defineşte pe mulţimea Tr (V ) a tuturor translaţiilor
lui V o structură de grup comutativ ( Tr (V ), ◦) numit grupul translaţiilor. Acest grup este izomorf
cu grupul abelian aditiv (V , +), prin izomorfismul φ : V → Tr (V ), φ(a) = Ta , ∀a ∈ V .
Teoremă. Orice translaţie T = Ta , a ∈ V păstrează distanţa euclidiană, adică satisface relaţia:
d(T (x), T (y)) = d(x, y), ∀x, y ∈ V .
Demonstraţie. d(T (x), T (y)) = ||(y + a) − (x + a)|| = ||y − x|| = d(x, y), ∀x, y ∈ V .
Definiţie. O funcţie surjectivă F : V → V care păstrează distanţa euclidiană, adică
d(F (x), F (y)) = d(x, y), ∀x, y ∈ V ,
se numeşte izometrie. Notăm mulţimea izometriilor spaţiului vectorial V prin Iz (V ).

Observaţii. 1. Orice izometrie este injectivă (temă, verificaţi!) şi deci bijectivă.
2. Transformările ortogonale şi translaţiile sunt izometrii.
3. Compunerea a două izometrii este o izometrie.
4. Izometriile unui spaţiu vectorial V formează grup cu compunerea, ( Iz (V ), ◦). 5. Grupul trans-
formărilor ortogonale (O(V ), ◦) ale spaţiului vectorial V şi grupul translaţiilor ( Tr (V ), ◦) sunt sub-
grupuri ale grupului izometriilor ( Iz (V ), ◦).
Teoremă. O izometrie R : V → V cu proprietatea R(0) = 0 este o transformare ortogonală.

Deci izometriile care păstrează originea sunt exact transformările ortogonale.
Demonstraţie. Izometria R păstrează norma, deoarece avem:
||x|| = ||x − 0|| = d(0, x) = d(R(0), R(x)) = d(0, R(x)) = ||R(x) − 0|| = ||R(x)||, ∀x ∈ V .
Utilizând acest rezultat rezultă că R păstrează produsul scalar:
d(R(x), R(y)) = d(x, y) ⇔ ||R(y) − R(x)|| = ||y − x|| ⇔

⟨R(y) − R(x), R(y) − R(x)⟩ = ⟨y − x, y − x⟩ ⇔
⟨R(x), R(y)⟩ = ⟨x, y⟩, ∀x, y ∈ V
şi deci este o transformare liniară, deoarece
⟨R(x), R(y)⟩ = ⟨x, y⟩ ⇒ ⟨R(kx), R(y)⟩ = ⟨kx, y⟩ = k⟨x, y⟩ = k⟨R(x), R(y)⟩ =

= ⟨kR(x), R(y)⟩ ⇒ ⟨R(kx) − kR(x), R(y)⟩ = 0, ∀R(y) ∈ V , ∀k ∈ R.
Înlocuind R(y) = R(kx)−kR(x) şi folosind pozitivitatea produsului scalar, rezultă R(kx)−kR(x) = 0,
deci R este omogenă. Pe de altă parte avem
⟨R(x + y), R(z)⟩ = ⟨x + y, z⟩ = ⟨x, z⟩ + ⟨y, z⟩ =

= ⟨R(x), R(z)⟩ + ⟨R(y), R(z)⟩ =
= ⟨R(x) + R(y), R(z)⟩,
deci
⟨R(x + y) − R(x) − R(y), R(z)⟩ = 0, ∀R(z) = u ∈ R(V ) = V .
Rezultă R(x + y) − R(x) − R(y) = 0, deci R este aditivă. Fiind liniară şi păstrând produsul scalar, R
este ortogonală.
Teoremă. Dacă J este o izometrie, atunci există o translaţie T = Ta , a ∈ V şi o transformare

ortogonală O astfel ı̂ncât J = Ta ◦ O.
Deci orice izometrie este compunere dintre o transformare ortogonală şi o translaţie.
∫1
Demonstraţie. Fie T = Ta , a ∈ V translaţia prin vectorul p(x) → T (p(x)) = x 0 tp(t)dt, ∀x ∈ R şi
T −1 translaţia prin −a = −J(0). Funcţia T −1 ◦ J este o izometrie care păstrează originea 0. Conform
teoremei anterioare, izometria T (x) = (x1 + 2x2 − 3x3 , 3x1 − x2 + 3x3 , 4x1 + 7x2 + 8x3 ) este o
transformare ortogonală O. Deci T −1 ◦ J = O sau J = T ◦ O.
Observaţii. 1. Presupunem dim V = n. Dacă B = {e1 , . . . , en } este o bază ortonormată şi O este o
transformare ortogonală pe V , atunci şi B ′ = {O(e1 ), . . . , O(en )} este o bază ortonormată. Reciproc,
dacă ı̂n V sunt date două baze ortonormate B şi B ′ , atunci există o singură transformare ortogonală
O care duce B ı̂n B ′ ; matricea acesteia relativ la baza B este Ker T .
2. Fie Ker T = Span({ā)}, Im(T ) = { v̄ | ⟨v̄, ā⟩ = 0} o izometrie pe spaţiul n-dimensional V .
Avem [O]t [O] = [I] ⇒ det[O] = ±1. Dacă det [O] = +1, atunci J se numeşte izometrie pozitivă
(congruenţă), iar dacă det[O] = −1, atunci J se numeşte izometrie negativă.
Exemplu. Fie locul geometric al punctelor din plan M (x, y, z) care raportate la reperul cartezian
Oxyz verifică ecuaţia
g(x, y, z) = 2x2 + y 2 − 4z 2 − 8x + 2y − 16z + 1 = 0.

56 Probleme propuse
Determinăm ecuaţia verificată de coordonatele (x′ , y ′ , z ′ ) ale acestor puncte faţă de reperul O′ x′ y ′ z ′
obţinut din ce iniţial printr-o translaţie ce duce originea O(0, 0, 0) ı̂n punctul O′ (2, −1, −2), deci
având vectorul de translaţie
a = (xO′ − xO , yO′ − yO , zO′ − zO ) = (2, −1, −2).
Deoarece formulele care dau translaţia sunt x = x′ + 2, y = y ′ − 1, z = z ′ − 2, ı̂nlocuind ı̂n ecuaţia

dată găsim ecuaţia locului geometric relativ la reperul translatat, 2x′2 + y ′2 − 4z ′2 + 8 = 0.
7 Probleme propuse
1. Să se studieze care din funcţiile T : R3 → R3 definite prin

a) T (x) = a, a ∈ R3 , fixat
b) T (x) = x + a
c) T (x) = λ x, λ ∈ R
d) T (x) = (x1 , x2 , x23 ), x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3
e) T (x) = (x3 , x1 , x2 ),
f) T (x) = (x3 , x1 , x2 + k), k ∈ R, k ̸= 0
g) T (x) = (x1 + 2x2 − 3x3 , 3x1 − x2 + 3x3 , 4x1 + 7x2 + 8x3 )
sunt transformări liniare.
R: a) da ⇔ a = 0, b) da ⇔ a = 0, c) da, d) nu, e) da, f) nu, g) da.
2. Să se determine dacă următoarele aplicaţii sunt sau nu transformări liniare:
a) T : R2 → R2 , T (v) = (x22 , x1 + x2 ), ∀v = (x1 , x2 ) ∈ R2
∫1
b) T : R2 [x] → R3 [x], T (p) = xp − p + x 0 p(t)dt, ∀p ∈ R2 [x].
R: nu (T nu este nici aditivă, nici omogenă); b) da.
3. a) Fie Rn [X] spaţiul vectorial real al polinoamelor de grad ≤ n. Să se arate că funcţia T : Rn [X] →
Rn [X],
T p(x) = p(2x + 3) − 2p′ (x) − p(10), ∀p ∈ Rn [X], ∀x ∈ R
este o transformare liniară.
b) Fie spaţiul vectorial al funcţiilor continue pe intervalul [a, b], V = C 0 [a, b] = {f | f : [a, b] →
R; f continuă}. Să se arate că transformarea P : V → V ce asociază fiecărei funcţii primitiva
acesteia, ∫ x
P (f ) = g, g(x) = f (t)dt, ∀x ∈ [a, b], ∀f ∈ V
a
este o transformare liniară.
4.Pe spaţiul vectorial real Pn = Rn [X] al funcţiilor polinomiale de grad cel mult n, se defineşte funcţia
T : Pn → Pn , ∫ 1
T (p(x)) = x tp(t)dt, ∀p ∈ Pn , ∀x ∈ R.
0
Să se arate că T este o transformare liniară şi să se determine Ker T şi Im T .
{ }
∑ ∑
a
R: Ker T = p = ak xk k
= 0 , Im T = Span({x}).
k=0,n
k=0,n k+2
5. În R3 se consideră vectorii v1 = (3, 2, −1), v2 = (1, −2, 1), v3 = (1, 0, 2).
a) Să se arate că există o singură formă liniară T : R3 → R astfel ı̂ncât
T (v1 ) = −8, T (v2 ) = 0, T (v3 ) = 6.
b) Să se determine o bază a subspaţiului Ker T .

R: a) T (v) = ⟨v, a⟩, a = (−2, 1, 4), b) Ker T = L{(1, 2, 0), (0, −4, 1)}.
6. Fie funcţia T : V 3 → V 3 , T (v̄) = v̄ × ā, ā = vector fixat, nenul.
a) Să se arate că T este o transformare liniară.
b) Să se găsească Ker T şi Im T şi să se arate că Ker T ⊕ Im T = V 3 .
R: b) Ker T = Span({ā)}, Im T = {v̄| ⟨v̄, ā⟩ = 0}.
7. Se dau următoarele transformări:
a) T ∈ End(R3 ), T (x) = (x1 − 3x2 , 0, 6x2 − 2x1 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
∫1
b) T : R2 [x] → R1 [x], T (p) = 2p′ − x 0 p(t)dt, ∀p ∈ R2 [x].
c) T : R3 → R2 , T (x) = (x1 − x2 + x3 , x1 + x3 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
∫1
d) T : R2 [x] → R3 [x], T (p) = x3 0 p(t)dt − x2 p′ + p(0), ∀p ∈ R2 [x].
În fiecare din cele patru cazuri să se determine următoarele chestiuni:
1. Verificaţi că transformarea T este liniară;
2. Determinaţi nucleul transformării liniare T ( Ker T );
3. Determinaţi imaginea transformării liniare T (Im T );
4. Aflaţi matricea transformării liniare 3 relativ la bazele canonice ale domeniului Dom T şi
codomeniului Codom T ;
5. Determinaţi dacă transformarea T este injectivă sau surjectivă;
6. Verificaţi relaţia: dim Ker T+dim Im T=dim Dom T.
R: Temă: b, c, d. a) Ker T = Span({v1 = (3, 1, 0), v2 = (0, 0, 1)}), Im T  = (1, 0, −2)}), T
= Span({v
−3 01
nu este injectivă ( Ker T ̸= 0), nici surjectivă ( Im T ̸= R3 ); [T ] =  0
0 0 , 2+1=3.
6 0−2
( )
2 0 2 0
b) Ker T = Span({3x +11}); Im T = Span({−x, 2−(x/2)}); [T ]{1,x,x2 },{1,x} = .
−1 −1/2 11/3
T nu este injectivă, dar este surjectivă ( Im T = R1 [x]); 1+2=3.
8. Se dau transformările liniare:
a) T ∈ End(R3 ), T (x) = (x1 − 2x3 , x1 − x2 , x2 − 2x3 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
b) T ∈ End(R3 ), T (x) = (x1 + x2 , x2 + x3 , x3 + x1 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
Pentru fiecare dintre cele două transformări, determinaţi:
⋄ Ker T şi Im T . Sunt Ker T şi Im T subspaţii suplementare ı̂n R3 ?
⋄ Este T injectivă ? Dar surjectivă ? Dacă T este inversabilă, determinaţi inversa acesteia.
R: Temă b). a) Ker T = Span({v1 = (2, 2, 1)}), Im T = Span({(1, 1, 0), (0, −1, 1)}); nucleul şi
imaginea formează subspaţii suplementare ı̂n R3 , deoarece Ker T ∩ Im T = {0}, Ker T + Im T = R3 ;
T nu este nici injectivă, nici surjectivă (deci nu este inversabilă).
9. Să se determine matricea asociată transformării liniare, ı̂n raport cu bazele canonice ale spaţiilor,
ı̂n cazurile
58 Probleme propuse
( )
ix −x
a) T : C → M2×2 (C), T (x) = , ∀x ∈ C;
−ix x
b) T : R3 → C3 , T (x) = (ix1 , x2 − (1 + i)x1 , −ix3 ), x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ;
c) T : M2×2 (K ) → M2×2 (K ), T (A) = At ;
R: a) B M2×2 (C) = {e11 , e12 , e21 , e22 }, unde eij = (δki δlj )k,l=1,2 ; [T ] = (i, −1, −i, 1)t .
 
  1 0 0 0
i 0 0  0 0 1 0 
b) [T ] =  −1 − i 1 0 ; c) B M2×2 (R) = {e11 , e12 , e21 , e22 }, [T ] =   0 1 0 0
.

0 0 −i
0 0 0 1
10. Arătaţi că ı̂n spaţiul vectorial real V al funcţiilor reale, fiecare dintre mulţimile
S = {cos x, sin x}, S ′ = {e2x sin 5x, e2x cos 5x}, S ′′ = {3, 1 − x, 1 − 2x + ex }
este liniar independentă şi generează un subspaţiu W finit dimensional. Utilizând mulţimile date ca
baze pentru subspaţiul W , să se găsească ı̂n fiecare caz matricea ataşată operatorului de derivare
D: W →W.
 
( ) ( ) 0 −1/3 −1/3
0 1 2 −5
R: [D]S = , [D]S ′ = [D]S ′′ =  0 0 −2 .
−1 0 5 2
0 0 1
11. Să se determine matricele transformărilor liniare T : R3 → R3 ı̂n raport cu baza formată din
vectorii v1 = (1, 2, 3), v2 = (2, 1, 3), v3 = (1, 1, 1) cunoscând că matricele acestora ı̂n raport cu baza
canonică a spaţiului R3 sunt respectiv
     
3 2 0 −1 2 −3 1 −1 2
a) A1 =  
−1 0 0 ; b) A2 =  −2 2 −6 ; c) A3 =  3 −3 6 .
0 0 0 −2 2 −6 2 −2 4
R: A′ = C −1 AC, unde C = [v1 , v2 , v3 ], A ∈ {A1 , A2 , A3 }.
12. Fie V un spaţiu vectorial real, C V complexificatul său şi T : V → V un endomorfism. Funcţia
CT : C V → C V definită prin C T (u, v) = (T u, T v) sau altfel scris, C T (u + iv) = T u + iT v, se numeşte
complexificatul endomorfismului T .
a) Să se arate că C T este o transformare liniară care satisface proprietăţile:
C (S + T) = CS + CT ; C (ST ) = CS CT ;
C (kT ) = k C T, ∀k ∈ R; (C T )−1 = C (T )−1 , dacă T este inversabilă.
b) Fie T : Cn → Cm o transformare liniară. Prin reprezentarea reală a transformării T ı̂nţelegem

transformarea liniară reală R T : R Cn → R Cm care coincide punctual cu T , unde R Cn , R Cm sunt
trecerile ı̂n real ale spaţiilor Cn respectiv Cm . Se dă transformarea liniară
T : C3 → C3 , T (x) = (x1 + ix2 , x1 + x3 , ix3 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ C3 .
Să se determine matricea reprezentării reale a lui T ı̂n baza {v1 , v2 , v3 }, unde
v1 = (0, i, 1), v2 = (0, 0, i), v3 = (1, −2, 2).
R: b) Trecerea ı̂n real a spaţiului vectorial complex este dată de identificarea
(x1 + iy1 , x2 + iy2 , x3 + iy3 ) ∈ C3 ≡ (x1 , y1 , x2 , y2 , x3 , y3 ) ∈ R C3 ≡ R6 .

Matricea A a reprezentării reale a lui T relativ la baza canonică (vechea bază) a lui R C3 ≡ R6 , este A =
 
1 0 0 −1 0 0
 0 1 1 0 0 0 
 
 1 0 0 0 1 0 
 . Noua bază este B ′ = {v1 ≡ (0, 0, 0, 1, 1, 0)t , iv1 ≡ (0, 0, −1, 0, 0, 1)t , v2 ≡
 0 1 0 0 0 1 
 
 0 0 0 0 0 1 
0 0 0 0 −1 0
(0, 0, 0, 0, 0, 1)t , iv2 ≡ (0, 0, 0, 0, −1, 0)t , v3 ≡ (1, 0, −2, 0, 2, 0)t , iv3 ≡ (0, 1, 0, −2, 0, 2)t }.
Matricea A a reprezentării reale a lui T relativ la noua bază B ′ din R C3 ≡ R6 este dată de relaţia
A′ = C −1 AC, cu matricea de trecere C = [v1 , iv1 , v2 , iv2 , v3 , iv3 ] ∈ M6 (R),
13. Fie T : R3 → R3 endomorfismul care transformă vectorii v1 = (0, 0, 1), v2 = (0, 1, 1), v3 =
(1, 1, 1) ı̂n vectorii w1 = (1, 2, 1), w2 = (3, 1, 2), w3 = (7, −1, 4).
Să se determine matricea lui T ∗ (transpusa lui T ), ı̂n baza ortonormată
e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1).
R: [T ][v1 , v2 , v3 ] = [w1 , w2 , w3 ] ⇒ [T ] = [w1 , w2 , w3 ][v1 , v2 , v3 ]−1 ; [T ∗ ] = [T ]t .

14. Să se determine adjuncta (transpusa) T ∗ a transformării liniare
T : R3 → R2 , T (x) = (x1 − 2x3 , 3x2 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
 
1 0
R: T ∗ (y) = (y1 , 3y2 , −2y1 ), ∀y = (y1 , y2 ) ∈ R2 ; [T ∗] =  0 3  = [T ]t .
−2 0
 
27 18 27
15. Să se arate că transformările liniare asociate matricelor A1 =  −21 −14 −21  şi A2 =
−12 −8 −12
 
1 0 0
 0 0 0  sunt proiecţii.
0 0 1
R: Se verifică faptul că pătratul fiecărei matrice asociate este ea ı̂nsăşi.
16. Fie V 2spaţiul vectorial al vectorilor legaţi ı̂n originea O, identificat cu mulţimea punctelor din
plan E2 , şi fie T : V 2 → V 2 transformarea liniară definită prin T (⃗a) = ⃗b, T (⃗b) = ⃗c, unde punctele
A(⃗a), B(⃗b), O(⃗0) sunt necoliniare, iar C(⃗c) este un punct oarecare din plan. Să se determine punctul
C astfel ı̂ncât
a) T să fie o proiecţie;
b) T să fie o structură complexă.
{ 2 { 2 {
T (⃗a) = T (⃗a) ⃗ T (⃗a) = −⃗a ⃗c = −⃗a
R: a) ⇔ T (⃗c) = ⃗c = b, deci C = B. b) ⇔ , care are
T 2 (⃗b) = T (⃗b) T 2 (⃗b) = −⃗b T (⃗c) = −⃗b
−−→ −→
loc doar dacă OC = −OA.
17. Arătaţi că matricele următoare sunt nilpotente de ordinele doi (ı̂n cazul a) şi respectiv trei (ı̂n
cazurile b, c):    
( ) 0 1 0 0 −2 0
0 1
a) A = ; b) A =  0 0 1  ; c) A =  0 0 3  .
0 0
0 0 0 0 0 0
60 Probleme propuse
R: a) A2 = O2 ; b), c) A3 = O3 .
( )
1+i i
18. Fie T : C2 → C2 endomorfismul definit prin matricea [T ] = ı̂n baza canonică
1 3−i
a spaţiului vectorial C2 . Să se găsească matricle hermitiene T1 , T2 ∈ End(C2 ) astfel ı̂ncât să aibă loc
relaţia T = T1 + iT2 .
( ) ( )
1 (1 + i)/2 1 (1 + i)/2
R: [T1 ] = , [T2 ] = .
(1 − i)/2 3 (1 − i)/2 −1
 
− sin θ 0 cos θ
19. Să se arate că endomorfismul T : R3 → R3 definit prin matricea A =  0 1 0 
cos θ 0 sin θ
(considerată relativ la baza canonică a lui R3 ) este ortogonal.
R: At A = I3 .
20. Să se arate că transformările liniare de mai jos au proprietăţile specificate (spaţiile euclidiene
considerate sunt ı̂nzestrate cu produsele scalare canonice).
a) T ∈ End(M2 (R)), T (A) = At , ∀A ∈ M2 (R), (⟨A, B⟩ = T r(At · B)) este involuţie (T 2 = Id)
simetrică (⟨T (A), B⟩ = ⟨A, T (B)⟩).
b) T ∈ End(V ), unde T (f ) = f ′ , ∀f ∈ V . V = {f : [a, b] → R| f ∈ C ∞ (a, b), f continuă pe [a, b],
(k) (k) ∫b
fd (a) = fs (b), ∀k ∈ N}, este antisimetrică (⟨T (f ), g⟩ = −⟨f, T (g)⟩), unde ⟨f, g⟩ = a f (t)g(t)dt.
( )
cos α − sin α
c) T ∈ End(R2 ), [T ] = , α ∈ R, este transformare liniară ortogonală (⟨T (x), T (y)⟩ =
sin α cos α
⟨x, y⟩, ∀x, y ∈ R2 ). ( )
4 3−i
d) Transformarea T ∈ End(C2 ), [T ] = este transformare liniară hermitică (⟨T (u), v⟩ =
3+i 2
⟨u, T (v)⟩).
( )
1 i+1
21. Fie matricea A = ∈ M2×2 (C). Să se determine o matrice unitară U astfel ı̂ncât
−i i + 1
matricea U −1 AU să fie triunghiulară.
( )
a b
R: Dacă U = , din condiţia U Ū t = I2 (deci U −1 = Ū t ) şi anularea coeficientului din stânga
c d
( )
x y
jos al matricei Ū t AU = , rezultă sistemul:
0 z
|a|2 + |b|2 = 1, |c|2 + |d|2 = 1, ac̄ + bd¯ = 0; a(b̄ − id)

¯ + c(b̄ + d)(1
¯ + i) = 0;
( ) ( )
1 i i 1
obţinem U = √12 , care produce U −1 AU = .
i 1 0 2
22. Să se determine izometria J : R2 → R2 ştiind că duce punctele A1 = (1, 0), A2 = (2, 0), A3 = (2, 1)
respectiv ı̂n punctele B1 = (1, −2), B2 = (1, −3), B3 = (0, −3).
( ) ( ) ( )( )
x a α β x
R: Relaţia formală J = + , α2 + χ2 = β 2 + δ 2 = 1, αβ + χδ = 0 şi
y b χ δ y
condiţiile impuse J(Ai ) = Bi , ∀i = 1, 3, conduc la expresia analitică a transformării,
( ) ( ) ( )( )
x 1 0 −1 x
J = + .
y −1 −1 0 y
Vectori şi valori proprii 61
Capitolul 3. Vectori şi valori proprii
1 Spectru. Subspaţii proprii

Definiţii. Fie V un K -spaţiu vectorial şi T ∈ End(V ) un endomorfism.
a) Se numeşte vector propriu al endomorfismului T un vector nenul x ∈ V \{0}, astfel ı̂ncât există
λ ∈ K cu proprietatea
T x = λx.
Scalarul λ se numeşte ı̂n acest caz valoarea proprie a lui T corespunzătoare vectorului propriu x.
b) Se numeşte spectrul endomorfismului T , şi se notează cu σ(T ), mulţimea tuturor valorilor proprii
ale endomorfismului.
Observaţii. 1. Ecuaţia T x = λx, x ̸= 0 este echivalentă cu x ∈ Ker (T − λId), x ̸= 0, unde Id este
endomorfismul identitate.
2. În particular pentru o transformare liniară neinjectivă, vectorii nenuli din Ker T sunt vectori
proprii ai lui T ataşaţi valorii proprii zero.
3. Dacă un vector x ∈ V \{0} este vector propriu al lui T , atunci pentru fiecare k ∈ K \{0}, vectorul
kx este propriu.
Teoremă. Dacă V este un K -spaţiu vectorial şi T ∈ End(V ), atunci

a) Fiecărui vector propriu al lui T ı̂i corespunde o singură valoare proprie λ ∈ σ(T ).
b) Vectorii proprii ce corespund la valori proprii distincte sunt liniar independenţi.
c) Fie λ o valoare proprie a endomorfismului T. Mulţimea
Sλ = {x | T x = λx, x ∈ V } (1)
este un subspaţiu vectorial al lui V , invariant faţă de T , adică are loc incluziunea
T (Sλ ) ⊆ Sλ .
Subspaţiul Sλ poate fi finit sau infinit dimensional şi se numeşte subspaţiul propriu ataşat valorii
proprii λ.
Demonstraţie. a) Fie x un vector propriu asociat valorii proprii λ, deci T x = λx, x ̸= 0. Dacă
ar exista o altă valoare proprie λ′ ∈ K astfel ı̂ncât T x = λ′ x, x ̸= 0, atunci am avea λx = λ′ x ⇔
(λ−λ′ )x = 0, dar, deoarece x ̸= 0, rezultă λ = λ′ . b) Fie x1 , . . . , xp vectorii proprii ai endomorfismului
T , corespunzători valorilor proprii distincte λ1 , . . . , λp ∈ σ(T ). Efectuăm după p ∈ N . Pentru p = 1,
vectorul propriu este diferit de vectorul nul, deci se constituie ı̂ntr-un sistem (de un singur vector)
liniar independent. Fie proprietatea adevărată pentru p − 1 vectori. Aplicând T relaţiei
k1 x1 + k2 x2 + · · · + kp−1 xp−1 + kp xp = 0 (2)
rezultă T (k1 x1 + · · · + kp xp ) = 0 şi deci, folosind liniaritatea endomorfismului T şi faptul că x1 , . . . , xp
sunt vectori proprii ai lui T , obţinem k1 λ1 x1 + · · · + kp λp xp = 0. Scăzând relaţia (2) amplificată cu
λp , avem
k1 (λ1 − λp )x1 + · · · + kp−1 (λp−1 − λp )xp−1 = 0
62 Polinom caracteristic al unui endomorfism
care, folosind ipoteza de inducţie, implică k1 = k2 = · · · = kp−1 = 0. Din (2) rezultă kp xp = 0 şi, cum
xp ̸= 0 rezultă şi kp = 0, deci ind{x1 , . . . , xp }. c) Pentru orice x, y ∈ Sλ şi k, l ∈ K avem
T (kx + ly) = kT (x) + lT (y) = kλx + lλy = λ(kx + ly) ⇒ kx + ly ∈ Sλ ,
deci Sλ este subspaţiu vectorial ı̂n V . Dacă x ∈ Sλ , atunci T x = λx ∈ Sλ , adică T (Sλ ) ⊆ Sλ .
Teoremă. Subspaţiile proprii Sλ1 , Sλ2 corespunzătoare la valori proprii distincte λ1 , λ2 ∈ σ(A), λ1 ̸=
λ2 , au ı̂n comun doar vectorul nul.
Demonstraţie. Fie λ1 , λ2 ∈ σ(A), λ1 ̸= λ2 . Dacă prin absurd ar exista x ∈ Sλ1 ∩ Sλ2 \{0}, ar rezulta
T x = λ1 x şi T x = λ2 x, deci (λ1 − λ2 )x = 0 ⇒ λ1 = λ2 , absurd. Rezultă Sλ1 ∩ Sλ2 = {0}.

 
a11 · · · a1n
 ..  ∈ M
Definiţie. Fie A =  ... ..
. .  n×n (K ) o matrice pătratică de ordinul n şi fie X =
an1 · · · ann
 
x1
 .. 
 .  ∈ Mn×1 (K )\{0} un vector coloană cu coeficienţi ı̂n corpul K ∈ {R, C}. Dacă există un
xn
scalar λ ∈ K astfel ı̂ncât să aibă loc relaţia
AX = λX, (1)
atunci X se numeşte vector propriu al matricei A, iar λ se numeşte valoare proprie a matricei A şi
notăm λ ∈ σ(A). Ecuaţia matriceală (1) se rescrie (A − λI)X = 0 şi este echivalentă cu sistemul liniar
(numit sistem caracteristic al matricei A)


 (a11 − λ)x1 + a12 x2 + · · · + a1n xn = 0

a21 x1 + (a22 − λ)x2 + · · · + a2n xn = 0
(2)

 ........................................

an1 x1 + an2 x2 + · · · + (ann − λ)xn = 0.
Fiind un sistem omogen, acesta are soluţii nebanale doar ı̂n cazul ı̂n care scalarul λ satisface ecuaţia
algebrică
a11 − λ a12 ... a1n

a12 a 22 − λ ... a2n
not
PA (λ) = det(A − λI) = 0 ⇔ .. .. .. .. = 0. (3)
. . . .

an1 an2 ... ann − λ
Definiţii. a) Se numeşte polinomul caracteristic al matricei A, polinomul
PA (λ) = det(A − λI).
b) Ecuaţia (3) este o ecuaţie algebrică de grad n ı̂n necunoscuta λ, şi se numeşte ecuaţia caracteristică
a matricei A.
Observaţii. 1. Valorile proprii ale matricei A sunt soluţiile din K ale ecuaţiei caracteristice (3);
mulţimea acestora formează spectrul matricei A, care se va nota prin σ(A). Dacă notăm prin ρ̄(A)
mulţimea rădăcinilor complexe ale polinomului caracteristic al matricei A, se observă că avem σ(A) =
ρ(A) ∩ K .
2. Fie A o matrice pătratică reală de ordinul n şi det(A − λI) = 0 ecuaţia ei caracteristică. Deoarece
nu orice ecuaţie algebrică admite soluţii ı̂n R, dar admite soluţii ı̂n C, uneori valorile proprii ale lui A se
definesc ca fiind elemente din C. În acest caz vectorii proprii corespunzători aparţin complexificatului
lui Rn notat C Rn .
Teoremă. a) Fie A = (aij )i,j=1,n ∈ Mn×n (K ). Polinomul caracteristic al matricei A are expresia
P (λ) = (−1)n (λn − δ1 λn−1 + δ2 λn−2 − · · · + (−1)n δn ),
unde
∑ ∑
⋄ δ1 = Tr A, δ2 = (ajj akk − akj ajk ) , . . . , δn−1 = m(ajj ), δn = det A;
1≤j⟨k≤n 1≤j≤n
⋄ T r(aij ) = a11 + a22 + · · · + ann se numeşte urma matricei A;
⋄ m(ajj ) este minorul obţinut din matricea A prin eliminarea liniei şi coloanei a j-a;
⋄ δk , k = 1, n reprezintă suma minorilor principali de ordinul k ai matricei A − λI.
b) Matricele A şi At au acelaşi polinom caracteristic.

c) Două matrice asemenea au acelaşi polinom caracteristic.
Demonstraţie. a) Vom da demonstraţia pentru matricele de ordinul doi sau trei; obţinem prin calcul
direct
a11 − λ a12

P (λ) = = λ2 − λ( TrA) + det A, TrA = a11 + a22 ;
a21 a22 − λ
iar pentru ordinul trei

a11 − λ a12 a13

P (λ) = a21 a22 − λ a23 = −λ3 + λ2 ( TrA) − λJ + det A,

a31 a32 a33 − λ
unde am folosit notaţiile

a a a11 a13 a22 a23
TrA = a11 + a22 + a33 , J = 11 12 +
a31 a33
+
a32 a33
.

a21 a22
b) PA (λ) = det(A − λI) = det(A − λI)t = det(At − λI) = PAt (λ).

c) Fie A şi A′ două matrice asemenea, adică A′ = C −1 AC, unde C este o matrice nesingulară. Atunci
PA′ (λ) = det(A′ − λI) = det(C −1 AC − λI) = det[C −1 (A − λI)C] =

= det(C −1 ) det(A − λI) det C = det(A − λI) = PA (λ)θ.

Pentru o matrice A reală (deci A coincide cu conjugata ei Ā) şi simetrică (A = At ) putem da
următoarea
Teoremă. Valorile proprii ale unei matrice reale şi simetrice sunt reale.
Demonstraţie. Conjugând relaţia (1), rezultă
AX̄ = λ̄X̄. (4)
În (1) ı̂nmulţim la stânga cu X̄ t , iar ı̂n 4 ı̂nmulţim la stânga cu X t . Relaţia A = At implică X̄ t AX =
X t AX̄ şi deci obţinem (λλ̄)X t X̄ = 0. Cum vectorul X este nenul, avem X t X̄ ̸= 0 ⇒ λ = λ̄ ⇒ λ ∈ R.

Exerciţii. 1. Aflaţi valorile şi vectorii proprii pentru matricea
 
2 0 2 −1
 0 2 4 −2 
A=  2 −1
 ∈ M4×4 (R).
1 1 
2 −1 −1 3
R: Polinomul caracteristic PA (λ) = det(A − λI) = (λ − 2)4 are drept rădăcini valorile proprii ale
matricei A, λ1 = λ2 = λ3 = λ4 = 2 ∈ R. Sistemul caracteristic (1) se scrie AX = 2X unde
X = (x1 , x2 , x3 , x4 )t , şi este echivalent cu sistemul (2) care are forma
{
2x3 − x4 = 0
2x1 − x2 − x3 + x4 = 0.
Obţinem x2 = 2x1 + x3 , x4 = 2x3 . şi notând x1 = a şi x3 = b soluţia se scrie
x1 = a, x2 = 2a + b, x3 = b, x4 = 2b, a, b ∈ R.
Rezultă soluţiile sistemului caracteristic, X = (a, 2a + b, b, 2b)t = a(1, 2, 0, 0)t + b(0, 1, 1, 2)t (a, b ∈ R),
deci valorii proprii λ = 2 ı̂i corespund doi vectori proprii liniar independenţi v1 = (1, 2, 0, 0)t şi v2 =
(0, 1, 1, 2)t , bază a subspaţiului propriu Sλ1 = Span(v1 , v2 ). Se observă că dim Sλ1 = 2 < 4 = dim R4 .
 
6 6 0
2. Aflaţi valorile şi vectorii proprii pentru matricea A =  −3 −3 0 .
−3 −6 3
R: Polinomul caracteristic este P (λ) = −λ(λ − 3)2 . Din ecuaţia caracteristică (4) rezultă valorile
proprii λ1 = λ2 = 3, λ3 = 0, iar din sistemul caracteristic (2), vectorii proprii liniar independenţi
v1 = (−2, 1, 0)t , v2 = (0, 0, 1)t , v3 = (1, −1, −1)t .
Observaţii. 1. Fie Vn un spaţiu vectorial finit dimensional peste corpul K şi T : Vn → Vn un

endomorfism. Fie x un vector propriu al lui T şi λ valoarea proprie asociată. Atunci x şi λ satisfac
relaţia T x = λx. Fixăm o bază ı̂n Vn şi notăm cu A matricea ataşată endomorfismului T şi cu X
matricea coloană ataşată vectorului x. Relaţia T x = λx este echivalentă cu ecuaţia matriceală
AX = λX.
2. Fie PA (λ) = det(A − λI) polinomul caracteristic al matricei A. Din cele de mai sus se vede că,
dacă există, valorile proprii ale endomorfismului T sunt rădăcinile lui PA (λ) care aparţin corpului K ,
iar vectorii proprii ai lui T sunt soluţiile ecuaţiei matriceale
(A − λI)X = 0.
De asemenea, teorema 2.2 arată că polinomul
PA (λ) = det(A − λI)

este invariant faţă de o schimbare a bazei din Vn , adică coeficienţii lui PA (λ) depind de endomorfismul
T şi nu de reprezentarea matriceală particulară A a lui T . În consecinţă, nedepinzând efectiv de A,
numărul det A se numeşte determinantul endomorfismului T , numărul Tr A se numeşte urma lui T ,
etc; putem ı̂n concluzie da următoarea
Definiţie. Fie T ∈ End(Vn ) un endomorfism şi A matricea asociată acestuia ı̂n raport cu o bază
fixată a spaţiului vectorial Vn . Atunci polinomul
P (λ) = PA (λ) ≡ det(A − λI) (5)
se numeşte polinomul caracteristic al endomorfismului T.

Observaţii. 1. Endomorfismul T : Vn → Vn are cel mult n valori proprii distincte. Dacă T are
exact n valori proprii distincte, atunci vectorii corespunzători determină o bază a lui Vn şi matricea
A ataşată lui T ı̂n raport cu această bază este o matrice diagonală având pe diagonală valorile proprii
ale lui T .
2. Fie Vn un spaţiu vectorial real n-dimensional şi T : Vn → Vn un endomorfism. Notăm cu C Vn
complexificatul spaţiului vectorial Vn şi cu C T complexificatul endomorfismului T . Cum T şi C T au
aceeaşi reprezentare matriceală, valorile proprii ale lui C T sunt exact valorile proprii complexe ρ(A)
ale matricei reale asociată lui T , privită ca matrice complexă.
Având ı̂n vedere acest lucru, se observă că valorile proprii ale unui endomorfism real T (care
formează spectrul σ(T ) al lui T ) sunt valorile proprii reale σ(T ) = ρ(T ) ∩ R, unde ρ(T ) este spectrul
endomorfismului complexificat C T .
Exerciţiu.
 valorile şi vectorii proprii ai endomorfismului T ∈ End(R3 ) descris de matricea
Aflaţi 
2 0 0
A =  0 −2 1 .
0 −1 0
Soluţie. Polinomul caracteristic al endomorfismului T este
P (λ) = −(λ + 1)2 (λ − 2),
valorile proprii sunt λ1 = 2, λ2 = λ3 = −1 ∈ R; doi vectori proprii asociaţi sunt (temă, verificaţi!) :
v1 = (1, 0, 0), v2 = (0, 1, 1).
3 Forma diagonală a unui endomorfism

Dat fiind un endomorfism T ∈ End(Vn ), s-a văzut că matricea A = [T ]B depinde de alegerea bazei
B ⊂ Vn . Apare natural ı̂ntrebarea dacă există o bază ı̂n Vn relativ la care matricea endomorfismului
să aibă o formă cât mai simplă (canonică), spre exemplu cu un număr cât mai mare de coeficienţi
nuli exceptând diagonala. Cu ajutorul valorilor şi vectorilor proprii ai endomorfismului T vom realiza
acest lucru ı̂n cele ce urmează.
Definiţie. Un endomorfism T ∈ End(Vn ) se numeşte diagonalizabil dacă există o bază B = {e1 , . . . , en }
astfel ı̂ncât matricea lui A = [T ]B relativ la această bază să fie o matrice diagonală (cu toţi coeficienţii
din afara diagonalei, nuli).
Matricele din clasa de asemănare a matricei A - care corespunde endomorfismului diagonalizabil
T relativ la baza B ⊂ Vn , se numesc matrice diagonalizabile (asociate endomorfismului T ).
Teoremă. Un endomorfism T ∈ End(Vn ) este diagonalizabil dacă şi numai dacă există o bază a
spaţiului Vn formată din vectori proprii ai endomorfismului.
Demonstraţie. Dacă T este diagonalizabil, atunci există o bază B = {e1 , . . . , en } a spaţiului faţă de
care matricea lui T este diagonală, deci este de forma
 
a11 0 . . . 0
 0 a22 . . . 0 
 
A= . .. .. ..  .
 .. . . . 
0 0 . . . ann
Deci au loc relaţiile T ei = aii ei , i = 1, n, adică vectorii ei , i = 1, n sunt vectori proprii ai endomor-
fismului T , asociaţi respectiv valorilor proprii aii , i = 1, n. Reciproc, dacă B ′ = {v1 , v2 , . . . , vn } este
o bază ı̂n Vn , formată din vectori proprii ai lui T , adică au loc relaţiile T vi = λi vi , i = 1, n, atunci
matricea lui T relativ la această bază este
 
λ1 0 . . . 0
 0 λ2 . . . 0 
 
D = [T ]B ′ =  . .. . . ..  ,
 .. . . . 
0 0 ... λn
unde scalarii λi nu sunt neapărat distincţi.
Definiţii. Fie λ ∈ σ(T ) o valoare proprie a endomorfismului T .

a) Se numeşte multiplicitate algebrică a valorii proprii λ şi o notăm prin ma (λ), ordinul de multi-
plicitate al valorii proprii λ ca rădăcină a polinomului caracteristic (5) asociat endomorfismului T .
b) Se numeşte multiplicitate geometrică a valorii proprii λ şi o notăm prin mg (λ), dimensiunea
subspaţiului vectorial Sλ (1) asociat valorii proprii λ.
Teoremă. Fie λ0 ∈ σ(T ), unde T ∈ End(Vn ). Atunci dimensiunea subspaţiului propriu Sλ0 este cel
mult egală cu ordinul de multiplicitate al valorii proprii λ0 ∈ σ(A) corespunzătoare subspaţiului Sλ0 ,
adică mg (λ0 ) ≤ ma (λ0 ).
Deci multiplicitatea geometrică a unei valori proprii este totdeauna cel mult egală cu cea algebrică.
Demonstraţie. Fie λ0 o valoare proprie multiplă de ordinul m şi Sλ0 subspaţiul propriu corespunzător.
Avem dim Sλ0 = p ≤ n; fie B = {e1 , e2 , . . . , ep } o bază ı̂n subspaţiul propriuSλ0 . Distingem
următoarele cazuri:
⋄ Dacă p = n, atunci ordinul de multiplicitate al valorii proprii λ0 este n, căci relativ la această bază
matricea transformării liniare este diagonală
 
λ0 0 . . . 0
 0 λ0 . . . 0 
 
..  ⇒ P (λ) = (−1) (λ − λ0 ) .
n n
A = [T ]B =  . .. . .
 .. . . . 
0 0 ... λ0
⋄ Dacă p < n, completăm această bază până la o bază ı̂n Vn de forma
B = {e1 , . . . , ep ; ep+1 , . . . , en }.
Ţinând cont că vectorii ei , i = 1, p sunt vectori proprii asociaţi valorii proprii λ0 , au loc descompunerile
∑
n
T (ei ) = λ0 ei , i = 1, p; T (ej ) = akj ek , j = p + 1, n,
k=1
deci
[T (ei )] = λ0 [ei ], i = 1, p; [T (ej )] = (a1j , . . . , akj )t , j = p + 1, n
şi deci matricea lui T faţă de baza B este

 
λ0 0 ... 0 a1p+1 ... a1n
 0 λ0 ... 0 a2p+1 ... a2n 
 
 .. .. .. .. .. .. 
 . . . 0 . . . 
A = [T ]B = 

 ,

 0 0 ... λ0 app+1 . . . apn 
 .. .. .. .. .. .. 
 . . . 0 . . . 
0 0 ... 0 anp+1 . . . ann
şi deci polinomul caracteristic al lui T are forma

app+1 − λ . . . apn

.. .. ..
P (λ) = det(A − λI) = (λ0 − λ)p Q(λ), Q(λ) = . . . .

anp+1 ... ann − λ
Teoremă. Fie endomorfismul T ∈ End(Vn ). Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente:

(i) T este diagonalizabil;
(ii) polinomul caracteristic al endomorfismului T are cele n rădăcini ı̂n corpul K şi dimensiunea
fiecărui subspaţiu propriu este egală cu ordinul de multiplicitate al valorii proprii corespunzătoare (pe
scurt, ρ(T ) ⊂ K (deci σ(T ) = ρ(T )) şi ∀λ ∈ σ(T ), ma (λ) = mg (λ)).
Demonstraţie. Fie T ∈ End(Vn ) diagonalizabil, deci există o bază B = {e1 , . . . , en } ı̂n Vn , formată
din vectori proprii pentru T , faţă de care matricea lui T este diagonală. Descompunem polinomul
caracteristic P (λ) = (λ − λ1 )m1 (λ − λ2 )m2 . . . (λ − λp )mp , deci λi , i = 1, p sunt valorile proprii ale lui
∑
p
T de multiplicităţi mi care satisfac relaţia mi = n. Fără a afecta generalitatea, admitem că primii
i=1
m1 vectori din baza {e1 , . . . , en } corespund lui λ1 , următorii m2 lui λ2 etc. În concluzie, vectorii
e1 , . . . , em1 aparţin subspaţiului propriu Sλ1 corespunzător valorii proprii λ1 , ceea ce ı̂nseamnă că
numărul lor m1 este cel mult egal cu dim Sλ1 . Pe de altă parte, conform teoremei anterioare, avem
dim Sλ1 ≤ m1 . În concluzie m1 = dim Sλ1 . Analog, rezultă
dim Sλi = mi , i = 2, p.
Reciproc, fie dim Sλi = mi , i = 1, p. Considerăm familia de vectori din Vn
∑
n
B = {e1 , . . . , em1 , em1 +1 , . . . , em2 , . . . , emp−1 +1 , . . . , emp }, mi = n,
i=1
aleasă astfel ı̂ncât primii m1 vectori să constituie o bază ı̂n Sλ1 , următorii m2 să constituie o bază ı̂n
Sλ2 , etc. Prin inducţie după p, se poate arăta că B este bază ı̂nVn . Relativ la această bază, matricea
endomorfismului T : Vn → Vn are forma următoare

 
λ1 0 . . . 0 0
 .. 
 0 λ1 . . . 0 . 
 
 . 
 . . . . . . . . . . . . .. O 
 
 0 0 . . . λ 0 
 1 
 
A = [T ]B =  0 . . . . . . 0 . . . 0 . . . . . . 0 
 
 0 λp 0 . . . 0 
 
 .. 
 . 0 λp . . . 0 
 
 .. 
 O . ... ... ... ... 
0 0 0 . . . λp
deci o matrice diagonală. Prin urmare endomorfismul T este diagonalizabil.
Consecinţă. Dacă T ∈ End(Vn ) este diagonalizabil, atunci are loc descompunerea
V n = S λ1 ⊕ S λ2 ⊕ · · · ⊕ S λp .
Fie Vn un K -spaţiu vectorial, iar T ∈ End(Vn ) un endomorfism al acestuia. Pentru a obţine

forma diagonală a lui T , putem da următorul algoritm.
Algoritm de diagonalizare.
1. Fixăm o bază oarecare B ⊂ Vn şi determinăm matricea A = [T ]B = (aij )i,j=1,n a endomorfismului
T ı̂n această bază.
2. Aflăm valorile proprii ale endomorfismului, soluţiile ı̂n corpul K ale ecuaţiei PA (λ) = 0. Dacă
σ(T ) ̸⊂ K , atunci algoritmul stopează, iar endomorfismul T nu este diagonalizabil.
3. Dacă σ(T ) ⊂ K şi este format din p (p ≤ n) valori proprii distincte λ1 , . . . , λp cu ordinele
de multiplicitate respectiv m1 , . . . , mp , calculăm rangul fiecărei matrice A − λj I, j = 1, p. Dacă
avem rang(A − λj I) = n − mj , j = 1, p , adică spaţiul vectorial al soluţiilor sistemului omogen
(A − λj I)X = 0 satisface condiţia
dim Sλj = mj , j = 1, p
atunci (cf. teoremei 3.4) endomorfismul T este diagonalizabil şi se trece la pasul 4; altfel T nu este
diagonalizabil, şi algoritmul stopează.
4. Se rezolvă cele p sisteme omogene
(A − λj I)X = 0, j = 1, p,
ale căror soluţii formează subspaţiile proprii Sλj , j = 1, p. Astfel obţinem practic câte o bază B j
formată din mj vectori proprii, pentru fiecare subspaţiu propriu Sλj , j = 1, p.
5. Reunim cele p baze ale subspaţiilor proprii, formând o bază B ′ = B 1 ∪ B 2 ∪ · · · ∪ B p a spaţiului
vectorial Vn .
6. Relativ la această bază B ′ matricea D = A′ = [T ]B ′ este matrice diagonală, şi are pe diagonală
valorile proprii λ1 , . . . , λ1 ; . . . ; λp , . . . , λp , fiecare dintre acestea apărând de un număr de ori egal cu
ordinul său de multiplicitate.
7. Construim matricea diagonalizatoare (matricea modală) C, matricea de trecere de la baza B la
B ′ , C = [B ′ ]B .
8. Verificăm corectitudinea calculelor, testând relaţia D = C −1 AC sub forma echivalentă CD = AC.

Exerciţii. 1. Determinaţi dacă endomorfismul T ∈ End(R3 ), definit prin matricea asociată relativ
la baza canonică  
−2 −7 −5
A= 2 5 3 
1 2 3
este diagonalizabil sau nu.
Soluţie. Obţinem prin calcul polinomul caracteristic, P (λ) = (λ − 2)3 ; o singură valoare proprie
distinctă, λ1 = 2 ∈ R, rădăcină triplă a polinomului caracteristic (mg (2) = ma (2) = 3). Avem
 
−4 −7 −5
rang (A − 2I) = rang  2 3 3  = 2 ̸= n − m1 = 3 − 3 = 0 ⇒ dim Sλ1 = 1 ̸= m1 = 3.
1 2 1
Deci endomorfismul T nu este diagonalizabil.

2. Diagonalizaţi endomorfismul T ∈ End(R4 ) a cărui expresie analitică este
T (x) = (−x1 + x4 , −x2 , −x3 − 2x4 , x1 − 2x3 + 3x4 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ R4 .
Soluţie. În raport cu baza canonică a lui R4 , matricea lui T este

 
−1 0 0 1
 0 −1 0 0 
A=  0
.
0 −1 −2 
1 0 −2 3
Obţinem polinomul caracteristic
P (λ) = det(A − λI) = (λ + 2)(λ + 1)2 (λ − 4)
şi valorile proprii λ1 = −2, λ2 = λ3 = −1, λ4 = 4 ∈ R. Ordinele de multiplicitate ale valorilor proprii
sunt respectiv m1 = 1, m2 = 2, m3 = 1. Deoarece rang (A − λ1 I) = 3 = n − m1 = 4 − 1 = 3, prin
rezolvarea sistemului omogen (A + 2I)X = 0, obţinem vectorul propriu generator v1 = (−1, 0, 2, 1)t .
Analog, rang (A − λ2 I) = 2 = n − m2 = 4 − 2 deci dim Sλ2 = 2, iar vectorii proprii corespunzători
sunt v2 = (0, 1, 0, 0)t , v3 = (2, 0, 1, 0)t . Obţinem rang (A − λ4 I) = 3 = n − m3 , deci vectorul propriu
corespunzător valorii proprii λ4 = 6 este v4 = (1, 0, −2, 5)t . Deci baza B ′ a spaţiului R4 relativ la care
matricea endomorfismului T este diagonală, este B ′ = {v1 , v2 , v3 , v4 }. În concluzie endomorfismul T
este diagonalizabil, cu matricea diagonalizatoare C şi matricea diagonală D date respectiv de
   
−1 0 2 1 −2 0 0 0
 0 1 0 0   0 −1 0 0 
C = [v1 , v2 , v3 , v4 ] =   −1
 2 0 1 −2  , D = C AC =  0
 .
0 −1 0 
1 0 0 5 0 0 0 4
4 Forma canonică Jordan

Fie Vn un K -spaţiu vectorial şi T ∈ End(Vn ) un endomorfism al acestuia. Matricea A a lui T depinde
de alegerea bazei ı̂nVn . Condiţiile ı̂n care matricea A se poate diagonaliza au fost date ı̂n teoremele
3.2 şi 3.4. În cazul ı̂n care aceste condiţii nu sunt toate satisfăcute, deci când diagonalizarea nu este
posibilă, se poate testa dacă endomorfismul admite o formă canonică mai generală, numită forma
Jordan.
Definiţii. a) Fie λ ∈ K . Se numeşte celulă Jordan de ordinul m ataşată scalarului λ, şi se notează
prin Jm , matricea  
λ 1 ... ... 0
 0 λ 1 ... 0 
 
 ..  ∈ M
Jm (λ) =  ... .  m×m (K )
 
 0 0 ... ... 1 
0 0 ... ... λ
Dăm drept exemplu următoarele celule Jordan:
 
1+i 1 0
J3 (1 + i) =  0 1+i 1  ∈ M3×3 (C),
0 0 1+i
( )
3 1
J2 (3) = ∈ M2×2 (R), şi J1 (7) = (7) ∈ M1×1 (R).
0 3
b) Endomorfismul T ∈ End(Vn ) se numeşte jordanizabil dacă există o bază ı̂nVn faţă de care matricea
endomorfismului să fie de forma  
J1 0 . . . 0
 0 J2 . . . 0 
 
J = . .. . . .. 
 .. . . . 
0 0 ... Jp
(forma canonică Jordan), unde Ji sunt celule Jordan ataşate valorilor proprii λi , i = 1, p ale endomor-
fismului T .
O celulă Jordan de ordinul s ataşată unei valori proprii λ ∈ σ(T ) multiplă de ordinul m ≥ s
corespunde vectorilor liniar independenţi e1 , e2 , . . . , es care satisfac următoarele relaţii
 

 T e1 = λe1 , 
 (T − λId)e1 = 0
 
T e2 = λe2 + e1 (T − λId)e2 = e1
⇔

 . . . 
 ...
 
T es = λes + es−1 (T − λId)es = es−1 .
După cum se observă din prima ecuaţie, vectorul e1 este propriu; vectorii e2 , . . . , es se numesc vectori
principali.
Observaţii. 1. Există endomorfisme ale spaţiilor vectoriale reale care nu admit formă Jordan, şi
anume acelea pentru care corpul K este R (deci K nu este corp algebric ı̂nchis) iar ecuaţia caracter-
istică nu are toate cele n rădăcini ı̂n R (σ(T ) ̸⊂ K = R). Spre exemplu, endomorfismul T ∈ End(R2 ),
T (x) = (−x2 , x1 ), ∀x = (x1 , x2 ) ∈ R2 ,
are drept valori proprii numerele complexe imaginare ±i ∈

/ R.
2. Endomorfismele spaţiilor complexe admit totdeauna la forma Jordan, deoarece orice ecuaţie alge-
brică de gradul n cu coeficienţi complecşi are toate cele n rădăcini ı̂n corpul K = C.
3. Forma diagonală a unui endomorfism diagonalizabil este un caz particular de formă canonică
Jordan, anume cazul când toate celulele Jordan sunt de ordinul unu.
4. Forma canonică Jordan asociată unui endomorfism dat nu este unic determinată. Doar numărul
celulelor Jordan (care este egal cu numărul maximal de vectori proprii liniar independenţi ai lui T )
precum şi structura internă a celulelor Jordan sunt unice. Ceea ce nu este unic determinat este
ordinea celulelor Jordan pe ”diagonala” matricei canonice Jordan. Această ordine depinde de ordinea
vectorilor din baza B ′ - formată din vectori proprii şi principali ai endomorfismului T .
5. Se poate arăta că pentru un endomorfism T ∈ End(Vn ) al K -spaţiului vectorial Vn , ce are valorile
∑
p
proprii distincte λ1 , . . . , λp de multiplicităţi respectiv m1 , m2 , . . . , mp ( mk = n), există p subspaţii
k=1
vectoriale V j ⊂ V , j = 1, p, astfel ı̂ncât sunt satisfăcute următoarele proprietăţi:
⋄ dim V j = mj , j = 1, p;
⋄ subspaţiile V j sunt invariante faţă de T;
⋄ TV j = Nj + λj Imj , j = 1, p, cu Nj endomorfism nilpotent de ordin cel mult mj ;
⋄ are loc descompunerea ı̂n sumă directă
Vn = V 1 ⊕V 2 ⊕ · · · ⊕ V p.
Pe baza acestui rezultat, se poate demonstra următoarea teoremă:

Teorema Jordan. Fie Vn un K -spaţiu vectorial n-dimensional. Dacă endomorfismul T ∈
End(Vn ) are valorile proprii ı̂n corpul K , atunci există o bază ı̂n Vn (numită bază Jordan) faţă de
care matricea lui T are forma Jordan.
Algoritm pentru găsirea unei baze Jordan

1. Se fixează o bază ı̂n Vn şi se determină matricea A ataşată endomorfismului T ∈ End(Vn ).
2. Prin rezolvarea ecuaţiei caracteristice PA (λ) ≡ det(A − λI) = 0; se determină valorile proprii
distincte λj , multiple de ordinul respectiv mj , j = 1, p. Algoritmul continuă doar dacă λj ∈ K , ∀j ∈
∑
p
1, p (sau, echivalent, mj = n), altfel endomorfismul nu este jordanizabil.
j=1
3. Se află vectorii proprii liniar independenţi corespunzători fiecărei valori proprii λj .

4. Se calculează numărul de celule Jordan, pentru fiecare valoare proprie distinctă λj ı̂n parte, număr
egal cu dim Sλj = dim Vn − rang (A − λj I).
5. Se rezolvă sistemul (A−λj I)mj X = 0, pentru fiecare j = 1, p. Pentru j ∈ 1, p fixat, soluţiile vectori
nenuli generează subspaţiul Sλj . Practic, se determină ı̂ntâi forma vectorilor proprii v ce generează
Sλj prin rezolvarea sistemului
(A − λj I)v = 0.
Distingem cazurile:
⋄ dim Sλj = mj ,caz ı̂n care se determină o bază B j a subspaţiului Sλj = V j formată din mj vectori
proprii (soluţiile fundamentale ale sistemului de mai sus).
⋄ dim Sλj ≤ mj ,caz ı̂n care avem Sλj ⊂ V j , Sλj ̸= V j . În acest caz se determină forma generală va
vectorilor proprii din Sλj , se calculează numărul mj − dim Sλj de vectori principali asociaţi, şi
se află aceşti vectori, rezolvând succesiv sistemele liniare
(A − λI)w2 = v, . . . , (A − λI)ws = ws−1 .
La fiecare sistem ı̂n parte se verifică compatibilitatea acestuia, şi ţinând cont şi de condiţiile
sistemelor anterioare se obţin informaţii relativ la vectorul propriu generic v căruia i se asociază
aceşti vectori principali; apoi, ı̂n caz că acesta sistemul este compatibil, se rezolvă.
Se determină ı̂n acest mod un număr de nj = dim Sλj seturi de vectori, ce conţin fiecare câte un vector
propriu v din baza spaţiului Sλj şi vectori principali asociaţi acestuia (ı̂n cazul ı̂n care sistemele ce
produc vectori principali asociaţi lui v sunt compatibile).
Familia ordonată a acestor nj seturi corespunde la o familie de nj celule Jordan aşezate pe diagonala
matricei formei canonice Jordan, şi determină o bază B j ı̂n subspaţiul invariantV j asociat valorii
proprii λj .
6. Se reunesc cele p baze ale subspaţiilor invariante V j , formând o bază
B′ = B1 ∪ B2 ∪ ··· ∪ Bp
a spaţiului vectorial Vn .
7. Relativ la această bază B ′ matricea J = A′ = [T ]B ′ este matrice ı̂n formă canonică Jordan, şi are
pe diagonală celulele Jordan asociate valorilor proprii λ1 , . . . , λp , dispuse ı̂n ordinea ı̂n care apar ı̂n
baza B ′ seturile de vectori, formate din câte un vector propriu urmat, eventual, de vectorii principali
asociaţi (dacă aceştia există).
Celulele Jordan au ordinul egal cu numărul de vectori din setul corespunzător, şi conţin valoarea
proprie ataşată setului de vectori.
8. Se construieşte matricea jordanizatoare C, adică matricea C = [B ′ ]B de trecere de la baza B la
B ′.
9. Se verifică corectitudinea calculelor, testând relaţia
J = C −1 AC
sub forma echivalentă CJ = AC.

Exerciţiu. Să se afle forma canonică Jordan a endomorfismului T ∈ End(R4 ),
T (x) = (2x1 + x2 , −4x1 − 2x2 , 7x1 + x2 + x3 + x4 , −17x1 − 6x2 − x3 − x4 ),

∀x = (x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ R4 .
Soluţia I. Matricea endomorfismului T relativ la baza canonică a spaţiului vectorial R4 este

 
2 1 0 0
 −4 −2 0 0 
A=  7
.
1 1 1 
−17 −6 −1 −1
Ecuaţia caracteristică λ4 = 0 are soluţia λ1 = 0 = λ multiplă de ordin m1 = 4. Avem rang (A − λI) =

2, deci numărul celulelor Jordan este egal cu
n − rang (A − λI) = dim Sλ = 4 − 2 = 2.
Ordinele celor două celule Jordan pot fi: ambele de ordin 2, sau una de ordin 3 şi cealaltă de ordin 1.
Determinăm situaţia ı̂n care ne aflăm, folosind indicele de nilpotenţă al restricţiei N1 = T |V 1 −
λId|V 1 ; pentru aceasta aflăm subspaţiul V 1 = Ker (T − λId)4 . Deoarece
 2
2 1 0 0
 −4 −2 0 0 
(A − λI)2 = 
 7
 = O4x4 ,
1 1 1 
−17 −6 −1 −1
obţinem,
Sλ = Ker (T − λ Id) ⊂ Ker (T − λ Id)2 = Ker (T − λ Id)3 =
= Ker (T − λ Id)4 = V 1 = V = R4
unde am notat prin Id transformarea identică a spaţiului vectorial R4 . Rezultă că indicele de nilpotenţă
h al restricţiei N1 este egal cu 2. Deoarece dim Ker (T − λI)2 = 4 şi dim Ker (T − λI) = dim Sλ = 2,
rezultă că numărul celulelor Jordan de tip h × h = 2 × 2 este egal cu
dim Ker (T − λJ)2 − dim Ker (T − λJ) = 4 − 2 = 2.

( ) ( ) ( )
J1 0 λ 1 0 1
Prin urmare forma Jordan este J = , unde J1 = J2 = = .
0 J2 0 λ 0 0
Soluţia II. Deoarece rang (A − λI) = 2 ⇒ dim Sλ = 2, rezultă că valorii proprii λ = 0 ı̂i core-
spund doi vectori proprii liniar independenţi pe care-i determinăm rezolvând sistemul omogen dublu
nedeterminat


 2x1 + x2 = 0

−4x1 − 2x2 = 0
(A − λI)v = 0, v = (x1 , x2 , x3 , x4 )t ⇔

 7x1 + x2 + x3 + x4 = 0

−17x1 − 6x2 − x3 − x4 = 0.
Notând x3 = a, x4 = b obţinem x1 = −(a + b)/5, x2 = 2(a + b)/5, deci soluţia generală a sistemului
are forma v = (−(a + b)/5, 2(a + b)/5, a, b)t , a ̸= −bsau b ̸= 0. Deci există maximum doi vectori
proprii liniar independenţi. Deoarece diferenţa dintre multiplicitatea algebrică şi cea geometrică a
valorii proprii este 4 − 2 = 2, vom determina 2 vectori principali, precum şi vectorii proprii cărora
aceştia le corespund. Fie w2 = (u1 , u2 , u3 , u4 )t un vector principal; acesta satisface sistemul neomogen


 2u1 + u2 = −(a + b)/5

−4u1 − 2u2 = 2(a + b)/5
(A − λI)w2 = v ⇔

 7u1 + u2 + u3 + u4 = a

−17u1 − 6u2 − u3 − u4 = b.
Notând u3 = c, u4 = d obţinem soluţia sistemului, care este compatibil nedeterminat ∀a, b ∈ R (temă,
verificaţi!) ,
( )t
6a + b − 5c − 5d −17a − 7b + 10c + 10d
w2 = , , c, d .
25 25
Deoarece condiţiile de compatibilitate Rouche sunt identic satisfăcute, rezultă că fiecăruia dintre vec-
torii proprii liniar independenţi ai unei baze a subspaţiului Sλ , i se ataşează un vector principal.
Alegând a = 7, b = −17 obţinem vectorul propriu v1 = (2, −4, 7, −17), şi alegând a = 7, b = −17, c =
d = 0 se obţine vectorul principal w1 = (1, 0, 0, 0) ataşat vectorului propriu v1 . Alegând a = 1, b = −6
se găseşte vectorul propriu v2 = (1, −2, 1, −6); pentru a = 1, b = −6, c = d = 0, găsim vectorul
principal w2 = (0, 1, 0, 0) care se ataşează lui v2 .
S-au obţinut seturile de vectori {v1 , w1 } şi {v2 , w2 }, care prin reuniune determină baza Jordan
′
B = {v1 , w1 , v2 , w2 } ⊂ R4 . Corespunzător celor două seturi, avem două celule Jordan de ordin 2
fiecare (numărul de vectori din fiecare set). Relativ la baza B ′ matricea Jordan a endomorfismului T
şi matricea de trecere la noua bază sunt respectiv
   
0 1 0 0 2 1 1 0
 0 0 0 0   
J = [T ]B ′ =   , C = [v1 , w1 ; v2 , w2 ] =  −4 0 −2 1  ;
 0 0 0 1   7 0 1 0 
0 0 0 0 −17 0 −6 0
acestea satisfac relaţia C −1 AC = J (CJ=AC) (temă, verificaţi!) .

74 Spectrul endomorfismelor ı̂n spaţii euclidiene
5 Spectrul endomorfismelor ı̂n spaţii euclidiene

Fie V un K -spaţiu vectorial euclidian şi T ∈ End(V ) un endomorfism al acestuia. Dacă λ ∈ σ(T )
iar x este un vector propriu ataşat lui λ, atunci are loc relaţia
⟨T x, x⟩
λ= .
⟨x, x⟩
Teoremă. Dacă T ∈ End(V ) este un endomorfism hermitic al spaţiului euclidian complex V , atunci:
a) Valorile proprii ale lui T sunt reale.
b) La valori proprii distincte ale lui T corespund vectori proprii ortogonali.
c) Dacă dim V = n, atunci T admite exact n vectori proprii ortogonali doi câte doi (deci este
diagonalizabil).
Demonstraţie. a) Din ipoteză T este hermitic, deci ⟨x, T y⟩ = ⟨T x, y⟩, ∀x, y ∈ V . Vom demonstra
proprietăţile a) şi b). a) Prin calcul direct obţinem
⟨T x, x⟩ ⟨x, T x⟩ ⟨T x, x⟩
λ̄ = = = = λ ⇒ λ ∈ R.
⟨x, x⟩ ⟨x, x⟩ ⟨x, x⟩
b) Fie λ1 ̸= λ2 valori proprii ale lui T şi v1 , v2 ∈ V vectori proprii corespunzători. Atunci avem
⟨T v1 , v2 ⟩ = ⟨λ1 v1 , v2 ⟩ = λ1 ⟨v1 , v2 ⟩,
⟨T v1 , v2 ⟩ = ⟨v1 , T v2 ⟩ = ⟨v1 , λ2 v2 ⟩ = λ̄2 ⟨v1 , v2 ⟩ = λ2 ⟨v1 , v2 ⟩.
Prin scădere rezultă (λ1 −λ2 )⟨v1 , v2 ⟩ = 0, dar ı̂ntrucât ⟨Av1 , v2 ⟩ = ⟨v1 , Av2 ⟩ = ⟨v1 , λ2 v2 ⟩ = λ̄2 ⟨v1 , v2 ⟩ =
λ2 ⟨v1 , v2 ⟩, avem ⟨v1 , v2 ⟩ = 0, deci cei doi vectori proprii sunt ortogonali.
Observaţii. 1. Pentru un endomorfism antihermitic valorile proprii sunt pur imaginare sau nule, iar
vectorii proprii corespunzători au aceleaşi proprietăţi ca şi ı̂n cazul hermitic.
2. Pe spaţiile euclidiene reale, toate rădăcinile complexe ale polinomului caracteristic ale unui endo-
morfism simetric sunt reale. Valorile proprii reale ale unui endomorfism antisimetric (ı̂n caz că acestea
există) sunt nule. Dacă Vn este un spaţiu euclidian real n−dimensional, iar T ∈ End(V ) este simetric,
atunci T posedă n vectori proprii care constituie o bază ortogonală a lui Vn . Această proprietate nu
este adevărată pentru un endomorfism antisimetric.
Consecinţă. Fie Vn un K -spaţiu vectorial n-dimensional, iar T ∈ End(Vn ) un endomorfism simetric

(pentru cazul K =R), sau hermitic (pentru cazul K =C). Atunci există o bază ortonormată B ′ ⊂
Vn astfel ı̂ncât matricea [T ]B ′ a endomorfismului T relativ la baza B ′ este matrice diagonală (deci
endomorfismul T este diagonalizabil).
Exerciţiu. Arătaţi că endomorfismul T ∈ End(C3 ) al spaţiului vectorial euclidian complex C3 dat
prin matricea A este hermitic, apoi diagonalizaţi, unde
 
3 −i 0
A =  i 3 0  ∈ M3 (C).
0 0 4
Soluţie. T este endomorfism hermitic, deoarece baza canonică
B = {e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1)} ⊂ C3

este ortonormată, iar matricea asociată endomorfismului relativ la această bază A = [T ]B este matrice
hermitică (satisface relaţia A = Āt ). Determinăm o bază B ′ ⊂ C3 faţă de care matricea endomorfis-
mului să aibă forma diagonală. Valorile proprii sunt reale: λ1 = 2, λ2 = λ3 = 4, iar vectorii proprii
corespunzători sunt v1 = (1, i, 0), v2 = (0, 0, 1) pentru λ = 4 şi v3 = (i, 1, 0), pentru λ = 2, şi sunt
ortogonali doi câte doi. Normând vectorii proprii obţinem baza ortonormată
{ ( ) ( ) }
′ v1 1 i v3 i 1
B = u1 = = √ , √ , 0 , u2 = = √ , √ , 0 , u 3 = v2 .
||v1 || 2 2 ||v3 || 2 2
Matricea de trecere de la baza canonică la baza B ′ şi matricea diagonală asociată sunt deci
 √ √   
1/√ 2 i/ √2 0 4 0 0
C =  i/ 2 1/ 2 0  , D = [A]B ′ = C −1 AC =  0 2 0  .
0 0 1 0 0 4
Teoremă. Fie V un spaţiu euclidian complex/real şi T ∈ End(V ) un endomorfism unitar (pentru
K =C), sau ortogonal (pentru K =R). Atunci:
a) Valorile proprii ale endomorfismului T au modulul 1.
b) La valori proprii distincte ale lui T corespund vectori proprii ortogonali.
c) Dacă V este spaţiu vectorial complex n-dimensional, atunci T posedă n vectori proprii ortogonali
doi câte doi.
Demonstraţie. Demonstrăm proprietăţile a) şi b). 1) Fie T un morfism unitar, λ ∈ C o valoare proprie
a acestuia, şi x ∈ V \{0} un vector propriu corespunzător lui λ. Rezultă relaţiile
⟨T x, T x⟩ = ⟨λx, λx⟩ = λλ̄⟨x, x⟩,

⟨T x, T x⟩ = ⟨x, x⟩,
unde λ̄ este conjugatul complex al lui λ. Prin scădere rezultă (λλ̄ − 1)⟨x, x⟩ = 0. Deoarece ⟨x, x⟩ ̸= 0,
rezultă λλ̄ − 1 = 0 sau |λ|2 =1, adică |λ| =1.
b) Fie valorile proprii λ1 ̸= λ2 şi x1 , x2 vectori proprii asociaţi respectiv celor două valori proprii.
Atunci ⟨T x1 , T x2 ⟩ = ⟨x1 , x2 ⟩şi ⟨T x1 , T x2 ⟩ = ⟨λ1 x1 , λ2 x2 ⟩ = λ1 λ2 ⟨x1 , x2 ⟩. Prin scăderea acestor relaţii,
rezultă
(λ1 λ2 − 1)⟨x1 , x2 ⟩ = 0.
Deoarece valorile proprii au modulul unu şi sunt distincte, rezultă λ1 λ2 − 1 ̸= 0, deci⟨x1 , x2 ⟩ = 0, şi
deci vectorii x1 şi x2 sunt ortogonali.
Exerciţiu. Să se aplice teorema de mai sus endomorfismului T ∈ End(R3 ) dat prin matricea
 
cos t 0 − sin t ∪
A= 0 −1 0 , t ∈ R \ {(2k + 1)π}.
sin t 0 cos t k∈Z
Soluţie. Matricea A a endomorfismului relativ la baza canonică este matrice ortogonală (At A = I),
iar baza canonică este ortonormată relativ la produsul scalar canonic (temă, verificaţi!) ; deci endo-
morfismul T este ortogonal. Verificăm că valorile proprii ale endommorfismului C T : C R3 → C R3 au
modulul egal cu unitatea şi că vectorii proprii (cu coeficienţi complecşi) corespunzători sunt ortogonali.
Valorile proprii ale lui C T , adică soluţiile ecuaţiei det(A − λI) = 0, sunt
λ1 = −1, λ2 = cos t + i sin t, λ3 = cos t − i sin t.

76 Polinoame de matrice. Funcţii de matrice
Se observă că |λ1 | = |λ2 | = |λ3 | = 1. Vectorii proprii corespunzători sunt, după normare
1 1
v1 = (0, 1, 0), v2 = √ (−i, 0, 1), v3 = √ (i, 0, 1) ∈ C3 .
2 2
Se verifică uşor relaţiile de ortogonalitate ı̂n C3
⟨v1 , v2 ⟩ = 0, ⟨v2 , v3 ⟩ = 0, ⟨v3 , v1 ⟩ = 0,
deci B ′ = {v1 , v2 , v3 } ⊂ C3 este o bază ortonormată (temă, verificaţi!) complexă, relativ la care
transformarea liniară C T ∈ End(C R3 ) este diagonalizabilă, cu matricea diagonală asociată
 
−1 0 0
D = [C T ]B ′ =  0 cos t + i sin t 0 .
0 0 cos t − i sin t
Se mai observă că deşi T nu este diagonalizabilă ca endomorfism al spaţiului R3 (deoarece σ(T ) ̸⊂ R),
putem ataşa vectorilor v2 şi v3 vectorii reali (care nu sunt vectori proprii pentru endomorfismul T ):
1 1
u2 = Re (v2 ) = Re (v3 ) = √ (0, 0, 1); u3 = Im (v2 ) = − Im (v3 ) = √ (−1, 0, 0),
2 2
iar aceştia verifică condiţiile de ortogonalitate
⟨v1 , u2 ⟩ = 0, ⟨v1 , u3 ⟩ = 0, ⟨u2 , u3 ⟩ = 0,
deci am obţinut baza ortogonală B ′′ = {v1 , u2 , u3 } ⊂ R3 care nu este formată din vectori proprii,
produsă de baza ortogonală B ′ = {v1 , v2 , v3 } din C3 .

Fie T ∈ End(Vn ) un endomorfism al K -spaţiului vectorial n-dimensional Vn şi A = (aij )i,j=1,n ∈
Mn×n (K ) matricea acestuia relativ la o bază a lui Vn .
Definiţie. Oricărui polinom cu coeficienţi din corpul K ,
Q(t) = am tm + am−1 tm−1 + · · · + a1 t + a0 ∈ K [t],
ı̂i putem asocia polinomul de endomorfisme
Q(T ) = am T m + am−1 T m−1 + · · · + a1 T + a0 Id ∈ End(Vn ),
şi polinomul de matrice
Q(A) = am Am + am−1 Am−1 + · · · + a1 A + a0 I ∈ Mn×n (K ),
unde Id ∈ End(Vn ) este endomorfismul identic, iar I ∈ Mn×n (K ) este matricea identitate de ordinul
n.
Observaţie. Studiul polinoamelor de endomorfisme se reduce la studiul polinoamelor de matrice;
puterile de matrice se pot calcula relativ uşor, făcând uz de forma canonică a matricelor respective,
după cum urmează:
⋄ dacă matricea A este similară cu o matrice diagonală D, atunci
A = CDC −1 , A2 = CD2 C −1 , . . . , Am = CDm C −1 ;

⋄ dacă matricea A este similară cu o matrice Jordan J, atunci
A = CJC −1 , A2 = CJ 2 C −1 , . . . , Am = CJ m C −1 .
Teorema Cayley-Hamilton. Fie A ∈ Mn×n (K ) o matrice şi PA polinomul caracteristic al matricei

A. Atunci are loc relaţia P (A) = On , unde On este matricea nulă de ordinul n.
Demonstraţie. Pentru o matrice arbitrară C ∈ Mn×n (K ), are loc relaţia
C · C + = (det C)I, (1)
unde C + este reciproca matricei C. Fie A ∈ Mn×n (K ) şi P (λ) = det(A − λI) polinomul său carac-
teristic. Considerând C = A − λI, unde I este matricea unitate de ordinul n, egalitatea (1) devine
(A − λI)(A − λI)+ = P (λ)I. (2)
Prin construcţie (A − λI)+ este o matrice de polinoame de grad n − 1, deci are forma
(A − λI)+ = B n−1 λn−1 + B n−2 λn−2 + · · · + B 0 ,
unde B i ∈ Mn×n (K ), i = 0, n − 1. Fie polinomul caracteristic al matricei A:
P (λ) = an λn + an−1 λn−1 + · · · + a0 , ak ∈ K , ∀k ∈ 0, n;
atunci egalitatea (2) se rescrie
(A − λI)(B n−1 λn−1 + B n−2 λn−2 + · · · + B 1 λ + B 0 ) = (an λn + an−1 λn−1 + · · · + a0 )I,
sau, grupând după puterile lui λ,
(−B n−1 )λn +(ABn−1 − B n−2 )λn−1 + · · · + (AB1 − B 0 )λ + AB0 =

= (an I)λn + · · · + (a1 I)λ + a0 I
Prin identificare obţinem relaţiile
−B n−1 = a0 I, ABn−1 − B n−2 = an−1 I, . . . , AB1 − B 0 = a1 I, AB0 = a0 I.
Amplificând aceste relaţii la stânga respectiv cu An , An−1 , . . . , A, I şi apoi adunându-le membru cu
membru, obţinem
P (A) = a0 An + a1 An−1 + · · · + an−1 A + an I =

= −An B n−1 + An B n−1 − An−1 B n−2 + An−1 B n−2 − · · · + AB0 + AB0 = 0.
Consecinţă. Dacă T ∈ End(Vn ) este un endomorfism, iar P (λ) este polinomul său caracteristic,
atunci are loc egalitatea de polinoame de endomorfisme P (T ) = O.
Exerciţii. 1. Calculaţi polinomul de matrice Q(A), unde

 
2 1 1
Q(t) = t3 − 6t2 + 9t − 4, A =  1 2 1  ∈ M3×3 (R).
1 1 2
Soluţie. Polinomul caracteristic al matricei A este PA (λ) = det(A − λI) = (λ − 1)2 (λ − 4) = −(λ3 −
6λ2 + 9λ − 4) şi deci, ı̂n baza teoremei Cayley-Hamilton avem PA (A) = O; făcând uz de aceasta, prin
calcul direct rezultă Q(A) = −PA (A) = O.
 
2 1 0
2. Se dă matricea A =  0 2 1 . Calculaţi matricea inversă A−1 folosind teorema Cayley-
0 0 2
Hamilton.
Soluţie. Polinomul caracteristic al matricei este PA (λ) = (2 − λ)3 . Se observă că termenul liber al
polinomului (care este egal cu determinantul matricei) este 8, deci nenul, şi prin urmare matricea A
este inversabilă. Aplicând teorema Cayley-Hamilton, avem PA (A) = 0, adică
(A − 2I)3 = 0 ⇔ A3 − 6A2 + 12A − 8I = 0,
sau ı̂ncă,
A · (A2 − 6A + 12I)/8 ≡ (A2 − 6A + 12I)/8 · A = I
de unde, prin amplificare cu A−1 , rezultă
 
1/2 −1/4 1/8
A−1 = (A2 − 6A + 12I)/8 =  0 1/2 −1/4  .
0 0 1/2
Teoremă. Fie A ∈ Mn×n (K ) o matrice de ordin n. Atunci orice polinom ı̂n A de grad cel puţin n,
poate fi exprimat printr-un polinom de gradul n − 1.
Demonstraţie. Polinomul caracteristic ataşat matricei A este
P (λ) = (−1)n (λn − δ1 λn−1 + · · · + (−1)n δn );
aplicând teorema Cayley-Hamilton, rezultă că puterea maximă An a matricei Aı̂n P (A) are expresia
An = δ1 An−1 − · · · + (−1)n+1 δn I.

Observaţii. 1. Se observă că prin recurenţă toate puterile ∈ N ale matricei A de ordin n se
An+p , p
exprimă cu ajutorul puterilor A n−1 , . . . , A, I.
∑
2. FieV un K -spaţiu vectorial şi o serie de puteri f (t) = am tm , am ∈ K . Această serie are sens
m
pentru t ∈ V (spre exemplu numere reale, numere complexe, matrice pătratice, funcţii, polinoame,
endomorfisme etc.) dacă putem defini puterea tm . În cele ce urmează vom presupune cunoscute
rezultatele din analiza matematică privind convergenţa seriilor de puteri.
Definiţii. Fie T ∈ End(Vn ) un endomorfism arbitrar şi A matricea pătratică de ordinul n asociată
lui T relativ la o bază din Vn .
a) Se numeşte serie de matrice, iar suma acesteia se numeşte funcţie de matrice, o serie de forma
∞
∑
am Am , unde am ∈ K , ∀m ∈ N.
m=0
b) Se numeşte serie de endomorfism, iar suma acesteia se numeşte funcţie de endomorfism, o serie
de forma
∑∞
am T m , unde am ∈ K , ∀m ∈ N.
m=0
Observaţii. 1. Pe spaţiile finit dimensionale, studiul seriilor de endomorfisme se reduce la studiul

seriilor de matrice.
∑
2. Conform consecinţei teoremei Cayley-Hamilton, funcţia de matrice f (A) = am Am se reduce
m∈N ∑
la un polinom Q(A) de gradul n − 1 ı̂n A, unde n este ordinul matricei A. Dacă am Am este
m∈N
convergentă, atunci coeficienţii polinomului Q(A) sunt serii convergente.
∑În cazul când A admite valorile proprii distincte, λ1 , . . . , λn , polinomul de gradul n − 1 ataşat seriei
3.
am Am se poate scrie ı̂n forma Lagrange
m∈N
∑
n
(A − λ1 I) . . . (A − λj−1 I)(A − λj+1 I) . . . (A − λn I)
f (A) = f (λj ),
(λj − λ1 ) . . . (λj − λj−1 )(λj − λj+1 ) . . . (λj − λn )
j=1
sau sub forma

∑
n
f (A) = Zj f (λj ), (3)
j=1
unde Zj ∈ Mn×n (K ) nu depind de funcţia f şi deci pot fi determinate prin particularizarea funcţiei
f . În cazul valorilor proprii multiple se arată că
k −1
p m∑
∑
f (A) = Zkj f (j) (λk ),
k=1 j=0
unde f (j) (.) sunt valorile derivatei de ordinul j a lui f , iar Zkj ∈ Mn×n (K ) sunt matrice independente
de funcţia f .
4. În particular putem defini următoarele funcţii de matrice
∞
∑ ∞
∑ ∞
∑
Am A2m+1 A2m
eA = , sin A = (−1)m , cos A = (−1)m ,
m! (2m + 1)! (2m)!
m=0 m=0 m=0
seriile din membrul drept având raza de convergenţă ∞. Funcţia de matrice eA se numeşte matricea
exponenţială. Deseori, ı̂n loc de eA vom utiliza funcţia de matrice eAt , t ∈ R (de exemplu, ı̂n teoria
sistemelor diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi).
 
2 2 3
Exerciţiu. Calculaţi funcţia de matrice eAt , unde A =  0 3 −1 .
0 0 4
Soluţie. Valorile proprii distincte ale matricei A sunt
λ1 = 2, λ2 = 3, λ3 = 4 ∈ R.
Prin ı̂nlocuire ı̂n relaţia (3) obţinem
f (A) = f (2)Z1 + f (3)Z2 + f (4)Z3 . (4)
Se ştie că matricele Zj , j = 1, 2, 3 nu depind de f ; le aflăm particularizând funcţia f succesiv:
f (z) = z − 1 ⇒ f (A) ≡ A − I = 1 · Z1 + 2 · Z2 + 3 · Z3
f (z) = z + 1 ⇒ f (A) ≡ A + I = 3Z1 + 4Z2 + 5Z3
f (z) = z 2 ⇒ f (A) ≡ A2 = 4Z1 + 9Z2 + 16Z3
80 Probleme propuse
de unde obţinem sistemul matriceal


 Z1 + 2Z2 + 3Z3 = A − I

 3Z1 + 4Z2 + 5Z3 = A + I


4Z1 + 9Z2 + 16Z3 = A2 ,
care admite soluţia
1 1
Z1 = (A2 − 7A + 12I), Z2 = −A2 + 6A − 8I, Z3 = (A2 − 5A + 6I).
2 2
Pentru f (A) = eAt , prin ı̂nlocuirea funcţiei f şi a soluţiei Z1 , Z2 , Z3 ı̂n relaţia (4), obţinem
1
eAt = [(A2 − 7A + 12I)e2t + 2(−A2 + 6A − 8I)e3t + (A2 − 5A + 6I)e4t ].
2
7 Probleme propuse
1. Fie V spaţiul vectorial al funcţiilor reale de clasă C ∞ pe intervalul deschis (0, 1). Aflaţi valorile
proprii şi vectorii proprii ai endomorfismului
T : V → V , T (f ) = g, unde g(x) = xf ′ (x), ∀x ∈ (0, 1).

{ }
R: σ(T ) = R; ∀λ ∈ σ(T ), Sλ = f ∈ V | f (x) = cxλ , ∀x ∈ (0, 1), c ∈ R .
2. Diagonalizaţi matricea A. Formulări echivalente:
⋄ să se determine o bază formată din vectori proprii ai transformării liniare T a cărei matrice asociată
relativ la baza canonică este A, T ∈ End(R3 ), [T ]B = A;
⋄ să se determine o bază ı̂n care transformarea T are matricea asociata diagonală;
⋄ să se afle valorile proprii şi vectorii proprii ai transformării liniare T ai matricei A.
     
7 4 −1 4 6 0 3 2 0
a) A =  4 7 −1 , b) A =  −3 −5 0 , c) A =  2 0 0 ,
−4 −4 4 −3 −6 1 0 0 −1
     
1 −1 2 1 2 0 −3 −7 −5
d) A =  3 −3 6 , e) A =  0 2 0 , f) A =  2 4 3 
2 −2 4 −2 −2 −1 1 2 2
R: a) σ(A)={3, 3, 12}, b) σ (A)={1, 1,-2}, c) σ (A)={-1,-1, 4}, d) σ (A)={2, 0, 0}, e) σ (A)={-1,
1, 2}. Vectorii proprii-temă
 a, c, d, f. b) B ′ = 
{v1 = (−2, 1,
0)t , v2 = (0, 0, 1)t , v3 = (−1, 1, 1)t },
−2 0 −1 1 0 0
′
C = [B ]B =  1 0 1  , D = [T ]B ′ =  0 1 0 . e) B ′ = {v1 = (0, 0, 1)t , v2 =
0 1 1 0 0 −2
   
0 1 2 −1 0 0
(1, 0, −1)t , v3 = (2, 1, −2)t }, C =  0 0 1  , D =  0 1 0 .
1 −1 −2 0 0 2
 
p1 p2 . . . pn−1 pn
 1 0 ... 0 0 
 
 .. ..  ,
3. Să se determine polinomul caracteristic al matricei Frobenius A =  . ... . . . ..
. . 
 
 0 0 ... 0 0 
0 0 ... 1 0
unde p1 , . . . pn ∈ R.
R: PA (λ) = (−λ)n + (−1)n−1 (p1 λn−1 + p2 λn−2 + · · · + pn−2 λ2 + pn−1 λ + pn ).

4. Fie V = C 0 [0, 1] spaţiul vectorial al funcţiilor reale continue pe intervalul [0, 1]. Aflaţi valorile
proprii şi vectorii proprii pentru endomorfismul T : V → V ,
∫ 1
T (f ) = g, unde g(x) = x f (t)dt, ∀x ∈ [0, 1].
0
{ } { ∫ }
1
R: σ(T ) = 0, 12 ; Sλ=0 = f ∈ V 0 f (t)dt = 0 , Sλ= 1 = {f ∈ V | f (x) = cx, c ∈ R }.
2
 
2 0 0 1
 0 2 0 0 
5. Să se studieze dacă matricea A =  
 0 0 2 −2  poate fi diagonalizată. În caz afirmativ
1 0 −2 6
aflaţi matricea modală (diagonalizatoare) C.
   
2 0 0 0 2 0 −1 1
 0 2 0 0   0 1 0 0 
R: Da. σ(A) = {λ1,2 = 2, λ3 = 1, λ4 = 7} ⊂ R, D =   
 0 0 1 0  , C =  1 0 2 −2 .

0 0 0 7 0 0 1 5
6. Date fiind matricele A, B ∈ Mn×n (R) care satisfac relaţia B = A − bIn pentru un scalar b ∈ R, să
se arate că polinoamele caracteristice ale acestora satisfac relaţia
PB (λ) = PA (λ + b).
7. Dată fiind matricea inversabilă A ∈ Mn×n (R), să se arate că ı̂ntre polinomul caracteristic al
matricei A şi cel al matricei inverse A−1 există relaţia
( )
1 1
PA−1 (λ) = (−λ) · n
PA .
det A λ
8. Arătaţi că dacă v este vector propriu al matricei A asociat valorii proprii λ iar C este o ma-
trice nesingulară, atunci vectorul C −1 v este vector propriu pentru matricea similară C −1 AC, asociat
aceleiaşi valori proprii.
9. Se dă matricea A = [T ]B a transformării T ∈ End(R3 ) relativ la baza canonică B . Să se determine
forma canonică Jordan a matricei A ı̂n fiecare din cazurile următoare. Formulări echivalente:
⋄ să se determine forma canonică Jordan a transformării liniare T a cărei matrice relativ la baza
canonică este A;
⋄ să se determine o bază formată din vectori proprii şi eventual principali ai endomorfismului T ,
relativ la care matricea asociată lui T are forma canonică Jordan.
     
1 3 3 0 1 0 2 −1 2
a) A =  −1 9 6 , b) A =  −4 4 0 , c) A =  5 −3 3 ,
2 −14 −9 0 0 2 −1 0 −2
 
5 1 −1 −1  
 1 5 −1 −1  −4 −7 −5
d) A =    , e) A =  2 3 3 .
1 1 3 −1 
1 2 1
1 1 −1 3
82 Probleme propuse
   
9 3 2 0 1 0
R: Temă: c), d), e). a) σ(A) = {0, 0, 1}, C = [v1 , p, v2 ] =  9 0 1 , J =  0 0 0 ; b)
−12 2 −1 0 0 1
   
1 0 0 2 1 0
σ(A) = {2, 2, 2}, C = [v1 , p, v2 ] =  2 1 0 ; J =  0 2 0 .
0 0 1 0 0 2
10. Aflaţi o bază ortonormată ı̂n R3 faţă de care matricea endomorfismului T să fie diagonală, unde
T ∈ End(R3 ). Justificaţi de ce este posibil acest lucru.
a) T (x) = (−x1 + 2x2 − 4x3, 2x1 − 4x2 − 2x3 , −4x1 − 2x2 − x3 ), ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
3 2 0
b) [T ] = A =  2 0 0 .
0 0 −1
     √ √ 
−1 2 −4 −5 0 0 1/ √5 4/3√5 2/3
R: a) A = [T ] =  2 −4 −2 , D =  0 −5 0  , C =  −2/ 5 2/3√5 1/3 ;
−4 −2 −1 0 0 4 0 5/3 5 −2/3
deoarece A este matrice simetrică, transformarea T este diagonalizabilă; vectorii bazei ortonormate
căutate sunt coloanele matricei modale C.
b) A este matrice simetrică, deci diagonalizabilă; se obţine:
{( ) ( )}
′ 1 −2 2 1
σ(A) = {−1, −1, 4}, B = √ , √ , 0 , (0, 0, 1), √ , √ , 0 .
5 5 5 5
11. Să se verifice următoarele afirmaţii:

 
3 −i 0
a) Matricea A =  i 3 0  este hermitică (A = Āt ). Transformarea liniară asociată T ∈
0 0 4
End(C3 ) este diagonalizabilă; determinaţi o bază ortonormată ı̂n C3 formată din vectori proprii ai
transformării T .  
0 −1 0
b) Matricea A =  1 0 0  este unitară (At Ā = I ⇔ A−1 = Āt ), iar transformarea liniară
0 0 −1
asociată T ∈ End(C3 ) este unitară şi orice valoare proprie a sa are modulul egal cu unu.
12. a)
 Să se determine valorile
 proprii şi vectorii proprii şi apoi să se diagonalizeze matricea ortogonală
− cos θ 0 sin θ
A= 0 1 0  ∈ M3×3 (C);
sin θ 0 cos θ
 
0 0 −1
b) matricea simetrică A =  0 0 −2  ∈ M3×3 (R).
−1 −2 0
 
1 0 0
R: a) Matricea transformării este diagonală, D =  0 1 0 , relativ la baza diagonalizatoare
0 0 −1
B ′ = {v1 = (sin θ, 0, cos θ + 1), v2 = (0, 1,0), v3 = (sin θ, 0,cos θ − 1)}; b) B ′ = {v1 = (−2, 1, 0), v2 =
√ √ 0 √0 0
(−1, −2, 5), v3 = (−1, −2, − 5)}, D =  0 5 0
√
.
0 0 − 5
13. Fie V un spaţiu euclidian complex şi T : V → V un endomorfism hermitic. Să se arate că
eiT , i2 = −1, reprezintă un endomorfism unitar.
R: Notând A = [T ], B = [eiT ]şi folosind relaţiile B = eiA , A = Āt , rezultă
B̄ t B = (e−iĀ )t eiA = e−iĀ eiA = e−iĀ

t t +iA t
= ei(A−Ā ) = eO = I.
14. Se dau următoarele matrice diagonalizabile

     
4 6 0 1 -1 2 1 0 −2
a) A =  
−3 −5 0 , b) A =  3 -3 6  , c) A =  0 0 0  .
−3 −6 1 2 -2 4 −2 0 4
Să se calculeze A1999 şi eA , folosind relaţia existentă ı̂ntre matricea A şi forma sa canonică diagonală
D, D = C −1 AC, unde C este matricea de trecere de la baza canonică la noua bază, relativ la care se
realizează forma diagonală.
   
−2 0 1 1 0 0
R: Temă b, c. a) C =  1 0 −1  , D =  0 1 0  , A = CDC −1 , de unde rezultă
0 1 −1 0 0 -2
   1 
1 0 0 e 0 0
A1999 = CD1999 C −1 = C  0 1 0  C −1 ; eA = C  0 e1 0  C −1 .
0 0 −21999 0 0 e−2
15. Folosind teorema Cayley–Hamilton pentru matricele următoare

 
( ) 1 2 −1
1 −2
a) A = ; b) A =  −2 1 0 , să se determine:
0 2
0 1 1
⋄ polinomul de matrice Q(A), unde Q(t) = t4 − t2 + 2;
⋄ dacă matricea A este inversabilă; ı̂n caz afirmativ să se calculeze inversa acesteia.
R: Temă b). a) Polinomul caracteristic al matricei a este

( )
2 −24
PA (λ) = λ2 − 3λ + 2 ⇒ A2 − 3A + 2I2 = 0 ⇒ Q(A) = 12A − 10I2 = .
0 14
Cum PA are termenul liber nenul, A este inversabilă; din relaţia dată de teoremă, rezultă
( ) ( )
1 3 −1 1 3 1 1
A − A + I2 = I2 ⇒ A = − A + I2 = .
2 2 2 2 0 1/2
16. Folosind teorema Cayley–Hamilton aflaţi A−1 şi An pentru matricele

 
( ) 3 0 0
−1 0
a) A = ; b) A =  0 2 0 .
1 −1
0 1 2
( ) {
−1 −1 0 xn+1 = −2xn + yn
R: a) A = −A − 2I2 = n
; A = xn A + yn I2 conduce la , de unde
−1 −1 yn+1 = −xn
{
x1 = 1, y1 = 0
xn+1 = −2xn − xn−1 ⇒ xn+1 + 2xn + xn−1 = 0 ⇒ xn = (−1)n a + (−1)n nb. ⇒
x2 = −2, y2 = −1
{ {
a=0 xn = (−1)n+1
⇒ ⇒ An = (−1)n+1 nA + (−1)n (1 − n)I2 şi deci An =
b = −1 yn = −xn−1 = −(−1)n (n − 1)
 n 
( n
) 3 0 0
(−1) 0
. b) A−1 = 12
1
(A2 − 7A + 16I3 ), An =  0 2n 0  , n ≥ 0.
n(−1)n−1 (−1)n n−1
0 n2 2n
84 Forme biliniare. Forme pătratice
Capitolul 4. Forme biliniare şi pătratice
Definiţii. Fie V un K -spaţiu vectorial, unde K ∈ {R, C}.

a) Se numeşte formă liniară, o funcţie liniară ω : V → K .
b) Se numeşte formă biliniară sau tensor covariant de ordinul doi pe spaţiul vectorial V o funcţie
A : V × V → K liniară ı̂n fiecare variabilă, adică satisfăcând următoarele proprietăţi
A(kx + ly, z) = kA(x, z) + lA(y, z),

A(x, ky + lz) = kA(x, y) + lA(x, z), ∀x, y, z ∈ V , ∀k, l ∈ K .
Notăm prin B(V , K ) mulţimea tuturor formelor biliniare definite pe V . Adunarea formelor biliniare
şi ı̂nmulţirea acestora cu scalari pot fi definite ca ı̂n cazul funcţiilor, determinând pe B(V , K ) o
structură de spaţiu vectorial peste corpul K .
Exemplu. Produsul scalar definit pe un spaţiu vectorial real este o formă biliniară. Spre deosebire
de acesta, produsul scalar definit pe un spaţiu vectorial complex, nu este o formă biliniară deoarece,
ı̂n general putem determina x, y, z ∈ V , k, l ∈ C, astfel ı̂ncât să avem
⟨x, ky + lz⟩ = ⟨x, ky⟩ + ⟨x, lz⟩ = k̄⟨x, y⟩ + l⟨x, z⟩ ̸= k⟨x, y⟩ + l⟨x, z⟩.
Definiţii. a) Forma biliniară A se numeşte simetrică dacă
A(x, y) = A(y, x), ∀x, y ∈ V .
b) Forma biliniară A se numeşte antisimetrică dacă
A(x, y) = −A(y, x), ∀x, y ∈ V .
Fie Vn un spaţiu vectorial n-dimensional peste corpul K ; fie B = {e1 , . . . , en } o bază ı̂n acest
spaţiu şi A ∈ B(V , K ) o formă biliniară pe Vn . Expresia formei biliniare calculată pe vectorii
∑
n ∑
n
x= x i ei , y = yj ej ∈ Vn este
i=1 j=1
 
∑
n ∑
n ∑
n ∑
n
A(x, y) = A  x i ei , y j ej  = xi yj A(ei , ej ), (1)
i=1 j=1 i=1 j=1
deci forma biliniară A pe Vn este unic determinată dacă se cunosc cele n2 valori ale ei A(ei , ej ), i, j =
1, n pe vectorii bazei B = {e1 , . . . , en }. Relaţia (1) se poate rescrie, notând aij = A(ei , ej ), i, j = 1, n,
∑
n ∑
n
A(x, y) = aij xi yj . (2)
i=1 j=1
Expresia din membrul drept se numeşte expresia analitică a formei biliniare faţă de baza considerată
B.
Forme biliniare şi pătratice 85
Matricea A = (aij )i,j=1,n ∈ Mn×n (K ) de elemente aij = A(ei , ej ) se numeşte matricea formei
biliniare A ı̂n raport cu baza B . Notăm A = [A]B . Dacă introducem matricele coloană X =
(x1 , . . . , xn )t ∈ Mn×1 (K ), Y = (y1 , . . . , yn )t ∈ Mn×1 (K ), formate din coeficienţii vectorilor x şi y,
atunci expresia analitică (2) a formei biliniare poate fi scrisă sub forma matriceală
A(x, y) = X t AY. (3)
Observaţie. Aplicaţia care asociază fiecărei forme biliniare A : Vn × Vn → K matricea ei ı̂n raport
cu o bază dată a spaţiului Vn este un izomorfism ı̂ntre spaţiul vectorial B(Vn , K ) şi spaţiul vectorial
Mn×n (K ). Drept urmare
dim B(Vn , K ) = dim Mn×n (K ) = n2 .
Teoremă. O formă biliniară A ∈ B(Vn , K ) este simetrică/antisimetrică dacă şi numai dacă matricea
formei ı̂ntr-o bază arbitrară fixată a spaţiului Vn este simetrică/antisimetrică.
Demonstraţie. Admitem că A este o formă simetrică; dacă A = (aij )i,j=1,n este matricea formei ı̂ntr-o
bază B = {e1 , . . . , en } ⊂ Vn , avem
aij = A(ei , ej ) = A(ej , ei ) = aji
deci A = At . Reciproc, admitem că există o bază B = {e1 , . . . , en } ⊂ Vn a spaţiului astfel ı̂ncât
matricea A = (aij )i,j=1,...,n este simetrică. Atunci ∀x, y ∈ V avem
A(y, x) = (Y t AX)t = X t At Y = X t AY = A(x, y).
Teoremă. Dacă C = [B ′ ]B = (cij )i,j=1,n ∈ Mn×n (K ) este matricea de trecere de la baza B =

{e1 , . . . , en } ⊂ Vn la baza B ′ = {e′1 , . . . , e′n } din Vn , iar
A = [A]B = (aij )i,j=1,n , A′ = [A]B ′ = (a′ij )i,j=1,n
sunt respectiv matricele unei forme biliniare A ∈ B(Vn , K ) faţă de cele două baze, atunci are loc
relaţia
A′ = C t AC.
∑
n ∑
n
Demonstraţie. Fie x = x′i e′i y = y ′j e′j , x, y ∈ Vn descompunerile a doi vectori arbitrari relativ
i=1 j=1
la baza B ′ = {e′1 , . . . , e′n }. Notând X ′
= (x′1 , . . . , x′n )t , Y ′ = (y1 , . . . , yn )t şi A′ = (a′ij )i,j=1,n , unde
a′ij = A(e′i , e′j ), i, j = 1, n este matricea formei biliniare A faţă de baza B ′ , atunci A(x, y) = X ′t A′ Y ′ .
Pe de altă parte, matricele coloană X, Y şi X ′ , Y ′ ale lui x şi y relativ la cele două baze satisfac relaţiile
X = CX ′ , Y = CY ′ , deci avem A(x, y) = X t AY = (CX ′ )A(CY ′ )t = X ′t (C t AC)Y ′ . Rezultă
X ′t A′ Y ′ = X ′t (C t AC)Y ′ , ∀X ′ , Y ′ ∈ Mn×1 (R) ≡ Rn ,
de unde, prin identificare obţinem A′ = C t AC.
Definiţii. Fie A ∈ B(Vn , K ) şi A = [A]B matricea formei biliniare A relativ la o bază B ⊂ Vn .
a) Dacă A este nesingulară/singulară, atunci forma biliniară A se numeşte nedegenerată / degenerată.
Rangul matricei A se numeşte rangul formei biliniare A.
b) Fie A ∈ B(V , K ) o formă biliniară simetrică. Mulţimea
Ker A = {x ∈ V | A(x, y) = 0, ∀y ∈ V }
se numeşte nucleul formei biliniare A.

Observaţie. Ker A este un subspaţiu vectorial al lui V . Într-adevăr, pentru u, v ∈ Ker A avem
A(u, w) = 0, A(v, w) = 0, ∀w ∈ V . Pentru k, l ∈ K , rezultă kA(u, w) + lA(v, w) = 0 ⇔ A(ku +
lv, w) = 0 ⇒ ku + lv ∈ Ker A.
Teoremă (teorema rangului). Fie A ∈ B(Vn , K ) o formă biliniară. Atunci are loc relaţia
rang A = n − dim( Ker A).
Definiţie. Fie V un spaţiu vectorial peste corpul K şi A ∈ B (V , K ) o formă biliniară simetrică.
Funcţia A determină unic funcţia Q : V → K ,
Q(x) = A(x, x), ∀x ∈ V ,
care se numeşte formă pătratică (asociată formei biliniare A).

Observaţie. Cunoaşterea formei pătratice Q permite recuperarea formei biliniare simetrice A. Într-
adevăr, relaţiile
Q(x + y) = A(x + y, x + y) = A(x, x) + A(x, y) + A(y, x) + A(y, y) =
= A(x, x) + 2A(x, y) + A(y, y), ∀x, y ∈ V
şi proprietatea de simetrie A(x, y) = A(y, x), ∀x, y ∈ V implică

1
A(x, y) = (Q(x + y) − Q(x) − Q(y)), ∀x, y ∈ V .
2
Forma biliniară simetrică A asociată formei pătratice Q se numeşte forma polară sau forma dedublată
a formei pătratice Q.
Exemplu. Forma pătratică corespunzătoare produsului scalar real (care este o formă biliniară simet-
rică) este pătratul normei euclidiene:
Q(x) = ⟨x, x⟩ = ||x||2 , ∀x ∈ V .
Fie Vn un spaţiu vectorial n-dimensional. B = {e1 , e2 , . . . , en } este o bază ı̂n Vn , atunci pentru orice
∑
n
vector x = xi ei ∈ Vn , forma pătratică Q are expresia analitică
i=1
∑
n ∑
n
Q(x) = A(x, x) = aij xi xj = X t AX,
i=1 j=1
unde aij = A(ei , ej ), i, j = 1, n, X = (x1 , x2 , . . . , xn )t . Deducem că matricea şi rangul formei pătratice
Q coincid respectiv cu cele ale formei biliniare simetrice A asociate lui Q. Putem deci scrie
[Q]B = [A]B = A; rang Q = rang A = rang A.
Definiţii. Fie A ∈ B(V , K ) o formă biliniară simetrică şi Q forma pătratică asociată.
a) Vectorii x, y ∈ V se numesc ortogonali ı̂n raport cu A (sau ı̂n raport cu forma pătratică Q) dacă
A(x, y) = 0.
b) Fie U ⊂ V un subspaţiu vectorial al lui V . Mulţimea
U ⊥ = {y ∈ V |A(x, y) = 0, ∀x ∈ U }
se numeşte complementul ortogonal al lui U ı̂n V faţă de A.

Teoremă. Fie A ∈ B(V , K ) o formă biliniară simetrică. Atunci:

a) U ⊥ este subspaţiu vectorial al lui V ;
b) dacă {u1 , u2 , . . . , up } este o bază ı̂n U , atunci y ∈ U ⊥ dacă şi numai dacă
A(u1 , y) = A(u2 , y) = · · · = A(up , y) = 0;
c)) dacă dim V = n, avem inegalitatea
dim U + dim U ⊥ ≥ dim V .
Aceasta devine egalitate d.n.d. forma biliniară A este nedegenerată.

d) pentru orice subspaţiu U al spaţiului vectorial V , dacă A|U este restricţia formei biliniare A la U
şi V este finit-dimensional, atunci are loc descompunerea ı̂n sumă directă V =U ⊕U ⊥ dacă şi numai
dacă A|U este nedegenerată.
Demonstraţie. Demonstrăm proprietăţile a), b) şi d). a) Fie y1 , y2 ∈ U ⊥ , adică aceşti vectori satisfac
relaţiile A(x1 , y1 ) = 0, A(x2 , y2 ) = 0. Pentru k, l ∈ R avem kA(x, y1 ) + lA(x, y2 ) = 0 sau A(x, ky1 +
ly2 ) = 0. Deci ky1 + ly2 ∈ U ⊥ .
b) Fie y ∈ U ⊥ ; atunci A(x, y) = 0, ∀x ∈ U ; ı̂n particular A(ui , y) = 0, i = 1, p deoarece
∑
p
ui ∈ U , i = 1, p . Reciproc, din cele p relaţii şi faptul că x = xi ui ∈ U , folosind biliniaritatea
i=1
∑
p
⊥.
formei A rezultă A(x, y) = xi A(ui , y) = 0, adică y ∈ U d) Fie restricţia A|U este nedegenerată,
i=1
deci singurul vector din U ortogonal pe toţi vectorii din U este vectorul nul, deci U ∩U ⊥ = {0}.
Cum A este nedegenerată, avem dim U + dim U ⊥ = dim V ; deci U ⊕U ⊥ = V . Reciproc, dacă
U ⊕ U ⊥ = V , rezultă U ∩ U ⊥ = {0} aşa ı̂ncât A|U este nedegenerată.
Exerciţiu. Arătaţi că forma pătratică
Q(x) = x21 − 4x22 + x23
este nedegenerată pe spaţiul V = R3 , dar restricţia acesteia la subspaţiul
U = {x ∈ R3 | x1 − 2x2 = 0} ⊂ R3
este degenerată având rangul egal cu unitatea. Aflaţi complementul ortogonal U ⊥ relativ la Q al
subspaţiului vectorial U .
Soluţie. Efectuăm schimbarea de coordonate sugerată de ecuaţia subspaţiului U ,
y1 = x1 − 2x2 , y2 = x2 , y3 = x3 .
În noile coordonate, forma pătratică devine Q(y) = y12 + 4y1 y2 + y32 , iar subspaţiul U este descris prin
U = {y ∈ R3 | y1 = 0} . Se observă că restricţia formei pătratice la acest subspaţiu, Q|U (y) = y32 are
rangul unu.
Pentru a obţine complementul ortogonal U ⊥ , considerăm o bază ı̂n U formată din vectorii u1 =
(0, 0, 1), u2 = (2, 1, 0) şi impunem condiţiile
A(u1 , y) = 0, A(u2 , y) = 0,
care determină forma vectorilor y din subspaţiul U ⊥ , unde forma polară A asociată lui Q, obţinută
prin dedublare are expresia
A(x, y) = x1 y1 − 4x2 y2 + x3 y3 , ∀x, y ∈ R3 .

88 Expresia canonică a unei forme pătratice
Rezultă y3 = 0, 2y1 − y2 = 0 cu soluţia generală y1 = a, y2 = 2a, y3 = 0, a ∈ R, deci
U ⊥ = { (a, 2a, 0)| a ∈ R} = Span({(1, 2, 0)}) ⊂ R3 .
Definiţie. Un vector x ∈ V se numeşte izotrop ı̂n raport cu o formă biliniară simetrică A ∈ B(V , K )
(sau ı̂n raport cu forma pătratică asociată Q) dacă Q(x) = A(x, x) = 0. Observăm că vectorul nul 0
al spaţiului este totdeauna izotrop.
Exemplu. Se dă forma biliniară
A ∈ B(C3 , C), A(x, y) = x1 y1 + x3 y3 , ∀x, y ∈ C3 .
Forma pătratică asociată este Q(x) = x21 + x23 . Din Q(x) = 0 rezultă x3 = ±ix1 , deci vectorii izotropi
ai formei sunt (x1 , x2 , ix1 ) şi (x1 , x2 , −ix1 ) cu x1 , x2 ∈ C.
Definiţie. Fie A ∈ B(Vn , K ) o formă biliniară simetrică. Se numeşte bază ortogonală ı̂n raport cu
forma biliniară A (sau ı̂n raport cu forma pătratică asociată Q), o bază B = {e1 , e2 , . . . , en } ⊂ Vn cu
proprietatea
A(ei , ej ) = 0, ∀i ̸= j, i, j = 1, n,
adică vectorii acesteia sunt ortogonali doi câte doi relativ la forma A.
Observaţie. În raport cu o bază ortogonală matricea formei este diagonală (temă, verificaţi!) ,
 
a11 0 . . . 0
 0 a22 . . . 0 
 
A = [A]B =  . . . .
 . . .
. . . 0 
0 0 . . . ann
Atunci, notând aii = ai , i = 1, n, expresiile analitice ale formei biliniare A şi ale formei pătratice
asociate Q devin expresii canonice, fiind de forma
∑
n ∑
n
A(x, y) = ai xi yi , Q(x) = ai x2i .
i=1 i=1

Fie Vn un K -spaţiu vectorial, K ∈ {R, C} şi fie o formă pătratică pe Vn exprimată prin matricea
simetrică A = [Q]B relativ la o bază fixată B = {e1 , . . . , en } a spaţiului Vn , şi având expresia analitică
Q(v) = X t AX, ∀v = x1 e1 + · · · + xn en ∈ Vn , X = (x1 , . . . , xn )t .
O schimbare a bazei B 7→ B ′ ı̂n Vn induce schimbarea de coordonate
X 7→ X ′ , X = CX ′ ,
unde C = [B ′ ]B este matricea de schimbare de bază. Deci relativ la noile coordonate expresia analitică
a formei pătratice Q este Q(v) = X ′t A′ X ′ , iar matricea asociată
A′ = [Q]B ′ = C t AC,
este tot o matrice simetrică (!). Prin urmare matricea unei forme pătratice relativ la o bază poate fi
ı̂n particular matrice diagonală, dar nu poate fi niciodată matrice Jordan cu celule de ordin mai mare
decât 1.
În cele ce urmează, vom prezenta trei metode de obţinere a unei baze B ′ relativ la care matricea
A′ a formei pătratice Q este diagonală, deci relativ la care forma pătratică Q are o expresie canonică.
Teoremă (metoda Gauss). Dacă Q : Vn → K este o formă pătratică, atunci există o bază ı̂n Vn
care este ortogonală ı̂n raport cu Q (deci relativ la care Q are o expresie canonică).
Demonstraţie. Inducţie după dimensiunea n a spaţiului vectorial. Fie B = {e1 , . . . , en } o bază a
spaţiului Vn şi expresia analitică asociată formei Q relativ la această bază,
∑
n ∑
n
Q(v) = aij xi xj , ∀v = x1 e1 + · · · + xn en ∈ Vn
i=1 j=1
Dacă aii = 0, i = 1, n iar Q nu este identic nulă, atunci există cel puţin un element aij ̸= 0 cu i ̸= j;
atunci, prin transformarea de coordonate
 ′ ′
 xi = xi + xj
xj = x′i − x′j

xk = x′k , k ∈ 1, n\{i, j}
∑
n
expresia formei pătratice devine Q(v) = a′ij x′i x′j , ı̂n care cel puţin unul din elementele diagonale
i,j=1
a′ii , i = 1, n este nenul, căci xi xj = x′i 2 − x′j 2 .
Notăm cu F1 = {f ′1 , . . . , f ′n } baza luiVn faţă de care coordonatele lui x sunt x′i , i = 1, . . . , n.
Admiţând că i < j, matricea de trecere de la baza B la F1 este
 
1 0 ··· 0 ··· 0 ··· 0
 0 1 ··· 0 ··· 0 ··· 0 
 
 .. .. . . . .. .. 
 . . . .. · · · . ··· . 
 
 0 0 ··· 1 ··· 1 ··· 0  i
  ←−
C1 =  . . . .. . 
 .. .. · · · .. . . . . · · · .. 
  j
 0 0 ··· 1 ··· −1 · · · 0 
  ←−
 .. .. . .. .. .. 
 . . · · · .. · · · . . . 
0 0 ··· 0 ··· 0 ··· 1
↑ ↑
i j
Fără a micşora generalitatea, putem admite că a′11 ̸= 0; atunci putem scrie
∑ ∑
n
Q(v) = a′11 x′1 2 +2 a′1k x′1 x′k + a′ij x′i x′j .
k=2 i,j̸=1
Adăugăm şi scădem termenii necesari pentru a obţine pătratul formei liniare
a′11 x′1 + a′12 x′2 + · · · + a′1n x′n ,
ı̂n expresia formei pătratice Q; rezultă
1 ′ ′ ∑
n
′ ′ ′ ′ 2
Q(v) = (a x + a x + · · · + a x ) + a′′ij x′i x′j ,
a′11 11 1 12 2 1n n
i,j=2
∑
n
unde a′′ij x′i x′j , nu conţine pe x′1 . Fie F2 = {f ′′1 , f ′′2 , . . . , f ′′n } baza din Vn faţă de care coordonatele
i,j=2
x′ şi x′′ ale vectorului v să satisfacă egalităţile
{ ′′
x1 = a′11 x′1 + a′12 x′2 + · · · + a′12 x′n
x′′j = x′j , j = 2, n.
 
a′ a′
− a1′ − a′12 ... − a1n′
 11 11 11 
 0 1 ... 0 
Matricea de trecere de la baza F1 la noua bază F2 este C2 = 
 .. .. .. ..
. În raport

 . . . . 
0 0 ... 1
cu baza F2 , expresia formei pătratice devine
1 ′′ 2 ∑ ′′ ′′ ′′
n
Q(v) = x + aij xi xj .
a′11 1
i,j=2
∑
n
Suma Q̃(x) = a′′ij x′′i x′′j din membrul drept al expresiei este o formă pătratică ı̂n n − 1 variabile,
i,j=2
deci poate fi tratată prin procedeul de mai sus, analog cu forma Q. În concluzie, după ı̂ncă cel mult
n − 1 paşi obţinem o bază B ′ = {e′1 , . . . , e′n } ı̂n Vn , ortogonală faţă de Q. Relativ la această bază,
forma pătratică Q se reduce la expresia canonică: o sumă de pătrate de p = rang Q ≤ n forme
liniare independente ı̂n coordonatele (x1 , . . . , xn ), iar relativ la coordonatele asociate bazei B ′ , o sumă
algebrică de pătrate.
Exerciţii. 1. Folosind metoda Gauss, aflaţi expresia canonică şi baza ı̂n care se realizează aceasta,
pentru forma pătratică
Q : R3 → R, Q(v) = x1 x2 + 2x1 x3 , v ≡ (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ,
Soluţie. Se observă că avem aii = 0, i = 1, 3 şi a12 = 1 ̸= 0, deci efectuăm schimbarea de coordonate
x1 = x′1 + x′2 , x2 = x′1 − x ′ , x = x′ , căreia ı̂i este asociată (prin relaţia X = C X ′ ) matricea de
2 3 3 1
1 1 0
trecere C1 =  1 −1 0 . Vectorii noii baze F1 = {e′1 = e1 + e2 , e′2 = e1 − e2 , e′3 = e3 } au
0 0 1
coeficienţii daţi de coloanele acestei matrice; relativ la F1 expresia formei pătratice Q este,
( )2
Q(v) = x′1 2 − x′2 2 + 2x′1 x′3 + 2x′2 x′3 = x′1 + x′3 − x′2 2 + 2x′2 x′3 − x′3 2 .
Ţinând cont de expresia din paranteză, efectuăm schimbarea de coordonate
x′′1 = x′1 + x′3 , x′′2 = x′2 , x′′3 = x′3 .
Trecerea la noile coordonate (x′′1 , x′′2 , x′′3 ) se realizează prin intermediul relaţiei X ′ = C2 X ′′ , cu matricea
de trecere  −1  
1 0 1 1 0 −1
C2 =  0 1 0  =  0 1 0  ;
0 0 1 0 0 1
aceste coordonate corespund noii baze F2 = {e′′1 = e′1 , e′′2 = e′2 , e′′3 = −e′1 + e′3 }; relativ la F2 , forma
Q are expresia analitică Q(v) = x′′1 2 − x′′2 2 + 2x′′2 x′′3 − x′′3 2 = x′′1 2 − (x′′2 − x′′3 )2 .
x′′′ ′′ ′′′ ′′ ′′ ′′′ ′′ ′′

1 = x1 , x2 = x2 − x3 , x3 = x3 ⇔ X = C3 X
′′′
de unde obţinem matricea de trecere C3 ataşată acestei schimbări,

 −1  
1 0 0 1 0 0
C3 =  0 1 −1  =  0 1 1 
0 0 1 0 0 1
Coloanele acesteia furnizează noua bază, B ′ = F3 = {e′′′ ′′ ′′′ ′′ ′′′ ′′ ′′

1 = e1 , e2 = e2 , e3 = e2 + e3 }, relativ
′′′ ′′′
la care obţinem prin ı̂nlocuire expresia formei Q, Q(v) = x1 − x2 . Această expresie reprezintă o
2 2
expresie canonică a formei pătratice Q, fiind o sumă algebrică de pătrate. Matriceal, are loc relaţia
X = C1 C2 C3 X ′′′ ≡ CX ′′′ de unde rezultă matricea C = [B ′ ]B = C1 C2 C3 de trecere de la baza
naturală (iniţială) a spaţiului R3
B = {e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1)}
la baza B ′ = F3 descrisă mai sus, relativ la care Q are o expresie canonică.

2. Folosind metoda Gauss, aflaţi expresia canonică şi baza ı̂n care se realizează aceasta, pentru forma
pătratică
Q : R3 → R, Q(v) = 4x23 + 6x22 + 9x21 + 12x1 x2 − 10x1 x3 − 2x2 x3 , ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ,
exprimată analitic ı̂n baza canonică a lui R3 .

Soluţie. Fie v = x1 e1 +x2 e2 +x3 e3 ∈ R3 . Restrângând succesiv pătratele ce conţin variabilele x1 , x2 , x3
ı̂n expresia lui Q, obţinem
Q(x) = 19 (9x1 + 6x2 − 5x3 )2 − 9 x2 − 9 x3 + 3 x2 x3 +

36 2 25 2 20
6x22 + 4x23 − 2x2 x3 =
= 91 (9x1 + 6x2 − 5x3 )2 + 2x22 + 14 11 2
3 x2 x3 + 9 x3 =
( )2
= 19 (9x1 + 6x2 − 5x3 )2 + 1
2 2x2 + 73 x3 − 49 2
18 x3 + 11 2
9 x3 =
( )2
= 91 (9x1 + 6x2 − 5x3 )2 + 1
2 2x2 + 73 x3 − 23 x23 = 19 y12 + 21 y22 − 23 y32 ,
unde am notat y1 = 9x1 + 6x2 − 5x3 , y2 = 2x2 + 73 x3 , y3 = x3 , iar (y1 , y2 , y3 ) sunt coordonatele
vectorului v relativ la baza B ′ = {e′1 , e′2 , e′3 } ortogonală relativ la forma pătratică Q, ı̂n care
expresia formei este canonică. Ţinând cont de formulele de schimbare de coordonate de mai sus,
obţinem matricea de trecere de la baza canonică B = {e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1)} la
baza B ′ ,
 −1  
9 6 −5 1/9 −1/3 4/3
C ≡ [B ′ ]B =  0 2 7/3  =  0 1/2 −7/6  .
0 0 1 0 0 1
Examinând coloanele acestei matrice, rezultă că baza B ′ este formată din vectorii
{ }
′ ′ 1 ′ 1 1 ′ 4 7
B = e1 = e1 , e 2 = − e1 + e2 , e 3 = e1 − e2 + e3 ,
9 3 2 3 6
 
1/9 0 0
iar matricea formei Q relativ la această bază este A′ = [Q]B ′ =  0 1/2 0 .
0 0 −3/2
Teoremă (Metoda Jacobi). Fie Q : Vn → K o formă pătratică şi A = (aij )1,j=1,n matricea ei
relativ la baza B = {e1 , . . . , en } a lui Vn . Dacă determinanţii

a11 a12
∆1 = a11 , ∆2 = , . . . , ∆n = det A
a21 a22
sunt toţi nenuli, atunci există o bază B ′ = {e′1 , . . . , e′n } ⊂ Vn faţă de care expresia formei pătratice Q
devine
∑ n
∆i−1 ′ 2
Q(v) = xi , (1)
∆i
i=1
unde (x′1 . . . , x′n ) sunt coordonatele lui x ı̂n baza B ′ şi am notat ∆0 = 1.
Demonstraţie. Căutăm vectorii e′1 , . . . , e′n de forma
 ′

 e1′ = c11 e1

e2 = c21 e1 + c22 e2

 ...........................
 ′
en = cn1 e1 + cn2 e2 + · · · + cnn en
aşa ı̂ncât să avem
A(e′i , ej ) = 0, 1 ≤ j < i ≤ n,
A(e′i , ei ) = 1, i = 1, n
unde A este polara formei pătratice Q. Scrise dezvoltat, aceste condiţii devin


 A(e′i , e1 ) ≡ ci1 a11 + ci2 a12 + · · · + cii a1i = 0





 A(e′i , e2 ) ≡ ci1 a21 + ci2 a22 + · · · + cii a2i = 0

...





 A(e′i , ei−1 ) ≡ ci1 ai−1,1 + ci2 ai−1,2 + · · · + cii ai−1i = 0



A(e′i , ei ) ≡ ci1 ai1 + ci2 ai2 + · · · + cii aii = 1.
Pentru i ∈ {1, . . . , n} fixat, sistemul liniar neomogen obţinut constă din i ecuaţii cu i necunoscute
{ci1 , . . . , cii }; acest sistem are soluţie unică, deoarece prin ipoteză determinantul sistemului este chiar
∆i ̸= 0. Regula lui Cramer produce soluţiile sistemului deci baza {e′1 , . . . , e′n } este perfect determinată
de relaţiile
e1 e · · · e
2 k

1 a11 a12 ··· a1k
′
ek = .. .. .. , k = 1, n.
∆i · · · . . .

ak−1,1 ak−1,2 · · · ak−1,k
Pentru a afla expresia formei pătratice ı̂n această bază, constatăm ı̂ntâi că matricea lui Q ı̂n baza B ′
este matricea A′ ai cărei coeficienţi sunt
a′ij = A(e′i , e′j ) = A(e′i , cj1 e1 + · · · + cjj ej ) =
= cj1 A(e′i , e1 ) + cj2 A(e′i , e2 ) + · · · + cjj A(e′i , ej ), i, j = 1, n
Dar, prin construcţie, A(e′i , ej ) = 0 pentru j < i, deci a′ij = 0 pentru j < i. De asemenea, datorită
simetriei formei biliniare A rezultă a′ij = 0 şi pentru j > i. Deci a′ij = 0 pentru i ̸= j, iar pentru j = i
avem
a′ii = A(e′i , e′i ) = A(e′i , ci1 e1 + · · · + cii ei ) =
= ci1 A(e′i , e1 ) + · · · + ci,i−1 A(e′i , ei−1 ) + cii A(e′i , ei ) = cii = ∆i−1
∆i , i = 1, n.
Deci ı̂n baza B ′ forma pătratică are o expresie canonică,

∑
n ∑
n
∆i−1
Q(x) = a′ij x′i x′j = x′i 2 ,
∆i
i,j=1 i=1
 
∆0 /∆1 . . . 0
 .. .. .. 
iar matricea asociată acesteia este A′ = [Q]B ′ = (a′ij )i,j=1,n = . . . .
0 ... ∆n−1 /∆n
Exerciţiu. Folosind metoda Jacobi, aflaţi expresia canonică şi baza ı̂n care se realizează aceasta,
pentru forma pătratică
Q(x) = x21 + 7x22 + x23 − 8x1 x2 − 8x2 x3 − 16x1 x3 , x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 .
Soluţie. Matricea formei pătratice relativ la baza canonică a spaţiului R3 este

 
1 −4 −8
A =  −4 7 −4  .
−8 −4 1
Minorii principali {∆i }i=1,2,3 ai acesteia sunt

1 −4
∆1 = a11 = 1, ∆2 = = −9, ∆3 = det A = −729 .
−4 7
Folosind formula (1), rezultă expresia canonică a formei pătratice,
1 1
Q(x) = x′1 2 − x′2 2 + x′3 2 ,
9 81
Prin dedublare obţinem forma biliniară asociată
1 1
A(x, y) = x′1 y ′1 − x′2 y ′2 + x′3 y ′3 .
9 81
Noua bază B ′ = {e′1 , e′2 , e′3 } se obţine rezolvând succesiv sistemele ce furnizează coeficienţii descom-
punerii vectorilor e′1 , e′2 , e′3 relativ la baza iniţială, după cum urmează:
e′1 = a · e1 ; A(e′1 , e1 ) = 1 · a = 1 ⇒ e′1 = e1 ;
{
A(e′2 , e1 ) = 1 · a − 4b = 0
e′2 = a · e1 + b · e2 ; ⇒ e′2 = − 49 e1 + 91 e2 ;
A(e′2 , e2 ) = −4a + 7b = 1


 A(e′3 , e1 ) = 1 · a − 4b − 8c = 0

e′3 = a · e1 + b · e2 + c · e3 ; A(e′3 , e2 ) = −4a + 7b − 4c = 0 ⇒ e′3 = − 81
8
e1 − 4
81 e2 + 1
81 e3



A(e′3 , e3 ) = −8a − 4b + c = 1
deci ı̂n final obţinem
4 1 8 4 1
B ′ = {e′1 = e1 , e′2 = − e1 + e2 , e′3 = − e1 − e2 + e3 },
9 9 81 81 81
cu matricea de trecere de la baza canonică la noua bază B ′ de coeficienţi
 
1 −4/9 −8/81
C =  0 1/9 −4/81  .
0 0 1/81
Teoremă (Metoda valorilor proprii). Fie Vn un spaţiu vectorial real euclidian şi Q : Vn → R o
formă pătratică reală. Atunci există o bază ortonormată B ′ = {e′1 , e′2 , . . . , e′n } a spaţiului vectorial Vn
relativ la care expresia canonică a formei este
∑
n
Q(v) = λi · x′i 2 ,
i=1
unde λ1 , λ2 , . . . , λn sunt valorile proprii ale matricei formei pătratice relativ la o bază ortonormată B
(fiecare valoare proprie fiind inclusă ı̂n sumă de atâtea ori cât multiplicitatea sa), iar (x′1 , . . . , x′n )
sunt coordonatele vectorului v relativ la baza B ′ .
Demonstraţie. Fie A matricea asociată lui Q ı̂ntr-o bază iniţială B a lui Vn . Ca matrice reală şi
simetrică, matricea A = [Q]B are n valori proprii reale λ1 , . . . , λn (unele pot fi egale) şi se poate
diagonaliza. Baza B ′ = {e′1 , . . . , e′n } formată din vectori proprii ortonormaţi ai matricei A determină
matricea diagonalizatoare C care este ortogonală (C t = C −1 ). Q are relativ la această bază o expresie
canonică deoarece matricea ei relativ la această bază este
 
λ1 0 . . . 0
 0 λ2 . . . 0 
 
D = [Q]B ′ = C −1 AC = C t AC =  . .. . . ..  .
 . . . . . 
0 0 ... λn

Exerciţiu. Folosind metoda valorilor proprii, aflaţi expresia canonică şi baza ı̂n care se realizează
aceasta, pentru forma pătratică din exemplul anterior,
Q(v) = x21 + 7x22 + x23 − 8x1 x2 − 16x1 x3 − 8x2 x3 , v ≡ (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ,
exprimată relativ la baza canonică a lui R3 .

Soluţie. Matricea asociată formei pătratice relativ la baza canonică
B = { e1 = (1, 0, 0), e2 = (0, 1, 0), e3 = (0, 0, 1)},
este ortonormată faţă de produsul scalar canonic, şi are coeficienţii

 
1 −4 −8
A=  −4 7 −4  .
−8 −4 1
Valorile proprii ale acestei matrice sunt λ1 = −9, λ2 = λ3 = 9 (temă, verificaţi!) , iar vectorii proprii
ortonormaţi corespunzători valorilor proprii sunt
( ) ( ) ( )
2 1 2 2 1 −5 2 4
e′1 = , , , e′2 = 0, − √ , √ , e′3 = √ , √ , √ ,
3 3 3 5 5 3 5 3 5 3 5
deci matricea de trecere la noua bază B ′ = {e′1 , e′2 , e′3 } este

 √ 
√ 2√ 5 0 −5
C = [e′1 , e′2 , e′3 ] = 3 5 ·  √5 −6 2

2 5 3 4
Efectuând schimbarea de coordonate X = CX ′ asociată schimbării de bază, rezultă expresia canonică

a formei pătratice Q,
Q(v) = −9x′1 2 + 9x′2 2 + 9x′3 2 .
Comparaţia celor trei metode.
1) Metoda Gauss reprezintă un algoritm elementar de aducere la forma canonică, dar nu furnizează
direct noua bază, ci schimbarea de coordonate pe baza căreia se determină noua bază.
2) Metoda Jacobi este utilă când se cere determinarea rapidă a formei canonice (de exemplu
ı̂n aprecierea naturii punctelor de extrem ale unei funcţii reale), fără a fi interesaţi şi de baza core-
spunzătoare (care se obţine printr-un calcul mai laborios). Metoda prezintă dezavantajul că presupune
neanularea tuturor minorilor {∆i }i=1,n .
3) Metoda vectorilor proprii este eficace, producând o formă canonică şi o bază canonică ortonor-
mată faţă de produsul scalar preexistent. Dezavantajul acestei metode este că include calculul
rădăcinilor polinomului caracteristic al matricei asociate formei pătratice, rădăcini care pot fi iraţionale
(şi deci aflarea lor necesitând tehnici de calcul de analiză numerică).
3 Signatura unei forme pătratice reale

Există formele pătratice reale care iau totdeauna valori pozitive (cum ar fi, spre exemplu, pătratul
unei norme ce provine dintr-un produs scalar); ı̂n cele ce urmează vom detalia noţiunile ce conduc la
stabilirea semnului valorilor pe care le poate lua o formă pătratică.
Definiţii. a) O formă pătratică Q : V → R se numeşte pozitiv / negativ semidefinită dacă Q(v) ≥ 0
/ Q(v) ≤ 0, pentru orice v ∈ V .
b) Forma pătratică Q se numeşte pozitiv / negativ definită dacă Q(v) > 0 / Q(v) < 0, pentru orice
v ∈ V \{0}.
c) Dacă există v ∈ V aşa ı̂ncât Q(v)⟩0 şi w ∈ V aşa ı̂ncât Q(w)⟨0 spunem că forma pătratică Q este
nedefinită.
d) O formă biliniară simetrică A ∈ B (V , R) se numeşte pozitiv definită (respectiv negativ definită,
pozitiv semidefinită, negativ semidefinită) dacă forma pătratică asociată Q are proprietatea core-
spunzătoare.
Exemplu. Produsul scalar definit pe un spaţiu vectorial real este o formă biliniară simetrică şi pozitiv
definită.
Reducerea la expresia canonică prin metoda lui Jacobi permite obţinerea unei condiţii necesare şi
suficiente pentru ca o formă pătratică Q : Vn → R să fie pozitiv definită (respectiv, negativ definită),
după cum rezultă din următoarea
Teoremă (Criteriul lui Sylvester, teorema inerţiei). Se dă forma pătratică Q : Vn → R. Dacă sunt
ı̂ndeplinite condiţiile teoremei Jacobi, atunci au loc următoarele afirmaţii:
a) Q este pozitiv definită dacă şi numai dacă ∆i > 0, i = 1, n;
b) Q este negativ definită dacă şi numai dacă (−1)k ∆k > 0, k = 1, n.
∑
n
Definiţie. Fie Q(v) = ai x2i o expresie canonică a formei pătratice Q : Vn → R. Se numeşte
i=1
signatura formei pătratice Q tripletul de numere reale (p, q, d), ı̂n care:
p = numărul de coeficienţi din setul {a1 , . . . , an } care sunt strict pozitivi, numit indicele pozitiv de
inerţie al lui Q;
96 Probleme propuse
q = numărul de coeficienţi strict negativi, numit indicele negativ de inerţie al lui Q;

d = n − (p + q) = numărul de coeficienţi nuli.
Teoremă (legea de inerţie, Sylvester). Signatura unei forme pătratice Q este aceeaşi ı̂n orice
expresie canonică a lui Q.
Observaţii. 1. Legea de inerţie arată că urmând oricare din cele 3 metode de obţinere a expresiei
canonice (care poate să difere), signatura formei pătratice (dedusă din expresia canonică obţinută)
este totdeauna aceeaşi.
2. Dată fiind o formă pătratică Q : Vn → R şi matricea A asociată acesteia relativ la o bază a spaţiului
Vn , Q este pozitiv definită dacă şi numai dacă oricare din următoarele condiţii este ı̂ndeplinită.
• forma pătratică Q are signatura (n, 0, 0),
• determinanţii ∆i , i = 1, n calculaţi conform metodei Jacobi sunt strict pozitivi,
• valorile proprii ale matricei A sunt strict pozitive.
4 Probleme propuse
1. Se dă aplicaţia A ∈ B(R3 , R),
A(x, y) = 2x1 y2 + 2x2 y1 − 3x3 y3 , ∀x = (x1 , x2 , x3 ), y = (y1 , y2 , y3 ) ∈ R3 .
Să se determine următoarele:

a) Arătaţi că A este formă biliniară.
b) Arătaţi că A este formă biliniară simetrică.
c) Determinaţi matricea A = [A]B relativ la baza canonică B .
d) Aflaţi forma pătratică Q asociată formei biliniare simetrice A.
e) Verificaţi relaţiile A(x, y) = X t AY, Q(x) = X t AX, ∀X = [x]B , Y = [y]B , ∀x, y ∈ R3 .
f) Determinaţi matricea A′ = [A]B ′ , relativ la baza
B ′ = {e′1 = (1, 1, 0), e′2 = (1, 0, 1), e′3 = (0, 1, 1)}.
 
0 2 0
R: Matricea formei pătratice date este A =  2 0 0 , expresia analitică este Q(x) = 4x1 x2 −
0 0 −3
2
3x3 , cu matricea deschimbare  matricea A′ a formei
la noua bază C, iar   pătratice relativ la baza B ′ ,
1 1 0 4 2 2
unde C = [B ′ ]B =  1 0 1 , şi A′ = C t AC =  2 −3 −1 .
0 1 1 2 −1 −3
2. Se dă funcţia A ∈ B(R4 , R),
A(x, y) = x1 y2 − x2 y1 + x1 y3 − x3 y1 + x1 y4 − x4 y1 +
+x2 y3 − x3 y2 + x2 y4 − x4 y2 + x3 y4 − x4 y3 , ∀x, y ∈ R4 .
a) Să se arate că A este o formă biliniară antisimetrică.

b) Să se determine matricea corespunzătoare formei biliniare A relativ la baza
B ′ = {e′1 = (1, 1, 1, 0), e′2 = (0, 1, 1, 1), e′3 = (1, 1, 0, 1), e′4 = (1, 0, 1, 1)}.
   
0 1 1 1 1 0 1 1
 −1 0 1 
1   1 1 1 0 
R: A = [A]B =   −1 −1 0 , A′ = [A]B ′ =t CAC, C =  .
1   1 1 0 1 
−1 −1 −1 0 0 1 1 1
3. Fie P2 spaţiul vectorial al funcţiilor polinomiale reale de grad cel mult doi şi fie produsul scalar
∫ 1∫ 1
A : P2 × P2 → R, A(v, w) = v(t)w(s)dtds, ∀v, w ∈P2 ≡ R2 [x].
0 0
a) Să se arate că A este o formă biliniară simetrică pozitiv semidefinită, dar nu este pozitiv definită.
b) Să se determine matricea formei biliniare A relativ la baza canonică a spaţiului P2 , B = {1, t, t2 }
şi relativ la baza B ′ = {1, t − 1, t2 − t}.
   
1 1/2 1/3 1 −1 0
R: A = [A]B =  1/2 1/4 1/6  , A′ = [A]B ′ = C t AC, C =  0 1 −1 .
1/3 1/6 1/9 0 0 1
4. Determinaţi valoarea parametrului λ ∈ R astfel ca vectorii x = (−1, 1) şi y = (2, λ) să fie ortogonali
ı̂n raport cu forma pătratică
Q : R2 → R, Q(x) = x21 − 2x1 x2 + x22 .
( )( )
1 −1 2
R: (−1, 1) = 0 ⇒ λ = 2.
−1 1 λ
5. Se dau următoarele forme pătratice:
a) Q(v) = ac − 2bc + 3c2 , ∀v = (a, b, c) ∈ R3 ;
b) Q(w) = xy − zv + 2v 2 + 3xv, ∀w = (x, y, z, v) ∈ R4 .
1) Determinaţi forma polară A asociată formei pătratice Q prin dedublare.
2) Aflaţi matricea formei pătratice Q relativ la baza naturală.
R: . Temă a). Soluţia la punctul b):
1 1 3
A(x, y) = (x1 y2 + x2 y1 ) − (x3 y4 + x4 y3 ) + 2x4 y4 + (x1 y4 + x4 y1 ), ∀x, y ∈ R4 ,
2 2 2
 
0 1/2 0 3/2
 1/2 0 0 0 
[Q] = [A] =  0
.
0 0 −1/2 
3/2 0 −1/2 2
6. Se dau următoarele forme pătratice

a) Q : R3 → R, Q(v) = 12 x2 − 8xy − 16xz + 7y 2 − 8yz + z 2 , ∀v = (x, y, z) ∈ R3 ;
 
3 −2 −4
b) Q : R3 → R, [Q] =  −2 6 −2 ;
−4 −2 3
c) Q(x) = −x1 + 6x1 x3 + x22 + 4x2 x3 − 5x23 , ∀x = (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3 ;
2
d) Q(v) = xy + 2y 2 − yz − z 2 , ∀v = (x, y, z) ∈ R3 .
Determinaţi expresia canonică a acestor forme pătratice folosind metoda Gauss.
98 Probleme propuse
R: Temă a, b, c. d) Q(v) = 13 x′2 − 3y ′2 z ′2 , ∀v ∈ R3 , [v]B ′ = (x′ , y ′ , z ′ ),

   −1  −1
1 1 0 3 −2 −1/2 1 0 0
C = [B ′ ]B =  1 −1 0   0 1 0   0 −1/3 1/6  .
0 0 1 0 0 1 0 0 1
7. Determinaţi expresia canonică a formelor pătratice din exerciţiul precedent folosind metoda Jacobi
şi metoda valorilor proprii.
 
1/3 0 0
R: Temă a, c, d. Soluţie la punctul b) Prin metoda Jacobi, [Q]B ′ =  0 3/14 0 . Prin
0 0 −1/7
 √ √   
1/ √5 −4/3√5 2/3 7 0 0
′ ′ ′ ′
metoda valorilor proprii, [B ]B = [e1 , e2 , e3 ]B =  
−2/ 5 −2/3 5 1/3 , [Q]B ′ =  0 7 0 .
0 5/3 2/3 0 0 −2
8. Utilizând metoda Gauss, metoda lui Jacobi şi respectiv metoda valorilor proprii, să se aducă la
expresii canonice forma pătratică Q : R3 → R,
Q(v) = 5x21 + 6x22 + 4x23 − 4x1 x2 − 4x1 x3 , ∀v ≡ (x1 , x2 , x3 ) ∈ R3
şi să se verifice teorema de inerţie, determinând ı̂n fiecare caz signatura formei pătratice.
R: Matricile asociate expresiei canonice ı̂n urma aplicării celor trei metode sunt, respectiv:
     
1/5 0 0 1/5 0 0 2 0 0
 0 5/26 0  ,  0 5/26 0 ,  0 5 0 ;
0 0 40/13 0 0 13/40 0 0 8
signatura este (3, 0, 0), deci forma pătratică este pozitiv definită.
 
1 1 0 −1
 1 1 −1 0 
9. Să se scrie forma pătratică corespunzătoare matricei A = 
 0 −1 1
, să se găsească
1 
−1 0 1 1
expresia canonică şi să se verifice teorema de inerţie.
R: Expresia analitică a formei pătratice este
Q(v) = x21 + x22 + x23 + x24 + 2x1 x2 − 2x1 x4 − 2x2 x3 + 2x3 x4 , ∀v ≡ (x1 , x2 , x3 , x4 ) ∈ R4 ;
obţinem expresiile canonice, după cum urmează: prin metoda Gauss,

1
Q(v) = x′1 2 − x′2 2 + 2x′3 2 + 8x′4 2 ;
2
prin metoda valorilor proprii, Q(v) = x′1 2 + x′2 2 + 3x′3 2 − x′4 2 . Metoda Jacobi nu se poate aplica
(deoarece ∆2 = 0); signatura formei Q este (3, 1, 0).
10. Să se arate că dacă (gij )i,j∈1,n , (hij )i,j=∈1,n sunt matrice pozitiv definite, atunci matricea (fij (t))i,j∈1,n ,
fij (t) = (1 − t)gij + thij , t ∈ [0, 1] este pozitiv definită.
Partea II - GEOMETRIE ANALITICĂ
Capitolul 1. Vectori liberi
1 Spaţiul vectorial al vectorilor liberi

Fie E 3 spaţiul tridimensional al geometriei elementare.
−−→
Definiţii. Pentru oricare două puncte A, B ∈ E 3 considerăm segmentul orientat AB.
Fig. 3. a) Vector legat; b) Relaţia de echipolenţă
⋄ Punctul A se numeşte originea, iar B se numeşte extremitatea (vârful) segmentului orientat. Dacă
originea şi extremitatea coincid, se obţine segmentul orientat nul.
−−→
⋄ Dreapta determinată de A şi B se numeşte dreapta suport a lui AB şi se notează cu AB. Această
dreaptă este unic determinată doar dacă A ̸= B; pentru segmentul orientat nul, dreapta suport
este nedeterminată. Două segmente orientate se numesc coliniare dacă dreptele suport coincid;
se numesc paralele dacă dreptele suport sunt paralele.
−−→
⋄ Se numeşte lungimea (norma, modulul) unui segment orientat AB, lungimea segmentului neorientat
[AB], deci distanţa de la punctul A la punctul B. Un segment orientat are lungime nulă doar
dacă el este segmentul nul. Două segmente neorientate de aceeaşi lungime se numesc segmente
congruente.
⋄ Două segmente orientate nenule se numesc echipolente dacă au aceeaşi direcţie, sens şi lungime.
Două −segmente
−→ nule vor fi considerate
−−→ totdeauna echipolente.
−−→ −−→ −−→
Dacă AB este echipolent cu CD, atunci vom scrie AB ∼ CD. Se poate arăta uşor că AB ∼
−−→ −→ −−→
CD ⇔ AC ∼ BD (vezi figura).
Doi vectori care au acelaşi sens au automat aceeaşi direcţie; deci doi vectori sunt echipolenţi d.n.d.
au sensul şi lungimea identice.
Teoremă. Relaţia de echipolenţă definită pe mulţimea segmentelor orientate este o relaţie de echivalenţă.
Demonstraţie. Relaţia de echipolenţă este reflexivă, simetrică şi tranzitivă (temă, verificaţi!) .
Definiţie. Clasele de echivalenţă ale segmentelor orientate ale relaţiei de echipolenţă se numesc vectori
liberi. Direcţia, sensul şi lungimea care coincid pentru segmentele orientate echipolente ce definesc un
vector liber se vor numi direcţia, sensul şi respectiv lungimea vectorului liber.
Notaţii. Vectorii liberi vor fi notaţi cu litere mici supraliniate ā, b̄, c̄, . . . , iar ı̂n desen vor fi reprezentaţi
printr-unul dintre segmentele orientate echipolente ce reprezintă clasa lor. Din acest motiv, vectorii
liberi se vor nota şi prin AB, CD, . . . .
Definiţii. Un segment orientat determină un vector liber (o clasă de echipolenţă), şi spunem că este
−−→
un reprezentant al vectorului liber determinat, şi scriem AB ∈ AB.
100 Spaţiul vectorial al vectorilor liberi
⋄ Definim lungimea (norma) unui vector liber ā (sau AB), ca fiind lungimea unui reprezentant al său,
şi vom nota această normă prin ||ā||, ||AB|| sau d(A, B).
Un vector liber de lungime unu se numeşte versor sau vector unitate. Vectorul liber de lungimea
−→
zero se numeşte vectorul nul şi se notează cu 0̄, reprezentat de segmentul orientat AA, ∀A ∈ E 3 ;
direcţia şi sensul lui sunt nedeterminate.
⋄ Doi vectori liberi ā şi b̄ sunt egali şi scriem ā = b̄, dacă reprezentanţii lor sunt echipolenţi (deci dacă
au aceeaşi direcţie, sens şi lungime).
⋄ Vectorii liberi ā şi b̄ care au aceeaşi direcţie se numesc vectori coliniari; scriem ā || b̄ (vezi Fig. a).
Doi vectori coliniari de aceeaşi lungime dar cu sensuri opuse, se numesc vectori opuşi; vom nota
opusul unui vector liber ā, prin −ā (vezi Fig. b).
⋄ Trei vectori liberi se numesc coplanari d.n.d. admit reprezentanţi coplanari (vezi Fig. c)
⋄ În cele ce urmează, notăm cu V mulţimea tuturor vectorilor liberi din spaţiul E 3 . Fixăm ı̂n E 3
un punct O numit origine. Oricărui punct M ∈ E 3 ı̂i corespunde un vector liber şi numai
−−→
unul r̄ ∈ V de reprezentant OM . Reciproc, oricărui vector liber r̄ ∈ V , ı̂i corespunde un unic
−−→
punct M ∈ E 3 , astfel ı̂ncât OM ∈ r̄. Vectorul liber r̄ = OM se numeşte vectorul de poziţie al
punctului M faţă de originea O.
Astfel, mulţimile E 3 şi V sunt ı̂n corespondenţă biunivocă, bijecţia fiind unic determinată prin
fixarea originii O.
Fig. 4. Vectori coliniari; vectori opuşi; vectori coplanari

Mulţimea V a vectorilor liberi din spaţiul E 3 se poate organiza ca un grup aditiv comutativ,
definind adunarea acestora prin regula triunghiului (regula paralelogramului).
Fig. 5. a) Regula triunghiului; b) Regula paralelogramului
Definiţie. Fie ā, b̄ ∈ V doi vectori liberi şi O ∈ E 3 un punct arbitrar fixat. Construim punctele
−→ −−→ −−→
A, B ∈ E 3 astfel ı̂ncât OA ∈ ā şi AB ∈ b̄. Vectorul liber c̄ reprezentat de segmentul orientat OB se
numeşte suma vectorilor ā şi b̄ şi se notează c̄ = ā + b̄ sau OB = OA + AB (vezi figura). Vectorii liberi
ā, b̄ şi c̄ = ā + b̄ sunt vectori coplanari. Regula de determinare a sumei a 2 vectori liberi se numeşte
regula triunghiului.
Adunarea vectorilor liberi + : (ā, b̄) ∈ V × V → ā + b̄ ∈ V este o lege de compoziţie internă
bine definită: vectorul liber c̄ = ā + b̄ nu depinde de alegerea punctului O, originea reprezentantului
−−→
OB ∈ OB = c̄ (temă, verificaţi!) .
Vectori liberi 101
Teoremă. Adunarea vectorilor liberi are următoarele proprietăţi, care determină o structură de grup
abelian (V , +) pe mulţimea vectorilor liberi:
a) asociativitate: ā + (b̄ + c̄) = (ā + b̄) + c̄, ∀ā, b̄, c̄ ∈ V ;
b) 0̄ este element neutru: ∀ā ∈ V , ā + 0̄ = 0̄ + ā = ā;
c) opusul lui ā este simetricul lui ā : ∀ā ∈ V , ā + (−ā) = (−ā) + ā = 0̄;
d) comutativitate: ∀ā, b̄, ∈ V , ā + b̄ = b̄ + ā.
Observaţii. 1. Comutativitatea adunării justifică determinarea sumei a doi vectori necoliniari prin
−→ −−→
regula paralelogramului: se desenează OA ∈ ā, OB ∈ b̄ şi se fixează punctul C ca intersecţia dintre
−−→
paralela la OA dusă prin B şi paralela la OB dusă prin A; segmentul orientat OC este reprezentantul
lui ā + b̄ (vezi figura).
2. Asociativitatea adunării permite generalizarea regulii tri-
unghiului, obţinând suma a mai mult de doi vectori prin reg-
ula poligonului.
3. În grupul abelian V ecuaţia b̄ + x̄ = ā are o soluţie unică
not
x̄ = ā + (−b̄) = ā − b̄, numită diferenţa dintre vectorul ā şi
−→ −−→
vectorul b̄ (vezi figura). Dacă OA ∈ ā, şi OB ∈ b̄, atunci
−−→
BA ∈ ā − b̄.
Fie corpul scalarilor R (corpul numerelor reale) şi fie V grupul
aditiv abelian al vectorilor liberi. Definim o lege de compoziţie
externă, care permite ı̂nmulţirea unui vector liber cu un
scalar, după cum urmează: Fig. 6. Diferenţa a doi vectori
Definiţie. Se numeşte produsul dintre vectorul liber ā ∈ V şi scalarul t ∈ R, vectorul tā, definit astfel:
a) dacă ā ̸= 0 şi t ̸= 0, atunci tā este vectorul care are aceeaşi direcţie cu ā, lungimea egală cu |t| ||ā||
şi sensul dat de cel al lui ā sau contrar lui ā, după cum t > 0 sau t < 0;
b) dacă t = 0 sau ā = 0̄, atunci tā = 0̄.
Se observă că vectorii liberi tā şi ā sunt coliniari.
Teoremă. Înmulţirea vectorilor liberi cu scalari are următoarele proprietăţi:

a) 1 · ā = ā, ∀ā ∈ V ;
b) s(tā) = (st)ā, ∀s, t ∈ R, ∀ā ∈ V ;
c) distributivitate faţă de adunarea scalarilor
(s + t)ā = sā + tā, ∀s, t ∈ R, ∀ā ∈ V ;
d) distributivitate faţă de adunarea vectorilor
t(ā + b̄) = tā + tb̄, ∀t ∈ R, ∀ā, b̄ ∈ V .

−→ −−→ −−→
Demonstraţie. a)-c) temă. d) Fie OA ∈ ā şi AB ∈ b̄. Atunci OB ∈ ā+b̄. Fără a restrânge generalitatea,
−−→ −−→
presupunem t > 0 şi fie A′ , B ′ ∈ E 3 astfel ı̂ncât OA′ ∈ tā şi OB ′ ∈ t(ā + b̄). Din asemănarea
−−→
∆OAB ∼ ∆OA′ B ′ , (latură-unghi-latură) rezultă AB || A′ B ′ şi A′ B ′ = tAB, deci A′ B ′ ∈ tb̄ şi
−−→′
OB ∈ tā + tb̄. În final avem t(ā + b̄) = tā + tb̄. Cazul t < 0 se tratează analog.
Observaţie. Proprietăţile adunării vectorilor liberi (structura de grup abelian) şi proprietăţile ı̂nmulţirii
vectorilor liberi cu scalari arată că V este un spaţiu vectorial peste corpul R al numerelor reale.
102 Coliniaritate şi coplanaritate
2 Coliniaritate şi coplanaritate

Fie V spaţiul vectorial real al vectorilor liberi. Presupunem cunoscute noţiunile de subspaţiu vectorial,
dependenţă şi independenţă liniară, bază şi dimensiune, coordonate şi izomorfism de spaţii vectoriale.
Definiţie. Dat fiind un vector nenul ā ∈ V \{0}, se numeşte versorul asociat lui ā vectorul unic
determinat de lungime 1 (temă, verificaţi!) , ā0 = || ā1 || ā.
Ştim că doi vectori din V se numesc coliniari dacă dreptele lor suport sunt paralele. Cu ajutorul
noţiunii introduse mai sus, putem da o formulare echivalentă a noţiunii de coliniaritate:
Teoremă. Dacă vectorii ā şi b̄ sunt coliniari şi ā ̸= 0, atunci există un unic număr real t astfel ı̂ncât
b̄ = tā.
Demonstraţie. Dacă b̄ = 0̄, alegem t = 0. Dacă ā = b̄, alegem t = 1. Deci presupunem ā ̸= b̄ ̸= 0̄ şi
putem scrie ā = ||ā|| ā0 , b̄ = ||b̄|| b̄0 . Vectorii ā şi b̄ sunt coliniari, deci versorii ā0 , b̄0 sunt fie egali,
fie opuşi. Dacă ā0 = b̄0 avem b̄ = ||b̄|| b̄0 = ||b̄||ā0 = ||b̄||||ā||−1 ā şi deci t = ||b̄|| ||ā||−1 , iar pentru
ā0 = −b̄0 , rezultă t = −||b̄|| ||ā||−1 .
Consecinţă. Dat fiind un vector nenul ā ∈ V \{0}, mulţimea

V 1 = {b̄ ∈ V | ∃t ∈ R, b̄ = tā}
a tuturor vectorilor coliniari cu ā, formează cu adunarea şi ı̂nmulţirea cu scalari reali a vectorilor liberi
un spaţiu vectorial unidimensional.
Deci, doi vectori liberi sunt coliniari doar dacă sunt dependanţi liniar; doi vectori liberi necoliniari
sunt totdeauna liniar independenţi.
Demonstraţie. Se verifică uşor că V 1 este un subspaţiu vectorial al lui V ; fiind nenul, ā este un vector
liniar independent; folosind teorema, ā generează peV 1 .
Ştim că trei vectori din V se numesc coplanari dacă admit reprezentanţi paraleli cu un plan dat.
Putem da o formulare echivalentă a noţiunii de coplanaritate:
Teoremă. Vectorii ā, b̄, c̄ ∈ V sunt coplanari dacă şi numai dacă ei sunt liniar dependenţi.
Demonstraţie. Presupunem că ā, b̄, c̄ sunt liniar dependenţi, adică ∃r, s, t ∈ V nu toţi nuli cu propri-
etatea rā + sb̄ + tc̄ = 0̄.
Fără a restrânge generalitatea, fie t ̸= 0; ı̂mpărţind relaţia
prin t, aceasta devine c̄ = kā + lb̄, unde k = −r/t, l = −s/t.
−→ −−→ −−→
Deci reprezentanţii OA ∈ ā, OB ∈ b̄, OC ∈ c̄ satisfac relaţia
−−→ −→ −−→
OC = k OA + lOB,
−−→ −→ −−→
adică OC se află ı̂n planul determinat de OA şi OB.
−−→
Reciproc, descompunând reprezentantul OC ∈ c̄, coplanar
−→ −−→ −−→ −−→ −−→
cu reprezentanţii OA ∈ ā, OB ∈ b̄, obţinem OC = OE + OF
−−→ −→ −−→
(vezi figura) unde ∃k, l ∈ R astfel ı̂ncât OE = k OA, OF =
−−→
Fig. 7. Descompunere ı̂n plan
lOB; rezultă relaţia c̄ = kā + lb̄, deci cei trei vectori liberi sunt
liniar dependenţi.
Consecinţă. Daţi fiind vectorii liberi necoliniari ā, b̄ ∈ V , mulţimea

V 2 = {c̄ ∈ V | ∃ r, s ∈ R, c̄ = rā + sb̄}
a tuturor vectorilor coplanari cu ā şi cu b̄, formează cu adunarea şi ı̂nmulţirea cu scalari reali a
vectorilor liberi un spaţiu vectorial bidimensional.
Vectori liberi 103
Demonstraţie. V 2 este un subspaţiu vectorial al lui V (temă, verificaţi!) , iar {ā, b̄} este o mulţime
liniar independentă care generează pe V 2 .
Deoarece dependenţa liniară a trei vectori liberi este echivalentă cu coplanaritatea, rezultă că orice trei
vectori liberi necoplanari sunt liniar independenţi. Un asemenea sistem determină o bază a spaţiului
V , deci putem formula următoarea
Teoremă. Spaţiul vectorial real V al vectorilor liberi din E 3 are dimensiunea 3.
În cele ce urmează, vom nota acest spaţiu prin V 3 .

Demonstraţie. În V există trei vectori liniar independenţi: oricare trei vectori necoplanari ā, b̄, c̄.
Aceştia generează pe V , deoarece pentru un vector arbitrar d¯ ∈ V , considerând reprezentanţii
−→ −−→ −−→ −−→ −−→ −−→ −−→ −−→
OA ∈ ā, OB ∈ b̄, OC ∈ c̄, OD ∈ d¯ şi proiectând vectorul OD pe vectorii OA′ , OB ′ , OC ′ , are loc de-
−−→ −−→ −−→ −−→ −−→ −→ −−→ −−→ −−→ −−→
scompunerea OD = OA′ + OB ′ + OC ′ unde OA′ = k = OA, OB ′ = lOB, OC ′ = mOC, k, l, m ∈ R,
deci rezultă d = kā + lb̄ + mc̄.
Fie {ā, b̄, c̄} o bază fixată ı̂n V 3 şi r, s, t coordonatele unui vector d¯ ∈ V 3 ı̂n raport cu această bază;
atunci vom scrie d(r, s, t) şi identificăm d¯ ≡ (r, s, t).
Putem caracteriza ı̂n funcţie de coordonate operaţiile cu vectori liberi şi proprietăţile acestora:
pentru d¯i = (ri , si , ti ) ∈ V 3 , i = 1, 3, avem
1) d¯1 + d¯2 = (r1 + r2 , s1 + s2 , t1 + t2 );
2) k d¯1 = (kr1 , ks1 , kt1 );
3) d¯1 = d¯2 ⇔ r1 = r2 , s1 = s2 , t1 = t2 ;
4) vectorii d¯1 , d¯2 sunt coliniari d.n.d. coordonatele lor sunt proporţionale;
5) vectorii d¯1 , d¯2 , d¯3 sunt coplanari d.n.d. coordonatele unuia sunt combinaţii liniare de coordonatele
celorlalţi doi; spre exemplu, pentru d¯3 = k d¯1 + ld¯2 , au loc relaţiile:
r3 = kr1 + lr2 , s3 = ks1 + ls2 , t3 = kt1 + lt2 , k, l ∈ R.
3 Proiecţii ortogonale
Fig. 8. a) Proiecţia pe o dreaptă b) Proiecţia pe un vector liber

−−→
Fie ∆ o dreaptă, ā ∈ V un vector liber şi AB ∈ ā un reprezentant al acestuia. Planele π1 şi
π2 duse prin A şi B şi perpendiculare pe ∆ intersectează dreapta ∆ respectiv ı̂n punctele {A′ } =
∆ ∩ π1 , {B ′ } = ∆ ∩ π2 (vezi figura). Se poate arăta prin consideraţii de geometrie sintetică faptul
−−→
că vectorul liber A′ B ′ nu depinde de alegerea reprezentantului AB ∈ ā, deci depinde efectiv doar de
vectorul liber ā (temă, verificaţi!) . Acest lucru conduce la următoarea
Definiţie. Vectorul liber A′ B ′ determinat prin construcţia de mai sus, se numeşte proiecţie ortogonală
a vectorului ā = AB pe dreapta ∆ şi se notează pr∆ ā.
104 Proiecţii ortogonale
Observaţii. 1. Vectorul proiecţie ortogonală pr∆ ā a vectorului ā pe dreapta ∆ nu depinde decât

de vectorul liber ā şi de direcţia dreptei ∆, deci dacă ∆1 şi ∆2 sunt două drepte paralele, atunci
pr∆1 ā = pr∆2 ā.
Dacă ū este un vector nenul care dă direcţia dreptei ∆, atunci putem vorbi de proiecţia ortogonală
a lui ā pe vectorul liber ū, pe care o notăm cu prū ā. Deci pentru un vector nenul ū ∈ V 3 \{0̄} fixat,
s-a definit practic o transformare
prū : V 3 → V 3, ā → prū (ā) , ∀ā ∈ V 3 .
Aceasta este o transformare liniară (temă, verificaţi!) .

2. Fie ū ∈ V 3 \{0} şi ū0 versorul său, (ū = ||ū|| · ū0 , ||ū0 || = 1). Pentru orice ā ∈ V 3 , vectorul prū ā
este coliniar cu ū0 şi deci există un număr real prū ā definit de relaţia:
prū ā = prū ā · ū0 .
Acest număr se numeşte mărimea algebrică a proiecţiei ortogonale prū ā a vectorului liber ā pe ū (vezi
figura). Deci pentru un vector nenul ū ∈ V 3 \{0̄} fixat, am definit astfel o transformare
prū : V 3 → R, prū (ā) = prū ā, ∀ā ∈ V 3 .
Aceasta este o transformare liniară (temă, verificaţi!) definită pe spaţiul vectorilor liberi V 3 cu valori
ı̂n corpul numerelor reale R considerat ca spaţiu vectorial peste el ı̂nsuşi.
−→ −−→
Definiţii. Fie ā, b̄ ∈ V 3 \{0̄}, O ∈ E 3 şi reprezentanţii OA ∈ ā, OB ∈ b̄.
Fig. 9. a) Unghiul format de doi vectori; b) Unghiul dintre un vector şi o direcţie dată
⋄ Se numeşte unghiul dintre vectorii ā şi b̄ ∈ V \{0̄}, unghiul φ ∈ [0, π] determinat de segmentele
−→ −−→
orientate (reprezentanţii) OA şi OB; (vezi Fig. a). Se observă că definiţia unghiului format de
vectorii liberi ā şi b̄ nu depinde de alegerea punctului O, deci definiţia dată este corectă.
⋄ În cazul ı̂n care unul dintre cei doi vectori este nul, unghiul φ ∈ [0, π] dintre ā şi b̄ este nedeterminat.
⋄ Doi vectori nenuli ā şi b̄ se numesc ortogonali dacă unghiul dintre ei este π/2. Prin definiţie, vectorul
liber nul 0̄ va fi considerat ortogonal pe orice vector.
Cu ajutorul noţiunii de unghi a doi vectori liberi putem exprima numărul prū ā ı̂n funcţie de
lungimea ||ā|| a vectorului liber ā şi de unghiul φ dintre ā şi b̄ (vezi Fig. b),
prū ā = ||ā|| cos φ.
−−→
Definiţie. Fie π un plan, ā ∈ V 3 \{0̄} şi AB ∈ ā. Prin punctele A şi B ducem drepte perpendiculare
pe planul π şi notăm cu A′ şi B ′ punctele ı̂n care acestea ı̂ntersectează planul π. Vectorul liber A′ B ′
−−→
nu depinde de segmentul AB ci numai de vectorul liber ā. Din acest motiv vectorul liber A′ B ′ se
numeşte proiecţia ortogonală a vectorului ā pe planul π, şi se notează prπ ā.
Vectori liberi 105
Observaţii. Ca şi ı̂n cazul proiecţiei pe o dreaptă, proiecţia ortogonală a vectorului ā pe planul π
coincide cu proiecţia sa pe orice alt plan paralel cu acesta. În plus, dat fiind un plan π, procedeul de
mai sus defineşte un endomorfism al spaţiului vectorilor liberi V 3 ,
prπ : V 3 → V 3, prπ (ā) = prπ ā, ∀ā ∈ V 3 ,
a cărui imagine este spaţiul vectorial bidimensional ataşat planului π.
4 Produs scalar ı̂n V 3 şi ı̂n V 2
Pentru doi vectori liberi arbitrari nenuli ā, b̄ ∈ V 3 \{0̄}, vom nota unghiul format de aceştia prin
φ ∈ [0, π].
Teoremă. Funcţia ⟨· , ·⟩ : V 3 × V 3 → R definită prin

{
||ā|| · ||b̄|| · cos φ, pentru ā, b̄ ∈ V 3 \{0̄}
⟨ā, b̄⟩ =
0, pentru ā = 0̄ sau b̄ = 0̄
este un produs scalar pe spaţiul vectorilor liberi V 3 .
Demonstraţie. Sunt de verificat pentru funcţia ⟨· , ·⟩ proprietăţile unui produs scalar: comutativitatea,
omogenitatea, distributivitatea faţă de adunare şi pozitivitatea. Demonstrăm omogenitatea, lăsând
celelalte proprietăţi drept exerciţiu. Fie t ∈ R. Dacă ā = 0̄, sau b̄ = 0̄, sau t = 0, atunci are loc relaţia
⟨tā, b̄⟩ = t⟨ā, b̄⟩ (ambii membri ai egalităţii fiind nuli). Dacă t > 0, atunci unghiurile formate de b̄ cu
vectorii ā şi tā coincid, |t| = t şi avem ⟨tā, b̄⟩ = ||tā|| · ||b̄|| cos φ = t||ā|| · ||b̄|| cos φ = t⟨ā, b̄⟩.
Pentru t < 0, unghiurile formate de b̄ cu vectorii ā şi tā sunt suplementare, deci cosinusurile lor
sunt opuse; folosind |t| = −t, rezultă relaţia.
Observaţii. 1. Teorema arată că V 3 este spaţiu vectorial euclidian.
2. Are loc relaţia ⟨ā, ā⟩ = ||ā||2 , √
deci putem calcula lungimea unui vector liber ā ∈ V 3 folosind
produsul scalar, prin relaţia ||ā|| = ⟨ā, ā⟩.

3. Relaţia |cos φ| ≤ 1 implică inegalitatea Cauchy-Schwarz ⟨ā, b̄⟩ ≤ ||ā|| ||b̄||.
4. Doi vectori liberi sunt ortogonali d.n.d. produsul lor scalar este nul.
Fie {ē1 , ē2 , ē3 } ⊂ V 3 o bază ı̂n spaţiul vectorilor liberi, şi fie ā, b̄ ∈ V 3 doi vectori arbitrari. Exprimând
ı̂n coordonate aceşti doi vectori,
ā = a1 ē1 + a2 ē2 + a3 ē3 , b̄ = b1 ē1 + b2 ē2 + b3 ē3 ,
putem determina o formulă comodă de calcul a produsului scalar, ı̂n ipoteza că valorile acestuia pe
vectorii bazei sunt cunoscute:
⟨ ā, b̄⟩ = ⟨a1 ē1 + a2 ē2 + a3 ē3 , b1 ē1 + b2 ē2 + b3 ē3 ⟩ =
= a1 b1 ⟨ē1 , ē1 ⟩ + a1 b2 ⟨ē1 , ē2 ⟩ + a1 b3 ⟨ē1 , ē3 ⟩+
+a2 b1 ⟨ē2 , ē1 ⟩ + a2 b2 ⟨ē2 , ē2 ⟩ + a2 b3 ⟨ē2 , ē3 ⟩+
+a3 b1 ⟨ē3 , ē1 ⟩ + a3 b2 ⟨ē3 , ē2 ⟩ + a3 b3 ⟨ē3 , ē3 ⟩ =
  
⟨ē1 , ē1 ⟩ ⟨ē1 , ē2 ⟩ ⟨ē1 , ē3 ⟩ b1
= (a1 , a2 , a3 )  ⟨ē2 , ē1 ⟩ ⟨ē2 , ē2 ⟩ ⟨ē2 , ē3 ⟩   b2  .
⟨ē3 , ē1 ⟩ ⟨ē3 , ē2 ⟩ ⟨ē3 , ē3 ⟩ b3
106 Produs scalar ı̂n V 3 şi ı̂n V 2
Matricea pătrată din membrul drept poartă numele de matrice Gram a familiei de vectori {ē1 , ē2 , ē3 }.
Relaţia de mai sus arată că dacă se cunosc matricea Gram a bazei şi coordonatele a doi vectori, produsul
scalar al acestora este perfect determinat. Se observă că ı̂n cazul unei baze ortogonale, matricea Gram
este matrice diagonală, deci are o forma extrem de convenabilă pentru calcule. Considerând o bază
ortonormată {ī, j̄, k̄} ⊂ V 3 (o bază formată din versori reciproc ortogonali), matricea Gram devine
matricea unitate    
⟨ī, ī⟩ ⟨ī, j̄⟩ ⟨ī, k̄⟩ 1 0 0
 ⟨j̄, ī⟩ ⟨j̄, j̄⟩ ⟨j̄, k̄⟩  =  0 1 0  .
⟨k̄, ī⟩ ⟨k̄, j̄⟩ ⟨k̄, k̄⟩ 0 0 1
Coordonatele unui vector ı̂n raport cu o asemenea bază se numesc coordonate euclidiene. Baza ortonor-
mată {ī, j̄, k̄} este caracterizată prin egalitatea de sus, care poate fi rescrisă sub forma tabelului cu
valorile produsului scalar pe această bază:
⟨·, ·⟩ ī j̄ k̄
ī 1 0 0
j̄ 0 1 0
k̄ 0 0 1
În acest caz, expresia de mai sus a produsului scalar al vectorilor
ā = a1 ī + a2 j̄ + a3 k̄, b̄ = b1 ī + b2 j̄ + b3 k̄ ∈ V 3
devine extrem de simplă, fiind numită şi expresia canonică a produsului scalar:
⟨ā, b̄⟩ = a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 .
Observaţii. 1. Coordonatele euclidiene ale unui vector ā reprezintă exact proiecţiile ortogonale ale
lui ā = a1 ī + a2 j̄ + a3 k̄ pe cele trei axe de coordonate (considerate cu direcţia şi sensul date de versorii
{ī, j̄, k̄} respectiv), adică au loc relaţiile
a1 = prī ā ≡ ⟨ā, ī⟩, a2 = prj̄ ā ≡ ⟨ā, j̄⟩, a3 = prk̄ ā ≡ ⟨ā, k̄⟩.
2. Tot ı̂n cazul bazei ortonormate, norma euclidiană a vectorului ā are expresia mult simplificată
(temă, verificaţi!) :
√ √
a = ||ā || = ⟨ā, ā⟩ = a21 + a22 + a23 .
3. Unghiul dintre vectorii nenuli
ā = a1 ī + a2 j̄ + a3 k̄, b̄ = b1 ī + b2 j̄ + b3 k̄ ∈ V 3 \{0̄}
este dat de formula
⟨ā, b̄⟩ a1 b1 + a2 b2 + a3 b3
cos φ = =√ 2 √ , φ ∈ [0, π].
||ā||||b̄|| a1 + a22 + a23 b21 + b22 + b23
Se observă că vectorii ā şi b̄ sunt perpendiculari (ortogonali) dacă şi numai dacă are loc relaţia
a1 b1 + a2 b2 + a3 b3 = 0.
Vectori liberi 107
5 Produs vectorial
Fie ā, b̄ ∈ V 3 doi vectori arbitrari ı̂n spaţiul vectorilor liberi. Pentru
ā, b̄ ∈ V 3 \{0̄} vom nota cu φ ∈ [0, π] unghiul dintre ā şi b̄.
Definiţie. Se numeşte produsul vectorial dintre vectorii ā şi b̄, vectorul
liber
{
||ā|| · ||b̄|| · sin φ · ē, pentru ā, b̄ necoliniari
ā × b̄ =
0̄, pentru ā, b̄ coliniari
unde ē este un versor perpendicular pe ā şi b̄, care are sensul dat de
Fig. 10. Produsul vectorial regula mâinii drepte pentru tripletul ordonat {ā, b̄, ē}, (vezi figura).
Produsul vectorial dintre doi vectori liberi determină o aplicaţie
biliniară antisimetrică definită pe V 3 × V 3 cu valori ı̂n V 3 .
Teoremă. Produsul vectorial are următoarele proprietăţi:

1) ā × b̄ = −b̄ × ā (anticomutativitate),
2) t(ā × b̄) = (tā) × b̄ = ā × (tb̄), t ∈ R (omogenitate),
3) ā × (b̄ + c̄) = ā × b̄ + ā × c̄ (distributivitate),
4) ||ā × b̄||2 = ||ā||2 ||b̄||2 − ⟨ā, b̄⟩2 (identitatea Lagrange),
5) ā × 0̄ = 0̄, ā × ā = 0̄,
6) ā × b̄ = 0̄ ⇔ ā şi b̄ sunt coliniari,
7) dacă ā şi b̄ nu sunt coliniari, atunci ||ā×b̄|| este aria paralelogramului construit pe doi reprezentanţi
cu origine comună ai vectorilor ā şi b̄ (vezi figura).
Demonstraţie. Proprietăţile 1), 2), 3), 5), 6), 7) le lăsăm ca temă. Pentru a obţine identitatea Lagrange,
ı̂nmulţim cu ||ā||2 ||b̄||2 identitatea sin2 φ = 1 − cos2 φ. Apoi ţinând cont de definiţia produselor scalar
şi vectorial, rezultă relaţia dorită.
Fie {ī, j̄, k̄} o bază ortonormată ı̂n V 3 . Se observă că versorul k̄ al bazei ortonormate poate fi ales ı̂n
două moduri (care diferă prin sens, k̄ = ± ī× j̄). Fixăm sensul versorului k̄, convenind ī× j̄ = k̄; atunci,
folosind definiţia produsului vectorial şi proprietăţile din teoremă, obţinem tabelul (unde produsul se
realizează ı̂n ordinea ”linie × coloană”)
× ī j̄ k̄
ī 0 k̄ −j̄
j̄ −k̄ 0 ī
k̄ j̄ −ī 0
De asemenea, relativ la această bază ortonormată, doi vectori arbitrari ā şi b̄ se descompun ā =
a1 ī + a2 j̄ + a3 k̄, b̄ = b1 ī + b2 j̄ + b3 k̄ ∈ V 3 , şi efectuând calculele corespunzătoare, obţinem expresia
canonică a produsului vectorial,
ā × b̄ = (a2 b3 − a3 b2 )ī + (a3 b1 − a1 b3 )j̄ + (a1 b2 − a2 b1 )k̄
sau ı̂ncă, simbolic,

ī j̄ k̄

ā × b̄ = a1 a2 a3 .
b1 b2 b3
108 Produs vectorial
Dublu produs vectorial.

Se numeşte dublu produs vectorial al vectorilor ā, b̄, c̄ ∈ V 3 ,
vectorul w̄ = ā × (b̄ × c̄). { }
Exprimând vectorii ā, b̄, c̄ ı̂n baza ortonormată ī, j̄, k̄ şi
folosind expresiile canonice ale produselor scalar şi vectorial,
rezultă (temă, verificaţi!) , relaţia
ā × (b̄ × c̄) = ⟨ā, c̄⟩b̄ − ⟨ā, b̄⟩c̄.
Din relaţie se poate observa că vectorul dublu produs vectorial

w̄ este coplanar cu vectorii b̄ şi c̄ (ceea ce implică w̄⊥ b̄ × c̄),
şi perpendicularitatea vectorului dublu produs vectorial w pe
vectorul ā (vezi figura).
Observaţii. 1. Ordinea parantezelor este esenţială ı̂n calculul
dublului produs vectorial: produsul vectorial nu este asociativ,
deci ı̂n general
Fig. 11. Dublu produs vectorial
ā × (b̄ × c̄) ̸= (ā × b̄) × c̄.
2. Dublul produs vectorial se poate calcula folosind expresia simbolică:

b̄ c̄
ā × (b̄ × c̄) = .

⟨ā, b̄⟩ ⟨ā, c̄⟩
Exerciţii. 1. Se dau vectorii AO = k̄ − 3ī, CA = ī + j̄, CB = 2ī − 3j + 5k̄. Să se găsească vectorii
de poziţie ai punctelor A, B, C şi să se calculeze lungimea hA a ı̂nălţimii din A a triunghiului ABC.
Soluţie. Verificăm ı̂n prealabil că punctele A, B, C nu sunt coliniare (!). Cum vectorii CA şi CB nu
au coordonatele proporţionale, deci nu sunt vectori coliniari, rezultă afirmaţia. Obţinem coordonatele
vectorilor de poziţie ale vârfurilor triunghiului:
OA = −AO = 3ī − k̄ ⇒ A(3, 0, −1)

OB = OA − CA + CB = 4ī − 4j̄ + 4k̄ ⇒ B(4, −4, 4)
OC = OB − CB = 2ī − j̄ − k̄ ⇒ C(2, −1, −1).
Înălţimea AD a triunghiului ABC coincide cu ı̂nălţimea paralelogramului construit pe reprezentanţii

vectorilor BA şi BC. Obţinem succesiv
BA = −OB + OA ≡ (−1, 4, −5), BC = −OB + OC ≡ (−2, 3, −5);

ī j̄ k̄

BA × BC = −1 4 −5 ≡ (−5, 5, 5) = 5(−1, 1, 1),
−2 3 −5
√ √ √
||BA × BC|| = 5 3, ||BC|| = 38, AD = ||BA×BC||
||BC||
= √ 3.
5
38
2. Se dau vectorii: ū = ī + j̄ − k̄, v̄ = k̄ − ī, w̄ = ī − j̄ ∈ V 3 .

a) Să se determine dublul produs vectorial al vectorilor ū, v̄, w̄.
b) Să se calculeze acelaşi dublu produs vectorial folosind formula
ū × (v̄ × w̄) = ⟨ū, w̄⟩v̄ − ⟨ū, v̄⟩w̄.

Vectori liberi 109
c) Să se determine un vector ā care este perpendicular pe ū şi este coplanar cu v̄ şi w̄ (adică aparţine
spaţiului liniar generat de v̄ şi w̄).
Soluţie. a) Identificăm vectorii liberi cu tripletele coordonatelor lor relativ la baza canonică ortonor-
mată {ī, j̄, k̄} : ū ≡ (1, 1, −1), v̄ ≡ (−1, 0, 1), w̄ ≡ (1, −1, 0). Prin calcul direct, obţinem

ī j̄ k̄

v̄ × w̄ = −1 0 1 = ī + j̄ + k̄ ≡ (1, 1, 1),

1 −1 0

ī j̄ k̄

şi apoi dublul produs vectorial, ū × (v̄ × w̄) = 1 1 −1 = 2ī − 2j̄ ≡ (2, −2, 0).
1 1 1
b) Aplicând formula ū × (v̄ × w̄) = ⟨ū, w̄⟩v̄ − ⟨ū, v̄⟩w̄, avem
ū × (v̄ × w̄) = 0 · (−1, 0, 1) − (−2) · (1, −1, 0) = (2, −2, 0) = 2ī − 2j̄
c) Se observă că dublul produs vectorial
ā ≡ ū × (v̄ × w̄) = ⟨ū, w̄⟩v̄ − ⟨ū, v̄⟩w̄
are exact proprietăţile cerute ı̂n enunţ, fapt confirmat de egalitatea de mai sus: membrul stâng al
egalităţii este ortogonal atât pe ū, cât şi pe v̄ × w̄ (fiind produsul vectorial al acestor vectori), iar cel
drept aparţine subspaţiului Span(v̄, w̄), fiind combinaţie liniară de generatorii subspaţiului. Mulţimea
tuturor soluţiilor problemei este subspaţiul generat de ā, Span({ā ≡ 2ī − 2j̄}).
6 Produs mixt
Definiţie. Fie ā, b̄, c̄ ∈ V 3 trei vectori liberi. Se numeşte produsul mixt al acestor vectori, numărul
real ⟨ā, b̄ × c̄⟩.
Teoremă. Produsul mixt are următoarele proprietăţi:

1) ⟨ā, b̄ × c̄⟩ = ⟨c̄, ā × b̄⟩ = ⟨b̄, c̄ × ā⟩;
2) ⟨ā, b̄ × c̄⟩ = −⟨ā, c̄ × b̄⟩;
3) ⟨tā, b̄ × c̄⟩ = ⟨ā, tb̄ × c̄⟩ = ⟨ā, b̄ × tc̄⟩, ∀t ∈ R;
¯ = ⟨ā, c̄ × d⟩
4) ⟨ā + b̄, c̄ × d⟩ ¯ + ⟨b̄, c̄ × d⟩;
¯

⟨ā, c̄⟩ ⟨ā, d⟩
5) ⟨ā × b̄, c̄ × d⟩ = (identitatea lui Lagrange);
⟨b̄, c̄⟩ ⟨b̄, d⟩
6) ⟨ā, b̄ × c̄⟩ = 0 dacă şi numai dacă cei trei vectori sunt liniar dependenţi, adică are loc una din
următoarele situaţii:
(i) cel puţin unul din vectorii ā, b̄, c̄ este nul;
(ii) doi dintre vectori sunt coliniari;
(iii) vectorii ā, b̄, c̄ sunt coplanari.
Demonstraţie. Temă 1 − 5. 6) Fie ⟨ā, b̄ × c̄⟩ = 0. Dacă ā = 0̄ sau b̄ × c̄ = 0̄, rezultă b̄ = 0̄ sau c̄ = 0̄
sau vectorii b̄, c̄ coliniari, deci (i) sau (ii). Admitem deci ā, b̄ × c̄ ∈ V 3 \{0̄}, şi ⟨ā, b̄ × c̄⟩ = 0. Folosind
proprietatea 1), rezultă ı̂n mod analog că fie unul din vectori este nul (i), fie doi din vectori sunt
coliniari (ii), fie
ā⊥b̄ × c̄ ⇔ ā ∈ Span({b̄, c̄}),
110 Produs mixt
deci vectorii sunt coplanari (iii). Afirmaţia reciprocă este imediată ı̂n cazul (i), uşor de demonstrat
folosind 1) ı̂n cazul (ii), iar ı̂n cazul (iii) folosim echivalenţele
ā ∈ Span({b̄, c̄}) ⇔ ā⊥b̄ × c̄ ⇔ ⟨ā, b̄ × c̄⟩ = 0.

Observaţie. Dacă vectorii liberi ā, b̄, c̄ ∈ V 3 \{0̄} sunt necoplanari, atunci modulul produsului mixt
reprezintă volumul paralelipipedului ce se poate construi pe reprezentanţi cu origine comună ai celor
trei vectori (vezi figura). Într-adevăr, notând θ = ∠(b̄, c̄), φ = ∠(ā, b̄ × c̄), putem scrie
Fig. 12. Interpretarea geometrică a produsului mixt
⟨ā, b̄ × c̄⟩ = ||ā|| · ||b̄ × c̄|| cos φ = ||b̄ × c̄|| · ||ā|| cos φ = ±(||b̄|| · ||c̄|| sin θ) · (||ā|| cos φ) =
= ± Abază paralelogram · hparalelipiped = ± V paralelipiped .
Fie {ī, j̄, k̄} o bază ortonormată. Descompunând trei vectori liberi relativ la această bază,
ā = a1 ī + a2 j̄ + a3 k̄, b̄ = b1 ī + b2 j̄ + b3 k̄, c̄ = c1 ī + c2 j̄ + c3 k̄ ∈ V 3 ,
produsul lor mixt are expresia canonică

a1 a2 a3

⟨ā, b̄ × c̄⟩ = b1 b2 b3 .
c1 c2 c3
Pe baza acestei formule, majoritatea proprietăţilor produsului mixt se pot demonstra făcând uz de
proprietăţile determinanţilor de ordinul trei (temă, verificaţi!) .
Se observă că ordinea celor trei vectori ı̂n calculul produsului lor mixt este esenţială; ı̂n cazul ı̂n care
aceştia sunt necoplanari (deci produsul lor mixt este nenul), ei determină o bază ı̂n V 3 ; cum ı̂n acest
caz produsul lor mixt poate fi sau pozitiv, sau negativ, putem da următoarea
Definiţie. Spunem că o bază {ā, b̄, c̄} ⊂ V 3 este orientată pozitiv/negativ dacă produsul mixt ⟨ā, b̄×c̄⟩
este pozitiv/negativ.
Spre exemplu, identificând vectorii bazei ortonormate canonice {ī, j̄, k̄} ⊂ V 3 ce au cordonatele
asociate ī ≡ (1, 0, 0), j̄ ≡ (0, 1, 0), k̄ ≡ (0, 0, 1), remarcăm că ⟨ī, j̄ × k̄⟩ = 1, deci {ī, j̄, k̄}este o bază
orientată pozitiv.
Exemplu. Trei vectori ā, b̄, c̄ ∈ V 3 sunt coplanari dacă şi numai dacă determinantul matricei Gram
al acestor vectori este identic nul. Într-adevăr, cei trei vectori sunt coplanari (liniar dependenţi) doar
dacă volumul paralelipipedului determinat de aceştia este nul,
Vparalelipiped = ±⟨ā, b̄ × c̄⟩ = 0 ⇔ Vparalelipiped
2
= ⟨ā, b̄ × c̄⟩2 = 0.
Vectori liberi 111
Dar, exprimând vectorii relativ la baza canonică,
ā = a1 ī + a2 j̄ + a3 k̄, b̄ = b1 ī + b2 j̄ + b3 k̄, c̄ = c1 ī + c2 j̄ + c3 k̄
şi considerând matricea transpusă a acestora şi matricea lor Gram

   
a1 a2 a3 ⟨ā, ā⟩ ⟨ā, b̄⟩ ⟨ā, c̄⟩
A = [ā, b̄, c̄]t =  b1 b2 b3  , G =  ⟨b̄, ā⟩ ⟨b̄, b̄⟩ ⟨b̄, c̄⟩ 
c1 c2 c3 ⟨c̄, ā⟩ ⟨c̄, b̄⟩ ⟨c̄, c̄⟩
avem
2
Vparalelipiped = ⟨ā, b̄ × c̄⟩2 = (det A)2 = det A · det A
= det A · det At = det(A · At ) = det G.
În concluzie, coplanaritatea celor trei vectori revine la anularea determinantului Gram.
7 Probleme propuse
1. Se dau vectorii ū = j̄ + 2k̄, v̄ = k̄ − ī.

a) Calculaţi produsul vectorial w̄ = ū × v̄ al vectorilor ū şi v̄.
b) Determinaţi dacă vectorii ū şi v̄ sunt coliniari (liniar dependenţi) sau nu. În cazul când cei doi
vectori sunt liniar independenţi completaţi familia {ū, v̄} la o bază a spaţiului V 3 .
c) Determinaţi ariile paralelogramului şi triunghiului determinate de reprezentanţi adiacenţi ai vec-
torilor liberi ū şi v̄.

ī j̄ k̄

R: a) ū ≡ (0, 1, 2), v̄ ≡ (−1, 0, 1), w̄ = ū × v̄ = 0 1 2 = ī − 2j̄ + k̄. b) Nu, fiindcă ū × v̄ ̸= 0̄.
−1 0 1
Familia {ū, v̄, w̄} reprezintă o nouă bază, deoarece ⟨ū, v̄ × w̄⟩ = 6 ̸= 0. c) Aparalelogram = ||ū × v̄|| =
√ √ √
6, Atriunghi = Aparalelogram /2 = 6/2 = 3/2.
2. Se dau vectorii ū = ī + k̄, v̄ = k̄ − j̄, w̄ = −ī + 2j̄,
a) Calculaţi produsul mixt ⟨ū, v̄ × w̄⟩.
b) Determinaţi dacă vectorii ū, v̄, w̄ sunt coplanari (liniar dependenţi) sau nu. Formează cei trei
vectori o bază ı̂n V 3 ? Este această bază pozitiv orientată ?
c) Să se determine volumele paralelipipedului, prismei triunghiulare şi tetraedrului ce au reprezentanţi
ai vectorilor ū, v̄, w̄ ca muchii adiacente.

1 0 1

R: a) ū ≡ (1, 0, 1), v̄ ≡ (0, −1, 1), w̄ ≡ (−1, 2, 0), ⟨ū, v̄ × w̄⟩ = 0 −1 1 = −3. b) Nu sunt
−1 2 0
coplanari, deoarece ⟨ū, v̄ × w̄⟩ = −3 ̸= 0; fiind trei vectori liniar independenţi ı̂n spaţiul tridimen-
sional V 3 , aceştia determină o bază, care este negativ orientată, deoarece ⟨ū, v̄ × w̄⟩ = −3 < 0. c)
Vparalelipiped = |⟨ū, v̄ × w̄⟩| = 3, Vprismă = Vparalelipiped /2 = 3/2, Vtetraedru = Vprismă /3 = 1/2.
3. Se dau punctele A(2, −1, −1), B(1, −2, 1), C(1, 1, −2), D(0, 1, −1).
a) Arătaţi că punctele date sunt coplanare.
b) Calculaţi aria paralelogramului ce are drept laturi adiacente reprezentanţi ai vectorilor liberi AB
şi AC, ca normă de produs vectorial. Verificaţi că se obţine acelaşi rezultat, folosind identitatea lui
Lagrange.
R: a) A, B, C, D coplanare ⇔ ⟨AB, AC × AD⟩ = 0, iar ultima egalitate are loc.
112 Probleme propuse
√
b) Notând ā = AB, b̄ = AC, aria cerută este ||ā × b̄|| = ||−3ī − 3j̄ − 3k̄|| = 3 3. Altfel, folosind
identitatea lui Lagrange (de la produse vectoriale), obţinem
√ √
||ā × b̄|| = ||ā||2 ||b̄||2 − ⟨ā, b̄⟩2 = 3 3.
4. Se dau vectorii ā = 2ī + k̄, b̄ = λī − j̄, c̄ = ī + j̄ + k̄ ∈ V 3 , unde λ ∈ R.

a) Aflaţi valoarea parametrului λ astfel ı̂ncât vectorii ā, b̄, c̄ să fie coplanari.
b) Aflaţi valoarea parametrului λ astfel ı̂ncât vectorii b̄ şi c̄ să fie ortogonali.
c) Pentru λ = −1 aflaţi proiecţia prb̄ ā a vectorului ā pe vectorul b̄, precum şi mărimea algebrică prb̄ ā
a acestei proiecţii.
d) Pentru λ = 0, determinaţi ı̂nălţimea paralelipipedului construit pe reprezentanţii vectorilor ā, b̄, c̄,
perpendiculară pe baza formată de reprezentanţii vectorilor ā, b̄.
e) Pentru λ = 2, determinaţi un vector d¯ perpendicular pe ā şi coplanar cu vectorii b̄, c̄.
R: a) ā, b̄, c̄ coplanari ⇔ ⟨ā, b̄ × c̄⟩ = 0 ⇔ λ = 1; b) b̄⊥c̄ ⇔ ⟨b̄, c̄⟩ = 0 ⇔ λ = 1. c) Identificănd
ā ≡ (2, 0, 1), b̄ ≡ (−1, −1, 0), obţinem
⟨ā, b̄⟩ −2 ⟨ā, b̄⟩ −2 √

prb̄ ā = b̄ ≡ (−1, −1, 0) ≡ ī + j̄; prb̄ ā = = √ = − 2.
⟨b̄, b̄⟩ 2 ||b̄|| 2
√
d) h = V paralelipiped /Aparalelogram bază = ⟨ā, b̄ × c̄⟩ /||ā × b̄|| = 1/ 5. e) Un asemenea vector
este dublul produs vectorial ā × (b̄ × c̄) = 2ī − 7j̄ − 4k̄.
5. Să se verifice proprietăţile:
a) identitatea lui Jacobi: ā × (b̄ × c̄) + b̄ × (c̄ × ā) + c̄ × (ā × b̄) = 0̄, ∀ā, b̄, c̄ ∈ V 3 .
b) identitatea vectorială a lui Lagrange:

⟨ā, b̄⟩2 + ||ā × b̄||2 = ||ā||2 · ||b̄||2 , ∀ā, b̄ ∈ V 3 .
¯ + ⟨b̄ − c̄, ā − d⟩
c) ⟨ā − b̄, c̄ − d⟩ ¯ + ⟨c̄ − ā, b̄ − d⟩
¯ = 0̄, ∀ā, b̄, c̄, d¯ ∈ V 3 .
6. Se dau trei vectori ā, b̄, c̄ ∈ V 3 . Să se verifice că următoarele proprietăţi sunt echivalente:
a) ā, b̄, c̄ admit reprezentanţi ce formează laturile unui triunghi;
b) au loc relaţiile ā × b̄ = b̄ × c̄ = c̄ × ā.
7. Se dau trei vectori ā, b̄, c̄ ∈ V 3 . Să se verifice că următoarele proprietăţi sunt echivalente:
a) vectorii b̄ − ā şi b̄ − c̄ sunt coliniari;
b) are loc relaţia ā × b̄ + b̄ × c̄ + c̄ × ā = 0̄.
Arătaţi că dacă vectorii satisfac oricare din cele două proprietăţi, atunci ei sunt coplanari.
8. Considerăm o bază a spaţiului vectorilor liberi, {ā, b̄, c̄} ⊂ V 3 şi cu ajutorul acesteia construim
familia de vectori
b̄ × c̄ c̄ × ā ā × b̄
ā′ = , b̄′ = , c̄′ = .
⟨ā, b̄ × c̄⟩ ⟨ā, b̄ × c̄⟩ ⟨ā, b̄ × c̄⟩
a) Arătaţi că aceşti vectori determină o nouă bază ı̂n V 3 (numită baza reciprocă asociată bazei
{ā, b̄, c̄}).
b) Determinaţi produsele scalare dintre vectorii celor două baze.
c) Aflaţi reciproca bazei canonice ortonormate {ī, j̄, k̄} ⊂ V 3 .
d) Verificaţi că are loc relaţia ⟨ā, b̄ × c̄⟩ · ⟨ā′ , b̄′ × c̄′ ⟩ = 1.
e) Orice vector v̄ ∈ V 3 admite descompunerea
v̄ = ⟨v̄, ā′ ⟩ā + ⟨v̄, b̄′ ⟩b̄ + ⟨v̄, c̄′ ⟩c̄.

Dreapta şi planul ı̂n spaţiu 113
f) Baza {ā, b̄, c̄} este reciproca bazei {ā′ , b̄′ , c̄′ }, adică au loc relaţiile
b̄′ × c̄′ c̄′ × ā′ ā′ × b̄′

ā = , b̄ = , c̄ = .
⟨ā′ , b̄′ × c̄′ ⟩ ⟨ā′ , b̄′ × c̄′ ⟩ ⟨ā′ , b̄′ × c̄′ ⟩
g) Verificaţi că au loc relaţiile
⟨ā + b̄ + c̄, ā′ + b̄′ + c̄′ ⟩ = 3, ā × b̄′ + b̄ × c̄′ + c̄ × ā′ = 0̄.
R: a) {ā, b̄, c̄} bază ⇔ ⟨ā, b̄ × c̄⟩ ̸= 0. Obţinem ⟨ā′ , b̄′ × c̄′ ⟩ = ⟨ā, b̄ × c̄⟩−1 ̸= 0, deci {ā′ , b̄′ , c̄′ } bază. b)
Prin calcul, rezultă relaţiile
⟨ā, ā′ ⟩ = ⟨b̄, b̄′ ⟩ = ⟨c̄, c̄′ ⟩ = 1,
⟨ā, b̄′ ⟩ = ⟨ā, c̄′ ⟩ = ⟨b̄, ā′ ⟩ = ⟨b̄, c̄′ ⟩ = ⟨c̄, ā′ ⟩ = ⟨c̄, b̄′ ⟩ = 0.
Aceste relaţii determină unic vectorii {ā′ , b̄′ , c̄′ }: doar tripletul de vectori {ā′ , b̄′ , c̄′ } definit ı̂n enunţ
satisface aceste proprietăţi (temă, verificaţi!) . c) Baza duală bazei canonice este chiar ea ı̂nsăşi,
deci {ī, j̄, k̄}. d) Prin calcul direct, folosind proprietăţile operaţiilor cu vectori. e) Se determină
coeficienţii descompunerii v̄ = lā + mb̄ + nc̄ prin ı̂nmulţirea relaţiei respectiv cu ā′ , b̄′ , c̄′ şi folosind
relaţiile de la punctul b). f) Prin calcul direct, folosind punctul b) şi definiţia bazei reciproce.
Capitolul 2. Dreapta şi planul ı̂n spaţiu
1 Reper cartezian
În cele ce urmează vom considera spaţiul tridimensional format din puncte E 3 al geometriei ele-
mentare, şi spaţiul vectorial V 3 de dimensiune trei al vectorilor liberi din spaţiu. Fixând un punct
O ∈ E 3 , putem stabili corespondenţa bijectivă ı̂ntre cele două mulţimi:
φO : E 3 → V 3 , φO (M ) = OM , ∀M ∈ E 3 .
Astfel fiecărui punct M din E 3 ı̂i corespunde ı̂n mod unic un vector r̄ = OM ∈ V 3 , numit vectorul său
de poziţie. De asemenea, fixând o bază ortonormată B = {ī, j̄, k̄} ⊂ V 3 , putem stabili izomorfismul
dintre spaţiile vectoriale V 3 şi R3
ψB : V 3 → R3 , ψB (r̄) = (x, y, z), ∀r̄ = xī + y j̄ + z k̄ ∈ V 3 ,
care asociază fiecărui vector liber, coordonatele sale relativ la baza B .

Compunând cele două aplicaţii, se observă că prin fixarea punctului O ı̂n E 3 , şi a bazei ortonormate
B = {ī, j̄, k̄} ı̂n V 3 , deci a unui reper cartezian R = {O; ī, j̄, k̄}, fiecărui punct M din E 3 ı̂i corespunde
ı̂n mod unic tripletul (x, y, z) ∈ R3 . În cele ce urmează coeficienţii x, y, z ataşaţi punctului M ,
determinaţi prin relaţia
OM = xī + y j̄ + z k̄,
se vor numi coordonatele carteziene ale punctului M relativ la reperul R = {O; ī, j̄, k̄}. Vom identifica
E 3 ≡ R3 prin bijecţia ψB ◦ φO : E3 → R3 şi punctul M ∈ E 3 cu imaginea sa ψB (φO (M )) = (x, y, z) ∈
R3 , notând: M (x, y, z).
Definiţii. a) Dat fiind un reper cartezian R = {O; ī, j̄, k̄}, punctul O se va numi originea reperului,
baza B = {ī, j̄, k̄}, baza reperului, iar bijecţia ψB ◦ φO : E3 → R3 se va numi sistem de coordonate
cartezian.
114 Dreapta ı̂n spaţiu. Reprezentare analitică
b) Dreptele orientate de versorii ī, j̄, k̄ ce conţin originea O se vor numi axe de coordonate, şi se vor
nota respectiv cu Ox, Oy, Oz.
c) Planele determinate de câte două axe diferite de coordonate se numesc plane de coordonate şi se
vor nota cu xOy, yOz, zOx.
Observaţii. 1. Coordonatele carteziene (x, y, z) ale punctului M reprezintă mărimile algebrice ale
proiecţiilor ortogonale ale vectorului OM pe cele trei axe de coordonate, adică x = prOx OM , y =
prOy OM , z = prOz OM .
2. Ca mulţimi de puncte ı̂n E3 ≡ R3 , axele de coordonate sunt caracterizate respectiv prin ecuaţiile
{ { {
y=0 z=0 x=0
Ox : , Oy : , Oz : .
z=0 x=0 y=0
3. Cele trei plane de coordonate sunt caracterizate respectiv prin ecuaţiile
xOy : z = 0, yOz : x = 0, zOx : y = 0.
4. Cum un reper cartezian R = {O; ī, j̄, k̄} determină ı̂n mod unic axele de coordonate Ox, Oy, Oz şi
reciproc, vom nota uneori reperul prin Oxyz. În cele ce urmează considerăm spaţiul E 3 ı̂nzestrat cu
un reper cartezian fixat R = {O; ī, j̄, k̄}.
2 Dreapta ı̂n spaţiu. Reprezentare analitică

În spaţiul euclidian E 3 , o dreaptă poate fi determinată de:
(i) un punct şi un vector liber nenul;
(ii) două puncte distincte;
(iii) intersecţia a două plane.
Dreapta determinată de un punct şi un vector nenul. Considerăm
not
⋄ punctul M0 (x0 , y0 , z0 ), unde r0 = OM0 = x0 ī + yo j̄ + z0 k̄,
⋄ vectorul liber nenul v̄ = aī + bj̄ + ck̄ ∈ V 3 \{0̄}.
Fig. 13. a) ∆(M0 , v̄); b) ∆(M1 , M2 )
Acestea determină dreapta ∆ care trece prin punctul M0 şi are direcţia dată de vectorul v̄ (vezi
not
Fig. a). Fie M (x, y, z) ∈ E 3 şi r̄ = OM . Atunci punctul M (x, y, z) aparţine dreptei ∆ dacă şi numai
dacă vectorii M0 M şi v̄ sunt coliniari, condiţie care se rescrie
(r̄ − r̄0 ) × v̄ = 0.
Această ecuaţie ı̂n V 3 se numeşte ecuaţia vectorială a dreptei ∆ definită de un punct M0 şi o direcţie
(vector liber) v̄, date. Vectorul v̄ se numeşte vector director al dreptei.
Observaţii. 1. Orice vector w̄ ∈ Span({v̄})\{0̄} este de asemenea vector director al dreptei.
2. Coliniaritatea vectorilor r̄ − r̄0 şi v̄ se rescrie r̄ − r̄0 ∈ Span({v̄}) ⇔ ∃t ∈ R, r̄ − r̄0 = tv̄, deci se
obţine o altă formă a ecuaţiei vectoriale a dreptei ∆,
r̄ = r̄0 + t v̄, t ∈ R. (1)
La rândul ei, ı̂n coordonate, aceasta este echivalentă cu următoarele trei ecuaţii ı̂n R3 ,

 x = x0 + ta
y = y0 + tb , t ∈ R, (2)

z = z0 + tc
numite ecuaţiile parametrice ale dreptei ∆. Eliminând variabila t din aceste ecuaţii, se obţine
următorul şir de rapoarte egale, numit ecuaţiile carteziene ale dreptei ∆ ı̂n R3 ,
x − x0 y − y0 z − z0
= = . (3)
a b c
Convenim că anularea unui numitor atrage după sine anularea numărătorului corespunzător, şi că
ecuaţiile sunt date efectiv de egalarea produsului mezilor cu extremii ı̂n proporţiile formate. Spre
exemplu, dacă a = 0, ecuaţiile carteziene devin ecuaţiile unei drepte paralele cu planul yOz:
{
x = x0
c(y − y0 ) − b(z − z0 ) = 0
iar dacă a = b = 0, ecuaţiile carteziene devin ecuaţiile unei drepte paralele cu axa Oz:
{
x = x0
y = y0 .
Dreapta determinată de două puncte distincte. Două puncte distincte
M1 (x1 , y1 , z1 ), M2 (x2 , y2 , z2 ) ∈ E 3 , M1 ̸= M2 ,
determină ı̂n mod unic o dreaptă ∆ care le conţine. Aflăm ecuaţiile acesteia folosind ecuaţiile (3),
alegând, spre exemplu, M0 = M1 şi (vezi Fig. b)
v̄ = M1 M2 ≡ (x2 − x1 , y2 − y1 , z2 − z1 );
obţinem ecuaţiile carteziene ale dreptei ∆ ce trece prin punctele M1 , M2 :

x − x1 y − y1 z − z1
= = . (4)
x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1
În ceea ce priveşte dreapta ca intersecţie a două plane, punctele acesteia vor satisface sistemul de
două ecuaţii ale celor două plane (descrise ı̂n secţiunea următoare) care au drept intersecţie dreapta.
Asemenea sisteme au fost deja prezentate mai sus (ecuaţiile (3), (4) şi exemplele particulare).
Dreapta orientată. Dată fiind o dreaptă ∆ ı̂n spaţiu, putem stabili pe aceasta două sensuri de
parcurgere-notate cu (+) şi (–). Numim dreaptă orientată o dreaptă ∆ ı̂mpreună un sens de parcurgere
al acesteia (care va fi sensul pozitiv pe dreaptă).
116 Planul ı̂n spaţiu. Reprezentare analitică
Dacă este precizat un vector director v̄ al dreptei (1), sensul pozitiv al dreptei va fi indicat de acest
vector, iar dreapta orientată va fi dată de cuplul (∆, v̄).
Definiţii. a) Dacă pe o dreaptă orientată (∆, v̄) considerăm un punct arbitrar M0 ∈ ∆, numim
partea pozitivă a dreptei ∆, mulţimea de puncte
∆+ = {M ∈ ∆ | ∃t > 0, M0 M = tv̄},
iar cea negativă, ∆− = {M ∈ ∆ | ∃t < 0, M0 M = tv̄}.

b) Se numeşte versor director (sau direcţie orientată) al dreptei orientate (∆, v̄), versorul
ē = ||v̄||−1 v̄
asociat vectorului director v̄ al acesteia.

c) Se numesc unghiurile directoare ale dreptei orientate (∆, v̄), unghiurile α, β, γ formate de versorul
director ē respectiv cu axele de coordonate Ox, Oy, Oz.
d) Se numesc cosinusurile directoare ale dreptei orientate (∆, v̄), coordonatele
cos α = ⟨ē, ī⟩, cos β = ⟨ē, j̄⟩, cos γ = ⟨ē, k̄⟩
ale versorului director ē relativ la baza {ī, j̄, k̄}.

Observaţii. 1. Axele de coordonate sunt exemple de drepte orientate pe care există ca punct distins
originea O; spre exemplu, (Ox, ī) are drept semiaxă pozitivă mulţimea de puncte Ox+ = {M |OM =
tī, t > 0}.
2. Cosinusurile directoare α, β, γ ale unei drepte orientate (∆, v̄) satisfac relaţia
cos2 α + cos2 β + cos2 γ = 1.
Acest lucru rezultă folosind descompunerea versorului ē relativ la baza ortonormată {ī, j̄, k̄}, după
cum urmează
ē = ⟨ē, ī⟩ī + ⟨ē, j̄⟩j̄ + ⟨ē, k̄⟩k̄ =

= ||ē||||ī|| cos αī + ||ē||||j̄|| cos β j̄ + ||ē||||k̄|| cos γ k̄ = cos αī + cos β j̄ + cos γ k̄,
şi exprimând faptul că norma euclidiană a versorului ē ≡ (cos α, cos β, cos γ) este 1.
În spaţiul euclidian E 3 , un plan poate fi determinat de:

(i) un punct conţinut ı̂n plan şi un vector liber nenul normal la plan;
(ii) trei puncte necoliniare;
(iii) un punct conţinut ı̂n plan şi doi vectori liberi necoliniari ce admit reprezentanţi incluşi ı̂n plan;
(iv) o dreaptă şi un punct exterior dreptei, incluse ı̂n plan;
(v) două drepte concurente incluse ı̂n plan;
(vi) două drepte paralele incluse ı̂n plan.
Vom determina ı̂n fiecare caz ecuaţia planului respectiv.
Planul determinat de un punct şi un vector liber nenul normal la plan.

În cele ce urmează, considerăm:

⋄ un punct M0 (x0 , y0 , z0 ) ∈ E 3 , conţinut ı̂n planul π;
⋄ vectorul liber nenul n̄ = aī + bj̄ + ck̄ ∈ V 3 \{0̄} normal la
planul π.
Dreapta ∆ care trece prin punctul M0 şi care are direcţia vec-
torului n̄ se numeşte normala la planul π prin M0 , iar vectorul
nenul n̄ se numeşte vector normal al planului π. Se observă că
planul π este unic determinat de condiţiile M0 ∈ π, ∆⊥π (vezi
figura).
Un punct M (x, y, z) ∈ E 3 aparţine planului π dacă şi numai
Fig. 14. π(M0 , n̄) dacă M0 M ⊥ n̄, sau echivalent
⟨M0 M , n̄⟩ = 0, (1)
condiţie numită ecuaţia vectorială a planului π. Ţinând cont că
M0 M = (x − x0 )ī + (y − y0 )j̄ + (z − z0 )k̄,
această ecuaţie, rescrisă ı̂n coordonate carteziene conduce la ecuaţia carteziană a planului π ce trece
prin M0 şi este perpendicular pe direcţia n̄:
a(x − x0 ) + b(y − y0 ) + c(z − z0 ) = 0. (2)
Observaţii. 1. Notând ı̂n ecuaţia (2) d = −(ax0 + by0 + cz0 ), aceasta se rescrie
ax + by + cz + d = 0, (3)
numită ecuaţia carteziană generală a unui plan. Se observă că v̄ ̸= 0̄ conduce la faptul că nu toţi
coeficienţii a, b, c sunt nuli. Reciproc, ecuaţia (3) cu această condiţie satisfăcută are cel puţin o soluţie
(x0 , y0 , z0 ), care satisface deci relaţia
d = −ax0 − by0 − cz0 .
Înlocuind ı̂n (3), rezultă ecuaţia planului sub forma (2).

2. Remarcăm că ı̂n ecuaţia (3) coeficienţii celor trei variabile sunt exact coeficienţii vectorului normal,
n̄ ≡ (a, b, c). De asemenea, observăm că ı̂nmulţind ecuaţia (3) cu un scalar real nenul, ecuaţia obţinută
descrie acelaşi plan; de aceea cei patru coeficienţi a, b, c, d ai ecuaţiei poartă numele de parametri
neesenţiali ai acesteia, şi că ecuaţia unui plan este unică făcând abstracţie de un factor multiplicativ.
3. Satisfăcând o ecuaţie de forma (3), orice plan este format din punctele M (x, y, z) ∈ E 3 ce formează
mulţimea de nivel constant π = f −1 ({0}) a funcţiei
f : R3 → R, f (x, y, z) = ax + by + cz + d, ∀(x, y, z) ∈ R3 .
4. Planele de coordonate se obţin uşor folosind ecuaţia (2). Spre exemplu, pentru planul xOy alegem
M0 = O(0, 0, 0), n̄ = k̄ şi obţinem ecuaţia z = 0. Folosind ecuaţia (3) se observă că orice plan paralel
cu xOy are o ecuaţie de forma z =constant. Analog se pot obţine ecuaţiile planelor yOz, zOx şi ale
planelor paralele cu acestea (temă, verificaţi!) .
5. Folosind (3) şi forma vectorului normal la plan, planele perpendiculare pe planele xOy, yOz, xOz
au ecuaţiile (temă, verificaţi!) respectiv de forma
ax + by + d = 0, by + cz + d = 0, ax + cz + d = 0.
6. Folosind observaţia anterioară şi condiţia O ∈ π ⇒ d = 0, se obţin ecuaţiile planelor care conţin
axele de coordonate Ox, Oy, Oz care au respectiv forma
by + cz = 0, ax + cz = 0, ax + by = 0.
7. Folosind condiţia O ∈ π ⇒ d = 0 ı̂n (3), obţinem ecuaţia unui plan care trece prin origine, de
forma
ax + by + cz = 0.
Planul determinat de trei puncte necoliniare.
Fie punctele necoliniare Mi (xi , yi , zi ) ∈ E 3 , i = 1, 3.
Planul π ce conţine aceste puncte are drept vector normal
n̄ = M1 M2 × M1 M3 ̸= 0̄, care este vector nenul, fapt ce rezultă
din necoliniaritatea celor trei puncte. Alegând ı̂n formula (1)
spre exemplu M0 = M1 , obţinem ecuaţia vectorială a plan-
ului prin trei puncte date ce reprezintă condiţia ca un punct
M (x, y, z) ∈ E 3 să aparţină planului - deci condiţia de copla-
naritate a punctelor M, M1 , M2 , M3 , echivalentă cu coplanari-
tatea vectorilor M1 M , M1 M2 , M1 M3 (vezi figura):
Fig. 15. π(M1 , M2 , M3 ) ⟨M1 M , M1 M2 × M1 M3 ⟩ = 0 (4)
sau, rescriind produsul mixt din relaţia (4) ı̂n coordonate, obţinem ecuaţia planului prin trei puncte
date sub formă de determinant,

x − x1 y − y1 z − z 1

x2 − x1 y2 − y1 z2 − z1 = 0. (5)

x3 − x1 y3 − y1 z3 − z1
Se poate arăta că ecuaţia este echivalentă cu cea obţinută prin anularea următorului determinant de
ordinul 4 (preferată uneori din motive mnemotehnice):

x y z 1

x1 y1 z1 1

x2 y2 z2 1 = 0. (6)

x3 y3 z3 1
Observaţie. Dacă se cunosc mărimile algebrice ale segmentelor determinate de plan pe axele de
coordonate, segmente care au un capăt ı̂n originea O iar celălalt respectiv ı̂n punctele de intersecţie
cu axele-tăieturile, (vezi Fig. a),
M1 (a, 0, 0), M2 (0, b, 0), M3 (0, 0, c)
ale planului respectiv cu axele de coordonate Ox, Oy, Oz, folosind formula (6) rezultă ecuaţia planului
prin tăieturi xa + yb + zc − 1 = 0.
Fig. 16. a) Planul dat prin tăieturi; b) π(M0 , ū, v̄)

Planul determinat de un punct şi doi vectori necoliniari. Considerăm ı̂n cele ce urmează:
⋄ punctul M0 (x0 , y0 , z0 ) ∈ E 3 conţinut ı̂n planul π;
⋄ vectorii liberi necoliniari ū = a1 ī + b1 j̄ + c1 k̄, v̄ = a2 ī + b2 j̄ + c2 k̄ ∈ V 3 \{0̄}, ce admit reprezentanţi
conţinuţi ı̂n planul π.
Aplicăm formula (6), cu M1 = M0 (x0 , y0 , z0 ), iar punctele M2 (x2 , y2 , z2 ) şi M3 (x3 , y3 , z3 ) sunt alese
−−−−→ −−−−→ −−−−→ −−−−→
astfel ı̂ncât M1 M2 ∈ ū, M1 M3 ∈ v̄ (vezi Fig. b). Evident cele două segmente orientate M1 M2 , M1 M3
sunt conţinute ı̂n planul π (temă, verificaţi!) , iar
(a1 , b1 , c1 ) = (x2 − x1 , y2 − y1 , z2 − z1 ), (a2 , b2 , c2 ) = (x3 − x1 , y3 − y1 , z3 − z1 ).
Atunci formula (5) produce ecuaţia carteziană a planului π ce conţine punctul M0 şi reprezentanţi ai
vectorilor liberi necoliniari ū, v̄:

x − x0 y − y0 z − z0

a1 b1 c1 = 0 (7)

a2 b2 c2
Se observă că anularea determinantului din formula (7) revine la a exprima prima linie a sa ca o
combinaţie liniară de următoarele două linii (M0 M ∈ Span({ū, v̄})), deci ecuaţia planului se poate
rescrie sub formă parametrică

 x = x0 + sa1 + ta2
y = y0 + sb1 + tb2 , s, t ∈ R (8)

z = z0 + sc1 + tc2
Numerele reale s, t se numesc parametri. Când s, t parcurg mulţimea numerelor reale, punctul
M (x, y, z) parcurge toate punctele planului π.
Observaţii. 1. Cazul când planul π este dat de o dreaptă ∆ şi un punct M0 exterior dreptei, ambele
conţinute ı̂n plan se reduce la cazul 3.3, considerând ū vectorul director al dreptei, iar v̄ = M0 M1 ,
unde M1 ∈ ∆ este un punct oarecare al dreptei (ale cărui coordonate satisfac ecuaţiile acesteia).
2. Cazul când planul π este dat de două drepte concurente conţinute ı̂n acesta, se reduce la cazul
3.3, considerând un punct M0 aflat pe una din drepte, iar drept vectori liberi ū, v̄, vectorii directori
ai celor două drepte.
3. Cazul când planul π este dat de două drepte paralele ∆1 , ∆2 conţinute ı̂n π, se reduce la cazul
3.3, considerând un punct M0 ∈ ∆1 aflat pe una din drepte, ū vectorul director al uneia dintre drepte
(vector care dă direcţia ambelor drepte !), iar v̄ = M0 N , unde N ∈ ∆2 este un punct oarecare al
celeilalte drepte.
Plan orientat. Se observă că următoarele alegeri produc aceeaşi orientare:

⋄ alegerea uneia dintre cele două feţe ale planului;
⋄ alegerea unui sens pe (o dreaptă) normală la plan;
⋄ alegerea unui sens de rotaţie ı̂n plan, urmat de aplicarea regulii mâinii drepte!
Definiţie. Se numeşte plan orientat un plan π considerat ı̂mpreună cu o alegere a sensului pe normală,
sens fixat printr-un vector liber n̄; pe scurt, un plan orientat este un cuplu (π, n̄), unde vectorul n̄
este normal la plan.
Fig. 17. Planul orientat
Observaţii. 1. Notăm faţa ce corespunde sensului ales (pozitiv) cu ”(+)”, iar cea opusă cu ”(–)”.
2. Planele xOy, yOz, zOx sunt orientate respectiv de versorii k̄, ī, j̄.
3. Dacă planul π este dat prin ecuaţia f (x, y, z) ≡ ax + by + cz + d = 0, acesta separă spaţiul ı̂n două
submulţimi convexe, numite subspaţii:
π− = {(x, y, z) |f (x, y, z) ≤ 0 }
π+ = {(x, y, z) |f (x, y, z) ≥ 0}.
Se observă că aceste mulţimi sunt ı̂nchise şi convexe, şi că avem
π = π− ∩ π+ ; π− ∪ π+ = E3 .
4. Fie π1 şi π2 două plane având ecuaţiile generale respectiv a1 x + b1 y + c1 z + d1 = 0 şi
a2 x + b2 y + c2 z + d2 = 0.
Reuniunea planelor π1 şi π2 este mulţimea (ı̂nchisă) de puncte
π1 ∪ π2 = {(x, y, z) |(a1 x + b1 y + c1 z + d1 )(a2 x + b2 y + c2 z + d2 ) = 0}.
5. În cazul ı̂n care π1 şi π2 nu sunt nici paralele, nici confundate (deci vectorii lor normali n̄1 =
(a1 , b1 , c1 ), n̄2 = (a2 , b2 , c2 ) sunt necoliniari, n̄1 × n̄2 ̸= 0̄), intersecţia planelor π1 şi π2 este o dreaptă
∆ ale cărei puncte M (x, y, z) satisfac sistemul liniar
{
a1 x + b1 y + c1 z + d1 = 0
a2 x + b2 y + c2 z + d2 = 0.
Condiţia n̄1 × n̄2 ̸= 0̄ conduce la faptul că sistemul este compatibil 1-nedeterminat. Vectorul nenul

ī j̄ k̄ ( )
b c c1 a1 a1 b1
v̄ = n̄1 × n̄2 = a1 b1 c1 ≡ 1 1 , ,
b2 c2 c2 a2 a2 b2
a2 b2 c2
produce direcţia dreptei ∆ (deci este vector director al acesteia). Ecuaţiile carteziene canonice ale
perpendicularei comune ∆ rezultă acum uşor, având drept date un punct M0 al dreptei (un punct ale
cărui coordonate satisfac sistemul), şi vectorul director v̄ al acesteia.
6. Pentru a afla poziţia relativă a unor drepte şi/sau plane se rezolvă sistemul format de ecuaţiile
acestora, şi se interpretează geometric rezultatul. După cum sistemul este incompatibil, compati-
bil determinat, compatibil simplu sau dublu nedeterminat, intersecţia este mulţimea vidă (ı̂n cazul
paralelismului), punct, dreaptă sau plan.
Fascicule de plane.
a) Dată fiind o dreaptă ∆, se numeşte fascicul de plane concurente
mulţimea planelor ce conţin această dreaptă; dreapta ∆ se numeşte axa
fasciculului. Dacă avem
{
π1 : a1 x + b1 y + c1 z + d1 = 0,
∆ = π1 ∩ π2 ,
π2 : a2 x + b2 y + c2 z + d2 = 0,
atunci un plan arbitrar din fascicul are ecuaţia
Fig. 18. Fascicul π∆ s(a1 x + b1 y + c1 z + d1 ) + t(a2 x + b2 y + c2 z + d2 ) = 0,
unde coeficienţii reali s, t nu se anulează simultan. Presupunând spre exemplu s ̸= 0, prin ı̂mpărţire la
s, se obţine ecuaţia fasciculului redus (numit astfel deoarece din fascicul lipseşte planul π2 ), de forma
(a1 x + b1 y + c1 z + d1 ) + r(a2 x + b2 y + c2 z + d2 ) = 0, r ∈ R.
b) Dată fiind o direcţie furnizată de un vector nenul n̄ ≡ (a, b, c), se numeşte fascicul de plane paralele,
mulţimea planelor ce au ecuaţia de forma
ax + by + cz + λ = 0, λ ∈ R.
Se observă că aceste plane au acelaşi vector normal n̄, deci sunt efectiv paralele.
4 Unghiuri ı̂n spaţiu

Vom determina ı̂n cele ce urmează formule de calcul ale unghiurilor:
⋄ dintre două drepte orientate,
⋄ dintre două plane orientate,
⋄ dintre o dreaptă orientată şi un plan orientat.
Unghiul dintre două drepte orientate. Fie (∆1 , ū), (∆2 , v̄) două drepte orientate având vectorii directori
ū = a1 ī + b1 j̄ + c1 k̄, v̄ = a2 ī + b2 j̄ + c2 k̄.
Fig. 19. a) Unghiul a două drepte; b) Unghiul a două plane

Se va numi unghiul dintre dreptele orientate (∆1 , ū), (∆2 , v̄), unghiul α dintre vectorii lor directori
ū şi v̄ (vezi Fig. a). Acesta este deci dat de relaţia
⟨ū, v̄⟩ a1 a2 + b1 b2 + c1 c2
cos α = =√ 2 √ , α ∈ [0, π] .
||ū|| · ||v̄|| a1 + b21 + c21 a22 + b22 + c22
Putem verifica (temă, verificaţi!) următoarele caracterizări analitice ale perpendicularităţii şi par-
alelismului a două drepte:
122 Unghiuri ı̂n spaţiu
1) ∆1 ⊥ ∆2 ⇔ ⟨ū, v̄⟩ = 0 ⇔ a1 a2 + b1 b2 + c1 c2 = 0.
2) ∆1 || ∆2 ⇔ ū × v̄ = 0̄ ⇔ aa12 = bb12 = cc12 .
Unghiul dintre două plane orientate. Fie planele π1 , π2 având respectiv ecuaţiile
a1 x + b1 y + c1 z + d1 = 0, a2 x + b2 y + c2 z + d2 = 0,
orientate implicit de vectorii normali n̄1 = (a1 , b1 , c1 ) respectiv n̄2 = (a2 , b2 , c2 ) (vezi Fig. b).
Planele π1 şi π2 sunt paralele sau confundate dacă şi numai dacă vectorii lor normali sunt coliniari,
adică n1 × n2 = 0, deci au coeficienţii proporţionali.
Ele nu sunt confundate, dacă ecuaţiile lor nu diferă printr-un factor multiplicativ nenul. Prin
urmare, π1 şi π2 sunt paralele, dacă există un număr real k ∈ R\{0} astfel ı̂ncât să avem relaţiile
(a1 , b1 , c1 ) = k(a2 , b2 , c2 ), d1 ̸= kd2 .
Planele π1 şi π2 coincid dacă ∃k ∈ R\{0} astfel ı̂ncât
(a1 , b1 , c1 , d1 ) = k(a2 , b2 , c2 , d2 ).
Dacă planele π1 şi π2 nu sunt paralele sau confundate, fie ∆ dreapta după care acestea se intersectează.
Un plan π perpendicular pe ∆ taie cele două plane după laturile unui unghi α, unghiul diedru al
planelor π1 şi π2 . Constatăm că putem determina relativ uşor unghiul θ dintre vectorii n̄1 şi n̄2 ,
unghiul format de normalele celor două plane, (suplementar sau egal cu unghiul α), deci obţinem
cos α = ± cos θ, unde
⟨n1 , n2 ⟩ a1 a2 + b1 b2 + c1 c2
cos θ = =√ 2 √ , θ ∈ [0, π],
||n1 ||||n2 || a1 + b21 + c21 a22 + b22 + c22
ı̂n funcţie de sensul vectorilor normali. Dacă planele sunt orientate de vectorii normali n̄1 şi n̄2 , atunci
spunem că unghiul θ determinat mai sus este unghiul celor două plane orientate. În particular, avem
π1 ⊥π2 ⇔ ⟨n̄1 , n̄2 ⟩ = 0 ⇔ a1 a2 + b1 b2 + c1 c2 = 0.
Unghiul dintre o dreaptă orientată şi un plan orientat.

Considerăm dreapta orientată (∆, v̄), şi planul orientat
(π, n̄), unde v̄[ ≡ (v1] , v2 , v3 ), n̄ ≡ (n1 , n2 , n3 ). Prin definiţie
unghiul α ∈ − π2 , π2 format ı̂ntre dreapta ∆ şi planul π, este
unghiul dintre dreaptă şi proiecţia ∆′ a acesteia pe plan. În
cazul ∆ || π, considerăm α = 0, altminteri dreapta intersectează
planul ı̂ntr-un punct (conţinut ı̂n proiecţia ∆′ ). Constatăm că
putem determina relativ uşor unghiul θ ∈ [0, π] dintre vectorii
v̄ şi n̄ (dintre dreapta ∆ şi normala la planul π), unghi comple-
mentar unghiului α, deci obţinem sin α = cos θ, unde
Fig. 20. Unghiul (∆, π) v1 n1 + v2 n2 + v3 n3
cos θ = √ √ , θ ∈ [0, π].
v12 + v22 + v32 n21 + n22 + n23
Observaţii. 1. Se observă că α > 0 d.n.d. unghiul dintre v̄ şi n̄ este ascuţit.
2. Dacă dreapta ∆ este paralelă cu planul π sau conţinută ı̂n plan, constatăm că:
∆||π sau ∆ ⊂ π ⇔ ⟨v̄, n̄⟩ ≡ v1 n1 + v2 n2 + v3 n3 = 0.
3. Dacă dreapta ∆ este perpendiculară pe planul π, avem:

v1 v2 v3
∆⊥π ⇔ α = 0 ⇔ θ ∈ {0, π} ⇔ v̄ × n̄ = 0̄ ⇔ = = .
n1 n2 n3
5 Distanţe ı̂n spaţiu

Vom determina ı̂n cele ce urmează formule de calcul ale distanţei:
⋄ de la un punct la o dreaptă sau de la un punct la un plan,
⋄ dintre două drepte.
Distanţa de la un punct la o dreaptă. Se dau punctul A şi dreapta ∆, ale cărei ecuaţii carteziene
sunt
x − x0 y − y0 z − z0
= = . (1)
a b c
Ne propunem să determinăm distanţa d(A, ∆) de la punct la
dreaptă. Pentru aceasta, observăm că din ecuaţiile dreptei ies ı̂n
relief vectorul director al acesteia v̄ = (a, b, c) şi un punct al dreptei,
B(x0 , y0 , z0 ) ∈ ∆ (ale cărui coordonate satisfac sistemul de ecuaţii
(1)).
Dacă A ∈ ∆ (coordonatele sale satisfac ecuaţiile (1)), atunci
evident d(A, ∆) = 0.
Dacă A ∈ / ∆, atunci d(A, ∆) este mărimea ı̂nălţimii AA′ (vezi
figura) a paralelogramului de bază BC determinat de segmentele
−−→ −−→
Fig. 21. Distanţa d(A, ∆) orientate BA şi BC ∈ v̄, deci d(A, ∆) este raportul dintre aria
paralelogramului şi lungimea bazei. Aplicând formulele de calcul cunoscute, rezultă formula de calcul
a distanţei de la punctul A la dreapta ∆,
||BA × v̄||
d(A; ∆) = .
||v̄||
Observaţii. 1. Formula are loc şi ı̂n cazul A ∈ ∆.

2. Are loc relaţia d(A; ∆) = inf d(A, M ), deci distanţa d(A; ∆)este cea mai mică distanţă de la
M ∈∆
punctul A la punctele dreptei ∆.
Distanţa de la un punct la un plan.

Se dau punctul A(x0 , y0 , z0 ) şi planul π de ecuaţie ax + by +
cz + d = 0. Ne propunem să determinăm distanţa d(A, π)de
la punct la plan. Dacă A ∈ π, atunci evident d(A; π) = 0.
Dacă A ∈ / π, fie A′ (x′ , y ′ , z ′ ) proiecţia punctului A pe planul π
(vezi figura), obţinut prin intersecţia unicei drepte ∆ de vector
director v̄ ≡ (a, b, c) ce conţine punctul A (perpendiculara prin
A pe plan), cu planul π. Atunci distanţa de la punctul A la
−−→
planul π este d(A, π) = ||AA′ ||. Prin calcul se obţine (temă,
verificaţi!) :
|ax0 + by0 + cz0 + d|

d(A; π) = √ . (2)
Fig. 22. Distanţa d(A, π) a2 + b2 + c2
Observaţii. 1. Formula (2) are loc şi ı̂n cazul A ∈ π.

2. Distanţa d(A; π) este cea mai mică distanţă de la punctul A la punctele planului π, adică are loc
relaţia
d(A; π) = inf d(A, M ).
M ∈π
124 Distanţe ı̂n spaţiu
Distanţa dintre două drepte. Perpendiculara comună a două drepte oarecare din spaţiu.
Se dau două drepte ∆1 , ∆2 cu vectorii directori respectiv v̄1 , v̄2 ∈ V 3 \{0̄}. Ne propunem să deter-
minăm distanţa d(∆1 , ∆2 ) dintre cele două drepte.
Dacă dreptele sunt confundate (sistemul reunit al ecuaţiilor lor este compatibil nedeterminat) sau
concurente (sistem unic determinat), atunci evident d(∆1 , ∆2 ) = 0.
Dacă dreptele sunt paralele (sistem incompatibil, cu rangul matricei coeficienţilor = 1), atunci,
alegând un punct A1 ∈ ∆1 de pe prima dreaptă, aplicând 5.1, putem calcula distanţa d(∆1 , ∆2 ) =
d(A1 , ∆2 ).
Dacă dreptele sunt oarecare (sistem incompatibil, cu rangul matricei coeficienţilor egal cu 2) sau
concurente, atunci vectorii v̄1 , v̄2 sunt necoliniari, şi deci
n̄ = v̄1 × v̄2 ̸= 0̄
este un vector normal la ambele drepte, ce determină direcţia normală comună unică a celor două
drepte. Aceasta este direcţia perpendicularei comune a celor două drepte, unica dreaptă ∆⊥ ce se
sprijină pe ambele drepte şi este ortogonală pe acestea.
Fig. 23. a) Perpendiculara comună a două drepte; b) Distanţa d(∆1 , ∆2 )
Ecuaţiile perpendicularei comune ∆⊥ sunt furnizate de sistemul de două ecuaţii al următoarelor

două plane π1 şi π2 , la intersecţia cărora aceasta se află dreapta căutată:
⋄ planul π1 ce conţine un punct A1 ∈ ∆1 al primei drepte şi reprezentanţi ai vectorilor liberi v̄1 şi n̄;
⋄ planul π2 ce conţine un punct A2 ∈ ∆2 al celei de-a doua drepte şi reprezentanţi ai vectorilor liberi
v̄2 şi n̄ (vezi figura).
Deci un punct M (x, y, z) ∈ E 3 aparţine

{ perpendicularei comune ∆⊥ dacă şi numai dacă coordonatele
⟨A1 M , v̄1 × n̄⟩ = 0
sale satisfac sistemul de ecuaţii Apoi, intersectând ∆⊥ cu dreptele ∆1 şi ∆2 ,
⟨A2 M , v̄2 × n̄⟩ = 0.
se obţin respectiv punctele B1 , B2 , numite picioarele perpendicularei comune, iar distanţa dintre ∆1
−−−→
şi ∆2 este d(∆1 , ∆2 ) = ||B1 B2 ||.
Observaţii. 1. Distanţa dintre cele două drepte ∆1 şi ∆2 se poate calcula şi direct, fără a fi necesară
determinarea ı̂n prealabil a perpendicularei comune ∆⊥ şi a intersecţiei acesteia cu cele două drepte.
Fixând două puncte, A1 ∈ ∆1 , A2 ∈ ∆2 , distanţa d(∆1 , ∆2 ) dintre dreptele ∆1 şi ∆2 este distanţa
dintre planele π ′ şi π ′′ determinate respectiv de A1 , v̄1 , v̄2 şi A2 , v̄1 , v̄2 . Remarcăm că prin construcţie
avem ∆1 ⊂ π ′ , ∆2 ⊂ π ′′ , ∆1,2 ||π1,2 .
−−−→
Atunci pararalelipipedul ce are drept muchii adiacente A1 A2 şi reprezentanţi de origine A1 ai
vectorilor liberi v̄1 , v̄2 (paraleli cu bazele, vezi figura), are bazele conţinute ı̂n cele două plane paralele,
iar ı̂nălţimea sa are lungimea
d(∆1 , ∆2 ) = d(π ′ , π ′′ ) = hparalelipiped = V paralelipiped /Abază .

Folosind formulele de calcul ale volumului şi ariei, obţinem

⟨A1 A2 , v̄1 × v̄2 ⟩
d(∆1 , ∆2 ) = .
||v̄1 × v̄2 ||
2. Putem determina picioarele B1 , B2 ale perpendicularei comune- şi de aici distanţa dintre cele două
−−−→
drepte d(∆1 , ∆2 ) = ||B1 B2 || şi perpendiculara comună ∆⊥ ca dreaptă determinată de punctele B1 , B2 ,
astfel:
Folosind ecuaţiile vectoriale ale celor două drepte, considerăm
două puncte arbitrare fixate A1 ∈ ∆1 , A2 ∈ ∆2 şi punctele mobile
{
C1 (t) ∈ ∆1 , OC1 (t) = OA1 + tv̄1 , t ∈ R
C2 (s) ∈ ∆2 , OC2 (s) = OA2 + sv̄2 , s ∈ R.
Când parametrii t şi s parcurg dreapta reală, cele două puncte

C1 (t), C2 (s) parcurg respectiv dreptele ∆1 , ∆2 . Cele două
puncte coincid respectiv cu picioarele perpendicularei comune
doar atunci când vectorul liber determinat de segmentul orientat
−−−−−−−→
C1 (t)C2 (s) satisface condiţiile de ortogonalitate pe cei doi vectori
directori (vezi figura)
{
Fig. 24. Perpendiculara comună ⟨C1 (t)C2 (s), v̄1 ⟩ = 0
⟨C1 (t)C2 (s), v̄2 ⟩ = 0,
sistem liniar de două ecuaţii ı̂n necunoscutele t şi s. Soluţiile t0 , s0 sunt parametrii corespunzători
punctelor căutate şi avem C1 (t0 ) = B1 , C2 (s0 ) = B2 . Atunci ∆⊥ are ecuaţia vectorială OM =
−−−→
OB1 + tB1 B2 , t ∈ R, iar distanţa dintre drepte este d(∆1 , ∆2 ) = ||B1 B2 ||.
3. Are loc relaţia
d(∆1 ; ∆2 ) = inf d(A, B),
A ∈ ∆1
B ∈ ∆2
deci distanţa d(∆1 ; ∆2 ) este cea mai mică distanţă dintre două puncte aflate respectiv pe cele două
drepte.
6 Probleme propuse
1. Determinaţi dreapta ∆ ı̂n următoarele cazuri, ştiind că:

a) trece prin punctele A(1, 0, 2), B(1, −1, 0).
b) conţine punctul C(1, 0, 1) şi are vectorul director v̄ = k̄ − 2ī. Scrieţi ecuaţiile parametrice ale
dreptei.
c) este normală la planul π : x − 3y = 0 şi conţine punctul D(1, 0, 3).
d) se află la intersecţia planelor π1 : x − y = 0; π2 : x − 3z − 1 = 0.
R: a) Folosim ecuaţia dreptei prin 2 puncte date,
{
x − xA y − yA z − zA x−1 y−0 z−2 x−1=0
= = ⇔ = = ⇔
xB − xA yB − yA zB − zA 0 −1 −2 2y − z + 2 = 0.
b) Folosim ecuaţia dreptei ce trece printr-un punct C dat şi are direcţia dată de vectorul director v̄:
x − xC y − yC z − zC x−1 y−0 z−1
∆: = = ⇔ = = (= t).
a b c −2 0 1
Pentru a afla ecuaţiile parametrice egalăm cu t şirul de rapoarte; obţinem
∆ : (x, y, z) = (−2t + 1, 0, t + 1), t ∈ R.
c) Datorită perpendicularităţii, drept vector director al dreptei putem considera vectorul n̄ normal la
planul π, n̄ ≡ (1, −3, 0), şi folosim ecuaţia dreptei ce trece printr-un punct D dat şi are direcţia dată
de vectorul director n̄; obţinem
x−1 y−0 z−3
∆: = = .
1 −3 0
d) Pentru a afla ecuaţiile canonice ale dreptei ∆ = π1 ∩ π2 rezolvăm sistemul
{
x−y =0
⇔ (x, y, z) = (3t + 1, 3t + 1, t), t ∈ R.
x − 3z − 1 = 0
x−1 y−1 z−0
Extragând t din fiecare relaţie, rezultă 3 = 3 = 1 (= t).
2. Să se determine planul π ı̂n următoarele cazuri, ştiind că:
a) conţine punctele necoliniare A(1, 0, 1), B(0, 1, 0), C(0, 1, 1).
b) conţine punctul D(1, 0, −1) şi reprezentanţi ai vectorilor ū = k̄ − ī, v̄ = j̄ + 2ī.
c) conţine punctul E(0, 1, 2) şi are vectorul normal n̄ = ī − 2j̄ + k̄.
d) este perpendicular pe{ dreapta ∆ : 3x = y − 1 = −z şi conţine punctul F (1, −2, 3).
x=y
e) conţine dreapta ∆ : şi punctul G(0, 1, −1).
z+x=1
R: a) Folosim ecuaţia planului prin 3 puncte A, B, C

x y z 1 x y z 1

x A yA zA 1 1 0 1 1
π : = 0 ⇔ = 0.
xB yB zB 1
0 1 0 1

xC yC zC 1 0 1 1 1
b) Folosim ecuaţia planului ce trece printr-un punct D dat şi conţine reprezentanţi a două direcţii
ū, v̄ date.
x − xD y − yD z − zD x−1 y−0 z+1

π : ux uy uz = 0 ⇔ −1 0 1 =0

vx vy vz 2 1 0
c) Folosim ecuaţia planului ce trece prin punctul dat E(0, 1, 2) şi are vectorul normal n̄ = ī − 2j̄ + k̄ ≡
(n1 , n2 , n3 ) dat,
π : n1 (x − xE ) + n2 (y − yE ) + n3 (z − zE ) = 0 ⇔ x − 2y + z = 0.
d) Planul conţine punctul F şi are drept vector normal exact vectorul director al dreptei ∆; ecuaţiile
y−1
dreptei se rescriu ∆ : 3x = y − 1 = −z ⇔ x−0 z−0
1/3 = 1 = −1 , deci vectorul normal la plan este
n̄ ≡ (1/3, 1, −1). Folosind ecuaţia unui plan ce conţine un punct (F ) dat, de vector normal dat
(folosim multiplul 3n̄, mai comod ı̂n calcul), obţinem π : x + 3y − 3z + 14 = 0. e) Planul π determinat
de punctul G şi vectorii w̄ = ū × v̄ şi GH, unde ū ≡ (1, −1, 0), v̄ ≡ (1, 0, 1) sunt vectorii normali ai
planelor din sistemul de ecuaţii al dreptei, iar H este un punct al dreptei, spre exemplu H(0, 0, 1). Se
obţine π : x − 2y − z + 1 = 0.
Variantă. Acel plan din fasciculul
πλ : (x − y) + λ(x + z − 1) = 0
ce conţine dreapta, care trece prin punctul G; condiţia G ∈ πλ , conduce la λ = −1/2, şi ı̂nlocuind ı̂n
ecuaţia fasciculului, rezultă π : x − 2y − z + 1 = 0.
3. Să se determine planul π ı̂n următoarele cazuri, ştiind că:
a) conţine axa Oz şi punctul A(1, 2, −3);
b) este perpendicular pe axa Oz şi conţine punctul B(0, 1, 2);
c) determină pe axele Ox, Oy, Oz segmente de mărime algebrică respectiv a = −1, b = 2, c = 3.
R: a) Conţinând axa Oz, planul are o ecuaţie de forma π : lx + my = 0; condiţia A ∈ π conduce la
l = −2m; alegem m = −1 şi rezultă π : 2x − y = 0. b) Fiind perpendicular pe axa Oy, planul are o
ecuaţie de forma π : z − c = 0; condiţia B ∈ π conduce la c = 2 ⇒ π : z = 2. c) folosind ecuaţia
x
planului prin tăieturi, obţinem π : −1 + y2 + z3 − 1 = 0 ⇔ 6x − 3y − 2z + 6 = 0.
4. Să se determine planul π care conţine dreptele ∆1 : x = y = z; ∆2 : x = −y = z.
R: Cele 2 drepte determină un plan doar dacă sunt ori concurente, ori paralele. Vectorii directori
ai celor două drepte v̄1 ≡ (1, 1, 1), v̄2 ≡ (1, −1, 1) au produsul vectorial nenul, deci dreptele nu sunt
paralele. Intersecţia lor, obţinută din sistemul de 4 ecuaţii
{
x=y=z
x = −y = z
este punctul A(0, 0, 0), deci dreptele sunt concurente şi determină un plan π care le conţine. Astfel, π
este determinat de punctul A şi vectorii v̄1 , v̄2 :

x−0 y−0 z−0

π : 1 1 1 = 0 ⇔ x = z.
1 −1 1
5. Determinaţi planul π care conţine dreptele

x−1 −y − 2 z
∆1 : x = −y = z + 1; ∆2 : = = .
2 2 2
R: Verificăm dacă dreptele sunt paralele, confundate sau concurente. Vectorii directori ai celor două
drepte sunt v̄1 ≡ (1, −1, 1), v̄2 ≡ (2, −2, 2) (!) şi au produsul vectorial nul, iar sistemul format din cele
4 ecuaţii ale celor două drepte este incompatibil (nu există puncte comune celor două drepte, acestea
nefiind deci confundate), deci dreptele sunt paralele şi determină un plan. Alegem A1 (0, 0, −1) ∈
∆1 , A2 (1, −2, 0) ∈ ∆2 , şi atunci π este determinat de punctul A1 şi vectorii A1 A2 şi v̄1 ; obţinem
π : x − z = 1.
{
x=y
6. Determinaţi planul π ştiind că acesta conţine dreapta ∆ : şi este perpendicular pe
x−z =1
planul π ′ : x − 2y = 1.
R: Planul conţine dreapta, deci aparţine fasciculului πλ : (x − y) + λ(x − z − 1) = 0 şi este ortogonal
pe planul π ′ doar dacă se anulează produsul scalar dintre vectorul său normal n̄ ≡ (1 + λ, −1, −λ) şi
vectorul normal n̄′ ≡ (1, −2, 0) al planului π ′ . Obţinem
λ = −3 ⇒ π : 2x + y − 3z − 3 = 0.
7. Se dau punctele A(1, 0, −1), B(0, 1, 2), planele π : x − y = 1, π ′ : x + y + 1 = 0 şi dreapta

∆ : x = y = −z. Să se determine următoarele proiecţii şi simetrice indicate mai jos:
a) D = simB A (simetricul punctului A faţă de punctul B);
b) A′ = prπ′ A, A′′ = simπ′ A.
c) C ′ = pr∆ A, C ′′ = sim∆ A.
d) ∆′ = prπ ∆, ∆′′ = simπ ∆.
R: a) Punctul B se află la mijlocul segmentului determinat de punctele A, D, deci avem relaţiile
xA + xD yA + yD zA + zD
xB = , yB = , zB = ⇔ xD = −1, yD = 2, zD = 5 ⇒ D(−1, 2, 5).
2 2 2
b) Proiecţia A′ a punctului A pe planul π ′ se află la intersecţia dintre plan şi dreapta prin A de
vector director egal cu vectorul normal la plan, n̄′ ≡ (1, 1, 0); obţinem A′ (0, −1, −1). Simetricul
căutat este de fapt simetricul punctului A faţă de proiecţia A′ . Procedând ca la punctul a), rezultă
A′′ (−1, −2, −1). c) Proiecţia C ′ a punctului A pe dreapta ∆ se află la intersecţia dintre dreaptă şi
planul ce conţine punctul A şi are vectorul normal egal cu vectorul director al dreptei ∆; obţinem
C ′ (2, 2, −2). A′ (0, −1, −1). Simetricul căutat este de fapt simetricul punctului A faţă de proiecţia
C ′ . Procedând ca la punctul a), rezultă C ′′ (3, 4, −3). d) Alegem două puncte distincte E şi F
pe dreapta ∆, spre exemplu E(0, 0, 0), F (1, 1, −1); procedând ca la punctul b) determinăm proiecţiile
E ′ (1/2, −1/2, 0), F ′ (3/2, 1/2, −1) ale acestora pe planul π, şi apoi simetricele E ′′ (1, −1, 0), F ′′ (2, 0, −1)
ale acestora faţă de planul π. Atunci ∆′ este dreapta E ′ F ′ de ecuaţii:
x − 1/2 y + 1/2 z−0
= = ⇔ x − 1/2 = y + 1/2 = −z,
1 1 −1
iar dreapta ∆′′ este dreapta E ′′ F ′′ de ecuaţii
x−1 y+1 z−0
= = ⇔ x − 1 = y + 1 = −z.
1 1 −1
8. Se dau punctele A(1, 0, −1), B(0, 1, 2), planul π : x − y = 2 şi dreapta ∆ : x − 1 = 2 − 3y = −z.
Să se afle următoarele distanţe:
a) distanţa d(A, B) dintre cele două puncte;
b) distanţa d(A, π) dintre punctul A şi planul π;
c) distanţa d(A, ∆) dintre punctul A şi dreapta ∆.
R: a) Distanţa ı̂ntre cele două puncte este
√ √
d(A, B) = (0 − 1)2 + (1 − 0)2 + (2 − (−1))2 = 11;
b) vectorul normal la planul π este n̄ ≡√ (1, −1, 0); aplicând formula distanţei de la un punct la un
plan, rezultă d(A, π) = √ 2|1−0−2|2 2 = 22 . Temă: aflaţi aceeaşi distanţă, ca distanţa dintre punctul
1 +(−1) +0
A şi proiecţia sa pe plan. c) Vectorul director al dreptei este v̄ ≡ (1, −1/3, −1); alegem un punct al
acesteia C(1, 2/3, 0); distanţa d(A, ∆) este ı̂nălţimea paralelipipedului de bază paralelă cu v̄ şi muchii
paralele cu vectorii CA şi v̄, raportul dintre aria paralelipipedului şi lungimea bazei. Avem deci
√ √
||CA × v̄|| 14/3 14
d(A; ∆) = =√ = .
||v̄|| 19/3 19
Temă: aflaţi aceeaşi distanţă, ca distanţa dintre punctul A şi proiecţia sa pe dreaptă.
9. Se dau punctele A(3, −1, −1), B(−1, 3, −1), C(−1, −1, 3), D(α, 2, 2). Aflaţi parametrul α astfel
ı̂ncât acestea să fie coplanare, apoi aflaţi planul π care conţine cele patru puncte.
R: Condiţia de coplanaritate a punctelor revine la coplanaritatea vectorilor AB, AC, AD, dată de
anularea produsului lor mixt; rezultă α = −3, π : x + y + z = 1.
10. Calculaţi următoarele unghiuri:
a) unghiul α dintre dreptele ∆1 : x − 1 = y = z, ∆2 : x = 1 − y = z0 ;
b) unghiul β dintre planele π1 : y = z, π2 : x = 1 − y + 2z;
y
c) unghiul γ dintre dreapta ∆0 : 1−2x
−1 = 0 = z şi planul π0 : x = 2.
R: a) Vectorii directori sunt v̄1 ≡ (1, 1, 1), v̄2 ≡ (1, −1, 0), iar α este unghiul dintre aceştia; aplicând
formula, rezultă α = arccos 0 = π/2, deci dreptele au direcţii perpendiculare. b) Vectorii normali √ la
plane sunt respectiv n̄1 ≡ (0, 1, −1), n̄2 ≡ (1, 1, −2); aplicând formula, rezultă β = π − arccos ( 3/2).
c) Un vector director al dreptei este v̄ ≡ √(1/2, 0, 1), iar un vector normal al planului este n̄ ≡ (1, 0, 0);
aplicând formula, rezultă γ = arcsin(1/ 5).
11. Determinaţi ecuaţiile parametrice ale dreptei ∆ care trece prin punctul A(2, 3, 0)şi este perpen-
diculară pe dreptele ∆1 , ∆2 , ştiind că acestea au direcţiile date respectiv de vectorii ū1 ≡ (1, 0, 1) şi
ū2 ≡ (−1, 1, 2).
R: Dreapta de direcţie ū1 × ū2 ≡ (−1, −3, 1) ce trece prin A, de ecuaţii
x−2 y−3 z
∆: = = (= t) ⇔ (x, y, z) = (−t + 2, −3t + 3, t), t ∈ R.
−1 −3 1
12. Se dau dreptele ∆1 : x − 1 = y = z; ∆2 : x = −y = z. Aflaţi perpendiculara comună ∆⊥ a

acestora şi distanţa d(∆1 , ∆2 ) dintre ele.
R: Direcţiile celor două drepte sunt respectiv v̄1 ≡ (1, 1, 1), v̄2 ≡ (1, −1, 1), deci direcţia normalei va fi
dată de vectorul n̄ = v̄1 × v̄2 ≡ (2, 0, −2). Alegând punctele A1 (1, 0, 0) ∈ ∆1 , A2 (0, 0, 0) ∈ ∆2 , planele
determinate de A1 , v̄1 , n̄ şi A2 , v̄2 , n̄ furnizează ecuaţiile perpendicularei comune
{ {
x − 2y + z = 1 y = −1/4
∆⊥ : ⇔
x + 2y + z = 0 x + z − 1/2 = 0.
Distanţa d(∆1 , ∆2 ) este ı̂nălţimea paralelipipedului format cu muchii paralele cu A1 A2 , v̄1 , v̄2 şi baza
paralelogramul cu muchiile paralele cu v̄1 , v̄2 , deci
√
⟨A1 A2 , v̄1 × v̄2 ⟩ 2 2
d(∆1 , ∆2 ) = hparalelipiped = Vparalelipiped /Abază = = √ = .
||v̄1 × v̄2 || 2 2 2
Altfel. Folosind ecuaţiile parametrice ale celor două drepte, considerăm punctele C1 (t) = (t + 1, t, t) ∈
∆1 şi C2 (s) = (s, −s, s) ∈ ∆2 . Segmentul C1 (t)C2 (s) este inclus ı̂n perpendiculara comună ∆⊥ doar
dacă vectorul C1 (t)C2 (s) ≡ (s − t − 1, −s − t, s − t) este ortogonal pe cei doi vectori directori; din
anularea celor două produse scalare, rezultă sistemul
{ {
s − 3t − 1 = 0 t = −1/4
⇔
3s − t − 1 = 0 s = 1/4,
iar punctele corespunzătoare B1 = C1 (−1/4) = (3/4, −1/4, −1/4) şi B2 = C2 (1/4) = (1/4, −1/4, 1/4)
sunt picioarele perpendicularei comune ∆⊥ . Dreapta B1 B2 este exact perpendiculara comună, deci
obţinem {
x − 1/4 y + 1/4 z − 1/4 y = −1/4
∆⊥ : = = ⇔
1/2 0 −1/2 x + z − 1/2 = 0.
√
Distanţa d(∆1 , ∆2 ) este atunci distanţa dintre punctele B1 , B2 , deci d(∆1 , ∆2 ) = d(B1 , B2 ) = 2/2.
130 Translaţia şi rotaţia reperului cartezian
Capitolul 3. Schimbări de repere ı̂n spaţiu

Mulţimea izometriilor (transformărilor ce păstrează distanţa) spaţiului E 3 formează un grup, pe
care ı̂l vom nota cu Iz . Cu ajutorul acestui grup, se introduce noţiunea de grup de congruenţă a
figurilor din spaţiul punctual E 3 , două figuri fiind congruente, dacă una se obţine din cealaltă printr-o
izometrie a grupului.
Rotaţiile ı̂n jurul dreptelor ce trec prin origine şi simetriile faţă de planele ce conţin originea sunt
transformări ortogonale (care păstrează produsul scalar); ele păstrează originea, induc transformări
liniare ale spaţiului V 3 , iar matricele lor relativ la orice bază ortonormată a spaţiului V 3 sunt matrice
ortogonale.
Orice izometrie J a spaţiului euclidian este de forma J = T ◦ S, unde T este o translaţie, iar S
este o asemenea transformare ortogonală.
Vom considera ı̂n cele ce urmează izometrii care acţionează doar asupra reperelor carteziene (iden-
tificate cu sistemul de axe de coordonate pe care ı̂l determină), şi lasă pe loc punctele spaţiului E 3 .
Definiţie. Fie J = T ◦ S o izometrie ce transformă reperul cartezian R = {O; ī, j̄, k̄} ı̂n noul reper
R′ = J(R) = {O′ = T (O); ī′ = S(ī), j̄ ′ = S(j̄), k̄ ′ = S(k̄)}.
Izometria J se numeşte deplasare (sau izometrie pozitivă) dacă baza {ī′ , j̄ ′ , k̄ ′ } este orientată pozitiv
şi antideplasare (sau izometrie negativă) ı̂n caz contrar.
Exemple. Izometrii pozitive sunt translaţiile, rotaţiile ı̂n jurul unei drepte şi simetria ı̂n raport cu o
dreaptă; izometrii negative sunt simetria ı̂n raport cu un plan şi simetria ı̂n raport cu un punct.
Observaţii. 1. Grupul Iz este necomutativ. Spre exemplu, T ◦ S ̸= S ◦ T , pentru aplicaţiile
T (x, y, z) = (x + 1, y, z), S(x, y, z) = (−y, x, z),
căci (de exemplu) aplicate punctului (1, 0, 0) produc imaginile diferite (1, 1, 0) ̸= (0, 2, 0).
2. Izometriile elementare, generatoare ale grupului Iz , sunt simetria ı̂n raport cu un plan oarecare şi
translaţia; prin compunerea acestora se obţin:
⋄ rotaţia ı̂n jurul unei drepte-compunere de simetrii relative la două plane ce conţin dreapta şi formează
un unghi egal cu jumătate din unghiul de rotaţie;
⋄ simetria relativă la o dreaptă-compunere de simetrii relative la două plane ce conţin dreapta şi
formează un unghi drept;
⋄ simetria relativă la un punct-compunere de simetrii relative la trei plane reciproc ortogonale ce se
intersectează ı̂n acel punct.
3. Translaţia este de asemenea compunere a două simetrii faţă de plane paralele, ambele normale pe
vectorul de translaţie v̄ = OA, unul din plane trecând prin A, iar celălalt prin A′ , unde OA = 2OA′ .
Definiţie. Se numeşte translaţie a reperului cartezian Oxyz de vector liber v̄, deplasarea J = T a
reperului R = Oxyz astfel ca axele noului reper R′ = O′ x′ y ′ z ′ să fie paralele şi de acelaşi sens cu cele
ale reperului Oxyz, iar v̄ = OO′ .
Schimbări de repere ı̂n spaţiu 131
Observaţii. 1. Folosind notaţiile din capitolul anterior, observăm că translaţia T de vector OO′ ,
duce reperul R = Oxyz = {O; ī, j̄, k̄} ı̂n R′ = O′ x′ y ′ z ′ = {O′ ; ī′ , j̄ ′ , k̄ ′ }, unde
R′ = T (R) = {O′ = T (O); ī′ = T (ī) = ī, j ′ = T (j̄) = j̄, k ′ = T (k̄) = k̄}.
Fig. 25. Translaţia de reper cartezian

2. Fie (a, b, c) coordonatele originii O′ a noului reper R′ = O′ x′ y ′ z ′ = T (R) relativ la R = Oxyz.
Fie M ∈ E 3 un punct care are coordonatele (x, y, z) relativ la R şi (x′ , y ′ , z ′ ) relativ la R′ . Aceste
coordonate satisfac relaţiile (datorită egalităţii evidente OM = OO′ + O′ M exprimate ı̂n coordonate
faţă de R, vezi figura de mai sus),
  ′
 x = x′ + a  x =x−a
T : y = y′ + b ⇔ y′ = y − b
 ′  ′
z =z +c z =z−c
rescrise vectorial
   ′         
x x a x′ x a
T :  y  =  y′  +  b  ⇔  y′  =  y  −  b 
z z′ c z′ z c
numite ecuaţiile translaţiei T de repere carteziene de vector v̄ = OO′ ≡ (a, b, c)t . Aceste ecuaţii admit
scrierea matriceală:
    ′     ′      
x 1 0 0 x a x 1 0 0 x a
T :  y  =  0 1 0   y′  +  b  ⇔  y′  =  0 1 0   y  −  b  ,
z 0 0 1 z′ c z′ 0 0 1 z c
de unde se vede clar că translaţiile sunt izometrii pozitive J = S ◦ T , unde S = Id iar det S = det I3 =
1 > 0.
Definiţie. Se numeşte rotaţie a reperului cartezian R = Oxyz, deplasarea J = S a reperului R astfel
ca O′ = O, iar versorii directori ai noului reper R′ = O′ x′ y ′ z ′ să se obţină din cei ai reperului iniţial
R prin intermediul unei transformări liniare ortogonale pozitive.
Observaţii. 1. Printr-o rotaţie S, reperul R = {O; ī, j̄, k̄} este dus ı̂n reperul R′ = {O′ ; ī′ , j̄ ′ , k̄ ′ }, dat
de
R′ = {O′ = S(O) = O; ī′ = S(ī), j̄ ′ = S(j̄), k ′ = S(k̄)},
unde transformarea asociată S : V 3 → V 3 , este un endomorfism ortogonal de determinant pozitiv; deci
S produce practic trecerea de la baza ortonormată B = {ī, j̄, k̄} ı̂n baza ortonormată B ′ = {ī′ , j̄ ′ , k̄ ′ }
din spaţiul V 3 . Descompunând noua bază B ′ relativ la baza iniţială B , avem

 ′

 ī ≡ S(ī) = ⟨ī′ , ī⟩ī + ⟨ī′ , j̄⟩j̄ + ⟨ī′ , k̄⟩k̄

j̄ ′ ≡ S(j̄) = ⟨j̄ ′ , ī⟩ī + ⟨j̄ ′ , j̄⟩j̄ + ⟨j̄ ′ , k̄⟩k̄


 ′
k̄ ≡ S(k̄) = ⟨k̄ ′ , ī⟩ī + ⟨k̄ ′ , j̄⟩j̄ + ⟨k̄ ′ , k̄⟩k̄
 ′ 
⟨ī , ī⟩ ⟨j̄ ′ , ī⟩ ⟨k̄ ′ , ī⟩
adică, formal, (ī, j̄, k̄)C = (i¯′ , j¯′ , k̄ ′ ), unde C =  ⟨ī′ , j̄⟩ ⟨j̄ ′ , j̄⟩ ⟨k̄ ′ , j̄⟩  este matricea transformării
⟨ī′ , k̄⟩ ⟨j̄ ′ , k̄⟩ ⟨k̄ ′ , k̄⟩
ortogonale a izometriei S.
Condiţia ca baza B ′ să fie ortonormată, asemeni bazei B , este echivalentă cu relaţiile AAt =
A A = I3 ⇔ A−1 = At , deci matricea A este o matrice ortogonală; S având determinant pozitiv, avem
t
det A = 1.
2. Dacă un punct M ∈ E 3 are coordonatele (x, y, z) relativ la reperul R = Oxyz şi (x′ , y ′ , z ′ ) relativ
la R′ = O′ x′ y ′ z ′ = S(R), atunci condiţia O′ = O satisfăcută de rotaţia S şi exprimarea vectorului OM
relativ la cele două baze conduce (ţinând cont de relaţia dintre baze) la legătura dintre coeficienţii
punctului M :    ′   ′   
x x x x
S:  y  =C  y ′  ⇔  y ′  =C t
y  (1)
z z ′ z ′ z
numite şi S.
3. Dacă S ∈ End(V 3 ) este o transformare ortogonală de matrice A, aceasta induce prin formula (1) o
schimbare de reper ce păstrează originea, o izometrie pozitivă ı̂n cazul det A = 1 (rotaţie) şi negativă,
dacă det A = −1 (rotaţie compusă cu o simetrie faţă de un plan ce conţine originea).
4. O izometrie J = T ◦ S formată dintr-o rotaţie S de matrice asociată A urmată de o translaţie T de
vector v ′ = OO′ ≡ (a′ , b′ , c′ )t = [OO′ ]B ′ poartă numele de roto-translaţie. O astfel de transformare
duce reperul R = Oxyz = {O; ī, j̄, k̄} ı̂n reperul
R′ = O′ x′ y ′ z ′ = J(R) = {O′ = T (O); ī′ = S(ī), j̄ ′ = S(j̄), k̄ ′ = S(k̄)}.
Dacă un punct M ∈ E 3 are coordonatele (x, y, z) relativ la reperul R = Oxyz şi (x′ , y ′ , z ′ ) relativ la
R′ = O′ x′ y ′ z ′ = J(R) atunci acestea satisfac J:
   ′   ′     ′ 
x x + a′ x x a
J = T ◦ S :  y  = C  y ′ + b′  ⇔  y ′  = C t  y  −  b′  .
z z ′ + c′ z′ z c′
5. O izometrie J = S ◦ T formată dintr-o translaţie T de vector v̄ = OO′ ≡ (a, b, c)t = [OO′ ]B

urmată de o rotaţie S de matrice asociată A se va numi de asemenea roto-translaţie; aceasta duce
reperul R = Oxyz = {O; ī, j̄, k̄} ı̂n reperul
R′ = O′ x′ y ′ z ′ = J(R) = {O′ = T (O); ī′ = S(ī), j̄ ′ = S(j̄), k̄ ′ = S(k̄)}.
Dacă un punct M ∈ E 3 are coordonatele (x, y, z) relativ la reperul R = Oxyz şi (x′ , y ′ , z ′ ) relativ la
R′ = O′ x′ y ′ z ′ = J(R) atunci acestea satisfac ecuaţiile roto-translaţiei J:
   ′     ′   
x x a x x−a
J = S ◦ T :  y  = C  y′  +  b  ⇔  y′  = C t  y − b .
z z′ c z′ z−c
Prima observaţie din preambulul capitolului arată că ı̂n general avem T ◦ S ̸= S ◦ T , deci ordinea
compunerii rotaţiei cu translaţia de reper cartezian este esenţială.
Exemple. 1. Rotaţia de unghi α a reperului Oxyz ı̂n jurul axei Oy, respectiv ı̂n jurul axei Ox, are
ecuaţiile     ′ 
x cos α 0 sin α x
 y = 0 1 0   y′  ,
z − sin α 0 cos α z′
respectiv     ′ 
x 1 0 0 x
 y  =  0 cos α − sin α   y ′  ,
z 0 sin α cos α z′
unde (x, y, z) şi (x′ , y ′ , z ′ ) sunt coordonatele unui punct arbitrar M relativ la reperul Oxyz şi respectiv
relativ la reperul rotit Ox′ y ′ z ′ . Cum transformarea este ortogonală şi det A = 1, aceasta este o
izometrie pozitivă.
2. Rotaţia de unghi α a reperului Oxyz ı̂n jurul axei Oz are ecuaţiile
    ′ 
x cos α − sin α 0 x
 y  =  sin α cos α 0   y ′  ,
z 0 0 1 z′
adică, detaliind pe componente,
{
x = x′ cos α − y ′ sin α
y = x′ sin α + y ′ cos α, z = z ′ .
Izometria dată de rotaţia de unghi α a reperului Oxyz ı̂n jurul axei Oz (ı̂n planul xOy) urmată de
translaţia de vector v̄ = a′ ī + b′ j̄ are ecuaţiile
{
x = a′ + x′ cos α − y ′ sin α
y = b′ + x′ sin α + y ′ cos α, z = z ′ .
3. Simetria S a reperului Oxyz faţă de planul determinat de originea O şi vectorii ī, j̄ (planul xOy),
are ecuaţiile
x = x′ , y = y ′ , z = −z ′ ;
se constată că A = diag(I2 , −I1 ), det A = −1, deci S este o izometrie negativă.
4. Drept cazuri particulare, obţinem ı̂n planul E2 ≡ xOy ⊂ E 3 , următoarele transformări de repere
carteziene care duc reperul R = xOy = {O; B = {ī, j̄}} ı̂n reperul
R′ = x′ O′ y ′ = J(R) = {O′ = T (O); B ′ = {ī′ = S(ī), j̄ ′ = S(j̄)}}.
Roto-translaţia reperului canonic ı̂n plan, J = T ◦S, formată dintr-o rotaţie S de unghi θ = ∠(Ox, Ox′ ),
deci de matrice asociată ( )
cos θ − sin θ
C= ,
sin θ cos θ
urmată de o translaţie T de vector v ′ = OO′ ≡ (a′ , b′ )t = [OO′ ]B ′ .
Dacă un punct M ∈ E 2 are coordonatele (x, y) relativ la reperul R = xOy şi (x′ , y ′ ) relativ la
R = x′ O′ y ′ = J(R) atunci acestea satisfac ecuaţiile roto-translaţiei J:
′
( ) ( ′ ) ( ′ ) ( ) ( ′ )
x x + a′ x x a
J =T ◦S : =C ′ ′ ⇔ ′ =C t
− .
y y +b y y b′
134 Trecerea de la reperul cartezian la reperul cilindric ı̂n spaţiu
Drept cazuri particulare de roto-translaţii ı̂n plan, avem

• rotaţia de unghi θ = ∠(Ox, Ox′ ), pentru T = Id, v ′ ≡ (a′ , b′ )t = (0, 0), de ecuaţii
( ) ( ′ ) ( ′ ) ( )
x x x x
J =S: =C ⇔ =C t
;
y y′ y′ y
• translaţia T de vector v ′ = OO′ ≡ (a′ , b′ )t = [OO′ ]B ′ , care se obţine pentru S = Id, θ = 0, A =

I2 , şi are ecuaţiile
( ) ( ′ ) ( ′ ) ( ′ ) ( ) ( ′ )
x x a x x a
J =T : = ′ + ′ ⇔ ′ = −
y y b y y b′
Roto-translaţia reperului canonic ı̂n plan, J = S ◦ T , formată dintr-o translaţie T de vector v̄ = OO′ ≡
(a, b)t = [OO′( ]B urmată de o )rotaţie S de unghi θ = ∠(Ox, Ox′ ) a reperului R, deci de matrice
cos θ − sin θ
asociată A = . Dacă un punct M ∈ E 2 are coordonatele (x, y) relativ la reperul
sin θ cos θ
R = xOy şi (x′ , y ′ ) relativ la R′ = x′ O′ y ′ = J(R) atunci acestea satisfac J:
( ) ( ′ ) ( ) ( ′ ) ( )
x x a x x−a
J =S◦T : =C + ⇔ = C t
.
y y′ b y′ y−b
Se constată (vezi observaţia din preambulul capitolului) că şi ı̂n acest caz avem ı̂n general T ◦S ̸= S ◦T ,
deci ordinea compunerii rotaţiei cu translaţia de reper cartezian este esenţială.
2 Trecerea de la reperul cartezian la reperul cilindric ı̂n spaţiu
Fig. 26. a) Coordonate cilindrice; b) Reperul cilindric

Dintre schimbările de reper din spaţiul E 3 care nu se realizează prin intermediul unei izometrii, vom de-
scrie trecerea la reperul cilindric şi la cel sferic.
Fie spaţiul E 3 raportat la un reper cartezian Oxyz. Orice punct M (x, y, z) ∈ E 3 \Oz este deter-
minat de tripletul ordonat (ρ, θ, z), unde (vezi figura):
⋄ ρ este distanţa de la origine la proiecţia M ′ a punctului M pe planul xOy;
⋄ θ este măsura unghiului dintre semidreptele Ox şi OM ′ .
⋄ z este distanţa algebrică (cu semn) de la M ′ la M .
Definiţie. Numerele reale (ρ, θ, z) se numesc coordonate cilindrice ale punctului M ı̂n spaţiu. Relaţia
dintre coordonatele cilindrice şi cele carteziene este dată de următoarele formule de trecere de la reperul
cartezian la cel cilindric: 
 x = ρ cos θ
y = ρ sin θ (1)

z = z.
Observaţii. 1. Dacă (ρ, θ, z) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) × R, atunci ecuaţiile de trecere de la reperul cartezian
la cel cilindric (1) asigură o corespondenţă biunivocă
(ρ, θ, z) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) × R → (x, y, z) ∈ E 3 \Oz,
ı̂ntre mulţimile (0, ∞) × [0, 2π) × R şi mulţimea de puncte E 3 \Oz. Transformarea inversă, care ale
asociază unui punct M de coordonate carteziene (x, y, z) coordonatele sale cilindrice (ρ, θ, z),
(x, y, z) ∈ E 3 \Oz → (ρ, θ, z) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) × R
este dată de relaţiile { √
ρ = x2 + y 2
(2)
z=z
cu unghiul θ dat de relaţiile 
 cos θ = √ x
x2 +y 2
(3)
 sin θ = √ y
x2 +y 2
sau, echivalent, 

 kπ + arctg (y/x), x ̸= 0

θ= π/2, x = 0, y > 0 (4)



3π/2, x = 0, y < 0,
unde k = 0 pentru M ı̂n cadranul I, k = 1 pentru M ı̂n cadranele II sau III, şi k = 2 pentru M ı̂n
cadranul IV.
2. Fixând una din cele trei coordonate cilindrice ale unui punct şi lăsând celelalte două să varieze,
obţinem o suprafaţă ı̂n spaţiul E 3 (numită suprafaţă de coordonate), după cum urmează:
⋄ pentru ρ = ρ0 : cilindru circular drept de rază ρ0 cu generatoarele paralele cu Oz.
⋄ pentru θ = θ0 : semiplan deschis mărginit de Oz, ce formează cu xOz unghiul θ0 .
⋄ pentru z = z0 : planul paralel cu xOy aflat la cota z = z0 , mai puţin punctul (0, 0, z0 ).
3. Fixând două din cele trei coordonate cilindrice ale unui punct şi lăsând cealaltă coordonată să
varieze, obţinem o curbă ı̂n spaţiul E 3 (numită curbă de coordonate), după cum urmează:
⋄ pentru θ = θ0 , z = z0 : o semidreaptă deschisă paralelă cu xOy cu marginea pe Oz.
⋄ pentru z = z0 , ρ = ρ0 : un cerc de rază ρ0 cu centrul dispus pe axa Oz, aflat ı̂ntr-un plan paralel cu
xOy.
⋄ pentru ρ = ρ0 , θ = θ0 : o dreaptă perpendiculară pe planul xOy.
4. Curbele de coordonate şi suprafeţele de coordonate sunt reciproc ortogonale.

Considerăm punctul M (ρ, θ, z) din E 3 \Oz şi versorii ēρ , ēθ , ēz care sunt tangenţi la liniile (curbele)
de coordonate ce trec prin punctul M (vezi figura). Aceşti versori sunt doi câte doi ortogonali,
deci formează o bază ortonormată orientată pozitiv ı̂n V 3 . Deci {M (ρ, θ, z); ēρ , ēθ , ēz } este un
reper ortonormat mobil, numit ı̂n cele ce urmează reper cilindric. Trecerea de la reperul cartezian
{O; {ī, j̄, k̄}} la reperul cilindric {M (ρ, θ, z); {ēρ , ēθ , ēz }} este dată de formulele

 ēρ = cos θ ī + sin θ j̄
ē = − sin θ ī + cos θ j̄
 θ
ēz = k̄.
Temă: folosind că bazele celor două repere (cartezian şi cilindric) sunt ortonormate, deci coeficienţii
vectorilor noii baze sunt cosinusurile unghiurilor formate de aceştia cu vechea bază, deduceţi relaţiile
de mai sus.
136 Trecerea de la reperul cartezian la cel polar ı̂n plan
3 Trecerea de la reperul cartezian la cel polar ı̂n plan

Considerând z = 0 (deci excluzând punctele din E3 care nu fac parte din planul xOy şi identificând
xOy ≡ E 2 ) obţinem reperul polar ı̂n E2 . Orice punct M (x, y) ∈ E 2 \{O} poate fi localizat prin cuplul
ordonat (ρ, θ), unde (vezi figura):
⋄ ρ este distanţa de la origine punctul M ;
⋄ θ este măsura unghiului dintre semidreptele Ox şi OM .
Fig. 27. a) Coordonate polare; b) Reperul polar
Definiţie. Numerele reale (ρ, θ) se numesc coordonate polare ale punctului M ı̂n plan. Relaţia dintre
coordonatele polare şi cele carteziene este dată de următoarele formule de trecere de la reperul cartezian
la cel polar: {
x = ρ cos θ
(1)
y = ρ sin θ.
Observaţii. 1. Dacă (ρ, θ) ∈ (0, ∞) × [0, 2π), atunci ecuaţiile de trecere de la reperul cartezian la cel
polar (1) asigură o corespondenţă biunivocă
(ρ, θ) ∈ (0, ∞) × [0, 2π) → (x, y) ∈ E 2 \{O},
ı̂ntre mulţimile (0, ∞) × [0, 2π) şi mulţimea de puncte E 3 \{O}. Transformarea inversă, care ale
asociază unui punct M de coordonate carteziene (x, y) coordonatele sale polare
(x, y) ∈ E 2 \{O} → (ρ, θ) ∈ (0, ∞) × [0, 2π)
este dată de relaţia √
ρ= x2 + y 2 (2)
cu unghiul θ dat de relaţiile (3) sau (4).
2. Fixând una din cele două coordonate polare ale unui punct şi lăsând celelaltă să varieze, obţinem
o curbă ı̂n spaţiul E 2 (numită curbă de coordonate), după cum urmează:
⋄ pentru θ = θ0 , o semidreaptă deschisă cu extremitatea ı̂n O;
⋄ pentru ρ = ρ0 : un cerc de rază ρ0 cu centrul ı̂n O.
3. Curbele de coordonate ale reperului polar sunt reciproc ortogonale.

Considerăm punctul M (ρ, θ) din E 2 \{O} şi versorii ēρ , ēθ care sunt tangenţi la curbele de coor-
donate ce trec prin punctul M ; aceştia sunt ortogonali, deci formează o bază ortonormată orientată
pozitiv ı̂n V 2 . Deci {M (ρ, θ); {ēρ , ēθ }} este un reper ortonormat mobil, numit ı̂n cele ce urmează
reper polar. Trecerea de la reperul cartezian{O; {ī, j̄}}la reperul polar {M (ρ, θ); {ēρ , ēθ }} este dată
de formulele {
ēρ = cos θ ī + sin θ j̄
ēθ = − sin θ ī + cos θ j̄
Temă: folosind că bazele celor două repere (cartezian şi polar) sunt ortonormate, deci coeficienţii
vectorilor noii baze sunt cosinusurile unghiurilor formate de aceştia cu vechea bază, deduceţi relaţiile
de mai sus.
4 Trecerea de la reperul cartezian la reperul sferic ı̂n spaţiu

Fie un punct M ∈ E 3 \Oz, având coordonatele carteziene (x, y, z). Un alt set de coordonate care
caracterizează poziţia punctului M ı̂n spaţiu, este tripletul ordonat de numere reale (r, φ, θ), unde
(vezi figura):
⋄ r reprezintă distanţa d(O, M )dintre origine şi punctul M ;
⋄ θ este unghiul dintre semidreptele Ox şi OM ′ , unde M ′ este proiecţia punctului M pe planul xOy;
⋄ φ este unghiul dintre semidreptele Oz şi OM.
Fig. 28. a) Coordonate sferice; b) Reperul sferic
Definiţie. Numerele reale (r, φ, θ) se numesc coordonatele sferice ale punctului M ı̂n spaţiu. Relaţia
dintre coordonatele sferice şi cele carteziene ale punctului este dată de următoarele formule de trecere
de la reperul cartezian la cel sferic: 
 x = r sin φ cos θ
y = r sin φ sin θ (1)

z = r cos φ.
Considerând (r, φ, θ) ∈ (0, ∞) × (0, π) × [0, 2π), aceste formule asigură o corespondenţă biunivocă ı̂ntre
domeniul specificat şi mulţimea de puncte E 3 \Oz.
Observaţii. 1. Dacă (r, φ, θ) ∈ (0, ∞) × (0, π) × [0, 2π), atunci ecuaţiile de trecere (1) de la reperul
cartezian la cel sferic asigură o corespondenţă biunivocă ı̂ntre mulţimile (0, ∞) × (0, π) × [0, 2π) şi
mulţimea de puncte E3 \Oz prin asocierea
(r, φ, θ) ∈ (0, ∞) × (0, π) × [0, 2π) → (x, y, z) ∈ E 3 \Oz.
Transformarea inversă, care ale asociază unui punct M de coordonate carteziene (x, y, z) coordonatele
sale sferice (r, φ, θ),
(x, y, z) ∈ E 3 \Oz → (r, φ, θ) ∈ (0, ∞) × (0, π) × [0, 2π)
este dată de relaţiile { √

r = x2 + y 2 + z 2
(2)
φ = arccos (z/r)
şi unghiul θ dat de relaţiile (3) sau (4).
2. Fixând una din cele trei coordonate sferice ale unui punct şi lăsând celelalte două să varieze,
obţinem o suprafaţă ı̂n spaţiul E 3 (numită suprafaţă de coordonate), după cum urmează:
⋄ pentru r = r0 : o sferă cu centrul ı̂n origine din care au fost scoşi polii;
⋄ pentru θ = θ0 : un semiplan deschis, mărginit de axa Oz, ce formează cu xOz unghiul θ0 ;

⋄ pentru φ = φ0 : semicon cu axa de simetrie Oz, din care s-a scos punctul O (vârful său).
3. Fixând două din cele trei coordonate sferice ale unui punct şi lăsând cealaltă coordonată să varieze,
obţinem o curbă ı̂n spaţiul E 3 (numită curbă de coordonate), după cum urmează:
⋄ pentru θ = θ0 , φ = φ0 : o semidreaptă deschisă cu marginea O;
⋄ pentru z = z0 , r = r0 : un cerc cu centrul pe axa Oz, aflat ı̂ntr-un plan paralel cu xOy;
⋄ pentru r = r0 , θ = θ0 : un semicerc deschis, cu capetele pe axa Oz simetrice faţă de origine.
4. Curbele de coordonate (deci şi suprafeţele de coordonate) sunt reciproc ortogonale.

Considerăm punctul M (r, φ, θ) din E3 \Oz şi versorii ēr , ēφ , ēθ care sunt tangenţi la liniile de coor-
donate ce trec prin punctul M ; aceştia sunt doi câte doi ortogonali, deci formează o bază ortonormată
orientată pozitiv ı̂n V 3 .
Se constată că {M (r, φ, θ); {ēr , ēφ , ēθ }} este un reper ortonormat mobil, numit ı̂n cele ce urmează
reper sferic. Trecerea de la reperul cartezian {O; {ī, j̄, k̄}} la reperul sferic {M (r, φ, θ); {ēr , ēφ , ēθ }}
este dată de formulele 
 ēr = sin φ cos θ ī + sin φ sin θj̄ + cos φ k̄
ēφ = cos φ cos θ ī + cos φ sin θj̄ − sin φ k̄

ēθ = − sin θ ī + cos θ j.
5 Probleme propuse
1. Fie punctele A(1, 0, 0), B (0, 2, 0), C(0, 0, 3), raportate la reperul cartezian Oxyz. Rotim acest
reper, obţinând sistemul rotit Ox′ y ′ z ′ , cu axele precizate după cum urmează:
⋄ Oz ′ are direcţia şi sensul ı̂nălţimii OO′ a tetraedrului OABC;
⋄ Oy ′ este paralelă cu O′ A′ , unde A′ este piciorul ı̂nălţimii duse din A ı̂n triunghiul ABC;
⋄ Ox′ este aleasă astfel ı̂ncât sistemul Ox′ y ′ z ′ să fie orientat pozitiv.
Determinaţi matricea rotaţiei şi direcţia care este invariantă faţă de această rotaţie (subspaţiul propriu
real de dimensiune 1 al rotaţiei, privită ca transformare liniară).
R: Versorul k̄ ′ asociat axei Oz ′ este normal la planul ABC; ecuaţia acestuia este 6x+3y +2z −6 = 0 şi
obţinem k̄ ′ ≡ (6/7, 3/7, 2/7). Versorul j¯′ este coliniar şi de acelaşi sens cu vectorul AA′ ; acesta din urmă
este ortogonal pe k̄ ′ şi pe vectorul BC; ţinând cont de sens, j¯′ rezultă prin normarea vectorului BC × k̄ ′ ;
rezultă j¯′ ≡ 637
1
(−13, 18, 12). Ultimul versor este i¯′ = j¯′ × k̄ ′ ≡ √31213 1
(0, 98, −147). Matricea de
 
6/7 −13/637 √0
schimbare de bază (care coincide cu matricea rotaţiei) este C =  3/7 18/637 98/ √ 31213 ,
2/7 12/637 −147/ 31213
iar direcţia invariantă (direcţia axei de rotaţie) este cea asociată vectorului propriu ce corespunde
valorii proprii λ = 1 a matricei C (temă, determinaţi această direcţie).
2. Relativ la reperul cartezian Oxyz considerăm dreapta ∆ : x = y
−2 = z2 . Un nou reper Ox′ y ′ z ′ are
ī′ j̄ ′
drept versor versorul director al dreptei ∆, versorul este perpendicular pe ∆ şi aparţine planului
yOz, iar versorul k̄ ′ este ales a.ı̂. {ī′ , j̄ ′ , k̄ ′ } să fie o bază ortonormată pozitiv orientată. Aflaţi formulele
de schimbare de reper.
R: Normând vectorul director al dreptei, obţinem ī′ ≡ (1/3, −2/3, 2/3)t ; versorul j̄ ′ fiind ı̂n planul
yOz, este de forma j̄ ′ ≡ (0, b, c)t , b2 + c2 = 1, iar din ortogonalitatea pe ∆, rezultă b = c, deci alegem
Conice 139
√ √
j̄ ′ ≡ (0, 2/2, 2/2)t ; rezultă al treilea versor k̄ ′ = i¯′ × j¯′ ≡ 3√1
2
(−4, −1, 1)t , iar matricea de schimbare
de bază este C = [i¯′ , j¯′ , k̄ ′ ] iar formulele de schimbare de reper sunt (x, y, z)t = C(x′ , y ′ , z ′ )t .
(√ )
3. a) Se dă punctul A 3; 5π/3; 4 ı̂n coordonate cilindrice. Aflaţi coordonatele carteziene ale
acestuia.
b) Se dă punctul B(√ (−2, 3, −5) ı̂n coordonate
) carteziene. Aflaţi coordonatele cilindrice ale acestuia.
c) Se dă punctul C 3; 2π/3; 7π/4 ı̂n coordonate sferice. Aflaţi coordonatele carteziene ale acestuia.
d) Se dă punctul D(−3, 4, −5) ı̂n coordonate carteziene. Aflaţi coordonatele sferice ale acestuia.
e) Se dă punctul E(2; 7π/6) ı̂n coordonate polare. Aflaţi coordonatele carteziene ale acestuia.
f) Se dă punctul F (−4, 3) ı̂n coordonate carteziene. Aflaţi coordonatele polare ale acestuia.
√
R: a) Avem ρ = 3, θ = 5π/3, z = 4. Atunci rezultă
√
x = ρ cos θ = 3/2, y = ρ sin θ = −3/2, z = 4.
√ √
b) Avem x = −2, y = 3, z = −5. Deci ρ = x2 + y 2 = 13; proiecţia punctului pe planul xOy
aflându-se ı̂n cadranul II, rezultă θ = π − arctg xy = arctg 23 , iar z = −5.
√
c) Avem r = 3, φ = 2π/3, θ = 7π/4, şi prin urmare
√ √ √
x = r sin φ cos θ = 3 2/4, y = r sin φ sin θ = −3 2/4, z = r cos φ = − 3/2.
√ √
d) Avem x = −3, y = 4, z = −5, de unde obţinem r = x2 + y 2 + z 2 = 5 2 şi φ = arccos (z/r) =
3π/4. Rezolvând sistemul
{ { √ √
x = r sin φ cos θ −3 =√5 2 ·√ 2/2 · cos θ
⇔
y = r sin φ sin θ 4 = 5 2 · ( 2/2) · sin θ,
rezultă θ = π − arcsin 45 .
√ √
e) Obţinem x = 2 ·√(− 3/2) = − 3 şi y = 2 · (−1/2) = −1, deci coordonatele carteziene ale punctului
E sunt (x, y) = (− 3, −1).
f) Coordonatele polare ale punctului F sunt r = 5, θ = π − arcsin(3/5) = arccos (−4/5).
4. Să se rescrie următoarele ecuaţii ı̂n coordonate cilindrice şi sferice:
a) (x2 + y 2 − z 2 )2 = a2 (x2 + y 2 );
b) (x2 + y 2 + z 2 )2 (x2 + y 2 ) = 8b2 x2 y 2 .
R: a) În coordonate cilindrice: (ρ2 − z 2 )2 = a2 ρ2 ; ı̂n coordonate sferice: r2 cos2 2φ = a2 sin2 φ.
b) În coordonate cilindrice (ρ2 + z 2 )2 = 2b2 ρ2 sin2 2θ; ı̂n coordonate sferice, r2 = 2b2 sin2 φ sin2 2θ.
Capitolul 4. Conice
1 Ecuaţie redusă. Invarianţi afini. Clasificare

Conicele sunt curbe plane ce se pot obţine prin intersecţia unui con (cu două pânze) cu un plan.
Studiem aceste curbe plane ı̂n spaţiul punctual bidimensional E 2 , pe care ı̂l considerăm raportat la
un reper cartezian {O; ī, j̄} ≡ xOy; prin fixarea acestuia, la fel ca ı̂n cazul identificării E3 ≡ R3 , vom
face identificarea E 2 ≡ R2 . Astfel vom putea descrie figuri geometrice (ı̂n particular conicele) prin
ecuaţii şi inecuaţii carteziene.
În cele ce urmează considerăm o funcţie polinomială oarecare de gradul 2 ı̂n necunoscutele x, y
(numită şi formă pătratică afină) g : R2 → R,
g(x, y) = a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a10 x + 2a20 y + a00 , unde a211 + a212 + a222 ̸= 0.
Definiţie. Se numeşte conică sau curbă algebrică de ordinul al doilea, mulţimea de puncte din plan
ale căror coordonate anulează forma g,

Γ = {M (x, y) (x, y) ∈ R2 , g(x, y) = 0} (1)
Vom nota conica prin Γ : g(x, y) = 0; deci punctele conicei satisfac o ecuaţie de tipul
a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a10 x + 2a20 y + a00 = 0. (2)
Observaţii. 1. Ecuaţia (2) se rescrie matriceal

  
a11 a12 a10 x
(x, y, 1)  a21 a22 a20   y  = 0, (3)
a01 a02 a00 1
unde notăm a12 = a21 , a10 = a01 , a20 = a02 .

2. Cei şase coeficienţi a11 , a12 , a22 , a10 , a20 , a00 din ecuaţia generală a unei conice se numesc parametri
neesenţiali. Împărţind ecuaţia prin unul dintre aceştia (nenul), rămân cinci coeficienţi, numiţi parametri
esenţiali. Din acest motiv pentru a afla ecuaţia unei conice sunt suficiente cinci condiţii (spre exemplu,
conica să treacă prin cinci puncte distincte date).
Date fiind punctele Mi (xi , yi ), i = 1, 5, acestea determină o unică conică Γ de ecuaţie carteziană
(2), ı̂n cazul ı̂n care cele cinci puncte satisfac condiţia de ”independenţă conică”
2 2 2
x 1 y1 y12 x1 y1 1 x1 y1 x21 x1 y1 1 x21 y12 x1 y1 1

x 2 y2 y22 x2 y2 1 x2 y2 x22 x2 y2 1 x22 y22 x2 y2 1

x 3 y3 y32 x3 y3 1 + x3 y3 x23 x3 y3 1 + x23 y32 x3 y3 1 ̸= 0

x 4 y4 y42 x4 y4 1 x4 y4 x24 x4 y4 1 x24 y42 x4 y4 1

x 5 y5 y52 x5 y5 1 x5 y5 x25 x5 y5 1 x25 y52 x5 y5 1
Conica Γ care trece prin cele cinci puncte are ecuaţia (sub formă de determinant):

x2 xy y2 x y 1

x21 x1 y1 y12 x1 y1 1

x22 x2 y2 y22 x2 y2 1
= 0,
x23 x3 y3 y32 x3 y3 1

x24 x4 y4 y42 x4 y4 1

x25 x5 y5 y52 x5 y5 1
numită şi ecuaţia unei conice prin cinci puncte date.

3. Topologic, conicele sunt mulţimi ı̂nchise ı̂n R2 deoarece Γ = g −1 (0) este preimaginea mulţimii
ı̂nchise {0} ⊂ R prin funcţia continuă g : R2 → R.
Exerciţiu. Aflaţi conica Γ care trece prin punctele A, B, C, D, E, unde A(1, 1), B(−1, 1), C(−1, −1),
D(1, −1) şi punctul E se află ı̂n unul din următoarele cazuri:
√
a) E(25/81; 25/256), b) E(0, 2), c) E(0, 0), d) E(0, 1), e) E(1/2, 0), f) E(0, −1/2).
Conice 141
2 2
y
x
Soluţie. a) Γ : (5/3) 2 2 = 2 (cerc), c) Γ : x2 − y 2 = 0 (pereche de
2 + (5/4)2 = 1 (elipsă), b) Γ : x + y
drepte concurente), d) Γ : y 2 − 1 = 0 (pereche de drepte paralele), e) Γ : 4x2 − 3y 2 = 1 (hiperbolă), f)

Γ : −3x2 + 4y 2 = 1 (hiperbolă conjugată).
Fascicul de conice.
Definiţie. Fie Γi : gi (x, y) = 0, i = 1, m o familie finită de conice. Atunci mulţimea conicelor care
au ecuaţia de forma
Γ̃ : a1 g1 (x, y) + · · · + am gm (x, y) = 0,
unde a1 , . . . , am ∈ R, se numeşte fascicul de conice determinat de familia de conice Γi : gi (x, y) =
0, i = 1, m.
Observaţii. 1. Pentru k ∈ 1, m şi ak = 1, al = 0, ∀l ∈ 1, m\{k}, avem Γ̃ = Γk , deci conicele din
familia dată fac parte din fasciculul determinat de acestea.
2. Nu totdeauna Γ̃ reprezintă o conică. Spre exemplu, pentru familia de conice Γ1 : y 2 + x = 0, Γ1 :
−y 2 + x = 0, obiectul geometric descris de ecuaţia
Γ̃ : 1 · (y 2 + x) + 1 · (−y 2 + x) = 0 ⇔ x = 0
reprezintă o dreaptă (simplă), deci nu este conică.

Exerciţiu. Aflaţi fasciculul de conice care este generat de conicele Γ1 : x2 − 1 = 0 (pereche de drepte
paralele) şi Γ2 : y 2 = 0 (axa Ox).
Soluţie. Fasciculul căutat are ecuaţia:
Γ̃ : a(x2 − 1) + by 2 = 0, a, b ∈ R, a2 + b2 > 0.
Se observă că acest fascicul conţine ı̂n plus elipse, cercuri şi hiperbole.
Teoremă. a) Fasciculul de conice circumscrise unui patrulater ABCD are ecuaţia
Γ̃ : a1 (AB)(CD) + a2 (AC)(BD) = 0, a1 , a2 ∈ R,
unde pentru M, N ∈ E 2 , s-a notat prin (M N ) membrul ı̂ntâi din ecuaţia generală a dreptei MN.
b) Fasciculul de conice circumscrise unui triunghi ABC are ecuaţia
Γ̃ : a1 (AB)(AC) + a2 (BA)(BC) + a3 (CA)(CB) = 0, a1 , a2 , a3 ∈ R,
c) Fie conica Γ : g(x, y) = 0 şi fie ∆ : ax + by + c = 0 o dreaptă care taie conica Γ ı̂n punctele A
şi B. Atunci conicele care taie Γ ı̂n punctele A şi B, şi sunt tangente la Γ ı̂n aceste puncte (deci sunt
”bitangente” la Γ), formează fasciculul:
Γ̃ : a1 g(x, y) + a2 (ax + by + c)2 = 0, a1 , a2 ∈ R.
Exerciţiu. a) Aflaţi fasciculul de conice care trec prin punctele A(1, 1), B(−1, −1), C(1, −1), D(1, 1).
b) Aflaţi fasciculul de conice circumscrise triunghiului ABD, unde A(−1, 1), B(−1, −1), D(0, 0).
c) Determinaţi conicele bitangente la cercul Γ : x2 + y 2 = 2 ı̂n punctele B(−1, −1), C(1, −1).
Soluţie. a) Obţinem ecuaţiile AB : x + 1 = 0; AC : x + y = 0, CD : x − 1 = 0, BD : x − y = 0. Atunci
fasciculul căutat are ecuaţia:
Γ̃ : a1 (x2 − 1) + a2 (x2 − y 2 ) = 0, a1 , a2 ∈ R.
b) Ecuaţiile laturilor triunghiului sunt: AB : x + 1 = 0; AD : x + y = 0, BD : x − y = 0, deci ecuaţia

fasciculului este:
Γ̃ : a1 (x − y)(x + 1) + a2 (x + 1)(x − y) + a3 (x2 − y 2 ) = 0, a1 , a2 , a3 ∈ R.
c) Avem BC : y + 1 = 0, deci ecuaţia fasciculului conicelor bitangente la Γ ı̂n B şi C este Γ̃ :

a1 (x2 + y 2 − 2) + a2 (y + 1)2 = 0, a1 , a2 ∈ R. Se observă că pentru a1 = −a2 obţinem o parabolă,
Γ̃p : y = (x2 − 3)/2.
Conice date prin ecuaţie carteziană canonică. Orice conică se poate ı̂ncadra ı̂n unul din
următoarele tipuri de mulţimi (ı̂nsoţite de exemple de conice din acestea date prin ecuaţii carteziene):
Elipsă. Conica dată printr-o ecuaţie canonică de forma
x2 y 2
ΓE : + 2 = 1, (a > b > 0) (4)
a2 b
Fig. 29. Elipsa

este o elipsă. Introducem următoarele noţiuni asociate elipsei ΓE (vezi figura):
• a - semiaxa mare iar b - semiaxa mică ale elipsei (4); √
• d(F1 , F2 ) = 2c - distanţa focală a elipsei, unde c = a2 − b2 ;
• e = ac ⟨1 - excentricitatea elipsei;
• A, B, C, D - vârfurile elipsei, A(a, 0), B(−a, 0), C(0, b), D(0, −b);
• F1 , F2 - focarele elipsei, de coordonate (±c, 0);
2
• ∆1 , ∆2 - dreptele directoare ale elipsei, de ecuaţii x = ± ac ;
• Ox, Oy - axele de simetrie ale elipsei ΓE ;
• p = b2 /c - produsul dintre excentricitate şi distanţa de la un focar la dreapta directoare cea mai
apropiată.
Observaţii. 1. Punctele M (x, y) ∈ ΓE pot fi descrise de ecuaţiile parametrice ale elipsei:
{
x = a cos θ
ΓE : , unde θ ∈ [0, 2π).
y = b sin θ
2. Elipsa E dată de ecuaţia (4) este locul geometric al punctelor M (x, y) ∈ E 2 , care satisfac relaţia
M F1 + M F2 = 2a(=const.)
3. Elipsa E dată de ecuaţia (4) este locul geometric al punctelor M (x, y) ∈ E 2 , care satisfac una din
relaţiile
M F1 M F2
= e sau = e.
d(M, ∆1 ) d(M, ∆2 )
Conice 143
∗ × [0, 2π) relative la reperul
4. Ataşând unui punct M (x, y) ∈ ΓE coordonatele sale polare (ρ, θ) ∈ R+
polar cu polul ı̂n focarul F1 (c, 0) şi semiaxă polară semidreapta F1 x, au loc formulele de trecere de la
coordonatele carteziene la aceste coordonate polare
{
x = c + ρ cos θ
, θ ∈ [0, 2π).
y = ρ sin θ
Înlocuind ı̂n ecuaţia (4) a elipsei, sau ţinând cont de proprietatea din Obs. 3, rezultă ecuaţia polară
a elipsei
p
ρ= , θ ∈ [0, 2π).
1 + e cos θ
5. În cazul√b > a > 0, ecuaţia (4) descrie tot o elipsă, cu semiaxa mare b, semiaxa mică a, distanţa
focală c = b2 − a2 , focarele F1,2 (0, ±c), şi dreptele directoare ∆1,2 : y = ±b2 /c.
6. În cazul particular a = b = r > 0, ecuaţia (4) devine
x2 + y 2 = r 2 , (5)
şi reprezintă ecuaţia redusă a unui cerc-a cercului de centru O şi rază r. Se observă uşor că, ı̂n acest
caz, distanţa focală devine c = 0 şi focarele coincid cu originea F1 = F2 = O; observaţia 2 are loc,
punctele cercului satisfac relaţia 2M O = 2r, deci M O = r(=const.). Acest lucru reflectă faptul că
cercul descris de ecuaţia (5) este locul geometric al punctelor egal depărtate (la distanţa r > 0) faţă
de originea O(0, 0).
Exemple. Următoarele ecuaţii reprezintă elipse date prin ecuaţie carteziană canonică:
x2 y2 x2 y2
+ y 2 = 1, x2 + = 1, + = 1;
4 9 2 16
iar cele de mai jos, cercuri (privite ca elipse particulare, de semiaxe egale):
√
x2 + y 2 = 1; x2 + y 2 = 2 3.
Hiperbolă. Se numeşte hiperbolă, conica dată printr-o ecuaţie canonică de forma
x2 y 2
ΓH : − 2 = 1, (a > 0, b > 0) (6)
a2 b
Fig. 30. Hiperbola

Introducem următoarele noţiuni asociate hiperbolei ΓH (vezi figura):
• a - semiaxa mare a hiperbolei;
• b - semiaxa mică a hiperbolei; √

• d(F1 , F2 ) = 2c - distanţa focală a hiperbolei, unde c = a2 + b2 ;
• e = ac ⟩1 - excentricitatea!hiperbolei;
• A, B - vârfurile hiperbolei, A(a, 0), B(−a, 0);
• F1 , F2 - focarele hiperbolei, de coordonate (±c, 0);
• D1,2 : y = ± ab x, asimptotele hiperbolei;
2
• ∆1 , ∆2 - dreptele directoare ale hiperbolei, de ecuaţii x = ± ac ;
• Ox, Oy - axele de simetrie ale hiperbolei ΓH , unde Ox este axa transversă iar Oy este axa
netransversă a hiperbolei (6);
• p = b2 /c - produsul dintre excentricitate şi distanţa de la un focar la dreapta directoare cea mai
apropiată.
Observaţii. 1. Punctele M (x, y) ∈ ΓE pot fi descrise de ecuaţiile parametrice ale hiperbolei:
{
x = ± a ch t
ΓH : , t∈R.
y = b sh t
2. Hiperbola H dată de ecuaţia (6) este locul geometric al punctelor M (x, y) ∈ E 2 , care satisfac
relaţia |M F1 − M F2 | = 2a(=const.)
3. Hiperbola H dată de ecuaţia (6) este locul geometric al punctelor M (x, y) ∈ E 2 , care satisfac una
M F1 M F2
din relaţiile d(M,∆1 ) = e sau d(M,∆2 ) = e.
4. Ataşând unui punct M (x, y) ∈ ΓH coordonatele sale polare (ρ, θ) ∈ R∗+ × [0, 2π) relative la reperul
polar ce are polul ı̂n focarul F1 (c, 0) şi semiaxa polară semidreapta
{ F1 x, au loc formulele de trecere
x = c + ρ cos θ
de la coordonatele carteziene la aceste coordonate polare , unde θ ∈ [0, 2π).
y = ρ sin θ
Înlocuind ı̂n ecuaţia (6) a hiperbolei, sau ţinând cont de proprietatea din Observaţia 3, rezultă
ecuaţiile polare ale hiperbolei
{ p [ )
1−e cos θ , pentru cos θ ∈ −1, 1
e
ρ= −p [ )
1+e cos θ , pentru cos θ ∈ −1, − e
1
5. Ecuaţia
x2 y 2
ΓH ′ : −
+ 2 = 1, (a > 0, b > 0) (7)
a2 b
descrie tot o hiperbolă, numită hiperbola conjugată hiperbolei (6). Aceasta are semiaxele b şi a, focarele
F1,2 (0, ±c), vârfurile C(0, b), D(0, −b), aceleaşi asimptote cu ale hiperbolei (6), axa transversă Oy,
axa netransversă Ox şi dreptele directoare ∆1,2 : y = ±b2 /c.
6. În cazul particular a = b > 0, ecuaţiile (6) şi (7) devin
ΓH,H ′ : ±x2 ∓ y 2 = a2 , (8)
iar hiperbola se spune că este echilateră.

7. Prezentăm o serie de exemple de hiperbole date prin ecuaţie carteziană canonică:
x2 x2 y 2 y2 √
− y 2 = 1; − = 1; −x2 + = 1; −x2 + y 2 = 16; x2 − y 2 = 6.
4 3 7 9
Remarcăm că ultimele două hiperbole sunt echilatere iar a treia şi a patra hiperbolă sunt hiperbole
conjugate.
Conice 145
Parabola. Conica dată printr-o ecuaţie canonică de forma
ΓP : y 2 = 2px, (p > 0) (9)
este o parabolă. Definim următoarele noţiuni asociate parabolei

ΓP (vezi figura):
• p/2- distanţa focală a parabolei (9);
• e = 1- excentricitatea parabolei (9);
• O(0,
( 0)-)vârful parabolei;
• F p2 ; 0 -focarul parabolei;
• Ox-axa transversă a parabolei (9), axă de simetrie a parabolei;
• Oy-axa tangentă la parabola (9);

• ∆- dreapta directoare a parabolei, de ecuaţie x = − p2 .
Fig. 31. Parabola Observaţii. 1. Punctele M (x, y) ∈ ΓP pot fi descrise de ecuaţiile
parametrice ale parabolei: {
x = t2 /2p
ΓP : , t ∈ R.
y= t
2. Parabola P dată de ecuaţia (9) este locul geometric al punctelor M (x, y) ∈ E 2 , care satisfac relaţia
M F = d(M, ∆).
∗ × [0, 2π) relative la reperul
3. Ataşând unui punct M (x, y) ∈ ΓP coordonatele sale polare (ρ, θ) ∈ R+
polar cu polul ı̂n focarul F1 (c, 0) şi semiaxă polară semidreapta F1 x, au loc formulele de trecere de la
coordonatele carteziene la aceste coordonate polare
{
x = c + ρ cos θ
, unde θ ∈ [0, 2π).
y = ρ sin θ
Înlocuind ı̂n ecuaţia (9) a parabolei, sau ţinând cont de proprietatea din Observaţia 2, rezultă ecuaţia
polară a parabolei
p
ρ= , θ ∈ [0, 2π).
1 − cos θ
4. Ecuaţia redusă
ΓP ′ : y 2 = −2px, (p > 0) (10)
descrie tot o parabolă, simetrica parabolei (9) relativ la axa Oy. Aceasta are aceeaşi axă de simetrie
cu parabola (9) şi focarul F ′ (−p/2; 0).
5. Ecuaţia redusă
ΓP ” : y = ax2 , (a ̸= 0) (11)
descrie tot o parabolă, ce are axa de simetrie Oy, focarul ı̂n punctul F (0; a/4) şi dreapta directoare
de ecuaţie ∆ : y = −a/4.
6. Prezentăm o serie de exemple de parabole date prin ecuaţie carteziană canonică:
y 2 = 7x; y 2 = −5x; y = 3x2 ; y = −4x2 .
Pereche de drepte (paralele, concurente sau confundate), care au ecuaţia carteziană redusă
având una din formele 2
2
Γ : xa2 − yb2 = 0, (a > 0, b > 0)
Γ : x2 = a2 , (a ≥ 0)
Γ : y 2 = a2 , (a ≥ 0).
Prezentăm o serie de exemple de conice-perechi de drepte date prin ecuaţie carteziană canonică:
x2 y 2
− = 0; x2 = 1; y 2 = 16; x2 = 0; y 2 = 0.
3 7
Se observă că prima pereche este de drepte concurente, următoarele două perechi sunt de drepte
paralele, iar ultimele două perechi, de drepte confundate.
Punct dublu, care are ecuaţia carteziană redusă de forma
x2 y 2
+ 2 = 0; (a > 0, b > 0).
a2 b
Se observă că ecuaţia canonică de mai sus descrie originea O(0, 0).
Exemple. Următoarele ecuaţii reduse descriu originea:
x2 y 2
+ = 0; x2 + y 2 = 0.
4 6
Mulţimea vidă are ecuaţia carteziană redusă având una din formele
x2 y 2
+ 2 + 1 = 0; x2 + a2 = 0; y 2 + b2 = 0; (a⟩0, b⟩0).
a2 b
Exemple. Următoarele ecuaţii reduse descriu mulţimea vidă (privită ca tip de conică):
x2 y 2
+ + 1 = 0; x2 + 1 = 0; y 2 + 5 = 0.
12 2
Prima conică este o elipsă imaginară, ultimele două, perechi de drepte imaginare paralele.
În cele ce urmează vom descrie procedura urmată pentru a ı̂ncadra o conică dată prin ecuaţie
carteziană generală de forma (2), ı̂ntr-unul dintre tipurile descrise mai sus, deci pentru a determina
tipul conicei.
În acest scop se aplică o rototranslaţie de reper cartezian, care realizează trecerea de la reperul
cartezian xOy la un reper x′ O′ y ′ orientat pozitiv (numit reper canonic). Relativ la acest nou reper,
ecuaţia g ′ (x′ , y ′ ) = 0 asociată conicei va avea forma canonică, fiind una din ecuaţiile reduse, tipuri
reprezentate (cu excepţia mulţimii vide) şi ı̂n tabelul următor.
Conice 147
Fig. 32. Tipuri de conice

Se observă prin calcul direct că prin trecerea de la reperul originar {O; {ī, j̄}} ≡ xOy la cel canonic
{O′ ;{ī′ , j̄ ′ }} ≡ x′ O′ y ′ , polinomul g(x, y) asociat conicei se schimbă ı̂n g ′ (x′ , y ′ ), unde g ′ este tot o
formă pătratică afină.
Se poate verifica prin calcul direct că ı̂n urma acestei schimbări de reper cartezian, rămân neschim-
bate următoarele numere ataşate polinomului g(x, y),

a11 a12 a10
a11 a12

∆ = a21 a22 a20 , δ = , I = a11 + a22 . (12)
a01 a02 a00 a21 a22
Acestea se numesc invariaţii metrici ai conicei, deoarece recalcularea lor pentru polinomul g ′ (x′ , y ′ )
conduce la numerele ∆′ , δ ′ , I ′ egale respectiv cu ∆, δ, I, deci neafectate de schimbarea de coordonate.
′ ′ ′
√ de treper J = S ◦ T : xOy → x O y compusă din translaţia T de
Exemplu. Considerăm schimbarea
√
′
vector v̄ = [OO ]B ≡ (− 2/2, − 2/2) , urmată de rotaţia S de matrice
( ) ( √ √ )
cos π/4 − sin π/4 2/2 − 2/2
A= = √ √ ,
sin π/4 cos π/4 2/2 2/2
ce induce schimbarea de coordonate (x, y) 7→ (x′ , y ′ ) descrisă de relaţia

( ) ( √ √ )( ′ ) ( √ )
x √ 2/2 −√ 2/2 x −√2/2
= + .
y 2/2 2/2 y′ − 2/2
Aplicând această transformare de coordonate, polinomul

√
g(x, y) = x2 − 2xy + y 2 − 2(x + y + 2)
√
devine g ′ (x′ , y ′ ) = 2(y ′2 − 2x′ ); se observă că acelaşi rezultat se obţine aplicând ı̂ntâi rotaţia S, şi
apoi translaţia de vector v̄ = [OO′ ]B ′ ≡ (−1, 0)t . Invarianţii conicei date
Γ : g(x, y) = 0 ⇔ g ′ (x′ , y ′ ) = 0,
√
deci ai parabolei Γ : y ′2 = 2x′ se obţin prin calcul direct, folosind formulele (12) aplicate funcţiilor
g şi g ′ :
1 −1 −1
1 −1
∆ = −1 1 −1
√ = −4, δ = −1
= 0, I = 1 + 1 = 2;
−1 −1 −2 2 1
√
0 0 − 2
0
∆′ = 0 2 0 = −4, δ ′ = 0 = 0, I ′ = 0 + 2 = 2,
0 2
−√2 0 0
deci avem ∆ = ∆′ , δ = δ ′ , I = I ′ .
Definiţie. Se numeşte centru de simetrie al unei conice Γ (ı̂n cazul ı̂n care acesta există), un punct
din plan faţă de care conica, privită ca o mulţime de puncte, este o figură geometrică simetrică. În
acest caz conica se numeşte (pe scurt) conică cu centru.
Exemplu. Conica Γ : x2 + y 2 − 2x + 6y = 0 admite drept centru de simetrie punctul C(1, −3).
Într-adevăr, dacă M (x, y) ∈ Γ, atunci şi M ′ (2 − x, −6 − y), simetricul său faţă de punctul C, satisface
de asemenea ecuaţia conicei (temă, verificaţi!) . Deci o dată cu un punct arbitrar, pe conică se află
şi simetricul acestuia faţă de centrul de simetrie C.
Putem determina uşor dacă o conică admite sau nu centru de simetrie, iar ı̂n caz afirmativ putem
calcula coordonatele acestuia, pe baza următorului rezultat:
Teoremă.
Conica
Γ : g(x, y) = 0 admite centru de simetrie C(x0 , y0 ) dacă şi numai dacă invariantul
a11 a12
δ = al acesteia este nenul; ı̂n acest caz, acesta este unicul punct critic al funcţiei g, iar
a12 a22
coordonatele sale sunt soluţiile sistemului liniar
{ 1 ∂g
2 ∂x ≡ a11 x + a12 y + a10 = 0
(13)
1 ∂g
2 ∂y ≡ a12 x + a22 y + a20 = 0.
Demonstraţie. Determinantul acestui sistemului liniar este exact δ, deci sistemul admite soluţie unică
(x0 , y0 ) doar dacă δ ̸= 0. Rămâne de arătat că punctul C(x0 , y0 ) este centru de simetrie al conicei.
Într-adevăr, efectuând translaţia x = x0 + x′ , y = y0 + y ′ , ecuaţia conicei devine (temă, verificaţi!) :
a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + x′ gx0 + y ′ gy0 + g(x0 , y0 ) = 0, (14)

∂g ∂g
unde am notat gx0 = ∂x (x0 , y0 ), gy0 = ∂y (x0 , y0 ). Simetria faţă de punctul C (devenit origine ı̂n
noul sistem de coordonate !) revine la a verifica faptul că, o dată cu un punct M (x′2 , y ′2 ) al conicei,
aceasta conţine şi simetricul M ′ (−x′ , −y ′ ) al punctului M faţă de punctul C (ale cărui coordonate ı̂n
noul sistem sunt (0, 0)). Însă condiţia M ′ ∈ Γ se rescrie
a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 − x′ gx0 − y ′ gy0 + g(x0 , y0 ) = 0, (15)
iar (14) şi (15) au loc simultan doar dacă este satisfăcută relaţia
x′ gx0 + y ′ gy0 = 0, ∀M (x′ , y ′ ) ∈ Γ.

Conice 149
Deoarece punctul M a fost ales arbitrar pe conică, această ultimă relaţie are loc doar dacă punctul
C(x0 , y0 ) satisface sistemul de ecuaţii din enunţ.
Observaţii. 1. Conice cu centru sunt: cercul, elipsa, hiperbola, perechea de drepte concurente, un
punct şi mulţimea vidă. Ecuaţia unei asemenea conice redusă la centru este de forma
a11 x′2 + 2a12 x′ y ′ + a22 y ′2 + g(x0 , y0 ) = 0,
unde termenul liber este legat de invarianţii conicei prin relaţia

∆
g(x0 , y0 ) = .
δ
2. În cazul δ = 0, ∆ ̸= 0, funcţia g nu are punct critic, deci conica Γ (o parabolă) nu admite centru
de simetrie.
3. În cazul δ = 0, ∆ = 0, funcţia g are o dreaptă de puncte critice, deci conica Γ are o dreaptă de
centre. Conicele cu o dreaptă de centre sunt perechile de drepte paralele sau confundate şi mulţimea
vidă.
Definiţie. Fie Γ : g(x, y) = 0 o conică şi ∆, δ invarianţii calculaţi cu formula (12). Avem următoarele
situaţii:
⋄ dacă δ > 0 (elipsă, mulţime vidă), spunem că Γ are gen eliptic;
⋄ dacă δ < 0 (hiperbolă, pereche de drepte concurente), spunem că Γ are gen hiperbolic;
⋄ dacă δ = 0 (parabola, drepte paralele sau confundate, mulţime vidă), spunem că Γ are gen parabolic;
⋄ dacă ∆ ̸= 0, spunem că Γ este conică nedegenerată;

⋄ dacă ∆ = 0, spunem că Γ este conică degenerată.
Exemplu. Fie conica Γ : g(x, y) = 0, ai cărei coeficienţi satisfac relaţiile a12 = 0, a11 = a22 = a ̸= 0.
( )2 ( )2
Notăm ρ = aa10 + aa20 − aa00 . Evident, δ = a2 > 0, deci conica este de gen eliptic şi admite centru
de simetrie C. Distingem următoarele cazuri:
( ) √
a) Dacă ρ > 0, atunci Γ este un cerc cu centrul C − aa10 , − aa20 şi de rază ρ. În acest caz avem
∆ ≡ −ρa4 ̸= 0 (temă, verificaţi!) , deci Γ este nedegenerată;
b) Dacă ρ = 0, atunci Γ este degenerată (∆ = 0) şi se reduce la centrul de simetrie C;
c) Dacă ρ < 0, atunci Γ = Φ, ∆ ̸= 0, conica este nedegenerată (cerc imaginar).
2 Reducerea ecuaţiei unei conice la forma canonică

Considerăm o conică Γ ⊂ E 2 descrisă de ecuaţia generală
Γ : g(x, y) ≡ a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a10 x + 2a20 y + a00 = 0. (1)
Ne propunem ca printr-o schimbare de reper ce constă dintr-o rotaţie compusă cu o translaţie (mişcare
rigidă, rototranslaţie), să obţinem reperul canonic al conicei Γ. Vom descrie ı̂n continuare modul ı̂n
care se află ecuaţiile schimbării de reper (de coordonate), determinate de matricea rotaţiei şi vectorul
de translaţie.
Examinând ecuaţia (1) distingem următoarele situaţii:
1) Dacă a12 ̸= 0, atunci se face mai ı̂ntâi o rotaţie, folosind unul din procedeele 2.1 şi 2.2 descrise
mai jos.
2) Dacă a12 = 0, atunci se face o translaţie. Aceasta se determină diferit, după cum conica este cu
centru sau nu. În primul caz, originea se mută ı̂n centrul C al conicei (deci translaţie de vector OC);
ı̂n al doilea caz, ecuaţiile translaţiei se determină efectuând restrângeri de pătrate şi/sau grupări de
termeni liniari.
Metoda valorilor proprii. Descriem algoritmic această metodă. Fie conica Γ dată de ecuaţia (1).
1. Ataşăm ecuaţiei (1) forma pătratică
( )( )
a11 a12 x
Q(v) = a11 x + 2a12 xy + a22 y ≡ (x, y)
2 2
, ∀v = (x, y) ∈ R2 ,
a21 a22 y
unde notăm a12 = a21 . Coeficienţii formei Q determină invariantul δ şi genul conicei.
( )
a11 a12
2. Matricei A = a formei Q ı̂i ataşăm polinomul caracteristic
a21 a22

a −λ a12
PA (λ) = 11 = λ2 − Iλ + δ

a21 a22 − λ
şi ı̂i aflăm rădăcinile (valorile proprii ale matricei A) λ1 şi λ2 . Deoarece matricea A este simetrică,
acestea sunt reale.
3. Distingem următoarele situaţii disjuncte:
⋄ λ1 şi λ2 au semne contrare ⇒ λ1 λ2 ≡ δ < 0 ⇒ conica este de gen hiperbolic;
⋄ λ1 şi λ2 au acelaşi semn ⇒ δ > 0 ⇒ conica este de gen eliptic;
⋄ una din rădăcini este zero ⇒ δ = 0 ⇒ conica este de gen parabolic.
4. Rezolvăm sistemele de ecuaţii liniare

{
(a11 − λi )ai + a12 bi = 0
a21 ai + (a22 − λi )bi = 0
pentru i = 1, 2, aflând coordonatele vectorilor proprii v1 = (a1 , b1 ) şi v2 = (a2 , b2 ), care ı̂n cazul
valorilor proprii distincte sunt (datorită simetriei matricei A) ortogonali. În cazul când avem valoare
proprie dublă, ortogonalizăm, folosind procedeul Gram-Schmidt familia celor doi vectori.
5. Normăm familia ortogonală v1 , v2 , şi obţinem astfel baza ortonormată {e1 , e2 }. În cazul δ ̸= 0,
aceştia reprezintă versorii axelor de simetrie ale conicei.
6. Construim matricea R = [e1 , e2 ] a rotaţiei, formată din coordonatele versorilor {e1 , e2 } aşezate
pe coloane, cu rezerva că dacă determinantul acesteia este negativ (-1), vom ı̂nlocui ı̂n matrice prima
coloană prin opusul ei (obţinând astfel det R = 1 pentru matricea ortogonală R, deci matrice de
rotaţie). Ecuaţiile rotaţiei (ecuaţiile schimbării de reper cartezian dată de rotaţie) exprimă legătura
ı̂ntre coordonatele (x, y) ataşate vechiului reper xOy şi cele ale reperului rotit x′ Oy ′ (O = O′ ):
( ) ( ′ )
x x
=R . (2)
y y′
7. Pe baza acestor relaţii ı̂nlocuim ı̂n forma pătratică Q coordonatele (x, y) cu expresiile acestora
relativ la coordonatele noi. Expresia formei Q devine canonică,
Q(v) = λ1 x′2 + λ2 y ′2 , ∀v = x′ e1 + y ′ e2 ∈ R2 ,
Conice 151
iar versorii noii baze {e1 , e2 } dau direcţiile noilor axe Ox′ , respectiv Oy ′ . De asemenea, ı̂nlocuim ı̂n
ecuaţia conicei coordonatele (x, y) date de relaţiile (2) şi obţinem ecuaţia conicei relativ la sistemul
rotit x′ Oy ′ :
λ1 x′2 + λ2 y ′2 + 2a′10 x′ + 2a′20 y ′ + a′00 = 0. (3)
Observaţii. 1. În cazul când ambele valori proprii sunt nenule (δ ̸= 0, conică cu centru), putem
restrânge pătratele ı̂n ecuaţia (1), forţând ı̂n prealabil factorii comuni λ1 , λ2 , grupăm termenii sub
forma
λ1 (x′ − x′0 )2 + λ2 (y ′ − y ′0 )2 + a = 0. (4)
Se constată că (x′0 , y ′0 ) sunt exact coordonatele centrului C de simetrie al conicei relativ la reperul rotit
(temă, verificaţi!) . Se observă, examinând ecuaţia (4), că prin efectuarea translaţiei x′ Oy ′ 7→ x′′ Cy ′′
de vector OC = (x′0 , y ′0 ), dată de relaţiile
( ′ ) ( ′′ ) ( ′ ) { ′′
x x x0 x = x′ − x′0
= + ⇔
y′ y ′′ y ′0 y ′′ = y ′ − y ′0 ,
obţinem ecuaţia canonică a conicei,
λ1 x′′2 + λ2 y ′′2 + a = 0. (5)
2. În expresia canonică (5) termenul liber satisface relaţia a = ∆/δ (temă, verificaţi!) . Atunci,
ţinând cont de faptul că λ1 , λ2 sunt rădăcinile ecuaţiei
λ2 − Iλ + δ = 0,
rezultă că ı̂n cazul conicelor cu centru, ecuaţia canonică se poate determina cunoscând doar invarianţii
acesteia ∆, δ, I, fără a mai fi necesară aflarea rototranslaţiei xOy 7→ x′ Oy ′ 7→ x′′ Cy ′′ .
3. Tot ı̂n cazul conicelor cu centru, pentru a obţine expresia canonică (5), putem efectua ı̂ntâi
translaţia xOy 7→ x′ Cy ′ de vector OC, cu coordonatele centrului C date de soluţia unică a sistemului
(13), şi apoi aplicând rotaţia x′ Cy ′ 7→ x′′ Cy ′′ dată de metoda valorilor proprii.
4. Observăm că ı̂n cazul unei conice fără centru (având δ = λ1 λ2 = 0), doar una dintre cele două
valori proprii poate fi nulă, deoarece g fiind polinom de grad 2, forma pătratică Q asociată conicei
este nenulă. În acest caz, după aplicarea metodei valorilor proprii şi efectuarea rotaţiei, putem grupa
termenii din ecuaţia (3) a conicei astfel: formăm un pătrat perfect (ca mai sus, forţând valoarea proprie
nenulă factor ı̂n prealabil), iar conţinutul parantezei va fi o nouă coordonată şi grupăm termenul liniar
rămas forţând coeficientul monomului de grad I factor, iar conţinutul parantezei va fi cealaltă nouă
coordonată. Egalităţile obţinute reprezintă exact ecuaţiile translaţiei sistemului rotit având ca rezultat
sistemul canonic.
Exemplul 1. Determinaţi ecuaţia canonică a conicei
√
Γ : x2 − 2xy + y 2 + 4 2x − 6 = 0,
şi formulele rototranslaţiei ce deplasează reperul iniţial ı̂n cel canonic.

Soluţie. Conica dată este nedegenerată (∆ = −2 ̸= 0) şi fără centru (δ = 0). Deoarece monomul −2xy
este prezent ı̂n ecuaţia conicei, este necesar să aplicăm o rotaţie asupra reperului xOy; ı̂n acest scop
aplicăm metoda valorilor proprii. Obţinem valorile proprii λ1 = 0, λ2 = 2 şi vectorii proprii (versorii
bazei ortonormate ce produc direcţiile noilor axe de coordonate)
√ √
2 2
e1 = (1, 1), e2 = (−1, 1),
2 2
deci matricea de rotaţie este

( √ √ ) ( )
2/2 − 2/2 cos(π/4) − sin(π/4)
R = [e1 , e2 ] = √ √ = ,
2/2 2/2 sin(π/4) cos(π/4)
iar trecerea de la sistemul de coordonate xOy la cel nou, rotit x′ Oy ′ este descrisă de relaţiile
( ) ( ′ ) { √
x x x = (x′ − y ′ )/√ 2
=R ⇔
y y′ y = (x′ + y ′ )/ 2.
Înlocuind ı̂n ecuaţia conicei relativ la xOy, obţinem ecuaţia relativ la noul reper,
Γ : y ′2 + 2x′ − 2y ′ − 3 = 0,
care se rescrie, restrângând pătratul şi grupând termenii liniari rămaşi,
Γ : (y ′ − 1)2 = −2(x′ − 2).
Cele două paranteze din ecuaţie sunt exact expresiile noilor coordonate, respectiv y ′′ = y ′ − 1, x′′ =
x′ − 2, de unde rezultă ecuaţiile translaţiei x′ Oy ′ 7→ x′′ O′′ y ′′ :
{ ′′ ( ′ ) ( ′′ ) ( )
x = x′ − 2 x x 2
′′ ′ ⇔ ′ = ′′ + ,
y =y −1 y y 1
de vector OO′′ ≡ (2, 1), coeficienţii fiind exprimaţi relativ la baza ortonormată {e1 , e2 }. În final,
ecuaţia canonică a conicei (relativ la reperul x′′ O′′ y ′′ ) este
Γ : y ′′2 = −2x′′ ,
ecuaţia unei parabole aflată ı̂n semiplanul din stânga al axei O′′ y ′′ , cu axa de simetrie O′′ x′′ şi cu vârful
ı̂n O′′ . Folosind formulele rotaţiei şi translaţiei şi relaţia R−1 = Rt (matricea R fiind ortogonală),
ecuaţiile rototranslaţiei xOy 7→ x′′ O′′ y ′′ ce deplasează reperul iniţial ı̂n reperul canonic, sunt
( ′′ ) ( √ √ )( ) ( )
x √2/2 √ 2/2 x 2
′′ = − .
y − 2/2 2/2 y 1
Exemplul 2. Determinaţi ecuaţia canonică a conicei
Γ : 3x2 − 4xy − 4x + 6y − 1 = 0,
şi formulele rototranslaţiei ce deplasează reperul iniţial ı̂n cel canonic.

Soluţie. Conica Γ este nedegenerată (∆ = 1 ̸= 0), admite centru de simetrie (δ = −4 ̸= 0) şi este de
gen hiperbolic (δ = −4⟨0). Forma pătratică
Q(v) = 3x2 − 4xy, ∀v = (x, y) ∈ R2

( )
3 −2
asociată conicei are matricea A = , cu valorile proprii λ1 = −1, λ2 = 4 şi vectorii proprii
−2 0
( ) ( )
ortonormaţi e1 = √15 , √25 , e2 = √25 , − √15 , deci matricea de rotaţie este
( )
− √15 √2
5
R = [−e1 , e2 ] = ,
− √25 − √15
Conice 153
unde am opus primul versor pentru a avea satisfăcută condiţia det R = 1 (o altă posibilitate ar fi fost
să considerăm R = [e2 , e1 ]). Atunci ecuaţiile rotaţiei xOy 7→ x′ Oy ′ sunt
( ) ( ′ ) { √
x x x = (−1/√ 5) (2x′ + y ′ )
=R ⇔
y y′ y = (1/ 5) (x′ − 2y ′ )
iar ı̂n sistemul x′ Oy ′ ecuaţia conicei devine 4x′2 − y ′2 + √

14 ′
5
x − √85 y ′ − 1 = 0.
Restrângând pătratele după forţarea factorilor comuni 4 respectiv-1, ecuaţia se rescrie
( )2 ( )
′ 7 ′ 8 2 93
4 x + √ − y +√ + = 0.
4 5 5 10
Expresiile din paranteze fiind noile coordonate, efectuăm translaţia reperului x′ Oy ′

{ ′′ √ ( ′ ) ( ′′ ) ( √ )
x = x′ + 7/(4 √ 5) x x −7/(4√ 5)
⇔ = +
y ′′ = y ′ + 8/ 5 y′ y ′′ −8/ 5
√ √
ı̂n punctul C (centrul conicei) ale cărui coordonate relativ la reperul x′ Oy ′ sunt (−7/(4 5), −8/ 5);
ecuaţia conicei relativ la noul reper x′′ Cy ′′ este
x′′2 y ′′2
− + − 1 = 0,
5/186 10/93
√
deci
√ conica este o hiperbolă (conjugată) având Cy ′′ drept axă transversă, şi semiaxele b = 10/93, a =
5/186. Formulele rototranslaţiei xOy 7→ x Cy ′′ sunt
′′
( ′′ ) ( ) ( √ )
x x −7/(4√ 5)
=R t
− .
y ′′ y −8/ 5
Metoda roto-translaţiei. Putem determina rotaţia sistemului de coordonate, şi ı̂n alt mod, aflând
unghiul θ cu care se roteşte reperul dat. Matricea R a schimbării de bază (ce duce versorii reperului
iniţial ı̂n cei ai reperului rotit) este ortogonală, de determinant+1, având pe coloane coordonatele
versorilor rotiţi relativ la baza iniţială. Remarcăm că bazele fiind ortonormate, coeficienţii noilor
versori sunt exact cosinuşii directori ai direcţiilor lor, deci
( )
cos θ − sin θ
R= .
sin θ cos θ
Folosind acest fapt, următoarea teoremă permite determinarea matricei de rotaţie prin intermediul
unghiului de rotaţie θ.
Teoremă. Fie conica cu centru Γ : g(x, y) = 0 astfel ı̂ncât ı̂n ecuaţia conicei avem a12 ̸= 0 (deci
apare monomul xy. Atunci efectuând rotaţia reperului iniţial xOy 7→ x′ Oy ′ cu unghiul θ ce satisface
ecuaţia
(a11 − a22 ) sin 2θ = 2a12 cos 2θ, (6)
ecuaţia conicei ı̂n sistemul rotit Γ : g ′ (x′ , y ′ ) = 0 nu mai conţine monomul x′ y ′ .
Demonstraţie. După efectuarea rotaţiei de unghi θ descrisă de relaţiile

{
x = x′ cos θ − y ′ sin θ
,
y = x′ sin θ + y ′ cos θ
forma pătratică afină g ′ (x′ , y ′ ) are drept coeficient pentru monomul xy expresia (temă, verificaţi!) 2a′12 =
(a22 − a11 ) sin 2θ + 2a12 cos 2θ, identic nulă, având ı̂n vedere relaţia din ipoteză.
Observaţie. Din teoremă rezultă prin calcul direct (temă, verificaţi!) , că pentru o conică cu centru
unghiul de rotaţie θ poate fi obţinut de asemenea folosind relaţia
2a12
tg 2θ = .
a11 − a22
2t
Folosind apoi relaţia tg 2θ = 1−t2
, unde t = tg θ, şi relaţiile
t 1
sin θ = √ , cos θ = √ ,
± 1 + t2 ± 1 + t2
rezultă matricea de rotaţie R.
Teoremă. Fie conica fără centru Γ : g(x, y) = 0, astfel ı̂ncât ı̂n ecuaţia conicei avem a12 ̸= 0.
Atunci efectuând rotaţia xOy 7→ x′ Oy ′ cu unghiul θ ce satisface ecuaţia
tg θ = −a11 /a12 , (7)
ecuaţia conicei ı̂n sistemul rotit nu va mai conţine monomul x′ y ′ .
Demonstraţie. Folosind δ ≡ a11 a22 − a212 = 0, se verifică (temă, verificaţi!) că formulele (6) şi (7) sunt
echivalente.
Observaţii. 1. După aplicarea rotaţiei, reperul canonic se obţine printr-o translaţie, fie restrângând
pătratele şi/sau grupând termenii liniari rămaşi, ori translatând originea O ı̂n centrul conicei (soluţia
a sistemului liniar (3) din 1.10, derivat din ecuaţia conicei relativ la reperul rotit).
2. Putem determina natura unei conice doar din studiul invarianţilor acestora, pe baza tabelului
următor:
Condiţii satisfăcute de invarianţi Conica Γ

δ > 0 Punct dublu
∆ = 0 δ = 0 Reuniune de drepte (paralele sau confundate),
sau mulţimea vidă
δ < 0 Reuniune de drepte concurente
Dacă ı̂n plus I= 0, drepte perpendiculare
I∆ < 0 Elipsă
∆ ̸= 0 δ > 0
I∆ > 0 Mulţimea vidă
δ = 0 Parabolă
δ < 0 Hiperbolă
Dacă ı̂n plus I=0, hiperbolă echilateră
Exerciţiu. Determinaţi natura şi genul conicei

√
Γ : x2 − 6xy + 9y 2 + 10 10y = 0,
apoi reduceţi ecuaţia conicei la forma canonică folosind metoda roto-translaţiei.

Conice 155
Soluţie. Invarianţii conicei sunt

1 −3
√0 1 −3
∆ = −3 √9 5 10 = −250,

δ= = 0,
0 5 10 −3 9
0
deci conica este o parabolă. Deoarece a12 ̸= 0, efectuăm

√ o rotaţie
√ al cărei unghi θ este soluţia ecuaţiei
tg θ = −a11 /a12 ⇔ tg θ = 1/3; rezultă cos θ = 3/ 10, sin θ = 1/ 10, deci matricea de rotaţie este
( √ √ )
3/√10 −1/√ 10
R= ,
1/ 10 3/ 10
iar formulele rotaţiei sunt

( ) ( ) { √
x x′ x = (1/√ 10) (3x′ − y ′ )
=R ⇔ .
y y′ y = (1/ 10) (x′ + 3y ′ )
Ecuaţia conicei relativ (la sistemul rotit ′ ′ ′2 ′ ′

′
)
3 2
( ′ x Oy ) este y + x + 3y = 0. Regrupând termenii, obţinem
ecuaţia echivalentă Γ : y + 2 = − x − 4 . 9
Deci coordonatele noi, asociate sistemului translatat x′′ O′′ y ′′ sunt date de relaţiile acestora cu cele
ale sistemului vechi: y ′′ = y ′ + 32 , x′′ = x′ − 94 , de unde rezultă ecuaţiile translaţiei x′ Oy ′ 7→ x′′ O′′ y ′′
( ) ( ) ( )
x′ x′′ 9/4
= + .
y′ y ′′ −3/2
Originea O′′ este exact vârful parabolei, care are coordonatele (x′′ , y ′′ ) = (0, 0) şi (x′ , y ′ ) = (9/4, −3/2).
Faţă de reperul x′′ O′′ y ′′ ecuaţia conicei este canonică,
Γ : y ′′2 = −x′′ ,
şi deoarece x′′ ≤ 0, conica se află ı̂n semiplanul stâng al sistemului de coordonate.
3 Intersecţia dintre o dreaptă şi o conică. Probleme de tangenţă

˜
Ne propunem să determinăm intersecţia ∆∩Γ dintre conica Γ : g(x, y) = 0 şi o dreaptă dată parametric,
∆ : (x, y) = (x0 +lt, y0 +mt), t ∈ R. Înlocuind coordonatele punctului de pe dreaptă ı̂n ecuaţia conicei,
˜
rezultă ecuaţia ı̂n necunoscuta t (variabila care fixează poziţia punctului pe dreapta ∆):˜
t2 Q(l, m) + t(lgx0 + mgy0 ) + g(x0 , y0 ) = 0, (1)
unde Q este forma pătratică asociată formei afine g, şi am notat

∂g ∂g
gx0 = (x0 , y0 ), g y0 = (x0 , y0 ).
∂x ∂y
Distingem următoarele cazuri:
1. Dacă Q(l, m) ̸= 0, atunci ecuaţia (1) este de gradul doi şi discriminantul acestei ecuaţii este
not
τ = (l gx0 + m gy0 )2 − 4Q(l, m) · g(x0 , y0 ).
⋄ Dacă τ > 0, atunci ecuaţia (*) are două rădăcini reale t1 ̸= t2 şi dreapta taie conica ı̂n două
puncteA1 ̸= A2 .
156 Asimptotele unei conice de gen hiperbolic
⋄ Dacă τ = 0, atunci ecuaţia (1) are rădăcinile confundate şi dreapta intersectează conica ı̂n două
puncte confundate A1 = A2 şi se numeşte tangenta la conică ı̂n A1 .
⋄ Dacă τ < 0, atunci ecuaţia (1) nu are soluţii reale, deci ∆
˜ nu intersectează conica.
2. Dacă Q(l, m) = 0, atunci ecuaţia (1) are gradul ı̂ntâi. Distingem subcazurile:
⋄ Dacă l · gx0 + m · gy0 ̸= 0 atunci (1) are o soluţie unică t0 , deci ∆
˜ taie conica ı̂ntr-un singur punct.
⋄ Dacă l · gx0 + m · gy0 = 0 şi g(x0 , y0 ) ̸= 0, atunci ecuaţia (1) nu are soluţii, deci dreapta nu taie
conica.
⋄ Dacă l · gx0 + m · gy0 = 0 şi g(x0 , y0 ) = 0, ecuaţia (1) este identic satisfăcută, deci ∆
˜ ⊆ Γ, şi deci
conica reprezintă o pereche de drepte.
Observaţii. 1. Din orice punct exterior conicei Γ se pot duce cel mult două tangente la Γ.
2. DacăA0 (x0 , y0 ) ∈ Γ şi gx0 , gy0 nu sunt simultan nule, tangenta la conică ı̂n punctul A0 are ecuaţia
(temă, verificaţi!)
(x − x0 )gx0 + (y − y0 )gy0 = 0.
Această ecuaţie se poate obţine şi prin dedublarea ecuaţiei conicei Γ : g(x, y) = 0 cu coordonatele
punctului A0 (x0 , y0 ) ∈ Γ, deci efectuând următoarele substituţii ı̂n ecuaţia conicei:
{ 2 { {
x → xx0 x → (x + x0 )/2 xy → (xy0 + x0 y)/2
y 2 → yy0 y → (y + y0 )/2 k ∈ R → k.
Se numeşte normala la conică ı̂n punctul A0 , dreapta care trece prin A0 şi este perpendiculară pe
tangentă; această dreaptă are ecuaţia
x − x0 y − y0
= .
gx0 gy0
4 Asimptotele unei conice de gen hiperbolic
Definiţie. Fie Γ o conică nedegenerată şi fie o direcţie ı̂n planul conicei dată de vectorul nenul
v̄ ≡ (l, m). Direcţia v̄ ≡ (l, m) se numeşte direcţie asimptotică pentru conica Γ dacă satisface relaţia
Q(l, m) ≡ a11 l2 + 2a12 lm + a22 m2 = 0.
O dreaptă a cărei direcţie este direcţie asimptotică taie conica ı̂n cel mult un punct.
Observaţii. Privind existenţa direcţiilor asimptotice ale unei conice nedegenerate date, examinând
ecuaţia Q(l, m) = 0 ale cărei soluţii sunt acestea, distingem următoarele cazuri:
⋄ δ < 0 (hiperbolă) ⇒ există două direcţii asimptotice distincte (l1 , m1 ), (l2 , m2 );
⋄ δ > 0 (elipsă) ⇒ nu există direcţii asimptotice;
⋄ δ = 0 (parabolă) ⇒ direcţie asimptotică dublă (l, m), cea a axei de simetrie.
˜ care nu taie conica şi a

Definiţie. Se numeşte asimptotă a unei conice nedegenerate Γ, o dreaptă ∆
cărei direcţie este asimptotică.
Teoremă. Dacă v̄ ≡ (l, m) este o direcţie asimptotică a conicei nedegenerate Γ : g(x, y) = 0, atunci
ecuaţia carteziană a asimptotei asociate este
lgx + mgy = 0, (1)

∂g ∂g
unde am notat gx = ∂x , gy = ∂y .
Conice 157
Observaţii.
⋄ hiperbola are două asimptote care trec prin centrul conicei;
⋄ elipsa nu are direcţie asimptotică, deci nu are asimptotă;
⋄ parabola admite o direcţie asimptotică v̄ ≡ (l, m) pentru care ecuaţia (1) reprezintă o identitate,
deci parabola nu are asimptotă.
5 Pol şi polară. Probleme de tangenţă

Se dau punctul A(x0 , y0 ) ∈ E 2 şi conica
Γ : g(x, y) ≡ a11 x2 + 2a12 xy + a22 y 2 + 2a10 x + 2a20 y + a00 = 0 (1)

 2 
 x → xx0  x → (x + x0 )/2
Definiţii. a) Se numete dedublare, grupul de substituţii y 2 → yy0 şi y → (y + y0 )/2
 
xy → (xy0 + x0 y)/2 k∈R→k
b) Se numeşte dedublata ecuaţiei de gradul doi g(x, y) = 0 ı̂n punctul A(x0 , y0 ), ecuaţia
a11 xx0 + a12 (xy0 + x0 y) + a22 yy0 + a10 (x + x0 ) + a20 (y + y0 ) + a00 = 0 ⇔
(x − x0 )gx0 + (y − y0 )gy0 + 2g(x0 , y0 ) = 0. (2)

˜
c) În cazul când coeficienţii gx0 şi gy0 nu sunt simultan nuli ecuaţia (2) este cea a unei drepte ∆.
Această dreaptă se numeşte polara lui A ı̂n raport cu conica Γ, iar punctul A se numeşte polul dreptei
˜
∆.
Observaţie. Polara unui punct A ı̂n raport cu o conică Γ nu depinde de sistemul de coordonate
cartezian ales, relativ la care raportăm cele două figuri.
Teoremă. Dacă ∆ ˜ este polara punctului A(x0 , y0 ) faţă de conica Γ : g(x, y) = 0, atunci:
a) Punctul A aparţine conicei d.n.d. se află pe polara sa ∆ ˜ relativ la conică. În acest caz, polara
punctului A este tangentă la conică dusă prin A.
b) Dacă B(x, y) ∈ ∆ ˆ este polara lui B faţă de conică, atunci A ∈ ∆.
˜ şi ∆ ˆ
Demonstraţie. a) Avem A(x0 , y0 ) ∈ Γ ⇔ g(x0 , y0 ) = 0. Atunci ecuaţia (2) a polarei punctului A

devine ecuaţia tangentei ı̂n A la conică, (x − x0 )gx0 + (y − y0 )gy0 = 0. b) Ecuaţia (2) a polarei ∆ ˜ a
punctului A faţă de conică este simetrică relativ la coordonatele punctelor A(x0 , y0 ) şi B(x, y) ∈ ∆,
˜
de unde afirmaţia din enunţ.
Observaţii privind dreptele polare relativ la conicele nedegenerate.
Se dă conica nedegenerată (∆ ̸= 0) de ecuaţie carteziană implicită Γ : g(x, y) = 0.
˜ punctului A(x0 , y0 ) faţă de conica Γ se rescrie:
1. Ecuaţia (2) a polarei ∆
˜ : x(a11 x0 + a12 y0 + a10 ) + y(a12 x0 + a22 y0 + a20 ) + a10 x0 + a20 y0 + a00 = 0.
∆ (3)
ˆ : ax + by + c = 0 din plan, polul A(x0 , y0 ) asociat acesteia relativ la
Atunci, dată fiind o dreaptă ∆
˜ a punctului A
conica Γ se determină din sistemul de două ecuaţii (care reflectă faptul că polara ∆
ˆ
coincide cu dreapta ∆):
a11 x0 + a12 y0 + a10 a12 x0 + a22 y0 + a20 a10 x0 + a20 y0 + a00
= = .
a b c
2. Corespondenţa A → ∆
˜ care asociază unui punct polara sa relativ la conică este biunivocă ı̂ntre
următoarele mulţimi:
158 Diametru conjugat cu o direcţie dată. Axe de simetrie
⋄ dacă δ ̸= 0 şi C este centrul conicei, ı̂ntre punctele din E 2 \{C} şi familia dreptelor din plan cu
excepţia celor care trec prin C;
⋄ dacă δ = 0, ı̂ntre E2 \{punctele de pe axa parabolei} şi {dreptele din plan}\{axa parabolei}.
3. Fie A, B două puncte din plan astfel ı̂ncât dreapta AB satisface următoarele proprietăţi:
⋄ nu conţine centrul conicei, ı̂n cazul când avem δ ̸= 0;
⋄ nu are direcţia axei parabolei, dacă δ = 0.
Atunci polarele celor două puncte A respectiv B

se intersectează ı̂n polul dreptei AB. În particular,
dacă A, B sunt două puncte ale conicei, atunci tan-
gentele duse la conică prin cele două puncte A, B se
intersectează ı̂n polul dreptei AB (vezi figura).
Reciproc, dacă dintr-un punct exterior unei con-
ice se duc tangente la conică, punctele de tangenţă
determină polara acestuia.
Fig. 33. Pol şi polară relativ la o conică dată 4. Dacă trei puncte A, B, C sunt coliniare şi
ˆ care satisface condiţiile din
determină dreapta ∆
observaţia precedentă, atunci polarele punctelor A, B, C sunt concurente şi se intersectează ı̂n polul
ˆ
dreptei ∆.
5. Fie B ′ , B ′′ punctele de intersecţie ale unei drepte variabile ce trece prin punctul fix A, cu conica Γ.
Atunci locul geometric al punctelor M ̸= A cu proprietatea AB ′ /AB ′′ = M B ′ /M B ′′ este un segment
˜ a punctului A faţă de conică.
de dreaptă conţinut ı̂n polara ∆
Observaţii privind dreptele polare relativ la conicele degenerate (care satisfac condiţia
∆ = 0. Se dă conica degenerată Γ : g(x, y) = 0. Privind poziţia polarelor faţă de conică, distingem
cazurile:
⋄ dacă δ ̸= 0, atunci polara oricărui punct trece prin centrul conicei;

⋄ dacă δ = 0, atunci toate polarele sunt paralele.
Definiţie. Fie conica Γ : g(x, y) = 0 şi o direcţie ı̂n plan dată de vectorul nenul v̄ ≡ (l, m). Se numeşte
diametrul conicei Γ conjugat direcţiei v̄ ≡ (l, m) dreapta
˜ : l gx + m gy = 0,
∆ (1)
unde am notat prin gx , gy derivatele parţiale ale funcţiei g.
Teoremă. Dacă direcţia v̄ ≡ (l, m) nu este asimptotică relativ la conica Γ : g(x, y) = 0, atunci locul
geometric al mijloacelor corzilor conicei Γ care au direcţia v̄ este inclus ı̂n diametrul conjugat acestei
direcţii dat de ecuaţia (1) (vezi figura).
Conice 159
Demonstraţie. Direcţia v̄ nefiind asimptotică, fasciculul

de drepte paralele de direcţie v̄ intersectează conica (un-
ele ı̂n două puncte), deci locul geometric are sens. O
asemenea dreaptă, ce trece pritr-un punct P (x0 , y0 ) are
ecuaţiile parametrice
(x, y) = (x0 + lt, y0 + mt), t ∈ R.

Fig. 34. Diametrul conjugat Punctele de intersecţie P1 , P2 ale dreptei cu conica core-
spund valorilor t1 şi t2 ale parametrului care satisfac
ecuaţia
t2 Q(l, m) + t(lgx0 + mgy0 ) + g(x0 , y0 ) = 0.
Pentru comoditatea calculului impunem ca punctul P (x0 , y0 ) să coincidă cu mijlocul

( ) ( )
x1 + x2 y1 + y2 t1 + t2 t1 + t2
M , ≡ x0 + l , y0 + m
2 2 2 2
al segmentului P1 P2 , ceea ce revine la condiţia t1 + t2 = 0; dar t1,2 fiind rădăcinile ecuaţiei de gradul 2
de mai sus, iar punctul M un mijloc de coardă arbitrară de direcţie v̄, rezultă anularea coeficientului
termenului de gradul 1 al ecuaţiei, deci lgx0 +mgy0 = 0. Mijlocul P = M fiind arbitrar, acesta satisface
ecuaţia lgx + mgy = 0.
Observaţii privind diametrii conjugaţi.
1. În particular, dacă A, B sunt punctele de intersecţie ale diametrului conjugat unei direcţii v̄
faţă de conică, atunci tangentele duse la conică prin cele două puncteA, B au direcţia v̄ (vezi figura
anterioară). Reciproc, dacă ducem tangentele de direcţie v̄ la conică, atunci punctele de tangenţă
determină diametrul conjugat direcţiei v̄ relativ la conică.
2. Dată fiind conica Γ : g(x, y) = 0, privitor la poziţia diametrilor conjugaţi faţă de Γ, distingem
cazurile:
⋄ dacă δ ̸= 0, diametrii conjugaţi cu direcţii arbitrare formează un fascicul concurent de drepte vârful
ı̂n centrul conicei;
⋄ dacă δ = 0, ∆ ̸= 0 (parabolă), deoarece există numerele α, β ∈ R cu proprietatea βgy = gx + α
(temă, verificaţi!) , diametrii conjugaţi cu direcţii arbitrare formează un fascicul de drepte paralele
de ecuaţii
gx + µ = 0, µ ∈ R ⇔ a11 x + a12 y + µ = 0, µ ∈ R ⇔
a12 x + a22 y + µ = 0, µ ∈ R.
⋄ Examinând coeficienţii variabilelor x, y din ecuaţie, observăm că acest fascicul paralel are direcţia
fixă w0 ≡ (a12 , −a11 ) sau, echivalent, w0 ≡ (a22 , −a12 ).
⋄ Evident axa de simetrie a parabolei este un diametru (căci punctele sale ı̂njumătăţesc coardele
perpendiculare pe aceasta) şi, fiind una din dreptele fasciculului, are tot direcţia w0 ; ea este
diametrul conjugat direcţiei (perpendiculare pe axă) v̄ = w0⊥ ≡ (a11 , a12 ).
⋄ Remarcăm că direcţiei axei de simetrie v̄ = w0 nu-i corespunde nici un diametru conjugat, căci
ecuaţia a12 gx − a11 gy = 0 reprezintă mulţimea vidă (temă, verificaţi!) .
Diametri conjugaţi unul altuia. Fie ∆ ˜ : l gx + m gy = 0 diametrul conjugat direcţiei v̄ ≡ (l, m)

relativ la conica cu centru Γ : g(x, y) = 0. Observăm că direcţia acestuia este dată de vectorul
w̄ ≡ (ma12 + la22 , −(la11 + ma12 )).

Un vector w̄′ ≡ (l′ , m′ ) determină aceeaşi direcţie ca şi vectorul w̄, dacă w̄′ şi w̄ au coeficienţii
proporţionali,
l′ m′
= ⇔ a11 l′ + a12 (lm′ + l′ m) + a22 mm′ = 0.
la12 + ma22 −(la11 + ma12 )
Din simetria acestei relaţii relativ la v̄ ≡ (l, m) şi w̄′ ≡ (l′ , m′ ), rezultă că diametrul conjugat direcţiei
vectorului w̄′ ≡ (l′ , m′ ) are direcţia v̄ ≡ (l, m). Deci conjugarea induce pentru conicele cu centru o
relaţie simetrică relativ la direcţii. În acest sens se poate formula următoarea
Definiţie. Doi diametri ale căror direcţii v̄ ≡ (l, m), v¯′ ≡ (l′ , m′ ) satisfac relaţia
a11 l′ + a12 (lm′ + l′ m) + a22 mm′ = 0 (2)
se numesc diametri conjugaţi unul altuia.

Observaţie. Ecuaţia (2) este dedublata ecuaţiei care determină direcţiile asimptotice v̄ ≡ (l, m) ale
conicei,
Q(l, m) ≡ a11 l2 + 2a12 lm + a22 m2 = 0,
prin urmare orice asimptotă are drept direcţie conjugată propria sa direcţie.
Definiţie. Se numeşte axă de simetrie a conicei Γ o dreaptă ∆ ˜ care are proprietatea ca simetricul
˜
oricărui punct de pe conică ı̂n raport cu ∆, se află tot pe conică. dacă simetricul ı̂n raport cu D al
fiecărui punct din Γ aparţine tot lui Γ.
Vom determina ı̂n continuare direcţiile axelor de simetrie ale unei conice cu centru Γ : g(x, y) = 0.
Fie w̄ ≡ (l, m) o direcţie ortogonală pe axa de simetrie. Axa de simetrie reprezintă exact diametrul
conjugat direcţiei w̄, deoarece conţine mijloacele corzilor de direcţie w̄. Prin urmare, axa de simetrie
are ecuaţia l gx + m gy = 0 şi direcţia dată de vectorul de componente (−la12 − ma22 , la11 + ma12 ).
Acest vector este ortogonal pe w̄ dacă şi numai dacă produsul scalar al celor doi vectori este nul.
Această condiţie conduce la ecuaţia ce determină direcţiile axelor de simetrie ale conicei Γ,
(a11 − a22 )lm + a12 (m2 − l2 ) = 0. (3)
Deşi aparent ecuaţia determină direcţia normală la axă, numele dat ecuaţiei este justificat. Anume,
se observă că o dată cu o soluţie w̄ ≡ (l, m), ecuaţia acceptă şi soluţia v̄ ≡ (−m, l), ortogonală pe w̄.
Rezultă că vectorii v̄ şi w̄ determină cele două direcţii ale axelor de simetrie ortogonale.
Ecuaţiile axelor de simetrie. Se dă conica Γ : g(x, y) = 0. În vederea obţinerii ecuaţiilor axelor de
simetrie, distingem cazurile:
1. Dacă δ ̸= 0, atunci Γ are un centru de simetrie C(x0 , y0 ) ale cărui coordonate sunt soluţiile
sistemului liniar {
gx = 0
gy = 0,
şi două axe de simetrie de direcţii v̄i ≡ (li , mi ), i = 1, 2 ce satisfac ecuaţia (3). Deoarece cele două
direcţii sunt ortogonale, ecuaţiile axelor de simetrie sunt produse fie ca ecuaţii ale unor diametri
reciproc conjugaţi, deci de forma li gx + mi gy = 0, fie ca drepte ce trec prin centru şi au direcţiile
date de cei doi vectori, deci de forma
x − x0 y − y0
= .
li mi
Punctele de intersecţie dintre conică şi axele de simetrie se numesc vârfurile conicei.
Conice 161
2. Dacă δ = 0 şi ∆ ̸= 0, (deci conica Γ este parabolă), ştim că direcţia axei parabolei este (a12 , −a11 )
(sau (a22 , −a12 )). Cum axa de simetrie este diametrul conjugat direcţiei perpendiculare (a11 , a12 ) (sau
(a21 , a22 )), obţinem ecuaţia axei parabolei
a11 gx + a12 gy = 0
care admite forma echivalentă

a21 gx + a22 gy = 0.
Intersecţia dintre axa de simetrie şi parabolă se numeşte vârful parabolei.
7 Probleme propuse
1. Sub influenţa unei forţe, punctul material M se mişcă pe cercul
x2 + y 2 + 4x − 2y − 20 = 0.
Acţiunea forţei ı̂ncetează când M ajunge ı̂n poziţia (−6, 4). Aflaţi traiectoria urmată mai departe de
punctul material.
˜ : 4x − 3y + 36 = 0.
˜ prin M la cerc; prin dedublare, ∆
R: Traiectoria este inclusă ı̂n tangenta ∆
2. Pentru fiecare din conicele următoare, să se calculeze invarianţii metrici şi coordonatele centrului.
Să se afle ecuaţia conicei redusă la centru.
a) Γ1 : x2 − 2xy + 2y 2 − 4x − 6y + 3 = 0;
b) Γ2 : x2 − 2xy − y 2 − 4x − 6y + 3 = 0;
c) Γ3 : x2 + 2xy + y 2 + 2x + 2y − 4 = 0.
x′′2√ y ′′2√
R: a) ∆ = −26, δ = 1, I = 3; elipsa 52/(3+ 5)
+ 52/(3− 5)
= 1; b) ∆ = −23, δ = −2, I = 0; hiperbola
x′′2√ y ′′2√
23/(2 2)
− 23/(2 2)
= 1; c) ∆ = δ = 0, I = 2; perechea de drepte paralele x′′2 = 4.
3. Să se reducă ecuaţiile următoarelor conice la forma canonică şi să se construiască conicele
corespunzătoare:
a) Γ1 : 5x2 − 4xy + 2y 2 − 16x + 4y − 22 = 0;
b) Γ2 : 11x2 − 24xy + 4y 2 + 2x + 16y + 11 = 0;
c) Γ3 : x2 − 2xy + y 2 − 4y + 6 = 0.
x′′2 y ′′2 x′′2
√
R: a) Elipsa 6 + 36 = 1; b) Hiperbola 4 − y ′′2 = 1; c) Parabola y ′′2 = 2x′′ .
˜ faţă de conica Γ ı̂n următoarele cazuri:
4. Să se stabilească poziţia dreptei ∆
a) ˜ : x − y − 7 = 0;
∆ Γ : x2 − 2xy − 3y 2 − 4x − 6y + 3 = 0;
b) ∆ : (x, y) = (2 + t, −1 + t); Γ : x2 − 2xy − 2y 2 + 7x + 6y − 45 = 0;
˜
c) ˜ : (x, y) = (1 + 2t, 1 − t);
∆ Γ : x2 + 2xy + y 2 + x − 2y + 13 = 0.
R: a) Secantă; b) Exterioară; c) Tangentă.
5. Să se afle polul axei Oy şi polara punctului A(1, −2) faţă de conica
Γ : x2 − 2y 2 − 3x − 7y + 1 = 0.
R: Coeficienţii ecuaţiei dreptei polare, obţinute prin dedublarea ecuaţie conicei cu coordonatele polului
M (x0 , y0 ), trebuie să fie proporţionali cu ai ecuaţiei axei Oy : x = 0; rezultă M (19/4, −7/4)). b) Prin
dedublare cu A, rezultă polara ∆ ˜ : x − y − 13 = 0.
162 Sfera
6. Aflaţi ecuaţia axei de simetrie a conicei x2 + 2xy + y 2 − 2x + 4y − 16 = 0 şi ecuaţia diametrului

conjugat:
a) direcţiei axei Ox;
b) direcţiei v̄ ≡ (1, −3).
R: a11 gx + a12 gy = 0 ⇔ 2x + 2y + 1 = 0; a) v̄Ox ≡ (1, 0); ∆
˜ : x + y = 1; b) ∆
˜ : 2x + 2y + 7 = 0.
7. Să se determine centrul, axele şi vârfurile conicei
Γ : 16x2 + 4xy + 19y 2 + 104x − 212y − 356 = 0.
˜ 1 : 2x − y + 14 = 0; ∆
R: C(−4, 6), ∆ ˜ 2 : x + 2y − 8 = 0;elipsă, 4 vârfuri:
√ √
(−4 ± 2 3, 6 ± 4 3), (−12, 10), (4, 2).
8. Să se demonstreze că:

a) polara oricărui punct de pe o dreaptă faţă de o conică, conţine polul acelei drepte;
b) polul oricărei drepte care trece printr-un punct dat este situat pe o dreaptă fixă, care este exact
polara punctului dat.
R: Se foloseşte relaţia dintre coordonatele polului şi cele ale unui punct de pe polara asociată, furnizată
de ecuaţia polarei.
9. Să se discute ı̂n funcţie de parametrii a, b ∈ R natura conicelor
Γ: (a − 1)x2 + 2bxy − (a + 1)y 2 + 2ax + 2by − a − 1 = 0, a ∈ R.
R: Invarianţii conicelor au expresiile:
∆ = (a + 1)(2a2 + 2b2 − 1), δ = 1 − a2 − b2 , I = −2.
Pentru ∆ = 0 distingem cazurile degenerate:

⋄ pentru a = −1, b ̸= 0, două drepte concurente;
⋄ pentru a = −1, b = 0, pereche de drepte paralele;
⋄ pentru a =
̸ −1, 2a2 + 2b2 = 1, un punct.
Pentru ∆ ̸= 0 (cazul nedegenerat) avem elipsă, parabolă sau hiperbolă, după cum respectiv δ > 0,
δ = 0 sau δ < 0.
Capitolul 5. Cuadrice
1 Sfera
Reamintim că date fiind două puncte Ai (xi , yi , zi ), i = 1, 2 ı̂n spaţiul E 3 raportat la reperul cartezian
{O; {ī, j̄, k̄}}, distanţa dintre acestea este dată de formula
√
d(A1 , A2 ) = (x2 − x1 )2 + (y2 − y1 )2 + (z2 − z1 )2 .
Cuadrice 163
Fig. 35. a) Sfera b) Parametrizarea sferei
Definiţie. Fie punctul C(x0 , y0 , z0 ) ∈ E 3 şi r > 0. Se numeşte sfera de centru C şi rază r mulţimea
punctelor M ∈ E 3 cu proprietatea d(C, M ) = r.
Observaţii. 1. Punctul M (x, y, z) ∈ E 3 aparţine sferei de centru C(x0 , y0 , z0 ) şi rază r daca şi numai
dacă distanţa de la M la centrul C al sferei este r (vezi figura), deci dacă coordonatele sale satisfac
relaţia
(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = r2 . (1)
Într-adevăr,
√ punctul M aparţine sferei dacă şi numai dacă au loc relaţiile echivalente d(C, M ) = r ⇔
(x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = r ⇔ (1). Astfel, această sferă este descrisă analitic prin

Σ = {M (x, y, z) ∈ R3 (x, y, z) ∈ R3 , (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = r2 }
sau, pe scurt,
Σ : (x − x0 )2 + (y − y0 )2 + (z − z0 )2 = r2 .
Ecuaţia de mai sus se numeşte ecuaţia carteziană implicită a sferei Σ de centru (x0 , y0 , z0 ) şi rază r.
Putem rescrie această ecuaţie sub formă parametrică

 x = x0 + r sin u cos v
y = y0 + r sin u sin v (2)

z = z0 + r cos u
cu u ∈ [0, π], v ∈ [0, 2π] drept parametri (vezi figura). Ecuaţia (2) se poate rescrie sub formă vectorială
r̄ = r̄0 + r(sin u cos v ī + sin u sin v j̄ + cos u k̄) (3)
unde am notat
r̄ = OM ≡ (x, y, z), r̄0 = OC ≡ (x0 , y0 , z0 ).
2. Dezvoltând polinomul de gradul doi din ecuaţia (1), observăm că acesta este de forma:
x2 + y 2 + z 2 + 2ax + 2by + 2cz + d = 0, (4)
cu a, b, c, d parametri reali. Reciproc, ecuaţia (4) se rescrie
(x + a)2 + (y + b)2 + (z + c)2 = ρ, ρ = a2 + b2 + c2 − d ,
şi, notând cu Σ mulţimea de puncte descrise de ecuaţia (4), distingem cazurile:
√
⋄ dacă ρ > 0, atunci Σ este o sferă de centru C(x0 , y0 , z0 ) = (−a, −b, −c), rază r = ρ;
⋄ dacă ρ = 0, atunci Σ = {(−a, −b, −c)};
⋄ dacă ρ < 0, atunci Σ este mulţimea vidă.
În primul caz, deci pentru a2 + b2 + c2 − d⟩0, ecuaţia
x2 + y 2 + z 2 + 2ax + 2by + 2cz + d = 0 (5)
se numeşte ecuaţia carteziană generală a sferei.
164 Sfera
3. Din punct de vedere topologic, o sferă Σ este o mulţime

marginită şi ı̂nchisă, deci compactă. Ea separă spaţiul E 3 ı̂n
două submulţimi disjuncte: interiorul sferei Σ notat int (Σ) şi
exteriorul sferei Σ notat ext (Σ) (vezi figura). Remarcăm că
dacă sfera are centrul C(x0 , y0 , z0 ) şi raza r > 0, avem
int Σ = {(x, y, z) |f (x, y, z)⟨0}

ext Σ = {(x, y, z) |f (x, y, z)⟩0}
unde f : R3 → R, f (x, y, z) = (x−x0 )2 +(y −y0 )2 +(z −z0 )2 −r2 .

Fig. 36. Sfera: interior/exterior Sfera Σ ca mulţime de puncte ı̂n spaţiul topologic R3 este
ı̂nchisă şi mărginită (deci compactă) şi conexă, int Σ şi ext Σ
sunt deschise şi conexe, int Σ este convexă, int Σ şi Σ sunt simplu conexe, iar un segment ce are
capetele ı̂n int Σ şi ext Σ respectiv intersectează ı̂n mod necesar sfera (temă, verificaţi!) .
4. O sferă este determinată de patru puncte necoplanare Ai (xi , yi , zi ), i = 1, 4 (care satisfac deci
condiţia ⟨A1 A2 , A1 A3 × overlineA1 A4 ⟩ = 0), astfel: un punct A(x, y, z) aparţine sferei dacă satisface
(spre exemplu) ecuaţia sferei ı̂n forma normală
Σ : x2 + y 2 + z 2 + mx + ny + pz = q,
unde parametrii m, n, p, q sunt nedeterminaţi; deoarece cele 4 puncte aparţin sferei, avem satisfăcute
condiţiile
Σ : x2i + yi2 + zi2 + mxi + nyi + pzi = q, i = 1, 4.
Condiţia de compatibilitate a sistemului reunit de 5 ecuaţii (determinantul caracteristic nul, conform
teoremei Rouche), conduce la ecuaţia sferei prin 4 puncte necoplanare (denumită şi ecuaţia sferei sub
formă de determinant)
x2 + y 2 + z 2 x y z 1

2
x + y 2 + z 2 x1 y1 z1 1
1 1 1
2

Σ : x2 + y2 + z2 x2 y2 z2 1 = 0.
2 2 (6)
2
x + y 2 + z 2 x3 y3 z3 1
3 3 3
2
x4 + y4 + z42 x4 y4 z4 1
2
5. Ecuaţiile parametrice (2) ale sferei de centru C(x0 , y0 , z0 ) şi rază r se pot rescrie, pentru u =
φ − π/2, v = θ: 

 x = x0 + r cos φ cos θ

y = y0 + r cos φ sin θ , θ ∈ [0, 2π), φ ∈ [−π/2, π/2],



z = z0 + r sin φ
ecuaţii folosite ı̂n geodezie (φ =unghi de ascensie, altitudine). Substituind ı̂n (2) p = tg u2 , q = tg v2 , se
obţin ecuaţiile parametrice raţionale ale sferei
 2rp(1−q 2 )

 x = x0 + (1+p


2 )(1+q 2 )
y = y0 + (1+p4rpq , p, q ∈ R.

2 )(1+q 2 )


 2
z = z0 + r(1−p
1+p2
)
Dreaptă tangentă la sferă; plan tangent la sferă.

Cuadrice 165
Definiţii. Fie sfera Σ de centru C(x0 , y0 , z0 ) şi rază r > 0.

a) O dreaptă ∆ ˜ se spune că este tangentă unei sfere dacă aceasta intersectează sfera ı̂ntr-un punct
dublu (două puncte confundate).
b) Se numeşte plan tangent la sfera S ı̂n punctul A(x′ , y ′ , z ′ ) al acesteia, locul geometric al tuturor
dreptelor tangente la sferă ı̂n punctul A.
Ecuaţia planului π tangent la sferă rezultă prin dedublarea ecuaţiei (1) a sferei cu coordonatele
punctului A(x′ , y ′ , z ′ ); ı̂n urma dedublării, se obţine
π : (x − x0 )(x′ − x0 ) + (y − y0 )(y ′ − y0 ) + (z − z0 )(z ′ − z0 ) − r2 = 0
sau echivalent, prin dedublarea ecuaţiei carteziene generale (5) a sferei,
π : xx′ + yy ′ + zz ′ + a(x + x′ ) + b(y + y ′ ) + c(z + z ′ ) + d = 0.
Observaţii. 1. Dat fiind un plan oarecare π şi sfera Σ de centru C şi rază r, poziţia relativă a planului
faţă de sferă se determină ı̂n funcţie de distanţa d = d(C, π) de la centrul sferei la planul π, după cum
urmează:
⋄ dacă d⟨r, atunci planul este secant sferei, şi taie sfera după un cerc; ı̂n particular, dacă d = 0, cercul
de secţiune este un cerc mare al sferei;
⋄ dacă d = r, atunci planul este tangent sferei, şi taie sfera după un punct dublu, punctul de tangenţă;
⋄ dacă d⟩r, atunci planul este exterior sferei şi nu o intersectează.
˜ şi sfera Σ de centru C şi rază r, poziţia relativă a dreptei faţa de sferă se
2. Dată fiind dreapta ∆
˜ de la centrul sferei la dreaptă, astfel:
determină ı̂n funcţie de distanţa d = d(C, ∆)
⋄ dacă d < r, dreapta este secantă sferei, şi taie sfera după două puncte; ı̂n particular, dacă d = 0,
punctele de intersecţie sunt diametral opuse;
⋄ dacă d = r, dreapta este tangentă sferei, şi taie sfera după un punct dublu, punct de tangenţă;
⋄ dacă d > r, dreapta este exterioară sferei şi nu o intersectează.
Exerciţiu. Aflaţi planul π tangent sferei Σ : x2 + y 2 + z 2 = 3 ı̂n punctul acesteia A′ (1, 1, 1) şi
˜ : x = y = 3 − z faţă de sferă.
determinaţi poziţia dreptei ∆ 2
Soluţie. Prin dedublarea ecuaţiei sferei cu coordonatele punctului A′ , rezultă ecuaţia planului tangent
ı̂n A′ la sferă, π : x + y + z = 3.
√
Aducând ecuaţia sferei la forma
√ (1), obţinem centrul sferei C(0, 0, 0) şi raza r = 3. Cum distanţa
˜
de la C la dreapta ∆ este exact 3 (temă, verificaţi!) , rezultă că dreapta este tangentă sferei.
Altfel. Intersectăm dreapta cu sfera: coordonatele intersecţiei satisfac simultan ecuaţiile dreptei şi
ecuaţia sferei, deci sistemul algebric de gradul doi
{
x = y = 32 − z
x2 + y 2 + z 2 = 3
cu soluţia unică (temă, verificaţi!) punctul dublu A′ (1, 1, 1). Deci dreapta este tangentă sferei ı̂n A′
şi ı̂n particular este conţinută ı̂n planul π, care este tangent sferei ı̂n A′ .
166 Elipsoidul
2 Elipsoidul
În cele ce urmează, vom studia o serie de suprafeţe particulare descrise de ecuaţii algebrice de gradul
doi ı̂n necunoscutele (x, y, z), numite generic cuadrice. În raport cu un sistem de coordonate privilegiat
(convenabil ales), ecuaţiile cuadricelor au o formă simplă, numită ı̂n cele ce urmează ecuaţie redusă
sau ecuaţie canonică. Un exemplu de cuadrică, sfera, a fost deja prezentat ı̂n Secţiunea 1.
Definiţie. Se numeşte elipsoid, cuadrica Σ ⊂ E 3 cu ecuaţia redusă de forma
x2 y 2 z 2
+ 2 + 2 − 1 = 0, (1)
a2 b c
unde a, b, c sunt numere reale strict pozitive, numite semiaxele elipsoidului Σ.
Observaţii. 1. Putem deduce forma elipsoidului, studiindu-
i simetriile şi intersecţiile cu axele şi planele de coordonate.
Deoarece ecuaţia (1) rămâne neschimbată ı̂n urma aplicării
simetriilor
(x, y, z) → (−x, −y, −z),
(x, y, z) → (x, y, −z),
(x, y, z) → (−x, y, z),
(x, y, z) → (x, −y, z)
rezultă că elipsoidul este simetric respectiv faţă de originea
O (numită şi centrul elipsoidului) şi planele de coordonate
xOy, yOz, zOx (care din acest motiv se numesc plane princi-
Fig. 37. Elipsoidul pale ale elipsoidului). Ecuaţia (1) rămâne neschimbată şi ı̂n
urma aplicării simetriilor
(x, y, z) → (x, −y, −z), (x, y, z) → (−x, y, −z), (x, y, z) → (−x, −y, z),
deci elipsoidul este simetric respectiv faţă de axele de coordonate Ox, Oy, Oz (care din acest motiv se
numesc axele elipsoidului).
2. Intersecţiile dintre elipsoid şi planele de coordonate sunt elipsele
{ 2 { {
x2 x2 2 y2 2
+ yb2 − 1 = 0
a2
+ zc2 − 1 = 0
a2 b2
+ zc2 − 1 = 0
z=0 y=0 x = 0.
De asemenea, intersecţiile dintre elipsoid şi plane paralele cu planele de coordonate sunt elipse; spre
exemplu, intersecţia cu planul z = h (unde h ∈ [−c, c]) este elipsa
{
x2 y2
+ b2 (c2 −h 2 )/c2 − 1 = 0
a2 (c2 −h2 )/c2 , h ∈ [−c, c].
z=h
3. Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului (1) sunt


 x = a sin u cos v
y = b sin u sin v , u ∈ [0, π], v ∈ [0, 2π].

z = c cos u
4. Elipsoidul intervine ı̂n mecanică (spre exemplu, elipsoidul de inerţie), geodezie şi topografie (pentru
masurători terestre), etc.
Cuadrice 167
Teoremă. Elipsoidul este o multime compactă ı̂n E 3 .
x2 y2 z2
Demonstraţie. Din ecuaţia (1) obţinem inegalităţile a2
= 1− b2
− c2
≤ 1 şi analog, condiţiile
y2 z2
b2
≤ 1, c2
≤ 1. Deci un punct oarecare al elipsoidului se află inclus ı̂n paralelipipedul [−a, a] ×
[−b, b] × [−c, c] ⊂ E 3 , şi prin urmare elipsoidul este o mulţime mărginită ı̂n E 3 . El este şi mulţime
ı̂nchisă, fiind preimaginea f −1 ({0}) a mulţimii ı̂nchise {0} ⊂ R prin funcţia polinomială (deci continuă)
2 2 2
f : R3 → R, f (x, y, z) = xa2 + yb2 + zc2 − 1. Deci elipsoidul este mulţime compactă ı̂n E 3 .
Teoremă. Intersecţia dintre un elipsoid şi un plan poate fi o elipsă, un punct sau mulţimea vidă.
Demonstraţie. O asemenea intersecţie este o curbă dată de ecuaţii de gradul doi, deci o conică. Elip-
soidul fiind mulţime compactă, şi intersecţia sa cu un plan (submulţime ı̂nchisă a elipsoidului) este
tot compactă, deci această conică este compactă, ı̂n particular mărginită. Singurele conice mărginite
fiind elipsa, un punct şi mulţimea vidă, rezultă afirmaţia.
3 Hiperboloizii. Conul asimptot

Definiţie. Se numeşte hiperboloid cu o pânză, cuadrica Σ ⊂ E 3 cu ecuaţia redusă de forma
x2 y 2 z 2
Σ: + 2 − 2 = 1, (1)
a2 b c
unde a, b, c sunt numere reale strict pozitive, numite semiaxele hiperboloidului cu o pânză Σ.
Fig. 38. a) Hiperboloidul cu o pânză; b) Hiperboloidul cu două pânze
Observaţii. 1. Hiperboloidul cu o pânză are aceleaşi simetrii ca şi elipsoidul şi are patru vârfuri.
Intersecţiile sale cu planele zOy şi zOx sunt respectiv hiperbolele
{ 2 { x2 z 2
2
y
b2
− zc2 = 1 a2
− c2 = 1
x=0 y=0
iar intersecţiile sale cu planele z = h, h ∈ R (paralele cu xOy) sunt elipse.

2. Din punct de vedere topologic, hiperboloidul cu o pânza este o mulţime nemărginită (deci necom-
pactă) şi ı̂nchisă, conexă, neconvexă, ne-simplu conexă ı̂n spaţiul E 3 .
3. Hiperboloidul cu o pânză este o suprafaţă dublu riglată; prin fiecare punct al său trece un plan
care taie hiperboloidul după două drepte distincte. Această proprietate face ca hiperboloidul cu o
pânză să fie folosit ı̂n construcţii industriale-ca model pentru turnuri de răcire, coşuri de fum, etc, şi
ı̂n realizarea arborilor necoliniari (roţi dinţate hiperbolice)-ı̂n transmisia rotaţiilor.
168 Hiperboloizii. Conul asimptot
4. Hiperboloidul cu o pânză (1) admite ecuaţiile parametrice


 x = achu cos v
y = bchu sin v , u ∈ R, v ∈ [0, 2π].

z = c sh u
ch(u/2) def eu +e−u def eu −e−u

Înlocuind p = th u2 ≡ sh(u/2) , q = tg v2 , folosind ch u = 2 , sh u = 2 şi relaţiile derivate
ch 2 u − sh 2 u = 1,
u 1 + chu 1 u ch u − 1
ch 2 = = , sh 2 =
2 2 1 − th2 (u/2) 2 2
th2 (u/2) + 1 2th2 (u/2)

ch u = , sh u = ,
1-th2 (u/2) 1-th2 (u/2)
obţinem ecuaţiile parametrice raţionale ale hiperboloidului cu o pânză,
 (1+p2 )(1−q 2 )

 x = a (1−p


2 )(1+q 2 )
2
2(1+p )q
y = b (1−p , p ∈ R\{±1}, q ∈ R.


2 )(1+q 2 )

 2p
z = c 1−p 2
Definiţie. Se numeşte con, cuadrica Σ ⊂ E 3 dată de o ecuaţie redusă de forma
x2 y 2 z 2
+ 2 − 2 = 0, (a, b, c > 0). (2)
a2 b c
Observaţii. 1. Conul descris de ecuaţia (2) se mai numeşte şi conul asimptot al hiperboloidului cu
o pânză (1). Denumirea acestei cuadrice decurge din calitatea pânzelor celor două suprafeţe de a se
apropia una faţă de cealaltă la infinit.
2. Ca utilizări, conul este folosit, spre exemplu, pentru transmiterea mişcării de rotaţie ı̂ntre doi
arbori necoliniari prin intermediul a două roţi dinţate conice.
3. Din punct de vedere topologic, conul are aceleaşi proprietăţi cu ale hiperboloidului cu o pânză, cu
excepţia faptului că un con este simplu conex.
Definiţie. Se numeşte hiperboloid cu două pânze, cuadrica Σ ⊂ E 3 ce admite o ecuaţie redusă de
forma
x2 y 2 z 2
− 2 − 2 + 2 = 1, (3)
a b c
unde a, b, c sunt numere reale strict pozitive, numite semiaxele hiperboloidului Σ.
Observaţii. 1. Hiperboloidul cu două pânze are aceleaşi simetrii ca şi hiperboloidul cu o pânză şi
are două vârfuri care sunt situate pe axa Oz. Intersecţiile sale cu planele zOy şi zOx sunt respectiv
hiperbolele { 2 2 { x2 z 2
− yb2 + zc2 = 1 − a2 + c2 = 1
x=0 y = 0.
Privind intersecţiile sale cu planele z = h, h ∈ R (paralele cu xOy) distingem cazurile:

⋄ dacă h ∈ (−c, c), intersecţia este mulţimea vidă;
⋄ dacă h ∈ {−c, c}, se obţin cele două vârfuri ale hiperboloidului cu două pânze;
Cuadrice 169
⋄ dacă |h| > c, intersecţiile sunt elipsele

{
x2 y2
a2 (h2 −c2 )/c2
+ b2 (h2 −c2 )/c2
=1
z = h.
2. Din punct de vedere topologic, hiperboloidul cu două pânze este mulţime nemărginită şi ı̂nchisă,
neconvexă, neconexă, simplu conexă ı̂n spaţiul E3 .
3. Hiperboloidul cu două pânze admite ecuaţiile parametrice

 x = ashu cos v
y = bshu sin v , u ∈ R, v ∈ [0, 2π]

z = ± c ch u
ch(u/2)
sau, ı̂nlocuind p = th u2 ≡ sh(u/2) , q = tg v2 , se obţin ecuaţiile parametrice raţionale
{ 2p(1−q ) 2
x = a (1−p2 )(1+q 2 )
2 , p ∈ R\{±1}, q ∈ R.
y = b (1−p24pq
)(1+q 2 )
1+q
, z = c 1−p 2
4. Conul dat de ecuaţia (2) se mai numeşte şi conul asimptot al hiperboloidului cu două pânze (3).
4 Paraboloizii
Definiţie. Se numeşte paraboloid eliptic, cuadrica Σ ⊂ E 3 ce admite o ecuaţie redusă de forma
x2 y 2
z= + 2, (a, b > 0). (1)
a2 b
Observaţii. 1. Paraboloidul eliptic admite drept plane de simetrie planele de coordonate zOx şi zOy,
numite şi plane principale. De asemenea, acesta admite axa Oz drept axă de simetrie (numită axa
principală a paraboloidului) şi este tangentă la planul xOy ı̂n originea O a sistemului de coordonate
(numit vârful paraboloidului).
Fig. 39. a) Paraboloidul eliptic; b) Paraboloidul hiperbolic
2. Paraboloidul eliptic intersectează planele de coordonate zOx şi zOy respectiv după parabolele
{ { 2
x2
z= a2 z = yb2
y=0 x = 0.
Privind intersecţiile sale cu planele paralele cu xOy z = h, h ∈ R, distingem cazurile:

170 Paraboloizii
⋄ dacă h < 0, intersecţia este mulţimea vidă;

⋄ dacă h = 0 (planul xOy), se obţine vârful paraboloidului eliptic;
{
x2 y2
2 + b2 = h
⋄ dacă h > 0, intersecţia este elipsa a
z = h.
3. Topologic, paraboloidul eliptic este mulţime nemărginită şi ı̂nchisă, neconvexă, conexă şi simplu
conexă ı̂n E 3 .
4. Paraboloidul eliptic admite ecuaţiile parametrice

 x = au cos v
y = bu sin v , u ∈ R, v ∈ [0, 2π],

z = u2
sau, ı̂nlocuind p = u, q = tg v2 , se obţin ecuaţiile parametrice raţionale

{ 2
x = ap 1−q
1+q 2
2pq 2
, p, q ∈ R.
y = b 1+q 2, z = p
5. Paraboloidul eliptic este folosit ı̂n industria confecţiilor, astrofizică (ı̂n proiectarea antenelor tele-
scopice), etc.
Definiţie. Se numeşte paraboloid hiperbolic sau şa, cuadrica Σ ⊂ E 3 ce admite o ecuaţie redusă de
forma
x2 y 2
2z = 2 − 2 , (a, b > 0). (2)
a b
Observaţii. 1. Paraboloidul hiperbolic are aceleaşi plane şi axe de simetrie ca şi paraboloidul eliptic.
2. Paraboloidul hiperbolic intersectează planele de coordonate zOx şi zOy respectiv după parabolele
{ { 2
2
z = xa2 z = − yb2
y=0 x=0
şi se observă că acestea au concavitatea orientată diferit (prima ı̂n sensul axei Oz, căci de-a lungul ei
avem z ≥ 0), iar cealaltă ı̂n sens opus sensului axei Oz). Privind intersecţiile sale cu planele paralele
cu xOy date de ecuaţii carteziene de forma z = h, h ∈ R, distingem cazurile:
{
x2 y2
2 − b2 = h
⋄ dacă h ̸= 0, intersecţia este hiperbola a , care are axa transversă paralelă cu Ox sau
z=h
cu Oy, după cum h > 0 sau h < 0.
⋄ dacă h = 0 (planul xOy), se obţine perechea de drepte concurente ı̂n O,
{ (x y) (x y)
a + b a − b = 0.
z=0
3. Topologic, şaua are aceleaşi calităţi ca ale paraboloidului eliptic.

4. Paraboloidul hiperbolic admite ecuaţiile parametrice
 
 x = au ch v  x = au sh v
y = b u sh v , y = b u ch v , u > 0, v ∈ R,
 
z=u 2 z = −u2
Cuadrice 171
sau, ı̂nlocuind p = u, q = th v2 , se obţin ecuaţiile parametrice raţionale ale paraboloidului hiperbolic

{ 2
{ 2pq
x = ap 1+q x = a 1−q 2
1−q 2
2pq 2
, 1+q 2 , p > 0, q ∈ R\{±1}
y = b 1−q2 , z = p y = bp 1−q2 , z = p2
5. Paraboloidul hiperbolic este o suprafaţă dublu riglată, motiv pentru care este folosit ı̂n construcţii
industriale ca model pentru acoperişuri.
5 Cilindri. Alte tipuri de cuadrice

În paragrafele anterioare am trecut ı̂n revistă principalele tipuri de cuadrice nedegenerate. Vom
prezenta ı̂n continuare celelalte tipuri de cuadrice, indicând ı̂n fiecare caz forma ecuaţiei canonice
aferente.
Definiţii. a) Se numeşte cilindru circular, cuadrica Σ ⊂ E 3 dată de o ecuaţie de forma
x 2 + y 2 = a2 , (1)
unde a este un număr real strict pozitiv, numit raza cilindrului Σ.

b) Se numeşte cilindru eliptic, cuadrica Σ ⊂ E 3 dată de o ecuaţie de forma
x2 y 2
+ 2 − 1 = 0, (2)
a2 b
unde a, b sunt numere reale strict pozitive, numite semiaxele cilindrului eliptic Σ.
x2 y 2
Σ: + 2 =1
a2 b
c) Se numeşte cilindru hiperbolic, cuadrica Σ ⊂ E 3 dată de o ecuaţie de forma
x2 y 2
Σ: − 2 − 1 = 0, (3)
a2 b
unde a, b sunt numere reale strict pozitive, numite semiaxele cilindrului hiperbolic Σ.
Fig. 40. Cilindrul eliptic şi cilindrul hiperbolic

d) Se numeşte cilindru parabolic, cuadrica Σ ⊂ E 3 dată de o ecuaţie de forma
y 2 = 2px, (4)
unde p este un număr real nenul.

Observaţii. Celelalte cuadrice (majoritatea degenerate) sunt:
172 Cuadrice riglate
2 2
⋄ pereche de plane concurente, xa2 − yb2 = 0;
⋄ pereche de plane paralele, x2 − a2 = 0;
⋄ pereche de plane confundate, x2 = 0;
2 2
⋄ dreaptă, xa2 + yb2 = 0;
x2 y2 z2
⋄ punct, a2
+ b2
+ c2
= 0;
2 2 2 2
x2
⋄ mulţime vidă, xa2 + yb2 + zc2 + 1 = 0 (elipsoid imaginar) sau a2
+ yb2 + 1 = 0 (cilindru eliptic imaginar)
sau x2 + a2 = 0 (pereche de plane imaginare).
6 Cuadrice riglate
Există cuadrice Σ ⊂ E 3 al căror plan tangent ı̂ntr-un punct al acestora, conţine cel puţin o dreaptă
inclusă ı̂n Σ. Exemple remarcabile sunt: cilindrii (circular, eliptic, hiperbolic, şi parabolic), conul,
hiperboloidul cu o pânză şi paraboloidul hiperbolic. Acestea pot fi generate prin mişcarea unei drepte
ce se sprijină pe o curbă dată.
Pe de altă parte, elipsoidul şi hiperboloizii pot fi generaţi prin mişcarea unei elipse, iar paraboloizii
a unei parabole ce se sprijină pe o curbă dată. Relativ la prima categorie de cuadrice, putem formula
următoarele
Definiţii. a) Se numeşte suprafaţă riglată, o suprafaţă Σ ⊂ E 3 care poate fi generată prin mişcarea
unei drepte ∆ ˜ care se sprijină pe o curbă Γ. În acest caz, dreapta ∆˜ se numeşte generatoarea rectilinie
a suprafeţei riglate, iar curba Γ se numeşte curbă directoare a suprafeţei Σ.
b) O cuadrică se numeşte dublu riglată dacă prin fiecare punct al său trec două drepte distincte
conţinute ı̂n cuadrică.
Se poate arăta că orice cuadrică, care are proprietatea că o dată cu un punct al ei conţine o ı̂ntreagă
dreaptă ce trece prin acel punct, este cuadrică riglată, şi reciproc.
Teoremă. Hiperboloidul cu o pânză şi paraboloidul hiperbolic sunt cuadrice dublu riglate.
Fig. 41. Cuadricele dublu riglate: hiperboloidul cu o pânză şi paraboloidul hiperbolic
Demonstraţie. Folosind una dintre ecuaţiile canonice ale hiperboloidului cu o pânză,

x2 y 2 z 2 (x z ) (x z ) ( y) ( y)
+ − − 1 = 0 ⇔ − + = 1 − 1 + ,
a2 b2 c2 a c a c b b
rezultă clar că familiile de drepte FH = {∆ ˜ λ | λ ∈ R} ∪ {∆˜ ∞ } şi {∆˜ µ | µ ∈ R} ∪ {∆˜ ′ } sunt conţinute
∞
ı̂n hiperboloid, dreptele având respectiv ecuaţiile
( ) ( ) ( )
∆˜ λ : x + z − λ 1 + y = λ x − z − 1 − y = 0, ∆ ˜∞ : x − z = 1 + y = 0
a c b a c b a c b
( y) (x z) ( y) ′ y
∆µ : a + c − µ 1 − b = µ a − c − 1 + b = 0, ∆∞ : a − c = 1 − b = 0
˜ x z ˜ x z
Cuadrice 173
şi mai mult, că reuniunea fiecărei familii de drepte (ca mulţime de puncte) acoperă ı̂ntreg hiperboloidul
cu o pânză. Numim aceste familii generatoare rectilinii ale hiperboloidului cu o pânză. În ceea ce
priveşte paraboloidul hiperbolic dat prin ecuaţia canonică
x2 y 2 (x y ) (x y)
z= − ⇔ z = − +
a2 b2 a b a b
observăm că ecuaţia acestuia este satisfăcută de familiile de drepte FP = {∆

˜ λ | λ ∈ R} ∪ {∆
˜ ∞ } şi
˜ ˜ ′
{∆µ | µ ∈ R} ∪ {∆∞ }, care deci sunt conţinute ı̂n paraboloid,
y (x y) y
˜λ :
∆ x
a + b − λz = λ a − b − 1 = 0;
˜∞ : z =
∆ x
a − b =0
(x y)
− y
− µz = µ ˜ ′∞ : z = y
b − 1 = 0;
x x
∆µ : a b a + ∆ a + b =0
şi care, ca şi ı̂n cazul hiperboloidului cu o pânză, generează cuadrica.

Observaţii. 1. Translatând ı̂n origine oricare din cele două familii de generatoare ale hiperboloidului
cu o pânză obţinem o singură familie de generatoare ale conului asimptot al acestuia. Astfel conul
apare ca o suprafaţă (simplu) riglată.
2. Se poate arăta că suprafeţele dublu riglate pot fi doar un plan, un hiperboloid cu o pânză sau un
paraboloid hiperbolic.
3. Familiile de generatoare au o serie de proprietăţi deosebit de utile ı̂n aplicaţii. Iată câteva dintre
acestea. Au loc următoarele proprietăţi ale celor două familii de generatoare ale hiperboloidului cu o
pânză sau ale paraboloidului hiperbolic:
⋄ oricare două drepte ce aparţin aceleiaşi familii sunt necoplanare;
⋄ oricare două drepte ce aparţin la familii diferite sunt coplanare (ı̂n cazul paraboloidului hiperbolic,
ı̂n mod necesar concurente);
⋄ direcţiile a trei drepte din aceeaşi familie sunt necoplanare.
7 Cuadrice descrise prin ecuaţia generală. Invarianţi afini

Identificând spaţiul punctual tridimensional E 3 cu spaţiul vectorial tridimensional format din triplete
de numere reale R3 prin fixarea unui reper cartezian {O; ī, j̄, k̄}, putem descrie cuadricele prin ecuaţii
algebrice de gradul doi, de forma
g(x, y, z) ≡ a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 +

(1)
+2a12 xy + 2a13 xz + 2a23 yz + 2a10 x + 2a20 y + 2a30 z + a00 = 0
unde presupunem a211 + a222 + a233 + a212 + a213 + a223 ̸= 0, adică măcar un coeficient al termenilor de
grad doi este nenul.
Definiţii. a) Fucţia g : R3 → R din membrul stâng al ecuaţiei (1) se mai numeşte formă pătratică
afină.
b) Se numeşte cuadrică sau suprafaţă algebrică de ordinul al doilea mulţimea de nivel constant

Σ = {M (x, y, z) (x, y, z) ∈ R3 , g(x, y, z) = 0} ,
În cele ce urmează, vom nota cuadrica Σ dată prin ecuaţia carteziană (1) pe scurt, prin Σ : g(x, y, z) =
0.
y2
Exemple. x2 + 2 − z 2 − 1 = 0, x2 − y 2 − 1 = 0, z 2 + z − 2 = 0.
174 Cuadrice descrise prin ecuaţia generală. Invarianţi afini
Observaţie. Din punct de vedere topologic, orice cuadrică Σ = g −1 (0) este mulţime ı̂nchisă ı̂n E3 ≡
R3 , deoarece este preimaginea prin funcţia continuă g : R3 → R a mulţimii ı̂nchise {0} ⊂ R.
În continuare vom determina o mişcare rigidă ı̂n spaţiu (o roto-translaţie; o izometrie pozitivă),
care să transporte reperul cartezian natural {O; ī, j̄, k̄} ≡ Oxyz relativ la care cuadrica are ecuaţia
(1), ı̂n reperul {O; i¯′ , j¯′ , k̄ ′ } ≡ O′ x′ y ′ z ′ relativ la care ecuaţia cuadricii să fie cât mai simplă posibil.
Astfel putem ı̂ncadra cuadrica ı̂ntr-unul din tipurile descrise anterior prin ecuaţii carteziene:
⋄ sferă,
⋄ elipsoid,
⋄ hiperboloid (cu o pânză sau cu două pânze),
⋄ paraboloid (eliptic sau hiperbolic),
⋄ con,
⋄ cilindru (circular, eliptic, hiperbolic sau parabolic),
⋄ pereche de plane (secante, paralele sau confundate),
⋄ dreaptă,
⋄ mulţime formată dintr-un singur punct,
⋄ mulţimea vidă.
Noul reper O′ x′ y ′ z ′ se va numi reper canonic, iar ecuaţia simplificată a cuadricii faţă de acesta (care
este de tipul celor descrise anterior, ecuaţia canonică (sau ecuaţia redusă). În cele ce urmează vom de-
termina rototranslaţiile Oxyz 7→ O′ x′ y ′ z ′ care deplasează reperul originar (natural) ı̂n reperul canonic.
Invarianţii unei cuadrice. Asociem ecuaţiei (1) a cuadricei Σ, matricele

 
a11 a12 a13 a10  
 a21 a11 a21 a13
a22 a23 a20 
A=  a31
 , A =  a21 a22 a23  ,
a32 a33 a30 
a31 a32 a33
a01 a02 a03 a00
unde aij = aji , i, j = 0, 3.

Se poate verifica faptul că numerele următoare sunt invariante la rototranslaţiile de reper Oxyz 7→
O x′ y ′ z ′ :
′

a11 a12 a11 a13 a22 a23

∆ = det A, δ = det A, J = + + , I = T rA.
a21 a22 a31 a33 a32 a33
Aceste numere se numesc invarianţi ai cuadricei Σ, depind doar de cuadrica Σ şi sunt utile ı̂n clasificarea
acesteia ı̂n unul din tipurile enumerate mai sus. Determinantul ∆ descrie natura cuadricei. Anume,
cuadrica se numeşte:
⋄ degenerată, dacă ∆ = 0;
⋄ nedegenerată, dacă ∆ ̸= 0.
Excluzând mulţimea vidă, cuadricele se pot clasifica după natura lor ı̂n:
⋄ cuadrice nedegenerate: sfera, elipsoidul, hiperboloizii şi paraboloizii;
⋄ cuadrice degenerate: conul, cilindrii, perechile de plane, dreapta şi punctul.
Exemplu. În cazul sferei, ı̂n ecuaţia (1) avem coeficienţi de o formă particulară, anume:
a11 = a22 = a33 = m ̸= 0, a12 = a13 = a23 = 0

ρ ≡ (a10 /m)2 + (a20 /m)2 + (a30 /m)2 − (a00 /m) > 0,
Cuadrice 175
iar invarianţii acesteia rezultă prin calcul:

∆ = −ρm4 ̸= 0, δ = m3 , J = 3m2 , I = 3m + a00 .
√
Centrul sferei este punctul C(−a10 /m, −a20 /m, −a30 /m), iar raza r = ρ. Se poate verifica (temă,
verificaţi!) că punctul C este centru de simetrie al sferei. Ne propunem să aflăm cuadricele care admit
centru de simetrie, pe scurt, cuadricele cu centru.
Cuadrice cu centru de simetrie. Ca şi ı̂n cazul conicelor, centrul de simetrie al unei cuadrice
Σ : g(x, y, z) = 0, este punct critic al funcţiei g, deci soluţia sistemului liniar
 
 gx = 0  a11 x + a12 y + a13 z + a10 = 0
gy = 0 ⇔ a12 x + a22 y + a23 z + a20 = 0 (2)
 
gz = 0 a13 x + a23 y + a33 z + a30 = 0
∂g ∂g
unde am notat gx = ∂x , gy = ∂y , gz = ∂g
∂z .
Examinând compatibilitatea acestui sistem, distingem cazurile:
⋄ det A = δ ̸= 0 ⇒ sistemul liniar este compatibil unic determinat. Soluţia este dată de coordonatele
centrului de simetrie al cuadricei, care poate fi sferă, elipsoid, con sau hiperboloid cu o pânză
sau cu două
pânze;
def a11 a12
⋄ δ = 0, κ = ̸= 0 şi unicul determinant caracteristic al sistemului este nenul ⇒ sistemul
a12 a22
liniar este incompatibil (cele trei plane ale căror ecuaţii formează sistemul se intersectează doar
câte două, după trei drepte paralele). Cuadrica este ı̂n acest caz paraboloid eliptic sau hiperbolic;
⋄ δ = 0, κ ̸= 0 şi unicul determinant caracteristic al sistemului este nul ⇒ sistemul liniar este com-
patibil simplu nedeterminat (cele trei plane ale căror ecuaţii formează sistemul se intersectează
după o dreaptă, numită dreaptă de centre). Cuadrica este ı̂n acest caz un cilindru circular, eliptic
sau hiperbolic, sau plane concurente;
⋄ δ = 0, sistemul are cei doi determinanţi caracteristici nenuli şi este de rangul ı̂ntâi ⇒ sistemul liniar
este incompatibil (cele trei plane ale căror ecuaţii formează sistemul sunt paralele). Cuadrica
este ı̂n acest caz un cilindru parabolic;
⋄ δ = 0,sistemul are cei doi determinanţi caracteristici nuli şi este de rangul ı̂ntâi ⇒ sistemul liniar
este compatibil dublu nedeterminat (cele trei plane ale căror ecuaţii formează sistemul sunt
confundate). Cuadrica are un plan de centre şi este formată din două plane paralele distincte
sau confundate.
Exerciţiu. Se dă cercul Γ care este tangent axei Oz şi are centrul ı̂n punctul D(1, 0, 0). Aflaţi ecuaţia,
invarianţii şi centrul cuadricei Σ care conţine punctele A(−1, 1, 0), B(0, 1, 1), cercul Γ şi axa Oy.
Soluţie. Având centrul pe axa Ox şi fiind tangent axei Oz, cercul Γ se află ı̂n planul xOz, la intersecţia
dintre planul xOz : y = 0 şi cilindrul circular drept de ecuaţie
(x − 1)2 + z 2 − 1 = 0.
Deoarece intersecţia cuadricei cu planul xOz este cercul Γ, ecuaţia cuadricei are forma
((x − 1)2 + z 2 − 1) + y(αx + βy + γz + δ) = 0
Cum dreapta Oy : x = z = 0 este conţinută ı̂n cuadrică, rezultă y(βy + δ) = 0 ⇒ β = δ = 0, iar
din condiţia A, B ∈ Σ rezultă α = 3, γ = −1. Prin ı̂nlocuirea parametrilor α, β, γ, δ rezultă ecuaţia
cuadricei Σ : x2 + 3xy − yz + z 2 − 2x = 0. Invarianţii cuadricei sunt I = 1, J = −5/2 şi

1 3/2 0 −1
1 3/2 0
3/2 −1/2 0 1
∆= 0
= , δ = 3/2 0 −1/2 = −1,
0 −1/2 1 0 4 4
0 −1/2 0
−1 0 0 0
176 Reducerea ecuaţiei unei cuadrice la forma canonică
deci cuadrica este nedegenerată (∆ ̸= 0) cu centru (δ ̸= 0). Sistemul (2) care furnizează centrul
cuadricei este ı̂n acest caz  
 2x + 3y − 2 = 0  x = 1/10
3x − z = 0 ⇔ y = 3/5
 
−y + 2z = 0 z = 3/10
deci centrul cuadricei este C(1/10; 3/5; 10/5).
8 Reducerea ecuaţiei unei cuadrice la forma canonică

Prezentăm ı̂n continuare etapele ce trebuiesc parcurse pentru determinarea ecuaţiei canonice a unei
cuadrice dată prin ecuaţia carteziană
Σ : g(x, y, z) ≡ a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2a12 xy + 2a13 xz + 2a23 yz+

+2a10 x + 2a20 y + 2a30 z + a00 = 0.
Dacă cel puţin unul din numerele a12 , a13 , a23 este nenul, atunci se efectuează o rotaţie a sistemului
de coordonate Oxyz 7→ Ox′ y ′ z ′ determinată de forma pătratică
Q(v) = a11 x2 + a22 y 2 + a33 z 2 + 2a12 xy + 2a13 xz + 2a23 yz, ∀v = (x, y, z) ∈ R3 ,
folosind coeficienţii acesteia, după cum urmează:

1. Se construieşte matricea simetrică ataşată acestei forme patratice,
 
a11 a12 a13
A =  a13 a22 a23  .
a13 a23 a33
2. Se determină valorile proprii λ1 , λ2 , λ3 ale matricei (care sunt reale) şi vectorii proprii core-
spunzători; bazele subspaţiilor proprii de dimensiune cel puţin doi se ortogonalizează folosind procedeul
Gram-Schmidt. Se obţine o bază ortogonală a spaţiului vectorial R3 .
3. Prin normarea acestei baze rezultă baza ortonormată B ′ = {ē1 , ē2 , ē3 }. Matricea R care conţine
coordonatele versorilor noii baze, aşezate pe coloane este ortogonală, deci det R = ±1; pentru a fi
matrice de rotaţie, dacă det R = −1 fie se schimbă ordinea a doi din vectorii bazei, fie se consideră ı̂n
locul unuia din vectori, opusul său; ı̂n final, det R = 1.
4. Folosind formulele de schimbare de coordonate Oxyz 7→ Ox′ y ′ z ′ de la sistemul iniţial la cel rotit
   ′ 
x x
 y  = R  y′ 
z z′,
aflăm prin ı̂nlocuire ı̂n ecuaţia cuadricei Σ : g(x, y, z) = 0, ecuaţia acesteia ı̂n sistemul rotit, Σ :
g ′ (x′ , y ′ , z ′ ) = 0. Se observă că rotaţia a redus forma pătratică Q la expresia canonică
Q(v) = λ1 x′2 + λ2 y ′2 + λ3 z ′2 ,
iar direcţiile axelor sistemului rotit Ox′ y ′ z ′ sunt date exact de versorii ē1 , ē2 , ē3 .
II. Dacă a12 = a13 = a23 = 0, se face o translaţie (prin restrângerea pătratelor şi gruparea
termenilor liniari rămaşi) şi eventual o rotaţie (dacă după acest proces mai rămân doi termeni de
gradul ı̂ntâi). În sistemul de coordonate obţinut ecuaţia cuadricei are forma canonică.
Cuadrice 177
Exerciţiu. Să se obţină ecuaţia canonică a cuadricei
Σ : x2 + y 2 + z 2 − 2xy + 2xz − 2yz − 2x + 6y − 4z + 14 = 0.
Soluţie. Forma pătratică asociată Q(v) = x2 + y 2 + z 2 − 2xy + 2xz − 2yz are matricea
 
1 −1 1
A =  −1 1 −1  ,
1 −1 1
şi are valorile proprii reale λ1 = 0, λ2 = 3, prima valoare proprie fiind dublă. Ortogonalizăm
baza (1, 1, 0), (0, 1, 1) a subspaţiului primei valori proprii, obţinând familia de vectori ortogonali
(1, 1, 0), (−1/2; 1/2; 1); a doua valoare proprie are subspaţiul propriu generat de vectorul (1, −1, 1).
Normăm sistemul ortogonal obţinut şi apoi, prin reunirea celor două baze de subspaţii proprii,
rezultă baza ortonormată B ′ = {ē1 , ē2 , ē3 } a cărei matrice asociată R relativ la vechea bază are
determinantul 1, deci este matricea de rotaţie,
 √ √ √ 
1/√2 −1/√ 6 1/ √3
R =  1/ 2 1/√6 −1/√ 3  .
0 2/ 6 1/ 3
Relaţiile de trecere la noul sistem de coordonate sunt

   ′  
 √1 x′ − √16 y ′ + √13 z ′
x x  x= 2
 y  = R  y′  ⇔ y= √1 x′ + √16 y ′ − √13 z ′ .

 z=
2
z z′ √2 y ′ + √1 z ′
6 3
Ecuaţia cuadricei relativ la noul sistem de coordonate va fi

√ √ √ √ √
3z ′2 + 2 2x′ − 4 3z ′ + 14 = 0 ⇔ 3(z ′ − 2/ 3)2 = −2 2(x′ + 5/ 2)
Ţinând cont de expresiile din paranteze, efectuăm translaţia Ox′ y ′ z ′ 7→ O′′ x′′ y ′′ z ′′ dată de formulele
 ′   ′′   √ 
( ) x x 2/ 3
2 5
(x′′ , y ′′ , z ′′ ) = x′ − √ , y ′ , z ′ + √ ⇔  y ′  =  y ′′  +  0√  .
3 2 z ′ z ′′
−5/ 2
Prin ı̂nlocuire ı̂n ecuaţia

√ cuadricei relativ la sistemul de coordonate Ox′ y ′ z ′ , rezultă ecuaţia relativ la
′′ ′′ ′′ ′′ ′′2 ′′
O x y z , 3z = −2 2x , de unde rezultă forma canonică
√
′′2 2 2 ′′
z =− x .
3
Deci cuadrica este un cilindru parabolic, cu generatoarele paralele cu axa O′′ y ′′ .
9 Intersecţia unei cuadrice cu o dreaptă sau cu un plan. Probleme

de tangenţă
Considerăm o cuadrică Σ : g(x, y, z) = 0 şi o dreaptă oarecare
˜ : (x, y, z) = (x0 + lt, y0 + mt, z0 + nt), t ∈ R.

∆
178 Intersecţia unei cuadrice cu o dreaptă sau cu un plan. Probleme de tangenţă
Intersectând cele două figuri geometrice, din sistemul de ecuaţii format rezultă ecuaţia algebrică ı̂n
necunoscuta t,
t2 Q(l, m, n) + t(l gx0 + m gy0 + ngz0 ) + g(x0 , y0 , z0 ) = 0, (1)
unde s-au folosit notaţiile
Q(l, m, n) = a11 l2 + a22 m2 + a33 n2 + 2a12 lm + 2a13 ln + 2a23 mn,
gx0 = gx (x0 , y0 , z0 ), gy0 = gy (x0 , y0 , z0 ), gz0 = gz (x0 , y0 , z0 ).
Observaţii. Privitor la soluţiile t1,2 ale acestei ecuaţii, distingem cazurile:

1. Q(l, m, n) ̸= 0 ⇒ ecuaţia (1) este o ecuaţie de gradul doi.
⋄ Dacă q ≡ (l gx0 +m gy0 +ngz0 )2 −4·Q(l, m, n)·g(x0 , y0 , z0 )⟩0, atunci există rădăcinile reale distincte
t1 ̸= t2 ce corespund punctelor distincte A1 ̸= A2 ı̂n care dreapta intersectează cuadrica.
⋄ Dacă q = 0, atunci există două soluţii confundate t1 = t2 care corespund unui punct dublu de
tangenţă A = A1 = A2 ı̂n care dreapta intersectează cuadrica. În acest caz dreapta se numeste
tangentă la cuadrică. Se observă că există o familie ı̂ntreagă de tangente ı̂n A la cuadrică, iar
dreapta este una dintre acestea.
⋄ Dacă q⟨0, atunci ecuaţia (1) nu are radacini reale, deci dreapta nu intersectează cuadrica.
2. Q(l, m, n) = 0 ⇒ ecuaţia (1) este o ecuaţie de gradul ı̂ntâi. Distingem subcazurile:

⋄ Dacă l gx0 + m gy0 + ngz0 ̸= 0, atunci ecuaţia admite soluţie unică, deci există un unic punct de
intersecţie dintre dreaptă şi cuadrică.
⋄ Dacă l gx0 + m gy0 + ngz0 = 0 şi g(x0 , y0 , z0 ) ̸= 0, atunci ecuatia nu are soluţii, deci dreapta nu
intersectează cuadrica.
⋄ Dacă l gx0 + m gy0 + ngz0 = 0 şi g(x0 , y0 , z0 ) = 0, atunci ecuaţia (16) devine o identitate, deci
dreapta este conţinută integral ı̂n cuadrică.
În continuare considerăm un punct A(x0 , y0 , z0 ) ∈ Σ astfel ı̂ncât cel puţin unul dintre numerele
gx0 , gy0 , gz0 să fie nenul.
Teoremă. O dreaptă ∆ ˜ de direcţie v̄ ≡ (l, m, n) este tangentă la cuadrica Σ : g(x, y, z) = 0 ı̂n punctul
A(x0 , y0 , z0 ) ∈ Σ ∩ ∆ dacă şi numai dacă are loc relaţia
˜
l gx0 + m gy0 + ngz0 = 0. (2)
Demonstraţie. Dreapta ∆ ˜ trece prin punctul A şi are direcţia v̄, deci ecuaţiile sale parametrice sunt
∆ : (x, y, z) = (x0 + lt, y0 + mt, z0 + nt), t ∈ R; intersecţia dreptei cu cuadrica Σ, determinată de
˜
ecuaţia (16) produce un punct de tangenţă (rădăcina dublă t = 0) doar dacă are loc relaţia (2).
Observaţie. Notând grad g|A = (gx0 , gy0 , gz0 ), condiţia (2) revine la ortogonalitatea vectorilor
grad g|A şi v̄, adică ⟨ grad g, v̄⟩ = 0, de unde se vede că vectorul grad g|A este ı̂ntotdeauna per-
pendicular pe suprafaţa Σ ı̂n punctul corespunzător A ∈ Σ.
Exemplu. Calculând Σ ∩ ∆, ˜ constatăm că dreapta ∆ ˜ : x − y = z − 1 = 0 este tangentă la sfera
2 2 2
Σ : x + y + z = 1 ı̂n punctul A(0, 0, 1). Dar ∆ ˜ are vectorul director v̄ ≡ (l, m, n) || (1, 1, 0), iar
grad g|A = (0, 0, 2), şi se constată uşor că relaţia (2) are loc.
Plan tangent la o cuadrică.
Teoremă. Locul geometric al tuturor dreptelor tangente la cuadrica Σ ı̂n punctul acesteia A(x0 , y0 , z0 ) ∈
Σeste un plan de ecuaţie carteziană
(x − x0 )gx0 + (y − y0 )gy0 + (z − z0 )gz0 = 0. (3)

Cuadrice 179
Acest plan se numeste planul tangent la cuadrica Σ ı̂n punctul A.

˜ : (x, y, z) =
Demonstraţie. Eliminând parametrii l, m, n, t din sistemul format din ecuaţiile dreptei ∆
(x0 + lt, y0 + mt, z0 + nt), t ∈ R şi condiţia (2), rezultă (3).
Observaţie. Ecuaţia (3) poate fi obţinută şi prin dedublarea ecuaţiei cuadricei Σ : g(x, y, z) = 0 cu
coordonatele punctului A(x0 , y0 , z0 ) ∈ Σ; deci ecuaţia planului tangent se poate rescrie
a11 xx0 +a22 yy0 + a33 zz0 + a12 (x0 y + xy0 ) + a13 (x0 z + xz0 ) + a23 (y0 z + yz0 )+
(4)
+a10 (x + x0 ) + a20 (y + y0 ) + a30 (z + z0 ) + a00 = 0.
Ecuaţiile (3) şi (4) sunt echivalente (temă, verificaţi!) .

Exemplu. Planul tangent la cuadrica Σ : xy + z 2 − 2 = 0 ı̂n punctul acesteia A(−1, −1, 1) ∈ Σ se
obţine din ecuaţia (3): avem grad g|A = (−1, −1, 2) şi rezultă
π : (x + 1) · (−1) + (y + 1) · (−1) + (z − 1) · 2 = 0 ⇔ x + y − 2z + 4 = 0.
Altfel. Folosim ecuaţia (4), şi prin dedublare avem:

1
π : [(−1) · y + x · (−1)] + z · 1 − 2 = 0 ⇔ x + y − 2z + 4 = 0.
2
Definiţii. a) Spunem că o cuadrică Σ este netedă, dacă putem construi ı̂n fiecare punct A(x0 , y0 , z0 ) ∈
Σ al acesteia, planul tangent.
b) Se numeşte normala la cuadrică ı̂n punctul A(x0 , y0 , z0 ) ∈ Σ al acesteia, dreapta ce conţine punctul
A şi este perpendiculară pe planul tangent ı̂n A.
Observaţii. 1. Netezimea cuadricii Σ ı̂n punctul A(x0 , y0 , z0 ) ∈ Σ revine la ne-anularea vectorului
grad g = (gx0 , gy0 , gz0 ) ı̂n punctul A.
2. Ecuaţiile normalei la cuadrică ı̂n punctul A(x0 , y0 , z0 ) ∈ Σ sunt (temă, verificaţi!) :
x − x0 y − y0 z − z0
= = . (5)
gx0 gy0 gz0
∑
3. Un plan π : ax + by + cz + d = 0 intersectează o cuadrică :g(x,
{ y, z) = 0 după punctele M (x, y, z)
ax + by + cz + d = 0
ale căror coordonate satisfac sistemul algebric de ordinul doi: . Substituim
g(x, y, z) = 0.
(spre exemplu, presupunând c ̸= 0) necunoscuta { z = αx + βy + γ, α = −a/c, β = −b/c, γ = −d/c ı̂n
z = αx + βy + γ
ecuaţia a doua. Rezultă sistemul echivalent , deci intersecţia dintre plan
g(x, y, αx + βy + γ) = 0
şi cuadrică reprezintă de fapt intersecţia dintre planul dat şi un cilindru cu generatoarele paralele cu
axa Oz, deci o conică, o dreaptă sau mulţimea vidă.
10 Probleme propuse
1. Se dă sfera Σ : x2 + y 2 + z 2 + 2x − 6y + 4z − 11 = 0.
a) Aflaţi centrul şi raza cercului Γ aflat la intersecţia planului π : 2x − y + 2z + 21 = 0 cu cuadrica Σ.
b) Aflaţi sfera Σ′ care este simetrică sferei Σ faţă de planul π.
c) Determinaţi planul π ′ care este tangent sferei Σ, ştiind că acesta conţine dreapta
˜ : x − y − 3 = x − z − 6 = 0.
∆
R: a) Restrângând pătratele ı̂n ecuaţia sferei, obţinem centrul C(−1, 3, −2) şi raza r = 5. Distanţa
de la C la planul π este
√
d = d(C, π) = |−2 − 3 − 4 + 21| / 22 + (−1)2 + (−2)2 = 4 < 5,
deci planul este secant sferei; notând cu CΓ centrul cercului de intersecţie, cu A un punct al cercului,
şi prin rΓ raza acestuia, aplicând
√ teorema lui Pitagora ı̂n triunghiul dreptunghic CCΓ A, rezultă raza
cercului de secţiune rΓ = r − d = 3.
2 2
Centrul CΓ al cercului se află la intersecţia planului π cu dreapta prin C care este perpendiculară
pe π (deci C este proiecţia lui C pe π); se obţine CΓ (−11/3; 13/3; −14/3); ecuaţiile cercului Γ sunt
date de sfera de centru CΓ , rază rΓ , şi planul π, la intersecţia cărora acesta se află. b) Raza sferei
simetrice coincide cu cea a sferei Σ, dar centrul ei este simetricul C ′ al punctului C faţă de planul
π, deci faţă de CΓ ; prin calcul rezultă C ′ (−19/3; 17/3; −22/3), deci ecuaţia sferei simetrice relativ la
planul π este Σ′ : (x + 19/3)2 + (y − 17/3)2 + (z + 22/3)2 = 25. c) π ′ face parte din fasciculul de
plane ce conţin dreapta dată, deci are ecuaţia de forma π ′ : x − y√− 3 + λ(x − z − 6) = 0; condiţia
de tangenţă este echivalentă cu condiţia d(C, π ′ ) = r ⇔ λ ∈ {(2 ± 3)/5}; ı̂nlocuind valorile obţinute
pentru λ rezultă două soluţii posibile pentru ecuaţia planului π ′ .
y
2. Aflaţi sfera Σ tangentă ı̂n punctele A1 (1, 0, −1), A2 (−1, 0, 1) respectiv la dreptele ∆
˜1 : x−1 =
0 =
˜2 :
z + 1, ∆ x+1
=y= z−1
0 0 .
˜ 1 , π2 ce trece prin
R: Centrul C al sferei se află la intersecţia planelor π1 ce trece prin A1 normal pe ∆
˜
A2 normal pe ∆2 şi planul π3 mediator al segmentului A1 A2 (plan ce trece prin mijlocul √ segmentului
A1 A2 , perpendicular pe direcţia A1 A2 ). Obţinem C(0, 0, 0), iar raza r = d(C, A1 ) = 2, deci ecuaţia
sferei este Σ : x2 + y 2 + z 2 = 2.
3. Determinaţi sfera Σ ı̂n fiecare din următoarele cazuri, cunoscând că:
a) este tangentă la planul π : x + z = 0 şi are centrul C(2, 0, −3).
b) conţine punctele O(0, 0, 0), A(0, 0, 1), B(0, 1, 0), D(1, 0, 0).
c) este tangentă la planul π ′ : x + y + 1 = 0 ı̂n punctul E(−1, 0, 0) şi este tangentă la planul
π ′′
: x + y + z = 0.
√
R: a) Raza este r = d(C, π) = 1/ 2, deci ecuaţia sferei este
Σ : (x − 2)2 + y 2 + (z + 3)2 = 1/2.
b) Folosim ecuaţia sferei sub formă de determinant; rezultă Σ : x2 + y 2 + z 2 − x − y − z = 0. c) Din

prima condiţie, rezultă că centrul C al sferei se află pe dreapta ce trece prin E şi este perpendiculară
pe planul π ′ , deci are forma C(−1 + t, 0 + t, 0 + 0t) = (t − 1, t, 0). Poziţia√punctului C pe această
dreaptă este dată de condiţia d(C, E) = d(C, π ′′ ) de unde rezultă t ∈ {(−2√± 6)/2}. Înlocuind
√ aceste
valori ale lui t ı̂n coordonatele lui C, rezultă două soluţii: C1,2 ( (−4 ± √ (−2 ± 6)/2); razele
6)/2, √
sunt distanţele de la centrele respective la punctul E, deci rezultă r1,2 = 3 ± 2; ı̂n final, ecuaţiile
celor două sfere-soluţii sunt:
√ √ √ √
Σ1,2 : (x − (−4 ± 6)/2)2 + (y − (−2 ± 6)/2)2 + z 2 = ( 3 ± 2)2 .
˜ : x = y + 2 = z + 4 un segment de
4. Aflaţi cercul Γ de centru CΓ (1, 1, 1) ce determină pe dreapta ∆
lungime l = 4.
R: Cercul se află (ı̂n calitate de cerc mare) la intersecţia sferei Σ de centru CΓ şi√
rază egală cu raza rΓ a
˜ Raza cercului este rΓ = d(CΓ , ∆)
cercului, şi planul π ce conţine centrul CΓ şi dreapta ∆. ˜ 2 + (l/2)2 =
Cuadrice 181
√ √ √
(2 2)2 + 22 = 2 3. Deci ecuaţiile cercului Γ sunt π : x−2y+z = 0, Σ : (x−1)2 +(y−1)2 +(z−1)2 =
12.
5. În fiecare din cazurile următoare, aflaţi tipul, centrul şi forma canonică a cuadricei:
a) Σ : x2 − y 2 + z 2 − 2xy − 2yz − 2zx − 5x − 1 = 0;
b) Σ : 2y 2 − 7z 2 + 112x − 16y − 14z − 87 = 0;
c) Σ : 2y 2 + 4xy − 8xz − 4yz + 6x − 5 = 0
d) Σ : xy + z 2 − 2 = 0
e) Σ : x2 + y 2 + 5z 2 − 6xy − 2yz + 2zx − 4x + 8y − 12z + 14 = 0.
′′2
x′′2 y ′′2
R: a) hiperboloid cu o pânză, C(5/4; −5/4; 0), Σ : 33/8 − 33/16 z
+ 33/16 = 1; b) paraboloid hiperbolic,
′′2 y ′′2
z ′′2 x′′2
fără centru, Σ : − y28 + 8 = 2x′′ ; e) hiperboloid cu două pânze, C(1, 0, 1), Σ : 3 − 2 − z ′′2 = 1.
6. Aflaţi planul π de direcţie normală v̄ ≡ (1, 0, −1) care este tangent la cuadrica
x2
Σ: + y 2 = 2z.
9
R: Ecuaţia planului este de forma π : x − z + d = 0. Intersecţia cu cuadrica este dată de sistemul

format din ecuaţia planului şi cea a cuadricei; din condiţia de soluţie unică (rădăcină dublă) rezultă
d = −9/2, deci planul π : x − z − 9/2 = 0.
x2 2
7. Se dă paraboloidul hiperbolic Σ : − z4 = y.
9
a) Aflaţi generatoarele cuadricei ce trec prin punctul A(3, 1, 0) şi unghiul acestora.
b) Aflaţi prin dedublare planul tangent π ′ la cuadrică ı̂n punctul A.
c) Determinaţi normala ∆′ la cuadrică ı̂n punctul A.
d) Verificaţi dacă planul π ′ intersectează cuadrica după generatoarele de la punctul a).
R: a) Generatoarele sunt drepte cu ecuaţiile de forma
˜ : (x, y, z) = (at + 3, bt + 1, ct), t ∈ R;
∆
intersectând cu Σ rezultă relaţia

( 2 ) ( )
a c2 2a
− 2
t + − b t = 0, ∀t ∈ R,
9 4 3
Din anularea coeficienţilor polinomului ı̂n t, rezultă b = 2a/3; c = ±2a/3, deci se obţin două direcţii,
date de vectorii (3, 2, ±2); rezultă ecuaţiile parametrice ale generatoarelor, ∆
˜ : (x, y, z) = (3t + 3, 2t +
1, ±2t), t ∈ R. Unghiul dintre acestea este cel format de vectorii directori, deci arccos (9/17). b) Prin
dedublare, rezultă planul tangent π ′ : 2x − 3y = 3. c) Direcţia normalei este dată de normala la π ′ ,
de direcţie n̄ ≡ (2, −3, 0), deci
∆′ : (x, y, z) = (2t + 3, −3t + 1, 0), t ∈ R.
8. Determinaţi ecuaţia suprafeţei generate de elipsa mobilă

{
y2 z 2
+ 16 =a
E: 25 , a, b ∈ R
x=b
care se deplasează paralel cu ea ı̂nsăşi şi se deformează, sprijinindu-se pe hiperbola fixă

{ 2 2
− y25 + x9 = 1
H:
z = 0.
R: Faptul că elipsa se sprijină pe hiperbolă, revine la compatibilitatea sistemului

{ 2
y z2
25 + 16 = a, x = b
2 2
− y25 + x9 = 1, z = 0.
Condiţia de compatibilitate se obţine eliminând x, y, z din sistem, şi este dată de relaţia b2 = 9(a + 1).
Folosind ecuaţiile elipsei, rezultă prin ı̂nlocuirea parametrilor ı̂n relaţie ecuaţia suprafeţei căutate:
x2 y2 z2
Σ: − − = 1,
9 25 16
care descrie un hiperboloid cu două pânze.
Partea III - ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ
Capitolul 1. Curbe
1 Preliminarii. Aplicaţii diferenţiabile
Definiţie. a) O funcţie f : D ⊂ Rn → Rm se numeşte:

(i) imersie, dacă rang[J(f )] = n, (n ≤ m),
(ii) submersie, dacă rang[J(f )] = m, (m ≤ n), unde am notat prin [J(f )] matricea Jacobiană a funcţiei
f: ( )
∂fi
[J(f )] =
∂xj i=1,m,j=1,n
b) O aplicaţie f : D ⊂ Rn → D′ ⊂ Rn se numeşte difeomorfism dacă satisface următoarele proprietăţi:
1) f este diferenţiabilă,
2) f este bijectivă,
3) f −1 este diferenţiabilă.
Teorema funcţiei inverse. Dacă funcţia f : D ⊂ Rn → D′ ⊂ Rm satisface condiţiile:
1) f diferenţiabilă,
2) matricea [J(f )] este inversabilă ı̂n x0 ∈ D, atunci există o vecinătate V a punctului x0 ∈ D
astfel ı̂ncât restricţia lui f la V este difeomorfism şi are loc relaţia
[J(f −1 )] = [J(f )]−1 .
Teorema funcţiilor implicite. Fie f = (f1 , f2 , . . . , fm ) : D ⊂ Rm+n → Rm o funcţie diferenţiabilă,

şi un punct (x, y) = (x1 , x2 , . . . , xm ; ym+1 , . . . , ym+n ) ∈ D ⊂ Rm+n ≡ Rm × Rn ı̂n care f (x, y) = 0 şi
D(f1 ,...,fm )
D(x1 ,...,xm ) (x, y) ̸= 0.
Atunci există o vecinătate D′ × D′′ ⊂ D, x ∈ D′ , y ∈ D′′ , şi o funcţie diferenţiabilă unică g : D′ →
Rm , astfel ı̂ncât: g(x) = y şi f (u, g(u)) = 0, ∀u = (u1 , . . . , um ) ∈ D′ ⊂ Rm .
2 Curbe ı̂n Rn
Definiţii. a) Se numeşte curbă parametrizată o aplicaţie diferenţiabilă α : I ⊂ R → Rn ; vom folosi

uneori acelaşi termen pentru a desemna mulţimea punctelor curbei, Im α = α(I) ⊂ Rn .
b) Se numeşte punct regulat al curbei α, un punct A = α(t0 ) ∈ Im α, (t0 ∈ I) ı̂n care viteza nu se
anulează, α′ (t0 ) ̸= 0. Curba parametrizată α se spune că este regulată dacă toate punctele sale sunt
regulate. Un punct care nu este regulat se numeşte punct singular al curbei.
c) Curba α : I → Rn se numeşte periodică dacă ∃T > 0 a.ı̂. α(t) = α(t + T ), ∀t ∈ I cu proprietatea
t + T ∈ I.
∫ t Se ′numeşte abscisă curbilinie a curbei regulate α : I ⊂ R → R , aplicaţia s : I → J =

Definiţii. a) n
s(I), s(t) = t0 ||α (τ )||dτ , unde t0 ∈ I este un punct din domeniul curbei.
b) Se numeşte reparametrizare a curbei regulate α : I ⊂ R → Rn , o curbă β : J ⊂ R → Rn (unde I şi
J sunt intervale deschise ale dreptei reale), cu proprietatea că există un difeomorfism φ : J → I astfel
184 Curbe plane date prin ecuaţie carteziană
ı̂ncât β = α ◦ φ. În acest caz, curbele α şi β se numesc echivalente. Dacă ı̂n plus ||β ′ (s)|| = 1, ∀s ∈ J,
reparametrizarea β se numeşte reparametrizare normală a curbei α. Această curbă este dată de relaţia
β(s) = α(t(s)), ∀s ∈ J,
deci β = α ◦ s−1 : J → Rn , unde aplicaţia t : s ∈ J → t(s) ∈ I este inversa abscisei curbilinii a curbei
α.
c) Fie dată curba α : I = [a, b] → Rn ; atunci lungimea curbei α este
∫ b
lα([a,b]) = ||α′ (t)||dt.
a
Definiţii. a) Pentru o curbă α : I → Rn regulată şi t0 ∈ I fixat, abscisa curbilinie este aplicaţia
s : J = lα([a,b]) → I, unde s(t) reprezinta lungimea arcului de curbă măsurată de la un punct fixat al
curbei, α(t0 ) (t0 arbitrar fixat ı̂n I), la punctul curent α(t). Ea este dată de relaţia
∫ t
s(t) = ||α′ (τ )||dτ.
t0
b) Se numeşte dreaptă tangentă la curba α : I → Rn ı̂n punctul A = α(t0 ) = (x1 (t0 ), . . . , xn (t0 )), t0 ∈
I, mulţimea de puncte x = (x1 , . . . , xn ) ∈ Rn ce satisfac ecuaţiile
x1 − x1 (t0 ) xn − xn (t0 )
(k)
= ··· = (k)
x1 (t0 ) xn (t0 )
şi se numeşte hiperplan normal la această curbă ı̂n A, mulţimea de puncte ce satisfac ecuaţia:
(k)
x1 (t0 )(x1 − x1 (t0 )) + · · · + x(k)
n (t0 )(xn − xn (t0 )) = 0,
unde α(k) (t0 ) ̸= 0 şi α(j) (t0 ) = 0, ∀j ∈ 0, k − 1. Dacă punctul α(t0 ) este regulat, atunci k = 1.
c) Spunem că două curbe α : I → Rn şi β : J → Rn au contact de ordin m ı̂n punctul lor
comun A = α(t0 ) = β(s0 ), unde t0 ∈ I, s0 ∈ J dacă au loc relaţiile α(k) (t0 ) = β (k) (s0 ), ∀k < m şi
α(m) (t0 ) ̸= β (m) (s0 ).
3 Curbe plane
3.1 Curbe plane date prin ecuaţie carteziană
Definiţii. a) Se numeşte curbă plană definită cartezian implicit, mulţimea Γ a punctelor din plan ce
satisfac o ecuaţie de forma
Γ : f (x, y) = 0,
unde f : D ⊂ R2 → R este o funcţie derivabilă.
b) Se numeşte punct regulat al curbei Γ, un punct x0 ∈ Dom f , astfel ı̂ncât rangul matricei Jacobiene
[J(f )] este 1 ı̂n acest punct. Un punct ı̂n care rangul este 0, se numeşte punct singular al curbei.
c) O curbă ale cărei puncte sunt regulate se numeşte curbă regulată.
Definiţii. a) Curbele plane ce au ecuaţii carteziene implicite de forma
Pm (x, y) + Qm+1 (x, y) = 0
unde Pm şi Qm+1 sunt polinoame omogene de grad m ≥ 1 şi respectiv (m+1) ı̂n x şi y sunt unicursale,
trec prin origine şi pot fi parametrizate folosind substituţia y = t · x.
Curbe 185
b) În punctul regulat A(x0 , y0 ) ∈ Γ al curbei Γ, dreapta tangentă şi dreapta normală la curbă au
respectiv ecuaţiile
∆ tg ,A : (x − x0 )fx0 + (y − y0 )fy0 = 0;
x−x0 y−y0
∆nor,A : fx0 = fy0 ,
unde am notat fx0 = ∂f ∂f

∂x (x0 , y0 ), fy0 = ∂y (x0 , y0 ).
c) Punctele singulare ale curbei Γ sunt soluţiile sistemului


 f (x, y) = 0

∂f
 ∂x (x, y) = 0

 ∂f
∂y (x, y) = 0,
( )
∂f ∂f
deci acele puncte ale curbei care anulează gradientul ∇f = ∂x , ∂y al funcţiei f .
d) Dacă f este o funcţie polinomială ı̂n variabilele x, y, atunci tipul singularităţii curbei Γ ı̂ntr-un
punct singular B ∈ Γ al său se studiază cu ajutorul Hessienei funcţiei f ı̂n acest punct
( 2 2 )
∂ f ∂ f
∂x2
M = Hess (f )|B = ∂2f
∂x∂y
∂2f |B .
∂x∂y ∂y 2
Dacă d = det M este un număr real negativ/nul/pozitiv, atunci punctul B este, respectiv, punct
singular dublu / punct singular izolat / punct de ı̂ntoarcere al curbei Γ.
e) Dacă B(x0 ,y0 ) este punct dublu sau de ı̂ntoarcere, atunci componentele direcţiilor v = lī + mj̄ ≡
(l, m) ale tangentelor ı̂n B la curbă ∆ tg ,B : x−x
l
0
= y−y 0
m sunt date de relaţia
∂2f ∂2f 2
2∂ f
l2 (x 0 , y0 ) + 2lm (x0 , y0 ) + m (x0 , y0 ) = 0,
∂x2 ∂x∂y ∂y 2
( )
l
echivalentă cu ecuaţia matriceală (l, m)M = 0.
m
3.2 Curbe plane date prin ecuaţii parametrice. Reperul şi ecuaţiile Frenet
Definiţii. a) Se numeşte curbă plană parametrizată (sau drum parametrizat), o aplicaţie diferenţiabilă
α : I ⊂ R → R2 .
b) Punctul regulat A = α(t0 ) este punct de inflexiune al curbei α dacă vectorii α′ (t0 ) şi α′′ (t0 ) sunt
liniar independenţi şi ∃λ ∈ R a.ı̂. α′ (t0 ) = λα′′ (t0 ).
Definiţii. Fie t0 ∈ I\I,
¯ unde ı̂nchiderea I¯ se ia ı̂n R.
a) În cazul lim α(t) = (x0 , ±∞), curba admite asimptotă verticală de ecuaţie x = x0 .
t→t0
b) În cazul lim α(t) = (±∞, y0 ), curba admite asimptotă orizontală de ecuaţie y = y0 .
t→t0
y(t)
c) În cazul când limitele m = lim şi n = lim (y(t) − m(t)), există şi sunt finite, curba admite
t→t0 x(t) t→t0
asimptotă oblică de ecuaţie y = mx + n.
d) În cazul lim α(t) = (x0 , y0 ), curba admite punctul asimptotic A(x0 , y0 ).
t→t0
e) Se numeşte graficul curbei α : I → R2 mulţimea punctelor
Γ = Im α = α(I) ⊂ R2 .
186 Curbe plane date prin ecuaţii parametrice. Reperul şi ecuaţiile Frenet
Definiţii. a) Curbura unui drum parametrizat
α : t ∈ I ⊂ R → α(t) = (x(t), y(t)) ∈ R2
este dată ı̂n orice punct al său de relaţia

′
x y′

x′′ y ′′
k(t) = √ , t ∈ I.
( x′2 + y ′2 )3
b) Se numeşte cerc osculator la curba α : I → R2 ı̂n punctul A = α(t0 ), t0 ∈ I, acel cerc care are
contact de ordinul 2 cu curba α ı̂n acest punct. Ecuaţia carteziană a cercului osculator la curba α ı̂n
punctul A este dată de
Γosc,A : (x − xc )2 + (y − yc )2 = r2 ,
unde centrul şi raza cercului osculator sunt date de relaţiile
x′2 + y ′2 x′2 + y ′2 1
xc = x − y ′ ′ ; yc = y + x′ ′ ; r= ,
x y′ x y′ |k(t0 )|

x′′ y ′′ x′′ y ′′
şi unde am notat
x = x(t0 ), y = y(t0 ), x′ = x′ (t0 ), y ′ = y ′ (t0 ), x′′ = x′′ (t0 ), y ′′ = y ′′ (t0 ).
c) Locul geometric al centrelor de curbură (centrele cercurilor osculatoare) ale curbei α, se numeşte
evoluta curbei. Coordonatele punctului curent al evolutei curbei parametrizate α(t) = (x(t), y(t)) sunt
date de
x′2 + y ′2 ′2
′ x + y
′2
xev = x − y ′ ′ ; y = y + x .
x y′ ev
x′ y ′

x′′ y ′′ x′′ y ′′
Fig. 42. Evoluta unei curbe
Definiţii. a) Reperul Frenet asociat curbei α ı̂n punctul curent α(t) este RF = {α(t); {T̄ (t), N̄ (t)}},
′
unde T̄ (t) = ∥αα′ (t)
(t)∥ şi N̄ (t) = R 2 T̄ (t) sunt versorul tangent şi respectiv normal la curba α ı̂n punctul
π
α(t).
b) Ecuaţiile Frenet asociate curbei α ı̂n punctul curent al acesteia α(t) au forma matriceală,
respectiv desfăşurată:
( ′ ) ( )( ) { ′
T̄ 0 k T̄ T̄ = vk N̄
′ =v ⇔
N̄ −k 0 N̄ N̄ ′ = −vk T̄ ,
unde prin v s-a notat viteza scalară a curbei ||α′ (t)|| ı̂n punctul curent α(t).
Curbe 187
3.3 Curbe plane date prin ecuaţie polară
Definiţii. Se numeşte curbă plană (ı̂n coordonate polare), o curbă dată de ecuaţia polară Γ : ρ =
f (θ), θ ∈ D ⊂ R; prin abuz de limbaj, funcţia f se notează tot cu ρ.
Punctele curbei Γ au coordonatele carteziene (x, y),
{
x = ρ(θ) · cos θ
, θ ∈ D.
y = ρ(θ) · sin θ
2
b) Numerele reale OT = ρρ′ şi ON = ρ′ se numesc subtangentă polară şi respectiv subnormală
polară ale curbei Γ : ρ = ρ(θ).
a) Valorile θ0 ∈ D̃ ⊂ D\D ale argumentului pentru care avem lim ρ(θ) = ±∞, sunt cele ı̂n care se
θ→θ0
studiază ramurile infinite şi asimptotele (ı̂n cazul când curba admite asimptote).
b) Ecuaţia polară a asimptotei ∆as : ρ = ρ∆ (θ), pentru θ → θ0 , θ0 ∈ D̃ este dată generic de
d
∆ : ρ∆ (θ) = sin(θ−θ0)
, unde d este distanţa de la origine la asimptotă, calculată cu ajutorul formulei
d = lim ρ(θ) sin(θ − θ0 ).

θ→θ0
c) Ecuaţiile tangentei şi normalei la curbă ı̂n sistemul mobil XOY (vezi figura)sunt respectiv date
de
ρ ρ
∆t : Y = (X − ρ); ∆n : Y + X − ρ = 0.
ρ′ ρ′
d) Punctele multiple ale curbei ρ = ρ(θ) se obţin rezolvând ecuaţiile ρ(θ1 ) = ρ(θ2 ), ρ(θ1 ) =
−ρ(θ2 + π), ı̂n care θ1 este necunoscuta iar θ2 parametru; se caută soluţii nebanale de forma θ1 ∈ /
{θ2 + 2kπ|k ∈ Z} pentru prima, şi respectiv θ1 ∈
/ {θ2 + 2kπ + π|k ∈ Z} pentru a doua ecuaţie.
e) Convexitatea curbei se stabileşte cu ajutorul semnului curburii
ρ2 + 2ρ′2 − ρρ′′
k= 3 .
(ρ2 + ρ′2 ) 2
4 Curbe ı̂n R3
4.1 Curbe ı̂n R3 date prin ecuaţii carteziene
Fie F = (f, g) : R3 → R2 , F (x, y, z) = (f (x, y, z), g(x, y, z)) o funcţie diferenţiabilă. Punctele critice
ale funcţiei F se află rezolvând sistemul
D(f, g) D(f, g) D(f, g)

= 0; = 0; = 0,
D(x, y) D(y, z) D(z, x)

∂f ∂f
D(f,g) ∂x ∂y
unde, spre exemplu, D(x,y) = ∂g ∂g . Un punct M (x, y, z) ∈ R3 care nu satisface acest sistem se
∂x ∂y
numeşte punct regulat al funcţiei F ; pentru un punct regulat dat, există o vecinătate a acestuia ı̂n
care ecuaţiile {
f (x, y, z) = 0
g(x, y, z) = 0
definesc o curbă simplă şi regulată Γ. Cele două ecuaţii ale sistemului poartă numele de ecuaţii
carteziene implicite ale curbei.
188 Curbe ı̂n R3 date prin ecuaţii parametrice. Reperul şi ecuaţiile Frenet
Definiţii. a) Vectorul tangent ı̂ntr-un punct al curbei Γ dată cartezian implicit, este dat de produsul
vectorial al vectorilor ∆f, ∆g (respectiv gradienţii funcţiilor f, g (care definesc cele două suprafeţe la
a căror intersecţie se află curba dată). Deci
vtg = ∇f × ∇g.
b) Dreapta tangentă la curba Γ ı̂n punctul său A(x0 , y0 , z0 ) ∈ Γ are ecuaţiile

x − x0 y − y0 z − z0
∆ tg ,A : = = , (1)
a b c
iar planul normal la Γ ı̂n punctul A(x0 , y0 , z0 ) ∈ Γ are ecuaţia
π tg ,A : a(x − x0 ) + b(y − y0 ) + c(z − z0 ) = 0,
unde (a, b, c) ≡ ∇f × ∇g|A .
4.2 Curbe ı̂n R3 date prin ecuaţii parametrice. Reperul şi ecuaţiile Frenet
Dreapta tangentă la curba Γ = Im α dată parametric de aplicaţia α : t ∈ I ⊂ R → α(t) =
(x(t), y(t), z(t)) ∈ R3 , ı̂n punctul său regulat A = α(t0 ) ≡ (x0 , y0 , z0 ), (t0 ∈ I) are ecuaţiile
x − x0 y − y0 z − z0
∆ tg ,A : = = ,
a b c
iar planul normal la Γ ı̂n punctul A are ecuaţia
Π tg ,A : a(x − x0 ) + b(y − y0 ) + c(z − z0 ) = 0,
unde (a, b, c) ≡ (x′ (t0 ), y ′ (t0 ), z ′ (t0 )).

Dacă A = α(t0 ) ≡ (x0 , y0 , z0 ), (t0 ∈ I) este punct singular de ordinul m al curbei α, atunci ecuaţiile
dreptei tangente şi planului normal la curbă ı̂n punctul A sunt (1), cu deosebirea că
(a, b, c) ≡ (x(m) (t0 ), y (m) (t0 ), z (m) (t0 )).
În cele ce urmează presupunem că ı̂n orice punct α(t), t ∈ I al curbei α : I → Rn , vectorii α′ (t) şi
α′′ (t) sunt liniar independenţi.
a) Reperul mobil Frenet (câmpul de repere Frenet) pe curba regulată α : I → R3 , notat Rα (t) =
{α(t); T̄ (t), N̄ (t), B̄(t)}, este format din punctul curent α(t) al curbei, câmpul tangent T̄ , câmpul
normalei principale N̄ şi câmpul binormal B̄.
Fig. 43. Reperul mobil Frenet pentru curbe ı̂n R3

Cele trei câmpuri sunt date de formulele:
α′ (t) α′ (t) × α′′ (t)
T (t) = , B(t) = , N (t) = B(t) × T (t), t ∈ I.
||α′ (t)|| ||α′ (t) × α′′ (t)||
Curbe 189
b) În orice punct regulat A = α(t0 ), t0 ∈ I al unei curbe α : I → R3 ı̂n care α′ (t0 ) × α′′ (t0 ) ̸= 0,
există un reper Frenet
Rα (t0 ) = {A = α(t0 ); T̄ (t0 ), N̄ (t0 ), B̄(t0 )}
format din punctul A, versorul tangentei T̄ (t0 ), versorul normalei principale N̄ (t0 ) şi versorul binormal
B̄(t0 ).
c) Muchiile reperului Frenet ı̂ntr-un punct curent α(t) al curbei sunt dreptele tangentă, normală
principală şi binormală, anume dreptele ce conţin punctul curent şi au respectiv versorii directori
T̄ (t), N̄ (t), B̄(t).
d) Feţele reperului Frenet sunt planele osculator, normal, rectificant, anume planele ce trec prin
punctul curent şi au drept versori normali B̄, T̄ , N̄ respectiv.
e) Planul osculator al curbei α : t ∈ I ⊂ R → α(t) = (x(t), y(t), z(t)) ∈ R3 ı̂n punctul său A =
α(t0 ), (t0 ∈ I) este determinat de punctul curent α(t0 ) şi vectorii α′ (t0 ) şi α′′ (t0 ), deci ecuaţia sa este

x − x(t0 ) y − y(t0 ) z − z(t0 )

πosc,A=α(t0 ) : x′ (t0 ) y ′ (t0 ) z ′ (t0 ) = 0.

x′′ (t0 ) y ′′ (t0 ) z ′′ (t0 )
f) Formulele Frenet pentru o curbă cu viteză arbitrară v(t) = ||α′ (t)|| > 0 sunt:
 ′

 T̄ = kv N̄

N̄ ′ = −kv T̄ + τ v B̄ (2)


 ′
B̄ = −τ v N̄ ,
sau condensat,
    
T̄ ′ 0 k 0 T̄
 N̄ ′  = v  −k 0 τ   N̄  ,
B̄ ′ 0 −τ 0 B̄
unde k(t) > 0, t ∈ I este curbura curbei, iar τ (t) torsiunea curbei.
g) Pentru o curbă regulată α, curbura ei ı̂ntr-un punct α(t) este dată de formula
||α′ (t) × α′′ (t)||

k(t) =
||α′ (t)||3
şi torsiunea curbei regulate α ı̂n punctul α(t) este dată de formula
⟨α′ (t) × α′′ (t), α′′′ (t)⟩

τ (t) = .
||α′ (t) × α′′ (t)||2
h) O curbă strâmbă Γ spunem că este o curbă plană dacă există un plan π ⊂ R3 astfel ı̂ncât
imaginea curbei să fie inclusă ı̂n planul π (Γ ⊂ π). Următoarele afirmaţii sunt echivalente:
⋄ α : I → R3 este curbă plană;

⋄ τ (t) = 0, ∀t ∈ I;
⋄ ecuaţia planului osculator nu depinde de parametrul t.
În acest caz, πosc ≡ πosc,α(t) , ∀t ∈ I reprezintă planul ı̂n care este conţinută curba.
5 Probleme propuse
Aplicaţii diferenţiabile
1. Studiaţi dacă următoarele aplicaţii sunt injective, surjective, imersii sau submersii:
a) f : R → R2 , f (s) = (s2 , s3 ), ∀s ∈ R. { }
(2k+1)π
b) g : Dg → R3 , g(t) = (cos t, sin t, tg t), Dg = R\ 2 k ∈Z .
c) φ : R2 → R3 , φ(u, v) = (v cos u, v sin u, v).
R: a) f este injectivă, nesurjectivă, nu este nici imersie, nici submersie; b) g este neinjectivă, nesurjec-
tivă, este imersie, nu este submersie; c) φ este neinjectivă, nesurjectivă, este imersie, nu este submersie.
2. Se dă aplicaţia f : R2 → R2 definită prin f (u, v) = (2u + v, u − v).
a) Arătaţi că f este bijectivă şi calculaţi funcţia inversă f −1 .
b) Să se calculeze f −1 (1, 2).
c) Să se determine mulţimea M = {P |f (P ) = (1, −1)}.
d) Arătaţi că f este difeomorfism.
R: f este bijectivă, f −1 (y1 , y2 ) = 13 (y1 + y2 , y1 − 2y2 ), f −1 (1, 2) = (1, −1), M = {(0, 1)}.
Curbe ı̂n Rn
∗
( )
)normal şi ecuaţiile tangentei la curba α : R → R , α(t) = t , t, t , t − 1
n 2 1
3. Aflaţi ecuaţia hiperplanului
(
ı̂n punctul acesteia A 4, 2, 12 , 1 ∈ R4 .
4. Se dă curba α : R → R2 , α(t) = (t2 , t3 + 3).
a) Să se determine ecuaţiile tangentei şi ecuaţia hiperplanului normal la curba α ı̂n punctul A(0, 3) ∈
R2 .
b) Să se determine ecuaţia carteziană a curbei.
5. Ce tip de singularitate are curba definită la exerciţiul anterior ı̂n punctul A(0, 3) ?
Curbe ı̂n R2
6. Se dă cicloida α : R → R2 , α(t) = (a(t − sin t), a(1 − cos t)), a > 0.
a) Să se afle lungimea arcului de curbă pentru t ∈ [0, 2π].
b) Să se afle abscisa curbilinie a curbei α şi parametrizarea normală a acesteia.
7. Să se cerceteze dacă următoarele curbe sunt unicursale şi să se determine o parametrizare a
acestora:
a) Foliul lui Descartes
x3 + y 3 − 3axy = 0, (a > 0); (1)
b) Cisoida lui Diocles
y 2 (a − x) − x3 = 0. (2)
8. Aflaţi singularităţile curbelor date cartezian implicit ı̂n exerciţiul anterior şi tipul acestor singu-
larităţi. Să se determine ecuaţia tangentei şi ecuaţia normalei ı̂n fiecare punct singular al fiecărei
curbe.
( )
9. Determinaţi ecuaţia tangentei şi ecuaţia normalei ı̂n punctul B 3a 3a
2 , 2 , al foliului lui Descartes
(1).
Curbe 191
10. Să se determine unghiul curbelor α, β : R → R2 definite prin α(t) = (t2 , t − 1) şi β(s) =
(s + 4, s2 + 1), ı̂n punctul de intersecţie al acestora A(4, 1). Să se studieze tipul de contact al curbelor
date.
11. Să se determine graficul următoarelor curbe plane
( )
3at 3at2
a) α : R → R2 , α(t) = ,
1+t3 1+t3
, t ∈ R\{1}, (a > 0);
( )
at2 3
b) α : R → R2 , α(t) = , at
1+t2 1+t2
, t ∈ R, (a > 0).
12. Să se afle ecuaţiile polare ale curbelor (1) şi (2). Aflaţi ecuaţiile polare ale asimptotelor foliului
lui Descartes (1), folosind ecuaţia polară a curbei.
13. Să se reprezinte parametric spirala lui Arhimede:
ρ = aθ, θ ∈ (0, +∞), unde a > 0.
14. Se dă spirala exponenţială ρ(θ) = eaθ , θ ∈ R, (a > 0).

a) Să se afle subtangenta şi subnormala polară;
b) Să se determine ecuaţia tangentei şi ecuaţia normalei la curbă;
c) Să se cerceteze dacă această curbă are puncte multiple;
d) Să se studieze convexitatea curbei.
15. Se dă curba Γ : y = x2 .
a) Să se detemine curbura curbei ı̂n punctul A(−2, 4).
b) Să se scrie ecuaţia cercului osculator ı̂n A.
c) Să se afle evoluta parabolei Γ.
16. Să se determine reperul Frenet ı̂n punctul A(−2, 4) pentru curba plană
α : R → R2 , α(t) = (t, t2 ), t ∈ R.
Curbe ı̂n R3
17. Se dă curba α : R → R3 , α(t) = (t2 , t, t3 ).
a) Să se determine ecuaţiile carteziene ale curbei.
b) Să se determine ecuaţiile tangentei şi ecuaţia planului normal la curbă ı̂n punctul A(1, −1, −1).
√
18. Se dă curba α : [0, 2π] → R3 , α(t) = (cos t, sin t, t 3).
a) Să se determine abscisa curbilinie a curbei α.
b) Să se determine parametrizarea normală.
c) Să se calculeze lungimea arcului de curbă Γ = Imα.
19. Se dă elicea
α : R → R3 , α(t) = (cos 2t, sin 2t, t). (3)
a) Să se determine curbura şi torsiunea curbei α ı̂n punctul curent.
b) Să se determine punctele de intersecţie ale imaginii curbei α cu planul π : x + y = 1.
20. Fie elicea (3). Să se determine versorii, muchiile şi feţele reperului Frenet ı̂n punctul curent al
curbei. Să se verifice că ecuaţiile Frenet pentru curbe cu viteză arbitrară au loc pentru curba dată.
21. Se dă curba α : R → R3 , α(t) = (t2 − t, t2 + 1, t).
a) Să se cerceteze dacă α este o curbă plană; ı̂n caz afirmativ să se determine planul ı̂n care este
conţinută.
192 Suprafeţe date prin ecuaţii parametrice (pânze parametrizate). Reperul Gauss
b) Să se verifice că torsiunea curbei α este nulă ı̂n orice punct al său.
c) Să se verifice că ecuaţia planului osculator nu depinde de parametrul t.
Capitolul 2. Suprafeţe
1 Suprafeţe ı̂n R3
1.1 Suprafeţe date prin ecuaţie carteziană
Observaţii. a) Fiind dată o funcţie f : Df ⊂ R3 → R şi o constantă c ∈ R, dacă Σ = f −1 (c) este

nevidă şi dacă funcţia diferenţiabilă f este submersie regulată ı̂n orice punct al lui Σ, atunci Σ se
numeşte suprafaţă (dată cartezian implicit).
b) Planul tangent la suprafaţa Σ : f (x, y, z) = 0 ı̂n punctul său B(x0 , y0 , z0 ) are ecuaţia
π tg ,B : fx0 (x − x0 ) + fy0 (y − y0 ) + fz0 (z − z0 ) = 0,
iar dreapta normală la suprafaţa Σ ı̂n B are ecuaţiile

x − x0 y − y0 z − z0
∆ nor ,B : = = ,
fx0 fy0 fz0
unde am notat
( )
∂f ∂f ∂f
n̄ ≡ (fx0 , fy0 , fz0 ) = (x0 , y0 , z0 ), (x0 , y0 , z0 ), (x0 , y0 , z0 ) ≡ ∇f (x0 , y0 , z0 ).
∂x ∂y ∂z
∇f
c) Câmpul de versori normali la suprafaţă este dat de n = ||∇f || .
1.2 Suprafeţe date prin ecuaţii parametrice (pânze parametrizate). Reperul Gauss
Definiţii. a) Aplicaţia r : D ⊂ R2 → R3 se numeşte hartă dacă şi numai dacă r este aplicaţie
injectivă, regulată şi imersie.
b) Imaginea Σ = Imr a unei hărţi se numeşte suprafaţă simplă (pânză parametrizată).
c) Planul tangent π tg ,A la o suprafaţă simplă Σ = r(D) ı̂n punctul său A = r(u0 , v0 ) = (x0 , y0 , z0 ) ∈ Σ
are ecuaţia:
π tg ,A : a(x − x0 ) + b(y − y0 ) + c(z − z0 ) = 0,
iar dreapta normală la suprafaţa Σ ı̂n A are ecuaţiile
x − x0 y − y0 z − z0
∆nor,A : = = ,
a b c
unde n̄A = (a, b, c) ≡ ru (u0 , v0 ) × rv (u0 , v0 ), ru ≡ ∂r

∂u , rv ≡ ∂r
∂v .
ru ×rv
d) Câmpul de versori normali la suprafaţă este dată de n = ||ru ×rv || .
e) Reperul Gauss al unei suprafeţe parametrizate r : D ⊂ R2 → R3
ı̂ntr-un punct A = r(u, v) al
acesteia este
RG,A = {r(u, v); {ru (u, v), rv (u, v), n(u, v)}},
unde n(u, v) este câmpul de versori normali la suprafaţă.
Suprafeţe 193
1.3 Pânze parametrizate. Forme fundamentale. Curburi
Definiţii. a) Aplicaţia diferenţiabilă I : (u, v) ∈ D → I(u, v) ∈ B(Tr(u,v) Σ, R), unde I(u, v) este o
formă biliniară, simetrică, pozitiv definită
I(u, v) : Tr(u,v) Σ × Tr(u,v) Σ → R,
se numeşte prima formă fundamentală a suprafeţei Σ, şi se notează cu I. Matricea sa [I] relativ la
baza {ru , rv } ⊂ Tr(u,v) Σ a spaţiului vectorial tangent la suprafaţă Tr(u,v) Σ este (ı̂n notaţiile Gauss)

( ) 
 E = ⟨ru , ru ⟩

E F
[I] = unde F = ⟨ru , rv ⟩ .
F G 


G = ⟨rv , rv ⟩
Prima formă fundamentală se mai scrie pe scurt ds2 = Edu2 + 2F dudv + Gdv 2 .
b) Dacă vitezele parţiale ru şi rv sunt ortogonale ı̂n orice punct al suprafeţei Σ (deci atunci când
curbele coordonate ale suprafeţei sunt ortogonale), atunci F ≡ 0 şi reciproc.
c) Aplicaţia II : (u, v) ∈ D → II(u, v) ∈ B(Tr(u,v) Σ, R), unde II(u, v) este o formă biliniară
II(u, v) : Tr(u,v) Σ × Tr(u,v) Σ → R, se numeşte a doua formă fundamentală a suprafeţei şi se notează
cu II. Matricea asociată acesteia este, ı̂n notaţiile Gauss,

( ) 
 L = ⟨ruu , n̄⟩

L M
[II] = , unde M = ⟨ruv , n̄⟩
M N 


N = ⟨rvv , n̄⟩,
∂2r ∂2r ∂2r ru ×rv
şi ruu = ;r
∂u2 uv
= ∂u∂v ; rvv = ∂v 2
, iar n = ||ru ×rv || este versorul normal la suprafaţă.
d) Aplicaţia III : (u, v) ∈ D → III(u, v) ∈ B(Tr(u,v) Σ, R), unde II(u, v) este o formă biliniară
II(u, v) : Tr(u,v) Σ × Tr(u,v) Σ → R, se numeşte a treia formă fundamentală a suprafeţei Σ, şi se notează
cu III. Matricea [III] asociată acesteia este dată de relaţia [III] = [II][I]−1 [II].
e) Operatorul Weingarten S este aplicaţia
S : (u, v) ∈ D → S(u, v) ∈ End(Tr(u,v) Σ),
având ı̂ntr-un punct arbitrar r(u, v) al suprafeţei relativ la baza {ru , rv } ⊂ Tr(u,v) Σ matricea
[S] = [I]−1 [II].
Are loc relaţia

[III] = [S]t [I][S].
f) Curbura Gauss K şi curbura medie H ale suprafeţei Σ sunt determinate de [I], [II], prin relaţiile
det[II] LN − M 2 EN − 2F M + GL
K= = , H= .
det[I] EG − F 2 2(EG − F 2 )
Aceste curburi se pot calcula cu ajutorul matricei operatorului Weingarten, fiind date respectiv de
relaţiile
1
K = det[S], H = T r[S].
2
g) Are loc relaţia Beltrami-Enneper [III] − 2H[II] + K[I] = [0], unde [0] este matricea nulă de
ordinul doi.
194 Curbe speciale ale pânzelor parametrizate. Reperul Darboux
h) Aria suprafeţei Σ = r(D̄) (D̄ ⊂ R2 domeniu compact) este

∫∫ √ ∫∫ √
Ar(D) = EG − F dudv =
2 det[I] dudv,
D D
( )
E F
unde [I] = este matricea primei forme fundamentale a suprafeţei.
F G
Observaţii. a) Dacă α este curbă pe suprafaţă, viteza sa este vector tangent la suprafaţă ı̂n fiecare
punct al curbei şi ı̂n baza canonică a spaţiului tangent, aceasta se descompune
d ∂r ′ ∂r ′
α′ (t) = (r(u(t), v(t)) = u (t) + v (t) = u′ ru + v ′ rv ∈ Tα(t) Σ.
dt ∂u ∂v
b) Curbura normală asociată direcţiei date de un vector w ∈ Tr(u,v) Σ este
II(w, w)
kn (w) = ,
I(w, w)
unde I, II sunt cele două forme fundamentale ale suprafeţei.

c) Fie k1 şi k2 curburile principale (valorile extreme ale curburii normale, valorile proprii ale matricei
operatorului Weingarten) ale suprafeţei Σ ı̂n punctul A. Atunci avem
{ {
H = k1 +k
2
2
k1 + k2 = 2H
⇒
K = k1 · k2 k1 · k2 = K.
Ecuaţia de gradul doi ce admite soluţiile k1 şi k2 este λ2 − 2Hλ + K = 0, ecuaţia caracteristică a
endomorfismului Weingarten.
d) Fie A = r(u, v) ∈ Σ. Dacă θ este unghiul format ξ ı̂ntre e1 şi w (considerat ı̂n sens trigonometric)
prin relaţia e = e1 cos θ + e2 sin θ ce are loc ı̂n TA Σ, iar e1 , e2 sunt versorii principali ai suprafeţei Σ
(versorii proprii asociaţi valorilor proprii k1 , k2 ale matricei operatorului Weingarten), atunci are loc
relaţia lui Euler:
kn (w) = k1 cos2 θ + k2 sin2 θ.
1.4 Curbe speciale ale pânzelor parametrizate. Reperul Darboux
Definiţii. În cele ce urmează considerăm o curbă regulată α : I ⊂ R → Σ, α(t) = r(u(t), v(t)), t ∈ I
pe suprafaţa Σ.
a) Curba α este linie de curbură (curbă principală), dacă ı̂n fiecare punct al ei, curbura normală
asociată vitezei este curbură principală. Ecuaţia liniilor de curbură este
′2
v −u′ v ′ u′2

E F G = 0,

L M N
unde E, F, G şi L, M, N reprezintă respectiv coeficienţii primelor două forme fundamentale.

b) Curba α este linie asimptotică, dacă viteza sa w = α′ (t) produce ı̂n fiecare punct al curbei o
direcţie asimptotică, deci curbura normală asociată vitezei este nulă:
kn (α′ (t)) = 0, ∀t ∈ I.
Suprafeţe 195
Ecuaţia liniilor asimptotice ale suprafeţei Σ este

( )
′ ′ ′ ′ u′
II(α , α ) = 0 ⇔ (u , v )[II] = 0,
v′
unde [II] este matricea asociată formei a doua fundamentale a suprafeţei Σ.

c) Curba α este geodezică a suprafeţei Σ, dacă este ı̂n parametrizare normală, iar acceleraţia sa este
normală la Σ ı̂n fiecare punct al curbei. Ecuaţiile geodezicelor suprafeţei Σ sunt


 ⟨α”(t), ru |α(t) ⟩ = 0

⟨α”(t), rv |α(t) ⟩ = 0


 ′
⟨α (t), α′ (t) = 1.
Definiţii. a) Fiind dată o curbă regulată ı̂n parametrizare normală α : I ⊂ R → Σ, se numeşte reper
Darboux pa curba α (vezi figura), reperul mobil RD = {α(t); {T (t), ng (t), n(t)}t∈I , unde
⋄ T = α′ este versorul tangent la curbă,
⋄ n = ||rruu ×r
×rv || este versorul unitar normal la Σ restrâns la curba α, iar
v
⋄ ng este versorul normalei geodezice, dat de relaţia ng = T × n.
b) Au loc ecuaţiile lui Darboux

    
T′ 0 kg kn T
 ng  =  −kg 0 τg   n g  ,
n −kn −τg 0 n
unde
⋄ kg = ⟨T ′ , ng ⟩ se numeşte curbură geodezică,
⋄ kn = ⟨T ′ , n⟩ este curbura normală a curbei α, iar
⋄ τg = ⟨ng ′ , n⟩ se numeşte torsiunea geodezică a curbei α.
c) Au loc următoarele echivalenţe:

⋄ curba α este geodezică d.n.d. kg (t) = 0, ∀t ∈ I;
⋄ curba α este linie asimptotică d.n.d. kn (t) ≡ kn (α′ (t)) = 0, ∀t ∈ I;
⋄ curba α este linie de curbură d.n.d. τg (t) = 0, ∀t ∈ I.
2 Probleme propuse
1. a) Arătaţi că aplicaţia
r : R2 → R3 , r(u, v) = (u, uv, v), (u, v) ∈ R2
este o hartă. Este Σ = r(R2 ) suprafaţă simplă ?

b) Determinaţi ecuaţia carteziană implicită a suprafeţei Σ.
c) Ce reprezintă această suprafaţă ?
2. a) Să se determine constanta c ∈ R astfel ı̂ncât Σ = {(x, y, z) ∈ R3 | z(z − 2) + xy = c} să fie o
suprafaţă.
b) Parametrizaţi suprafaţa Σ.
3. Fie suprafaţa Σ : r(u, v) = (u, v, uv), (u, v) ∈ R2 .

a) Să se determine vitezele parţiale şi câmpul unitar normal la suprafaţa Σ.
b) Să se determine versorul normal la suprafaţă ı̂n punctul A(−1, −1, 1).
4. Se dă curba Γ : v = −u pe suprafaţa
Σ : r(u, v) = (v cos u, v sin u, v), (u, v) ∈ [0, 2π) × R∗ .
a) Arătaţi că Σ = Im r este un con.

b) Scrieţi ecuaţiile parametrice ale curbei Γ şi determinaţi ecuaţiile sale carteziene.
5. Calculaţi unghiul curbelor coordonate ı̂ntr-un punct al suprafeţei
Σ : r(u, v) = (u, v, uv)
şi determinaţi ecuaţiile carteziene ale acestora.

6. Fie suprafaţa
Σ : r(u, v) = (cos u, sin u, v), (u, v) ∈ [0, 2π) × R.
Să se determine ecuaţia planului tangent şi ecuaţiile normalei la suprafaţă ı̂n punctul A(1, 0, 2).
7. Se dă elicoidul Σ : r(u, v) = (u cos v, u sin v, v); (u, v) ∈ R2 . Să se determine matricea [S] a
operatorului Weingarten şi matricele [I], [II], [III] ale celor trei forme fundamentale ale suprafeţei.
8. Fie
Σ : r(u, v) = (u cos v, u sin v, v); (u, v) ∈ R2 .
a) Să se determine curbura totală K (curbura Gauss) a suprafeţei. Să se afle dacă suprafaţa este
desfăşurabilă (K ≡ 0, deci K(u, v) = 0, ∀(u, v) ∈ D).
b) Să se determine curbura medie H a suprafeţei. Să se afle dacă suprafaţa este minimală (H ≡ 0,
deci H(u, v) = 0, ∀(u, v) ∈ D).
9. Verificaţi relaţia Beltami-Enneper [III] − 2H[II] + K[I] = [0] pentru suprafaţa
Σ : r(u, v) = (u cos v, u sin v, v), (u, v) ∈ R2 .
10. Fie cilindrul
Σ = r(D) ⊂ R3 , r(u, v) = (cos u, sin u, v); (u, v) ∈ [0, 2π] × R. (1)
a) Să se afle unghiul format de curbele coordonate ale suprafeţei.

b) Să se determine ecuaţia carteziană a suprafeţei Σ.
c) Să se determine ecuaţiile carteziene ale curbelor coordonate.
11. a) Să se determine formele fundamentale ale cilindrului (1).
b) Să se determine reperul lui Gauss ı̂n punctul A = r(π, 2) al suprafeţei (1).
c) Determinaţi dacă cilindrul (1) este suprafaţă desfăşurabilă (K ≡ 0).
d) Determinaţi dacă cilindrul (1) este suprafaţă minimală (H ≡ 0).
e) Să se determine matricea operatorului Weingarten.
f) Să se verifice relaţia Beltrami-Enneper. g) Să se calculeze curbura Gauss K şi curbura medie H a
cilindrului, folosind operatorul Weingarten. h) Să se verifice că a treia formă fundamentală [III] se
poate calcula cu ajutorul formulei: [III] = [S]t [I][S], unde [S] este matricea operatorului Weingarten
a cilindrului.
Suprafeţe 197
12. Se dă suprafaţa
Σ : r(u, v) = (cos u, sin u, v), (u, v) ∈ D ≡ [0, 2π] × R.
a) Să se determine ecuaţiile carteziene ale curbei Γ : u = 2v.

b) Să se determine curbura normală kn (w) corespunzătoare vitezei w a curbei Γ ı̂n punctul său
A(1, 0, π).
c) Să se determine curburile principale k1 , k2 ale suprafeţei ı̂n punctul său A(1, 0, π).
d) Să se determine versorii w1 , w2 ai direcţiilor principale asociate celor două curburi principale ale
suprafeţei, ı̂n A.
e) Să se verifice relaţia lui Euler pentru direcţia tangentă dată de vectorul w ∈ TA Σ din exerciţiul 18.
13. Să se determine aria zonei de suprafaţă σ[r(D)], unde
[ π]
Σ ≡ r(D), r(u, v) = (2 cos u, 2 sin u, v), (u, v) ∈ D ≡ 0, × [1, 2]
2
14. Fie suprafaţa Σ : r(u, v) = (cos u, sin u, 2v), (u, v) ∈ (0, 4π) × R.
a) Să se afle unghiul dintre curbele Γ1 şi Γ2 de pe[suprafaţa
] Σ, unde: Γ1 : u = 2v şi Γ2 : v = u − π.
b) Să se calculeze lungimea curbei Γ1 pentru v ∈ 0, π2 .
15. Fie cilindrul
Σ : r(u, v) = (cos 2u, sin 2u, 3v); (u, v) ∈ D ≡ [0, 2π) × R.
a) Să se determine liniile de curbură (curbele principale) ı̂n punctul A(1, 0, 2π).
b) Să se determine liniile asimptotice ı̂n punctul A(1, 0, 2π).
c) Să se determine geodezicele cilindrului.
16. Se dă curba Γu=v pe suprafaţa Σ : r(u, v) = (cos au, sin au, bv), unde a2 + b2 = 1.
a) Verificaţi că Γ este ı̂n parametrizare normală şi determinaţi reperul Darboux al acestei curbe.
b) Aflaţi curbura normală a curbei α. Este α linie asimptotică a suprafeţei ?
c) Aflaţi torsiunea geodezică a curbei α. Este α curbă principală a suprafeţei ?
d) Aflaţi curbura geodezică a curbei α. Este α geodezică a suprafeţei ?
e) Verificaţi formulele Darboux pentru curba α.
Suprafeţe generate
17. Să se determine ecuaţia suprafeţei cilindrice Σ generată de dreapta ∆ ce are direcţia fixă v̄ şi care
se sprijină pe curba Γ, ı̂n cazurile de mai jos
{ 2
x + y2 = 1
a) v̄ = ī + k̄ şi Γ :
z=5
{ 2
x + y2 = 4
b) v̄ = ī + j̄ − k̄ şi Γ :
z=0
{ 2
x =y
c) v̄ = k̄ − ī şi Γ :
y2 = z
18. Să se determine ecuaţia următoarelor suprafeţe de rotaţie, obţinute prin rotirea curbei Γ ı̂n jurul
dreptei ∆, pentru cazurile de mai jos:
x−1 y+2 z−3
a) Γ = ∆1 : 0 = 1 = 0 şi ∆ = Oy.
x−1 y z
b) Γ = ∆2 : 3 = 2 = 1 şi ∆ = Oy.
c) Γ = ∆3 : x − 1 = y + 1 = z − 3 şi ∆ = Oz.
{
(x − a)2 + y 2 = b2
19. Să se determine ecuaţia suprafeţei de rotaţie obţinută prin rotirea cercului Γ : ,
z=0
(a > b > 0) ı̂n jurul axei ∆ = Oy.
{
y = x2
20. Să se determine ecuaţia suprafeţei de rotaţie obţinută prin rotirea curbei Γ : ı̂n jurul
z=0
{
x−y =1
dreptei ∆ :
z − y = 2.
21. Să se determine ecuaţia suprafeţei cilindrice Σ obţinută
{ prin deplasarea generatoarei ∆ de vector
y = sin x
director v̄ = ī + j̄ + k̄ de-a lungul cubei directoare Γ :
z = 0.
{
x = y2
22. Să se arate că suprafaţa cilindrică Σ ce are curba directoare Γ : şi generatoarea de
z=0
direcţie v̄ = j̄ + k̄, este un cilindru parabolic.
23. Să se determine ecuaţia suprafeţei conice Σ, ce are curba directoare Γ şi vârful V , ı̂n cazurile de
mai jos.
{ {
x2 + y 2 = 9 y = sin x
a) Γ : şi V (0, 0, 0); b) Γ : şi V (1, −2, 5).
z=4 z=4
24. a) Să se determine ecuaţia carteziană a conoidului de ecuaţii parametrice

 x = u cos v
Σ: y = u sin v , (u, v) ∈ R2 .

z=v
b) Să se determine ecuaţiile carteziene ale elicei Γu=v ⊂ Σ.

Bibliografie
[1] E. Arghiriade, Curs de algebră superioară, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963. U: II8905. P:
TIII10857.
[2] Gh. Atanasiu, Gh. Munteanu, M. Postolache, Algebră liniară, geometrie analitică, diferenţială
şi ecuaţii diferenţiale, Editura All, Bucureşti, 1994; 1996. U: II38657, 1998. U: II39368.
[3] Gh. Atanasiu, Gh. Pitiş, M. Cazacu, V. Grosaru, Culegere de probleme de geometrie analitică
şi diferenţială, Tipografia Universităţii din Braşov, 1980. U: III15589.
[4] Gh. Atanasiu, E. Stoica, Algebră liniară, geometrie analitică, Editura Fair Partners, Bucureşti,
2003.
[5] V. Balan, Algebră liniară, geometrie analitică, Editura Fair Partners, 1999. U: 39499.
[6] V. Balan, S. Dinu, Geometrie Analitică–Elemente de teorie şi probleme, Editura Printech, 2003.
[7] V. Balan, S. Dinu, Geometrie Analitică–Elemente de teorie şi probleme (ed. II), Editura Bren,
2004.
[8] V. Balan, Nicola I.R., Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială, ecuaţii diferenţiale,
Exerciţii, probleme şi aplicaţii cu soft specializat, Bren Eds., Bucureşti, 2006-2009; Ed. Printech
2010.
[9] M. Bercovici, S. Rimer, A. Triandaf, Culegere de probleme de geometrie analitică şi diferenţială,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1973. U: I20442. P: TIII20792.
[10] M. Bodnariu, Elemente de algebră, Editura Printech, 1998.
[11] N. Boja, Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială, ecuaţii diferenţiale: culegere de
probleme, Editura Politehnicii din Timişoara, 2001. U: II39565.
[12] V. Brânzănescu, O. Stănăşilă, Matematici speciale, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
[13] F. Bucur, Algebră liniară, geometrie analitică, Litografia Institutului de Construcţii Bucureşti,
1971. U: II23383.
[14] S. Chiriţă, Probleme de matematici superioare, Editura Didactică şi Pedagogică, 1989. U:II35784.
P: TIII38955.
[15] N. Ciorănescu, M. Roşculeţ, Culegere de probleme de algebră şi analiză matematică, Editura
Tehnică, 1959. U: II6262. T:III6747.
[16] C. Coşniţă, I. Sager, I. Matei, I. Dragotă, Culegere de probleme de geometrie analitică, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1963.
[17] I. Creangă, Gh. Gheorghiu, A. Haimovici, M. Haimovici, O. Mayer, Curs de geometrie analitică:
pentru uzul institutelor tehnice, Editura Tehnică, 1951. U: II3632.
[18] I. Creangă, C. Reischer, Algebră liniară, Editura Didactică şi Pedagogică, 1970. U: II17295. P:
TIII19311.
[19] I. Crişan, A. Lare, Culegere de probleme de geometrie analitică, Editura Didactică şi Pedagogică,
1971. U: II18018.
[20] Gh. Dodescu, Metode numerice ı̂n algebră, Editura Tehnică, 1979. U:II27981. P: TII20754.
[21] O. Dogaru, M. Doroftei, Algebră liniară, Geometry Balkan Press, 1998.
199
200 Bibliografie
[22] O. Dogaru, M. Doroftei, Geometrie analitică şi diferenţială, Cursuri Universitare 13, Geometry
Balkan Press, 2001.
[23] L. Drăguşin, C. Drăguşin, C. Radu, Calcul integral şi ecuaţii diferenţiale, Editura Style, 1996.
[24] M. A. Geanău, Probleme de algebră, Editura Printech, 1997.
[25] Gh. Gheorghiev, R. Miron, D. Papuc, Geometrie analitică şi diferenţială, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1968-1069. U: II13538.
[26] Gh. Th. Gheorghiu, Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială şi programare, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1977. U: II25541.
[27] Gh. Th. Gheorghiu, Elemente de algebră şi geometrie analitică, Editura Didactică şi Pedagogică,
1961. U: II8079.
[28] Gh. Th. Gheorghiu, Geometrie analitică şi diferenţială, Editura Didactică şi Pedagogică, 1969.
U: II14354.
[29] I. Glazman, Iu. Liubici, Algebră liniară pe spaţii finit dimensionale, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, 1980. U: II28752.
[30] A. Haimovici, Grupuri de transformări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.
[31] A. Ioanoviciu, N. Mihăileanu, M. Silişteanu Milovaru, M. Neumann, I. Peterfi, L. Stanciu, P.
Stanciu, Culegere de probleme de geometrie analitică şi diferenţială, Editura Didactică şi Peda-
gogică, 1979. U: II17158.
[32] C. Ionescu-Bujor, Geometrie analitică şi diferenţială, Institutul Politehnic Bucureşti, 1950. U:
III7673.
[33] C. Ionescu-Bujor, O. Sacter, Exerciţii şi probleme de geometrie analitică şi diferenţială, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1963. U: II9022.
[34] O. Kreindler, Geometrie analitică şi diferenţială, Editura I. P. B., 1950. U: III8196.
[35] A. Leonte, G. Vraciu, Elemente de calcul matriceal cu aplicaţii, Editura Tehnică, Bucureşti,
1975. U: II22658.
[36] E. Mănzatu, Probleme de geometrie analitică, Academia Militară, Bucureşti, 1979.
[37] N. Mihăileanu, Geometrie analitică, proiectivă şi diferenţială, Editura Didactică şi Pedagogică,
1971. U: II18522.
[38] N. Mihăileanu, Geometrie analitică, proiectivă şi diferenţială: complemente, Editura Didactică
şi Pedagogică, 1972. U: II19686.
[39] N. Mihăileanu, Lecţii complementare de geometrie, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976.
[40] R. Miron, Geometrie analitică, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976. U: II24293.
[41] P. S. Modenov, Geometrie analitică, Editura Tehnică, 1957. U: II5663.
[42] E. Murgulescu, Geometrie analitică şi diferenţială, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974. U:
II8904.
[43] E. Murgulescu, N. Donciu, Culegere de probleme de geometrie analitică şi diferenţială, Univer-
sitatea ”Politehnica” Bucureşti, 1971. U: II18509.
[44] E. Murgulescu, N. Donciu, V. Popescu, Geometrie analitică ı̂n spaţiu şi geometrie diferenţială -
culegere de probleme, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974. U: II21167.
[45] E. Murgulescu, S. Flexi, O. Kreindler, O. Sacter, Geometrie analitică, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1962. U: II8904; 1965. U: II10530.
[46] E. Murgulescu, S. Flexi, O. Kreindler, O. Sacter, M. Târnoveanu, Geometrie analitică şi
diferenţială, Editura Didactică şi Pedagogică, 1965. U: II10530.
[47] Al. Myller, Curs de geometrie analitică, Editura Seminarului Matematic Iaşi, 1936. U: II2171.
[48] Al. Myller, Geometrie analitică, Editura Didactică şi Pedagogică, 1972. U: II19632.
[49] V. Obădeanu, Elemente de algebră liniară şi geometrie analitică, Editura Facla, 1981. U: II29956.
Bibliografie 201
[50] V. Olariu, O. Olteanu, Analiză matematică, Editura Semne, 1998. U: II38622.

[51] D. Pompeiu, Geometrie analitică (curs), Editura Matac, 1938. U: III15093.
[52] I. Pop, Gh. Neagu, Algebră liniară şi geometrie analitică ı̂n plan şi ı̂n spaţiu, Editura Plumb,
Bacău, 1996.
[53] I. Popescu, Probleme de matematici superioare, Editura Didactică şi Pedagogică, 1964.
[54] I. I. Popescu, G. G. Vrănceanu, C. Tudor, Matematici superioare, Editura Didactică şi Peda-
gogică, 1964. U: II10135.
[55] T. V. Postelnicu, M. I. Stoka, G. G. Vrănceanu, Culegere de probleme de geometrie analitică şi
diferenţială, Editura Tehnică, 1970. U: II17159.
[56] C. Radu, Algebră liniară, geometrie analitică, Editura Fair Partners, 2004.
[57] C. Radu, Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială, Editura ALL, 1996. U: II38657.
[58] C. Radu, C. Drăguşin, L. Drăguşin, Algebră liniară, analiză matematică, geometrie analitică şi
diferenţială, Editura Fair Partners, 2000.
[59] C. Radu, C. Drăguşin, L. Drăguşin, Aplicaţii de algebră, geometrie şi matematici speciale, Edi-
tura Didactică şi Pedagogică, 1991. U: II36960.
[60] M. Roşculeţ, Algebră liniară, geometrie analitică şi geometrie diferenţială, Editura Tehnică,
1987. U: II33881.
[61] O. Sacter, Despre conice şi alte curbe, Editura Tehnică, 1955.
[62] M. Sarian, Conice: elemente geometrice, Universitatea ”Politehnica” Bucureşti, 1936. U: III8968.
[63] N. Soare, Curs de geometrie, Editura Universităţii Bucureşti, 1996. U: II38760.
[64] N. Soare, A. M. Panait, L. Preda, I. Soare, Metoda transformărilor geometrice, Editura Gimna-
sium, Târgovişte, 2002.
[65] Şt. Staicu, Aplicaţii ale calculului matriceal ı̂n mecanica solidelor, Editura Academiei, 1986. U:
II33045. P: TIII36932.
[66] I. Stamate, Culegere de probleme de matematici superioare, Editura Didactică şi Pedagogică,
1971. U: II18621.
[67] O. Stănăşilă, Analiză liniară şi geometrie, vol. 1, Editura ALL Educaţional, Bucureşti, 2000.
[68] I. D. Teodorescu, Geometrie şi elemente de algebră liniară (culegere de probleme), Editura
Didactică şi Pedagogică, 1965. U: II10973; 1967. U: II12858; 1971. U: II18461; 1972. U: II19190.
[69] N. Teodorescu, Metode vectoriale ı̂n fizica matematică, Editura Tehnică, 1954. U: II4186.
[70] O. Tino, E. Murgulescu, V. Bănărescu, Exerciţii şi probleme pentru cursul de geometrie analitică
ı̂n şcolile tehnice superioare, Litografia Tip. Înv. Buc. U: II5720.
[71] A. Turtoi, Geometrie, Editura Universităţii Bucureşti, 1996. U: II38665.
[72] Gh. Ţiţeica, Culegere de probleme de geometrie analitică, Tipogr. C. Reg. F. Gobl. Fiii S. A.
1939. U: II2233.
[73] Gh. Ţiţeica, Curs de geometrie analitică, Editura Facultăţii de Ştiinţe Bucureşti, 1929. U: 16294;
1932-1933. U: III8198; 1934-35. U: III8188.
[74] Gh. Ţiţeica, Geometrie analitică, Litografia Ştefănescu 1901. U: II12622.
[75] C. Udrişte, Algebră liniară geometrie analitică, Geometry Balkan Press, 1996. U: II38947. P:
III44125; Cursuri Universitare 11, Geometry Balkan Press, 2000.
[76] C. Udrişte, Aplicaţii de algebră, geometrie şi ecuaţii diferenţiale, Editura Didactică şi Peda-
gogică, 1993. U: II3765. P: III41318
[77] C. Udrişte, Probleme de algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1976.
[78] C. Udrişte, O. Dogaru, Geometrie analitică, Universitatea ”Politehnica” Bucureşti, 1991, 1992.
P: TIII40425.
202 Bibliografie
[79] C. Udrişte, C. Radu, C. Dicu, O. Mălăncioiu, Algebră, geometrie analitică şi şi ecuaţii
diferenţiale, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982. U: II31252. P: TIII35426.
[80] C. Udrişte, C. Radu, C. Dicu, O. Mălăncioiu, Probleme de algebră, geometrie analitică şi ecuaţii
diferenţiale, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981. U: II30464. P: TIII32351, P: TIII34988.
[81] S. Vasilache, Elemente de teoria mulţimilor şi a structurilor algebrice, Editura Academiei, 1956.
U: II5352.
[82] Ge. Vraciu, Algebră liniară, Editura Universităţii din Craiova, 1994.
[83] Gh. Vrănceanu, Curs de geometrie analitică şi proiectivă, Tipogr. C. Reg. F. Gobl. Fiii. S. A.
1944-45. U: II3361.
[84] Gh. Vrănceanu, Geometrie analitică şi proiectivă, Editura Tehnică, 1954. U: II4347.
[85] Gh. Vrănceanu, Geometrie analitică, proiectivă şi diferenţială, Editura Didactică şi Pedagogică,
1961. U: II7740; 1962. U: II8645; 1968. U: II13307; 1974. U: II22068.
[86] Gh. Zapan, Curs de geometrie analitică, aplicaţii, Autografia Şc. de Artilerie, Geniu şi Marină
1919. U: II2786.
[87] ***, Cuadrice, Univ. Bucureşti 1922. U: II17971.
[88] ***, Dicţionar de matematici generale, Editura Enciclopedică Română, 1974.
[89] ***, Geometrie analitică, Univ. Bucureşti. U: II222.
[90] ***, Mica enciclopedie matematică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980.
= Cărţi editate ı̂n limbi străine.=
[91] L. Bianchi, Lezioni di geometria analitica, Pisa: Enrico Spoerri 1970. U: II139.
[92] E. Bortolotti, Lezioni di geometria analitica, Bologna, Nicola Zanichelli, 1923. U: II70.
[93] R. M. Bowen, C. C. Wang, Introduction to Vectors and Tensors, vol. 1-2, Plenum Press, New
York, 1976.
[94] A. Burdun, Culegere de probleme de algebră şi geometrie analitică (lb. rusă), Univ. Minsk, 1989.
[95] G. Castelnuovo, Lezioni di geometria analitica, Editura Societa Anonima D. Alighieri, 1938. U:
II3140; 1931. U: III15025.
[96] N. Coburn, Vector and Tensor Analysis, Mc. Millan Co., 1955. U: II31239.
[97] J. Dieudonne, Linear Algebra and Geometry, Paris, Hermann, 1969.
[98] A. Dubrovin, S. P. Novikov, A. T. Fomenko, Geometrie contemporană (lb. rusă), Ed. Nauka,
Moscova, 1979.
[99] C. V. Durell, A concise on geometrical conics, MacMillan, 1927. U: II1004.
[100] C. H. Edwards, D. E. Penney, Calculus and Analytic Geometry, Prentice Hall, 1982. U: II16313.
[101] N. V. Efimov, E. R. Rosendorn, Linear Algebra and Multidimensional Geometry, Mir Publ.,
1975. U: II24141. P: III32360.
[102] C. W. Evans, Engineering Mathematics, Chapman & Hall Eds., 1992.
[103] M. Farkas, I. Farkas, Introduction to Linear Algebra, Ed. Kiado, Budapest, 1975. U: II35994
[104] G. Hadley, Linear Algebra, Add. Wesley, 1972. U: II36067
[105] G. Hadley, Mathematics for Engineering, Technology and Computing Sciences, Prentice Press,
1970, U: II26011.
[106] J. W. Harris, H. Stocker, Handbook of Mathematics and Computational Science, Springer-Verlag,
1998.
[107] G. E. Hay, Vector and Tensor Analysis, Dover Publ., 1953. U: II27976.
[108] A. Howard, Elementary Linear Algebra, J. Wiley & Sons, 1987. U: II36206.
[109] A. Howard, C. Rorres, Applications of Linear Algebra, John Wiley & Sons, 1984. U: II36159.
[110] A. Jeffrey, Mathematics for Engineering and Scientists, V. N. R. International Eds., 1989.
Bibliografie 203
[111] P. C. Kenshaft, Linear Mathematics, Inst. of I.E.E.E., 1978. U: II36195.

[112] D. V. Kletenik, Problemes de geometrie analitique, Editura Mir, 1969. U: II14574.
[113] W. Klingenberg, Lineare Algebra und Geometrie, Springer-Verlag, Berlin, 1990.
[114] E. Kreyszig, Advanced Engineering Mathematics, J. Wiley & Sons, New York, 1962. U: II37192.
[115] A. D. Myskis, Introductory Mathematics for Engineers, Mir Publ., 1975. U: II22920.
[116] P. V. O′ Neill, Advanced Engineering Mathematics, Wadsworth Eds., 1991.
[117] A. V. Pogorelov, Analytic Geometry, Mir Publishers, Moscow, 1961.
[118] I. Proskurakov, Culegere de probleme de algebră liniară (lb. rusă), Editura Nauka, Moscova,
1978. U: II28443. P: TII21426.
[119] P. H. Selby, Practical Algebra, John Wiley & Sons, 1974, U: II36187.
[120] L. Smith, Linear Algebra, Springer Verlag, 1978. U: II26153.
[121] M. V. Sweet, Algebra, Geometry and Trigonometry in Science, Engineering and Mathematics,
Ellis Horwood Ltd., 1984. U: II36163.
[122] O. N. Ţuberbiller, Probleme şi exerciţii de geometrie analitică (lb. rusă), Editura Nauka, 1970.
[123] C. Udrişte, Problems of Linear Algebra, Analytic and Differential Geometry, Differential Equa-
tions, University Lectures Series 10, Geometry Balkan Press, Bucharest 2000.
[124] C. Udriste, V. Balan, Analytic and Differential Geometry, University Lectures Series 7, Geometry
Balkan Press, Bucharest 1999.
[125] C. Udriste, V. Balan, Linear Algebra and Analysis, University Lectures Series 12, Geometry
Balkan Press, Bucharest 2001.
[126] C. Udrişte, I. Boca, Linear Algebra, University Lectures Series 8, Geometry Balkan Press,
Bucharest 1999.
[127] E. Young, Vector and Tensor Analysis, M. Dekker, 1993.
= Cărţi editate ı̂n tipografia U. P. B.=
[128] I. Bacalu, G. Budianu, R. F. Constantin, Matematici, Sinteze, 1992.
[129] V. Balan, Algebră liniară şi geometrie analitică, 1999.
[130] V. Balan, N. Bı̂lă, Geometrie diferenţială, culegere de exerciţii şi probleme, 1998, P: TIII45014.
[131] V. Balan, A. Suciu, Algebră liniară, Culegere de probleme de algebră liniară, 1999.
[132] L. Brânzănescu, Curs de algebră şi geometrie, 1990. P: TIII39235.
[133] L. Brânzănescu, R. Minculescu, Algebră: culegere de probleme, 1991. P: TIII40800.
[134] L. Brânzănescu & al., Geometrie analitică şi diferenţială: culegere de probleme, 1992.
[135] M. Cârnu, Spaţii vectoriale, 1991. P: TIII40940.
[136] E. Cioară, Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială, 1991. P:TIII40030.
[137] E. Cioară, Algebră liniară. Culegere de probleme, 1996. P: TIII44534.
[138] A. Colojoară, Algebră liniară, 1990. P: TIII39578.
[139] M. Craiu, A. M. Neagu, G. Toma, Probleme de algebră şi geometrie, 1979. P: TIII33536.
[140] F. Gândac, S. Corbu, Culegere de probleme de algebră liniară şi geometrie analitică, 1981.
[141] M. Geanău, Lecţii de algebră liniară, 1993.
[142] E. Grecu, Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială şi programare liniară, 1995.
[143] E. Grecu, Culegere de probleme de algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială şi progra-
mare liniară, 1995.
[144] E. Grecu, Culegere de probleme de algebră liniară şi programare, 1979.
[145] E. Grecu, Curs de geometrie analitică, 1997.
[146] E. Grecu, Probleme rezolvate de geometrie analitică, 1997.
204 Bibliografie
[147] E. Murgulescu, S. Flexi, O. Kreindler, O. Sacter, M. Târnoveanu, Geometrie analitică şi

diferenţială, 1961. U: II10530.
[148] E. Murgulescu, N. Donciu, Culegere de probleme de geometrie analitică şi diferenţială, 1971. U:
II18509.
[149] A. Niţă, O. Stănăşilă, Seturi de probleme (algebră, geometrie, ecuaţii diferenţiale), 1988.
[150] C. Radu, C. Drăguşin, L. Drăguşin, Aplicaţii de algebră, geometrie şi matematici speciale, Uni-
versitatea ”Politehnica” Bucureşti, 1991. U: II36960.
[151] C. Radu, A. Zlătescu, Algebră liniară, geometrie analitică şi diferenţială, 1992.
[152] C. Udrişte, Linear Algebra, 1992. P: TIII42992.
[153] C. Udrişte, Problems of Algebra, Geometry and Differential Equations, 1992.
[154] C. Udrişte, O. Dogaru, Algebră liniară, 1991, 1993. P: TIII4024.
[155] C. Udrişte, O. Dogaru, Geometrie analitică, 1991, 1992. P: TIII40425.
NOTĂ. La sfârşitul citărilor se află cotele la care pot fi identificate lucrările, la bibliotecile:
• P - Biblioteca Universităţii Politehnica Bucureşti, (Localul Polizu, CaleaGrivitei, nr. 132, corp
I, etaj 2, camera 210), tel. (021)-402.39.82, 312.70.44, 650.31.32; e-mail: dr popescu@library.
pub. ro, URL http://www.library.pub.ro/ contact. htm
• U - Biblioteca Universităţii din Bucureşti, Str. Academiei 14, Facultatea de Matematică, etaj II,
tel: (021)-314.35.08 / int. 206, 213, e-mail: ramona@univ.bcub.ro, URL http://www.bcub.ro.
Index de noţiuni
a doua formă fundamentală a unei suprafeţe, 193 imaginar, 149

a treia formă fundamentală a unei suprafeţe, 193 osculator al unei curbe plane, 186
abscisa curbilinie a unei curbe, 183, 184 cilindru
acoperirea liniară a unei familii de vectori, 11 circular, 171
adunarea vectorilor, 8, 41 eliptic, 171
antideplasare, 130 hiperbolic, 171
aria unei suprafeţe, 194 parabolic, 171
asimptotele unei hiperbole, 144 combinaţie liniară finită de vectori, 10
asimptotă a unei conice, 156 complement ortogonal al unui subspaţiu, 27
automorfism, 7, 39, 49 complexificatul
axa netransversă a unei hiperbole, 144 unui endomorfism, 58
axa principală a paraboloidului eliptic, 169 unui spaţiu vectorial real, 32
axa transversă componentele unui vector, 16
a parabolei, 145 con, 168
a unei hiperbole, 144 con asimptot, 168, 169
axe de coordonate, 114 congruenţă, 55
axele conică, 140
de simetrie ale unei elipse, 142 cu centru de simetrie, 148
de simetrie ale unei hiperbole, 144 degenerată, 149
elipsoidului, 166 nedegenerată, 149
axiomele tangenta la ∼ , 156
produsului scalar complex, 21 conică cu centru de simetrie, 151
produsului scalar real, 22 contactul a două curbe, 184
axă de simetrie, 160 coordonate
a parabolei, 145 cartezieine, 134
cilindrice, 134
baza
euclidiene, 27, 106
unui reper, 114
bază, 14 polare, 136
Jordan, 71 sferice, 137
negativ orientată, 110 coordonatele carteziene ale unui punct, 113
ortogonală, 27, 88 coordonatele unui vector, 19
ortonormată, 27, 28, 106, 107 corp, 7
pozitiv orientată, 110 ı̂nmulţire ı̂ntr-un ∼ , 7
reciprocă, 112 adunare ı̂ntr-un ∼ , 7
corp comutativ, 7
celulă Jordan, 70 cosinusuri directoare ale unei drepte, 116
centru de simetrie al sferei, 175 cuadrice cu centru, 175
centru de simetrie al unei conice, 148 cuadrică, 166, 173
centrul elipsoidului, 166 cuadrică netedă, 179
cerc curbe
ecuaţia redusă a unui ∼ , 143 unicursale, 184
205
206 Index de noţiuni
curbe echivalente, 184 dreapta

curbura directoare a parabolei, 145
Gauss a unei suprafeţe, 193, 196 normală la o curbă, 185
medie a unei suprafeţe, 193, 196 normală la o suprafaţă, 192
normală, 194, 195 suport a unui segment orientat, 99
totală a unei suprafeţe, 193, 196 tangentă la o curbă, 185
unei curbe plane, 186 dreaptă
curburi principale ale unei suprafeţe, 194 orientată, 115
curbură, 187 dreaptă normală la un plan, 117
geodezică, 195 dreaptă tangentă la cuadrică, 178
curbă algebrică de ordinul al doilea, 140 dreaptă tangentă la o curbă, 184
curbă de coordonate, 135, 136, 138 dreptele directoare
curbă directoare a suprafeţei riglate, 172 ale unei elipse, 142
curbă parametrizată, 183 ale unei hiperbole, 144
curbă periodică, 183 drum parametrizat, 185
curbă plană, 189 dualul unui spaţiu vectorial, 41
ı̂n coordonate polare, 187 dublu produs vectorial a trei vectori liberi, 108
definită cartezian implicit, 184
parametrizată, 185 ecuaţia axei parabolei, 161
curbă principală a unei suprafeţe, 194 ecuaţia caracteristică a unei matrice, 62
curbă regulată, 183, 184 ecuaţia carteziană
câmp, 7 a planului, 117
câmpul de versori normali la o suprafaţă, 192 a unui plan, 119
generală a sferei, 163
dedublare, 156, 157 generală a unui plan, 117
dedublata ecuaţiei unei conice, 157 implicită a sferei, 163
dependenţă liniară, 13 ecuaţia fasciculului redus de plane concurente, 121
deplasare, 130 ecuaţia planului prin trei puncte date sub formă
determinantul Gram, 38 de determinant, 118
determinantul unui endomorfism, 65 ecuaţia planului prin tăieturi, 118
diametri conjugaţi, 160 ecuaţia polară
diametrul conjugat, 158 a asimptotei, 187
difeomorfism, 183 a elipsei, 143
diferenţa, 6 a parabolei, 145
diferenţa dintre doi vectori liberi, 101 ecuaţia redusă a unui cerc, 143
dimensiunea unui spaţiu vectorial, 15 ecuaţia unei conice prin cinci puncte date, 140
direcţia ecuaţia vectorială
normală comună a două drepte, 124 a planului prin trei puncte date, 118
orientată a unei drepte, 116 a unei drepte, 115
unui vector liber, 99 a unui plan, 117
distanţa ecuaţie canonică a unei cuadrice, 166, 174
de la un punct la un plan, 123 ecuaţie redusă a unei cuadrice, 166, 174
dintre două drepte, 124 ecuaţii carteziene implicite ale unei curbe, 187
distanţa focală ecuaţiile carteziene ale unei drepte, 115
a parabolei, 145 ecuaţiile lui Darboux, 195
a unei elipse, 142 ecuaţiile parametrice
a unei hiperbole, 144 ale elipsei, 142
distanţă, 24 ale hiperbolei, 144
euclidiană, 25 ale hiperboloidului cu două pânze, 169
ale hiperboloidului cu o pânză, 168 familie de generatori, 17

ale paraboloidului eliptic, 170 familie de vectori
ale paraboloidului hiperbolic, 170 liniar dependentă, 13
ale sferei, 164 liniar independentă, 13
ale unei drepte, 115 matricea asociată unei ∼ , 18
ale unui plan, 119 familie liniar dependentă, 13
raţionale ale hiperboloidului cu două pânze, familie liniar independentă, 34
169 familie ortogonală, 28
raţionale ale hiperboloidului cu o pânză, 168 fascicul de plane concurente, 121
raţionale ale paraboloidului eliptic, 170 axa unui ∼ , 121
raţionale ale paraboloidului hiperbolic, 171 fascicul de plane paralele, 121
raţionale ale sferei, 164 feţele reperului Frenet, 189
ecuaţiile perpendicularei comune a două drepte, focarele
124 unei elipse, 142
ecuaţiile polare ale hiperbolei, 144 unei hiperbole, 144
ecuaţiile rotaţiei, 132 focarul parabolei, 145
ecuaţiile roto-translaţiei, 132, 134 forma canonică
ecuaţiile translaţiei, 131 a unei conice, 146
elipsoid, 166 a unui endomorfism, 65
elipsă, 142 Jordan, 69
distanţa focală a unei ∼ , 142 Jordan a unui endomorfism, 70
forma normală a ecuaţiei sferei, 164
excentricitatea unei ∼ , 142
formele fundamentale ale unei suprafeţe, 194, 196
semiaxa mare a unei ∼ , 142
formulele Frenet, 189
semiaxa mică a unei ∼ , 142
formă biliniară, 84
endomorfism, 7, 39
degenerată, 85
antihermitic, 51
expresia analitică a unei ∼ , 84
antisimetric, 53
matricea unei ∼ , 85
determinantul unui ∼ , 65
nedegenerată, 85
diagonalizabil, 65
negativ definită, 95
hermitic, 51
negativ semidefinită, 95
jordanizabil, 70 nucleul unei ∼ , 86
nilpotent, 49 pozitiv definită, 95
rangul unui ∼ , 48 pozitiv semidefinită, 95
simetric, 53 rangul unei ∼ , 85
unitar, 51 simetrică, 84
urma unui ∼ , 65 formă biliniară antisimetrică, 84
endomorfismul Weingarten, 193, 194 formă liniară, 39, 41, 84
evoluta unei curbe plane, 186 formă polară, 86
excentricitatea formă pătratică, 86
parabolei, 145 afină, 140
unei hiperbole, 144 expresie canonică a unei ∼ , 88
excentricitatea unei elipse, 142 nedefinită, 95
expresia analitică a unei forme biliniare, 84 negativ definită, 95
expresia canonică negativ semidefinită, 95
a produsului scalar, 106 pozitiv definită, 95
a unei forme pătratice, 88 pozitiv semidefinită, 95
exteriorul sferei, 164 funcţie
extremitatea unui segment orientat, 99 de endomorfism, 78
de matrice, 78 interiorul sferei, 164

impară, 13 intersecţia a două plane, 120
pară, 13 intersecţia a două subspaţii vectoriale, 11
invarianţii
gen unei cuadrice, 174
eliptic, 149 invariaţii metrici ai conicei, 147
hiperbolic, 149 invers, 6
parabolic, 149 involuţie, 49, 60
generatoare rectilinie a suprafeţei riglate, 172 izometrie
generatoare rectilinii ale hiperboloidului cu o pânză, negativă, 55, 130
173 pozitivă, 55, 130
geodezică a unei suprafeţe, 195 izomorfism, 7, 20, 39, 47
gradientul unei funcţii, 185
graficul unei curbe plane, 185 linie asimptotică a unei suprafeţe, 194
grup, 6 linie de curbură a unei suprafeţe, 194
abelian, 6 lungimea
aditiv, 6 unei curbe, 184
comutativ, 6 unui segment orientat, 99
element neutru al unui ∼ aditiv, 6 unui vector liber, 99, 100
multiplicativ, 6
matrice
opusul ı̂ntr-un ∼ , 6
antihermitică, 52
simetricul ı̂ntr-un ∼ , 6
asemenea, 48
unitate a unui ∼ multiplicativ, 6
asociată unei familii de vectori, 18
vectorul nul ı̂ntr-un ∼ , 6
diagonalizabilă, 65
grupul translaţiilor, 54
diagonalizatoare, 81
hartă, 192 Frobenius, 81
Hessiana unei funcţii, 185 hermitică, 52
hiperboloid Jacobiană, 183
cu două pânze, 168 modală, 81
cu o pânză, 167 unitară, 52
hiperbolă, 143 matricea
conjugată, 144 adjunctă, 52
echilateră, 144 asociată unei familii de vectori relativ la o
hiperplan normal la o curbă, 184 baza, 18
asociată unei transformări liniare, 46
identitatea de schimbare de bază, 19, 47
lui Jacobi, 112 exponenţială, 79
vectorială a lui Lagrange, 112 Gram a unei familii de vectori, 106
imagine Jacobiană, 183
a unei transformări liniare, 49 unei forme biliniare, 85
imaginea unei transformări liniare, 42 metrică, 24
imersie, 183 modulul unui segment orientat, 99
indicele monoid, 6
negativ de inerţie al unei forme pătratice, 96 morfism de grupuri, 7
pozitiv de inerţie al unei forme pătratice, 95 morfism de spaţii vectoriale, 39
inegalitatea muchiile reperului Frenet, 189
Cauchy-Schwartz, 22 multiplicitate
triunghiului, 23, 24 algebrică a unei valori proprii, 66
inegalitatea Cauchy-Schwartz, 21 geometrică a unei valori proprii, 66
mulţime ortonormată, 26 caracteristic, 62

mărimea algebrică a proiecţiei unui vector pe alt de endomorfisme, 76
vector, 26, 104 de matrice, 76
prima formă fundamentală a unei suprafeţe, 193
natura cuadricei, 174 procedeul de ortogonalizare Gram-Schmidt, 28, 29
norma produs scalar
euclidiană, 23 complex, 21
unui segment orientat, 99 hermitic, 21
unui vector liber, 100 real, 22
normala produsul
la conică ı̂ntr-un punct, 156 dintre un scalar şi un vector liber, 101
la cuadrică ı̂ntr-un punct, 179 mixt a trei vectori liberi, 109
normare, 29 vectorial a doi vectori liberi, 107
normă, 23 proiecţia ortogonală a unui vector liber pe alt vec-
nucleul tor, 104
unei forme biliniare, 86 proiecţia ortogonală a unui vector liber pe un plan,
unei transformări liniare, 42, 49 104
operator liniar, 39 proiecţia unui vector pe alt vector, 26
operatorul Weingarten, 193, 194 proiecţia unui vector pe un subspaţiu vectorial, 28
opus, 6 proiecţie, 49
origine, 100 punct asimptotic al unei curbe, 185
originea punct de inflexiune al unei curbe, 185
unui reper, 114 punct de ı̂ntoarcere al unei curbe, 185
unui segment orientat, 99 punct regulat
ortogonalizare, 28, 29 al unei curbe, 183, 184
al unei funcţii, 187
parabola, 145 punct singular
paraboloid al unei curbe, 183, 184
eliptic, 169 dublu al unei curbe, 185
hiperbolic, 170 izolat al unei curbe, 185
parametri, 119 puncte critice ale unei funcţii, 187
esenţiali, 140 puncte multiple ale unei curbe, 187
neesenţiali, 117, 140 pânză parametrizată, 192
picioarele perpendicularei comune, 124
plan orientat, 119 rangul
plane de coordonate, 114 unei forme biliniare, 85
plane principale unei transformări liniare, 43
ale elipsoidului, 166 unui endomorfism, 48
ale paraboloidului eliptic, 169 raza cilindrului circular, 171
planele de coordonate, 117 regula
planul paralelogramului, 100, 101
normal la o curbă ı̂n spaţiu, 188 poligonului, 101
osculator, 189 triunghiului, 100
tangent la cuadrică, 179 relaţia
tangent la o suprafaţă, 192 Beltrami-Enneper, 193
pol, 157 lui Euler, 194
polară, 157 relaţie de dependenţă liniară, 13
polinoamele Legendre, 31, 38 reparametrizare a unei curbe, 184
polinom reparametrizare normală a unei curbe, 184
reper sistem de generatori, 17

baza unui ∼ , 114 spaţiu
cartezian, 113, 134–136 euclidian
cilindric, 134, 135 complex, 21
originea unui ∼ , 114 real, 22
ortonormat, 135 Hilbert, 24
polar, 136 metric, 24
reper canonic prehilbertian, 24
al unei conice, 146 vectorial, 8
pentru o cuadrică, 174 n-dimensional, 15
reperul complex, 8
Darboux al unei curbe pe suprafaţă, 195 dimensiunea unui ∼ , 15
Gauss al unei suprafeţe, 192 euclidian complex, 21
mobil Frenet, 188 euclidian real, 22
reprezentant al unui vector liber, 99 finit dimensional, 14
reprezentarea reală a unui operator liniar, 58 infinit dimensional, 14
reuniunea a două plane, 120 real, 8
rotaţie de reper cartezian, 131 spectrul unui endomorfism, 61
roto-translaţie, 132 structură
complexă, 49
scalari, 8 produs, 49
segmente congruente, 99 tangentă, 49
segmente orientate subgrup, 7
coliniare, 99 subgrupuri improprii, 7
echipolente, 99 submersie, 183
paralele, 99 submulţime
segmentul orientat nul, 99 ortogonală, 25
semiaxa ortonormată, 25
mare a unei elipse, 142 subnormală polară, 187
mare a unei hiperbole, 143 subspaţii, 120
mică a unei elipse, 142 subspaţii improprii, 10
mică a unei hiperbole, 144 subspaţii vectoriale
semiaxele intersecţia a două ∼ , 11
cilindrului eliptic, 171 suma a două ∼ , 11
cilindrului hiperbolic, 171 sumă directă de ∼ , 13
elipsoidului, 166 suplementare, 13
hiperboloidului, 168 subspaţiu propriu, 10, 61
hiperboloidului cu o pânză, 167 subspaţiu vectorial
sensul pozitiv pe o dreaptă orientată, 115 complementul ortogonal al unui ∼ , 27
sensul unui vector liber, 99 generat de o familie de vectori, 11
serie proiecţia unui vector pe un ∼ , 28
de endomorfism, 78 subtangentă polară, 187
de matrice, 78 suma
sferă, 163 a doi vectori liberi, 100
signatura unei forme pătratice, 95 a două subspaţii vectoriale, 11
simbolul lui Kronecker, 26 suprafaţă, 192
simetric, 6 algebrică de ordinul al doilea, 173
sistem de coordonate, 17 de coordonate, 137
sistem de coordonate cartezian, 114 dublu riglată, 172
riglată, 172 vector liber, 99

simplă, 192 direcţia unui ∼ , 99
lungimea unui ∼ , 99
tangenta la conică, 156 reprezentant al unui ∼ , 99
tensor covariant de ordinul doi, 84 sensul unui ∼ , 99
teorema vectori, 8
ı̂nlocuirii, 17 liniar dependenţi, 13
Cayley-Hamilton, 79 liniar independenţi, 13
completării, 17 vectori liberi
dimensiunii, 43, 45 coliniari, 100, 102
Grassmann, 18 coplanari, 100, 102
Pitagora, 28, 39 diferenţa dintre doi ∼ , 101
Steinitz, 17 dublu produs vectorial a trei ∼ , 108
torsiune geodezică, 195 egali, 100
transformare opuşi, 100
hermitică, 60 ortogonali, 104
injectivă, 42 produsul mixt a trei ∼ , 109
liniară, 20, 39 produsul vectorial a doi ∼ , 107
ortogonală, 53, 60, 130 suma a doi ∼ , 100
simetrică, 60 vectori ortogonali, 25
transformarea vectorul de poziţie
adjunctă, 51 al unui punct, 100, 113
coordonatelor unui vector, 19 vectorul nul, 6, 100
translaţie, 54 versor, 24, 100
translaţie de reper cartezian, 130 director, 116
trecerea ı̂n real a unui spaţiu vectorial complex, versorii principali ai unei suprafeţe, 194
15 versorul
tăieturi, 118 asociat unui vector liber nenul, 102
asociat unui vector nenul, 24
unghi, 24
normalei geodezice, 195
unghiul
vârful
diedru a două plane concurente, 122
parabolei, 145, 161
format de doi vectori liberi nenuli, 104
paraboloidului eliptic, 169
unghiuri directoare ale unei drepte, 116
unui segment orientat, 99
unitate, 6
vârfurile
urma
conicei, 160
unei matrice pătratice, 23
unei elipse, 142
unui endomorfism, 65
unei hiperbole, 144
valoare proprie, 61 wronskian, 34
vector
coordonatele unui ∼ , 19
director, 120
director al unei drepte, 115
izotrop, 88
normal la un plan, 117
principal, 70
propriu, 61
unitate, 100
versorul asociat unui ∼ nenul, 24

Curs Algebra Liniara 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Algebra Liniara 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Algebră Liniară, Geometrie Analitică,

şi Elemente de Geometrie Diferenţială

Bucureşti, 17 ianuarie 2018. Autorul.

3 Vectori şi valori proprii 61

4 Forme biliniare şi pătratice 84

2 Dreapta şi planul ı̂n spaţiu 113

3 Schimbări de repere ı̂n spaţiu 130

III ELEMENTE DE GEOMETRIE DIFERENŢIALĂ 183

Index de noţiuni 205

Capitolul 1. Spaţii vectoriale

1 Structuri algebrice: grupuri şi corpuri

∀g1 , g2 , g3 ∈ M , g1 ∗ (g2 ∗ g3 ) = (g1 ∗ g2 ) ∗ g3 (asociativitate) (1)

∀g1 , g2 , g3 ∈ G , g1 ∗ (g2 ∗ g3 ) = (g1 ∗ g2 ) ∗ g3 (asociativitate) (1)

2. Condiţia (1) este echivalentă cu condiţiile

Definiţii. a) Se numeşte corp un triplet (K , +, · ) format dintr-o mulţime K ı̂mpreună cu două

2 Spaţii şi subspaţii vectoriale

Definiţii. Se numeşte spaţiu vectorial peste corpul K un triplet (V , +, ·k = f ), ı̂n care:

k(lv) = (kl)v, ∀k, l ∈ K , ∀v ∈ V (asoc. ı̂nmulţirii cu scalari) (1)

Elementele lui K se numesc scalari, iar aplicaţia f se numeşte ı̂nmulţirea cu scalari.

Demonstraţie. a) Avem: 0v = (0 + 0)v = 0v + 0v ⇒ 0 = 0v.

d) Spaţiul vectorial al vectorilor liberi. V = V 3 , K = R, adunarea vectorilor liberi este dată de

formează un asemenea spaţiu vectorial.

Observaţii. 1. Aceste condiţii sunt echivalente cu proprietatea

2. Adunarea şi ı̂nmulţirea cu scalari pe W sunt restricţiile la W ale operaţiilor de pe V ; de aceea

Exemple de subspaţii vectoriale

este un subspaţiu vectorial al lui V ;

Demonstraţie. a) Adunarea este o operaţie internă; ı̂ntr-adevăr, avem (1), deoarece

cu u, u′ ∈ U , w, w′ ∈ W ; atunci rezultă u + u′ ∈ U , w + w′ ∈ W , şi deci

Pentru proprietatea (2), considerăm k ∈ K . Avem

b) Din v, v ′ ∈U ∩W , rezultă v, v ′ ∈ U , v, v ′ ∈ W . Cum U şi W sunt subspaţii vectoriale, rezultă

adică orice vector v ∈ U + W este de forma

Subspaţiul U ∩ W conţine acei vectori care admit scrierea simultană

Atunci vectorii spaţiului U ∩ W sunt de forma

şi deci U ∩ W = Span({v ′ = (1, 5)}).

Teoremă. Fie U , W subspaţii vectoriale. Următoarele afirmaţii sunt echivalente:

Demonstraţie. b) ⇒ a). Fie v = v1 + v2 = v ′1 + v ′2 . v1 , v ′1 ∈ U , v2 , v ′2 ∈ W ⇒ u = v1 − v ′1 =

Definiţii. Fie U şi W două subspaţii vectoriale ale lui V .

Exemple. a) Subspaţiile U = {( x, 0)| x ∈ R}, W = {(0 , y)| y ∈ R} au suma U + W = R2 şi

∀(x, y) ∈ R2 , (x, y) = (x, 0) + (0, y) ∈ U + W .

b) Subspaţiul funcţiilor pare

şi respectiv impare

3 Dependenţă şi independenţă liniară

4 Bază şi dimensiune

Definiţii. Fie V un K -spaţiu vectorial, unde K ∈ {R, C}.

e1 = (1, 0, 0, . . . , 0), e2 = (0, 1, 0, . . . , 0), . . . , en = (0, 0, . . . , 0, 1) ∈ K n

determină o bază B = {e1 , e2 , . . . , en } a spaţiului K n . Într-adevăr, B este liniar independentă,

deci K n ⊂ Span(B ); incluziunea inversă este banală, deci B generează pe V = K n .

Teoremă. Fie Vn un spaţiu vectorial n-dimensional. Atunci au loc afirmaţiile:

Demonstraţie. a) Dată fiind o mulţime liniar independentă S = {v1 , v2 , . . . , vp } din Vn , avem

(numită descompunerea lui x după vectorii bazei B ).

Demonstraţie. Deoarece V = Span(B ), orice vector x ∈ V poate fi scris ca o combinaţie liniară de

deci descompunerea este unică.

b) Se numeşte sistem de coordonate pe Vn asociat bazei B , bijecţia

B = {v1 = (1, 1), v2 = (1, −1)} ⊂ R2 .

Consecinţă. Fie S = B = {e1 , . . . , en } ⊂ Vn o bază ı̂n K -spaţiul vectorial Vn , şi fie

Exerciţiu. Completaţi la o bază a spaţiului vectorial V = R4 familia de vectori

S0 = {w1 = (1, 1, 1, 1), w2 = (1, −1, 1, −1)}.

Familia S0 este liniar independentă (temă, verificaţi!) . Considerăm baza canonică

S = B = {e1 = (1, 0, 0, 0), e2 = (0, 1, 0, 0), e3 = (0, 0, 1, 0), e4 = (0, 0, 0, 1)} ⊂ R4 ,

Matricea asociată unei familii de vectori relativ la o bază dată.

Vectorilor v1 , v2 , . . . , vp li se ataşează matricea formată din coeficienţii celor p descompuneri, aşezaţi

Consecinţă. Fie B = {e1 , e2 , . . . , en } o bază a lui Vn şi fie

o familie de n vectori din Vn . Atunci următoarele afirmaţii sunt echivalente: