jlft'ltreonu.

- /+hdret"
30~. 06

Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova

Mihai MARINCIUC
Spiridon RUSU

Fizică
Manual pentru clasa a 12-a

PROFIL REAL
PROFIL UMANIST

Ştiinţa, 2006
CZU 53(075.8)
M32

Manualul este elaborat conform Concepţieigenerale a dezvoltării Învăţămîntului În Republica Moldova,

În baza Curriculum-ului naţional pentru Învăţămîntul Iiceal. Aprobat prin ordinul Ministerului
Educaţiei, Tineretului şi Sportului (nr. 494 din 18 octombrie 2005).

Contribuţia autorilor la elaborarea manualului:

capitolele 3, 4, 5, 6, 8, 10 (p. 3,4) - Mihai Marinciuc
capitolele 1,2, 7, 9, 10 (p. 1, 2) - Spiridon Rusu
Comisia de evaluare: Nicolae Balmuş, doctor În fizică, conferenţiar, USM; Svetlana Beleaev, prof.,
grad didactic superior, Liceul Teoretic "Gaudeamus", m. Chi§inău; Vasile Spînu, prof., grad didactic
superior, Liceul Teoretic "Ion Vatamanu", or. Stră§eni.
Recenzent: Anatol Homenco, Liceul Teoretic "Bogdan Petriceicu Hasdeu", or. Drochia

Redactor: Eugenia Boicu

Corectori: Mariana Be/enciuc, Oana Stoian
Redactor tehnic: Nina Duduciuc
Desene: Vita/ie /chim, Romeo Şveţ
Machetare computerizată şi copertă: Romeo Şveţ

Întreprinderea Editorial-PoligraficăŞtiinţa,
str. Academiei, nr. 3; MD-2028,
Chişinău, Republica Moldova;
tel.: (+ 373 22) 73-96-16; fax: (+ 373 22) 73-96-27;
e-mail: prini@stiinta.asm.md

Difuzare: Societatea de Distribuţie a Cărţii PRO-NOI

Republica Moldova: str. Alba-Iulia, nr. 23/1; MD-2051, Chi§inău;
tel.: (+373 22) 51-68-17, 51-57-49; e-mail: pronoi@mtc.md;www.librarie.md
România: str. Ing. Pandele Ţăru§anu, nr. 13; Sector 1; Bucure§ti;
tel.: (021) 222-69-38; tel./fax: (021) 222-69-35

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Întreprinderii Editorial-Poligrafice Ştiinţa. Reproducerea
integrală sau parţială a conţinutului se poate face numai -::u acordul Î.E.P. Ştiinţa.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Marinciuc, Mihai
Fizică: Manual pentru ci. a 12-a: Profil real. Profil umanist / Mihai Marinciuc, Spiridon Rusu;
Min. Educaţiei, Tineretului §i Sportului al Rep. Moldova. - Ch.: Î.E.P. Ştiinţa, 2006 (Combinatul
Poligr.). - 216[4] p.
ISBN 978-9975-67-518-5
53(075.8)

Imprimare la Combinatul Poligrafic, str. Petru Movilă, 35;

MD-2004, Chişinău, Republica Moldova
Comanda nr. 61043

© Mihai Marinciuc, Spiridof1 Rusu. 2006

ISBN 978-9975-67-518-5 © Î.E.P. Ştiin/a. 2006
 CUPRINS
OPTICA 7

CAPITOLUL 1. OPTICA ONDULATORIE ;.................................................... 8

1.1. Evoluţia concepţiilor despre natura luminii . 8
1.2°.Viteza luminii .. 10
1.3. Natura electromagneticăa luminii .. 12
.1.4. Inte,rferenţa luminii . 14
a. Coerenţa undelor luminoase. Condiţiile de observare a interferenţei luminii .. 15
• bo. Dispozitivul lui Young . 16
cO. Oglinda lui L10yd .. 18
dO. Oglinzile lui Fresnel . 19
,1 eO. Lama cu feţe plan-paralele .. 20
'i fO. Pana optică .. 21
gO.lnelele lui Newton .. 22
1 h. Aplicaţii ale interferenţei luminii . 24
It·) r,
1.5. Difracţia luminii . 27 1
a. Studiul calitativ al difracţiei luminii . 27
bO. Difracţia luminii de la o fantă. Reţeaua de difracţie .. 29
c·. Metoda zonelor Fresnel. Difracţia În lumină divergentă .. 30
d·. Difracţia Fraunhofer . 34
1.6·.Noţiune de holografie . 39
l.lo.Polarizarea luminii . 40
aO. Modelul mecanic al stării de polarizare. Planul de polarizare .. 41
ba. Starea de polarizare a luminii. Transversalitatea undelor de lumină . 41
c·. Polarizarea luminii prin reflexie . 43

CAPITOLUL 2. OPTICA GEOMETRICĂ . 45

2. I . Principiile opticii geometrice . 45
2.2. ReHexi,! lul1linii .
47 J"
a. LegileJeflexiei . 47, "1
b. Oglinda, plană . 47
Ca. Oglinzile sfe'rice . 48
do. Construirea imaginilor În oglinzile sferice. Formula oglinzilor sferice . 50
2.3 Refracţia luminii .. 56
a. Legile refracţiei . 56,
ba. Reflexia totală. Optica fibrelor .. 5 7 ~ 1 i',
co. Refracţia În lama cu feţe plan-paralele .. 59
dO. Refracţia În prisma triunghiulară .. 60
ea. Dispersia luminii .. 62

Notă: Temele nemarcate sînt obligatorii pentru profilurile real §i umanist.

Cele marcate convenţional (O) sînt obligatorii pentru profilul real §i facultative pentru profilul
umanist. Temele marcate cu asterisc n sînt opţionale pentru ambele profiluri.
 2.4. Lentile subţiri . 66
a. Caracteristica generală a lentilelor .. 66
b. Construirea imaginilor În lentile convergente §i divergente . 68
c. Formula lentilelor subţiri. Convergenţa . 68
do. Sisteme optice de lentile subţiri .. 70
e". Dependenţa distanţei focale de razele de curbură ale lentilei .. 72

2.5°. Instrumente optice 77

aO. Caracteristicile aparatelor optice 77
bO.Aparatul fotografic 78
cO. Lupa 78
dO. Microscopul 79
e". Luneta §i telescopul 80

2.6". Elemente de fotometrie 83

a". Mărimi §i unităţi energetice 83
b". Mărimi §i unităţi fotometrice 84
c". Legile iluminării 86

ELEMENTE DE FIZICĂ MODERNĂ 89

CAPITOLUL 3°. ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE.......................... 90
3.1°. Principiul relativităţii În fizică ,................................................ 90
aO. Principiul relativităţii În mecanica clasică 90
bO. Problema relativităţii În electrodinamică 93
co. Postulatele lui Einstein 93

3.2°. Spaţiul şi timpul În teoria relativităţii restrînse 95

aO. Relativitatea simultaneităţii 95
bO.lnvarianţa dimensiunilor transversale 97
co. Relativitatea intervalelor de timp 98
dO. Relativitatea dimensiunilor longitudinale 100

3.3". Transformările Lorentz şi consecinţele acestora 102

a". Transformările Lorentz 102
b". Relativitatea intervalelor de timp §i a lungimilor. Intervalul dintre evenimente 104
c". Compunerea relativistă a vitezelor 105

3.4". Efectul Doppler 107

3.5°. Noţiune de dinamică relativistă 109

CAPITOLUL 4. ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ 114

4.1. TipurUie radiaţii. Ipoteza cuantelor 114
a. Emisia undelor electromagnetice I 14
b. Radiaţia luminescentă I 14
c. Radiaţia termică. Ip()ţeza cuantelor I 16

} 4.2. Efectul fotoelectric extern 119

" a. Efectul fotoelectric. Legi experimentale I 19
b. Fotonii. Teoria cuantică a efectului fotoelectric extern .. 121
r co. Celule fotoelectrice 124
4.3'. Efectul Compton . 126
4.4°. Presiunea luminii . 129
(/1~,ţJ,",,"
,1
CAPITOLUL 5. FIZICA ATOMULUI . 132
~
5. 1. Descoperiri ce argumentează structura complexă a atomului .. 132 ..1..

a. Electroliza . 132
b. Analiza spectrală . 133
c. Descoperirea electronului . 134

5.2. Experimentul lui Rutherford. Modelul planetar al atomului . 136

a. Modelul lui Ihomson . 136 r
b. Experimenţy]JuLRutherford . 136
c. Modelul planetar al atom ului . 137

5.3. Modelul atomului dup~. Bohr . 139

a. Postulatele lui Bohr . 139
b·. Experimentul Franck-Hertz . 141
c·. Atomul de hidrogen În cadrul teoriei lui Bohr .. 142

5.4°. Emisia stimulată a radiaţiei. Laserul........................................................................ 147

5.5". Proprietăţile ondulatorii ale microparticulelor. Dualismul undă-corpuscul........... 150
! /'.(1'
CAPITOLUL 6. FIZICA NUCLEULUi ;................................... 154
6.1. Nucleul atomic: Caracteristicile fizice şi structura 154
I
a. Caracteristicile fizice ale nucleului. Izotopii 154 .1,..
b. Descoperirea protonului .şi a neutronului. Structura nucleului atomic 156

6.2°. Forţele nucleare. Energia de legătură a nucleului 159

aO. Forţele nucleare §i proprietăţile lor 159
bO. Defectul de masă 160
co. Energia de legătură a nucleului. Sţabilitatea nucleelor 160

6.3°. Radioactivitatea 162

aO. Descoperirea radioactivităţii naturale. Transformări radioactive 162
bo. Radioactivitatea artificială 164
co. Izotopi stabili şi nestabili. Particulele a. {3 §i razele r 164
do. Legea dezintegrării radioactive 166
e·. Activitatea sursei radioactive 168

6.4°. Reacţiile nucleare 170

aO. Reacţiile nucleare. Caracteristici generale 170
bO. Fisiunea nucleelor de uraniu :................................................................................. 171
co. Reacţia În lanţ. Reactorul nuclear 172
dO. Fuziunea termonucleară 175

6.5°. Metodele de cercetare a radiaţiilor nucleare 178

6.6°. Obţinerea şi utilizarea izotopilor radioactivi :.................................... 181
6.7°. Efectul biologic al radiaţiilor nucleare 183

r
}
 CAPITOLUL r. PARTICULE ELEMENTARE 185
7.1°. Descoperirea particulelor elementare 185
7.2°. Particule şi antiparticule 187
7.3°. Interacţiuni fundamentale 189
7.4°. Clasificarea particulelor elementare şi proprietăţile lor 190
aC. Fotonii şi leptonii 19\
ba. Hadronii 192
c·. Structura hadronilor. Quarkuri 193

CAPITOLUL 8. TABLOUL FIZIC CONTEMPORAN AL LUMII..................................... 195

~~~~(" CAPITOLUL 9. LUCRĂRI DE LABORATOR 199

LUCRARE DE LABORATOR nr.l. Observarea interferenţei 199

LUCRARE DE LABORATOR nr.2°. Determinarea lungimii de undă a luminii cu ajutorul

reţelei de difracţie 200

LUCRARE DE LABORATOR nrJ. Determinarea distanţei focale a unei lentile convergente 202

LUCRARE DE LABORATOR nr.4·. Determinarea distanţei focale a unei lentile divergente 204

LUCRARE DE LABORATOR nr.5. Observarea spectrelor continue şi de linii 206

LUCRARE DE LABORATOR nr.6°. Studiul urmelor particuJelor elementare Încărcate 207

CAPITOLUL 10. TESTE DE EVALUARE SUMATIVĂ 210

Testul nr. 1. Optica ondulatorie 210
Testul nr. 2. Optica geometrică................................................................................................... 211
Testul nr. 3. Elemente de teorie a relativităţii restrînse şi de fizică cuantică 212
Testul nr. 4. Fizica atomului şi a nucleului 214
Răspunsuri la probleme........................... 216
 Optica reprezintă o ramură a fizicii care studiază natura luminii, legile propagării ei şi
procesele de interacţiune cu substanţa. Ea cuprinde toate fenomenele În legătură cu
radiaţiile optice (radiaţiile X, ultraviolete, vizibile şi infraroşii).
Optica se divizează În optica fizică şi optica geometrică.
Optica fizică studiază fenomene.le ce vizează natura luminii şi include optica ondulatorie
(cercetează fenomenele de interferenţă, difracţie şi polarizare a luminii) şi optica fotonică
sau cuantică (studiază fenomenele condiţionate de caracterul corpuscular al luminii: efectele
fotoelectric şi Compton, presiunea luminii etc.). Fenomenele referitoare la studiul
propagării luminii formează obiectul optic;; geometrice.
Realizările practice obţinute În procesul studiului fenomenelor optice au o importanţă
incontestabilă pentru cercetările din alte domenii ale ştiinţei. Inventarea telescopului şi a
spectrometrului a favorizat cercetarea fenomenelor ce au loc În Univers, iar construirea
microscopului a generat o adevărată revoluţie În biologie.
Studiul fenomenelor de interacţiune a luminii cu substanţa a condus la crearea laserului,
care se utilizează În cele mai diverse domenii: fizica nucleară, telecomunicaţii, metalurgie
şi chirurgie.
 OPTICA
CAPITOLUL 1 OMDULATORIE

1.1. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR DESPRE NATURA LUMINII

Primele concepţii despre natura luminii au apărut în antichitate. În secolul al VI-lea î.Hr.
Pitagora şi discipolii săi considerau că din ochii omului porneşte o emanaţie invizibilă care
"pipăie" obiectul cercetat, astfel acesta fiind văzut. Democrit (secolul al IV-lea î.Hr.) însă
considera că senzaţia vizuală este determinată de acţiunea atomilor emişi de corpurile
luminoase care nimeresc pe retina ochiului. Aristotel în sec. al IV-lea î.Hr. susţinea că
lumina reprezintă nişte raze, numite "raze vizuale", care ies din ochi. Pe baza acestor concepţii
au fost determinate unele proprietăţi ale luminii şi formulate legi referitoare la propagarea ei.
Aristotel cunoştea fenomenul de refracţie, iar Euclid (sec. al III-lea î.Hr.) a descris legea
propagării rectilinii a luminii şi legile reflexiei. Ptolemeu (sec. al II-lea î.Hr.) a cercetat
aceste legi din punct de vedere cantitativ. Însă legile refracţiei au fost formulate corect şi
complet abia în prima jumătate a sec. al XVII-lea d~ către W. van Snell (1580-1626) şi
R.Descartes (1596-1650). Spre sfîrşitul sec. al XVII-lea s-au conturat două concepţii
referitoare la natura luminii, determinate, în mare măsură, de realizările în studiul legilor
mecanicii: corpusculară, elaborată de către Newton, şi ondulatorie, formulată de către
Huygens.
Concepţia corpuscul ară are la bază proprietatea de propagare rectilinie a luminii în mediile
omogene, determinată experimental. Conform acesteia, lumina reprezintă un flux de
particule (corpusculi de lumină), emise sau reflectate de corpuri care se propagă de-a
lungul unor linii drepte cu o viteză enormă conform legilor mecanicii clasice. Se
presupune că există corpusculi de lumină de dimensiuni şi mase diferite. Cei mai mari erau
atribuiţi luminii de culoare roşie-închis, iar cei mai mici -luminii de culoare violetă. Lumina
solară era considerată de către Newton un amestec de corpusculi diferiţi. La interfaţa dintre
două medii diverse corpusculii se refractau cu atît mai mult, cu cît masa şi dimensiunile lor
erau mai mici.
Teoria despre natura ondulatorie a luminii a fost emisă de contemporanul lui Newton,
fizicianul olandez Huygens, potrivit căruia, lumina reprezintă un proces ondulatoriu, ce
se desfăşoară Într-un mediu ipotetic, care umple tot spaţiul şi pătrunde În interiorul
tuturor corpurilor, numit eter universal sau cosmic. Deşi Huygens trata lumina drept o
undă luminoasă, nu a observat caracterul de periodicitate a acesteia şi nu a ţinut seama de
lungimea de undă, considerînd că lumina se propagă rectiliniu chiar şi la trecerea prin orificii
foarte mici, adică nu a luat în seamă fenomenul de difracţie.
Ambele teorii, lansate, practic, concomitent, elucidau satisfăcător legile de propagare
a luminii cunoscute pe atunci. Totodată existau anumite dificultăţi. De exemplu, propagarea
rectilinie a luminii, care conduce la formarea umbrelor clare ale obiectelor, este dificil de
explicat cu ajutorul teoriei ondulatorii, în teoria corpusculară acest fenomen reprezentînd

8
Capitolul 1
o consecinţă a principiului inerţiei. Legea independenţei fluxurilor de lumină, conform
căreia la intersecţia lor în spaţiu direcţiile de propagare nu se modifică, se explică lesne de
teoria ondulatorie: undele interferează fără a se influenţa (de exemplu, cele de pe suprafaţa
apei). În teoria corpusculară însă explicarea acestei legi întîmpină anumite dificultăţi: la
intersecţia fluxurilor de corpusculi sînt inevitabile ciocnirile reciproce şi dispersarea lor.
Mai mult ca atît, la studierea vitezei luminii în diferite medii în baza acestor teorii, rezultatele
obţinute erau diametral opuse. Conform teoriei ondulatorii, viteza luminii într-un mediu
oarecare întotdeauna este mai mică decît în vid, iar potrivit teoriei corpusculare, ea trebuie
să fie mai mare.
Succesele remarcabile obţinute în mecanică au determinat conţinutul mecanicist al celor
două concepţii asupra naturii luminii. Deşi ambele teorii erau contradictorii, nici una dintre
ele nu o excludea pe cealaltă şi doar datorită autorităţii enorme a lui Newton în lumea
ştiinţifică, s-a dat prioritate teoriei corpusculare, care a dominat pe parcursul secolului al
XVIII-lea.
La începutul secolului al XIX-lea s-a intensificat disputa referitoare la concepţiile
corpusculară şi ondulatorie. Cercetările efectuate de T.Young (1773-1829) şi A. Fresnel (1788-
1827) au exclus definitiv concepţia corpusculară, punînd bazele opticii ondulatorii.
Prin analogie cu fenomenul de interferenţă a undelor mecanice, Young introduce, în anul
1801, principiul interferenţei şi pentru undele de lumină, obţinînd pentru prima dată experi-
mental tabloul de interferenţă a luminii. Datorită acestui principiu, a explicat o serie de fenomene,
de exemplu, culorile peliculelor subţiri, apariţia inelelor lui Newton (p. 1.3, d) ş.a. Young a
efectuat şi primele măsurători ale lungimilor de undă a luminii, obţinînd valorile de 0,7!!m
pentru lumina roşie şi de 0,42 !!m pentru cea violetă.
După redescoperirea principiului interferenţei, în anul 1816, Fresnel a lansat ideea despre
coerenţa undelor secundare, astfel perfecţionînd principiul lui Huygens, numit ulterior principiul
Huygens-Fresnel. În baza acestui principiu, în anul 1818, Fresnel a elaborat teoria difracţiei
luminii, cercetînd experimental difracţia luminii printr-un orificiu circular de rază mică şi pe
marginile unui disc mic. Principiul Huygens-Fresnel explică de pe poziţiile concepţiei ondulatorii
legea propagării rectilinii a luminii.
O importanţă deosebită pentru afirmarea concepţiei ondulatorii a avut şi studiul fenomenelor
de polarizare a luminii. Cercetînd împreună cu D. Arago (1786-1853) interferenţa undelor de
lumină polarizată, Fresnel formulează în anul 1821 o concluzie surprinzătoare pentru acele
timpuri: undele de lumină sînt transversale şi în nici un caz nu pot ti longitudinale.
Transversalitatea undelor de lumină necesita unele modificări substanţiale ale proprietăţilor
eterului universal. Eterul cu proprietăţi elastice, prin care se propaga unda de lumină, considerată
longitudinală, trebuia înzestrat şi cu proprietăţi ale solidelor, întrucît unda elastică transversală
se poate propaga doar prin medii solide.
Din clasa a XI-a cunoaşteţi că undele elastice longitudinale se propagă sub fomla unor
comprimări şi destinderi succesive ale mediului. Deoarece undele de lumină nu pot fi
longitudinale, rezultă că eterul universal trebuie să fie absolut incompresibil. Ca eterul să fie
atotpătrunzător, el trebuie caracterizat de o densitate extrem de mică. Evident că existenţa
unui mediu solid cu asemenea proprietăţi contradictorii este imposibilă.
Cercetările asupra fenomenelor optice de la începutul secolului al XIX-lea, cu precădere
rezultatele obţinute de Young şi Fresnel, nu numai că au confirmat natura ondulatorie a luminii,
ci au şi demonstrat că undele de lumină nu posedă natură elastică. Astfel, a luat sfîrşit epoca
opticii "mecanice".
9
- - - OPTICA ONDULATORIE - - - - - - - - - - - - - - - - -
 ÎNTREBĂRI
1. Ce concepţii aveau grecii antici despre natura luminii?
2. Ce reprezintă lumina conform concepţiei lui Newton?
3. Cum este tratată lumina după concepţia ondulatorie a lui Huygens?
4. Cu ce dificultăţi se confruntau cele două concepţii?
5. Ce principii lansate de Young §i Fresnel au confirmat caracterul ondulatoriu al luminii?
6. Ce concluzii au formulat Fresnel §i Arago în urma cercetărilor interferenţei undelor de lumină
polarizată?
7. Ce proprietăţi trebuie să posede eterul universal În legătură cu transversalitatea undelor de
lumină?

1.2°, VITEZA LUMINII

Cercetarea fenomenelor ce vizează propagarea luminii inevitabil pune problema despre

viteza ei. Este oare această propagare instantanee sau se produce cu o viteză finită, fie şi
foarte mare? Dacă viteza este finită, atunci care este valoarea ei? Primele idei despre efectuarea
unui experiment pentru determinarea vitezei luminii au fost emise în secolul al XVII-lea de
către Galileo Galilei. Doi observatori se află la distanţa d unul faţă de altul. Primul transmite un
semnal luminos, de exemplu, deschizînd rapid cutia îl\Care se află un felinar, al doilea fixează
momentul cînd observă acest semnal. Viteza luminii se determină din relaţia c = d/t. Evident
că într-un asemenea experiment este foarte importantă precizia cu care se măsoară intervalele
de timp. Lipsa aparatelor de măsurare a timpului a făcut imposibilă realizarea acestui experi-
ment (Galilei măsura timpul folosind pulsul inimii proprii) . Nu se putea spune dacă lumina se
propagă cu viteză finită sau infinită, însă meritul lui Galilei este incontestabil- primul a pus
problema determinării acestei viteze.
O altă modalitate de măsurare a vitezei luminii a fost propusă de către astronomul danez
Ole R6mer (1644-1710) în urma observaţiilor asupra eclipselor satelitului natural 10 al planetei
Jupiter. Perioada de revoluţie a satelitului 10 constituie aproximativ 42,5 ore, eclipsele lui fiind
destul de frecvente. R6mer a observat că ieşirea satelitului 10 din umbra lui Jupiter se produce
cu întîrziere faţă de cea calculată, fiind determinată de poziţia Pămîntului în raport cu Soarele.
Pentru poziţiile Pămîntului indicate în./Zgura 1.1 această întîrziere constituia circa 22 min.,

Ia

,.-
/
I
I

()
p\ ,P
, ,.- /
I

" ,.-

Fig. 1.1

10
Capitolul 1
timp în care, după cum a presupus R6mer, lumina parcurge o distanţă aproximativ egală cu
diametrul orbitei terestre.
În anul 1676, R6mer prezintă în faţa membrilor Academiei de Ştiinţe din Paris rezultatele
observaţiilor, prevestind Întîrzierea următoarei eclipse a satelitului Ia şi explicînd cauza acestei
întîrzieri: lumina se propagă cu viteză finită.
Întîrzierea măsurată de R6mer conţinea erori substanţiale din cauza imperfecţiunii aparatelor de
măsură de atunci, iar pentru diametrul orbitei terestre se efectuau abia primele măsurători. Din
această cauză R6mer nu a prezentat valoarea numerică a vitezei luminii. Estimările ulterioare În
baza rezultatelor măsurărilor lui R6mer au stabilit pentru viteza luminii valoarea de 214 000 kmIs.
Pentru prima dată viteza luminii în condiţii terestre a fost măsurată În anul 1849 de către
fizicianul francez A. Fizeau (1819-1896). Schema instalaţiei utilizată în acest scop este prezentată
în.figura 1.2. Ea constă din două părţi componente a şi b, situate la distanţa L una faţă de alta.
Lumina de la sursa S prin lentila OI ajunge pe oglinda semitransparentă 1, de pe care parţial se
reflectă. Imaginea sursei S se formează În punctul SI' care este, totodată, şi focarullentilei O2 ,
prin care trece marginea unei roţi dinţate R ce se roteşte cu o anumită viteză unghiulară
constantă OJ = 2nv (v - frecvenţa de rotaţie). Dacă În punctul SI nimereşte un spaţiu dintre
dinţii roţii R, atunci din lentila O 2 iese un flux de raze paralele, care ajungînd la lentila 0 3 este
concentrat Într-un punct pe planul oglinzii 2. ReflectÎndu-se, lumina parcurge aceeaşi distanţă
L dintre oglinzile 1 şi 2, dacă În punctul SI nimereşte un alt spaţiu al ei. În acest caz lumina
trece prin oglinda semitransparentă1, fiind remarcată În ocularul 0 4 , Considerînd că roata are
acelaşi număr N de spaţii şi dinţi de aceeaşi lăţime, unghiul dintre două spaţii consecutive este
a = 2nl2N = nlN. Pentru observarea în ocularul 0 4 a luminii reflectate, este necesar ca timpul
tI' În care lumina parcurge dublul distanţei de la SI pînă la oglinda 2 cu viteza c, să fie egal cu
timpul t 2 , în care roata dinţată se roteşte cu unghiul a. Deoarece ti = 2L1c, iar t 2 = alw =
=al2nv = 1/(2Nv), avem:

2L 1
----,
c 2Nv
de unde
c=4NLv. (1.1 )
Fizeau a efectuat experienţa, luînd distanţa dintre oglinzi L "" 8,66 km şi o roată cu N = 720
de dinţi.Lumina reflectată era observată la o frecvenţă de rotaţie v = 12,6 S-I. CU aceşti parametri
el a obţinut pentru viteza luminii valoarea c '" 3,14 . lOg m/s.
După experienţa lui Fizeau au fost elaborate şi alte metode mai precise de măsurare a
vitezei luminii în condiţii terestre. De exemplu, A. Michelson a utilizat în locul roţii dinţate o

---- 04
q

S
1 ?'

OI
a

=
SI

=
R
O2
-

L~------~I
b
2

Fig. 1.2

11
- - - OPTICA ONDULATORIE -------------~-~
oglindă metalică rotitoare de forma unei prisme octagonale, obţinînd valoarea c "" 299796 km/s.
Însă măsurători exacte au fost posibile în anii '60 ai secolului al XX-lea după descoperirea
laserului. Cele mai performante experimente efectuate în prezent au permis a se obţine pentru
viteza luminii în vid valoarea:
c = (299 792 456,2±O,2) m/s.
Concomitent s-au realizat măsurători ale vitezei luminii în diferite medii transparente.
Viteza luminii în apă a fost măsurată pentru prima dată în anul 1856 de către fizicianul francez
J. Foucault şi este de 4/3 ori mai mică decît în vid. S-a constatat că viteza luminii prin orice
substanţă este întotdeauna mai mică decît în vid. Acest rezultat a deţinut un rol decisiv în
confirmarea concepţiei ondulatorii a luminii.

ÎNTREBĂRI
1. În ce constă ideea propusă de Galilei pentru măsurarea vitezei luminii?
2. Ce concluzie veţi formula din observaţiile asupra satelitului natural 10 al planetei Jupiter?
3. Cum a fost măsurată pentru prima dată viteza luminii În condiţii terestre?
4. În ce mod a fost confirmată concepţia ondulatorie asupra luminii de către măsurătorile vitezei
luminii În diferite medii transparente?

1.3. NATURA ELECTROMAGNETICĂ A LUMINII

În anul 1846, fizicianul englez Michael Faraday, cunoscut prin cercetările sale în domeniul
electromagnetismului, a demonstrat experimental influenţa cîmpului magnetic asupra unor
fenomene optice. El a expus ideea, conform căreia propagarea undelor de lumină s-ar realiza
de-a lungul liniilor cîmpurilor electric şi magnetic. Astfel Faraday a propus înlocuirea proprietăţilor
elastice ale eterului universal cu altele - electromagnetice, ceea ce însemna că undele de
lumină ar avea natură electromagnetică.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ilustrul fizician englez James Clerk Maxwell a
elaborat teoria cîmpului electromagnetic, demonstrînd teoretic existenţa în natură a undelor
electromagnetice. Maxwell a demonstrat teoretic că undele electromagnetice sînt transversale
şi se propagă cu viteza

1
v= ,
~EoE r!J.O!J.r (1.2)
unde Er şi !J.r sînt, respectiv, permitivitatea şi permeabilitatea relative ale mediului prin care se
propagă unda, iar Eo = 1/(36rc .109 ) F/m şi !J.o = 4rc .10- 7 H/m sînt, corespunzător, constan-
tele universale electrică şi magnetică.
Din (1.2) Maxwell a observat că în vid, unde Er = 1 şi!J.r == 1, undele electromagnetice se
propagă cu o viteză foarte apropiată de cea a luminii c, măsurată experimental.

1 1 8 m
v ==c=--=---,==========3·10 -. (1.3)
o ~Eo!J.o I 1 ~.4rc.1O-7H s
V36rc .109 m m

12
Capitolul 1
 Acest rezultat, experimentele referitoare la măsurarea vitezei luminii, precum şi cercetările
lui Faraday, care confirmau legătura fenomenelor optice şi electromagnetice, l-au determinat
pe Maxwell să formuleze o concluzie foarte importantă:
lumina are natură electromagnetică,adică se propagă În spaţiu sub forma unei
unde electromagnetice.
Conform teoriei electromagnetice, undele de lumină sînt unde electromagnetice cu lungimi
de undă (frecvenţe) cuprinse Într-un domeniu foarte îngust - de la 7,8'10-7 m (4,10 14 Hz),
pentru lumina roşie, pînă la 3,9,10-7 m (7,7'10 14 Hz), pentru lumina violetă -, numit do-
meniu vizibil. Într-o accepţie mai vastă însă optica studiază şi radiaţiile electromagnetice cu
lungimi de undă (frecvenţe) alăturate domeniului vizibil. Radiaţiile cuprinse aproximativ între
7,8,10-7 m (4,10 14 Hz) şi 10-3 m (3,10 11 Hz) constituie domeniul infraroşu, iar între 3,9'10-7 m
(7,7'10 14 Hz) şi 6.10 10 m (S'10 17 Hz) - domeniul ultraviolet.
Teoria electromagnetică a luminii, elaborată de Maxwell, a fost confirmată experimental de
fizicianul german H. Hertz în anii 1887-1888, care a demonstrat existenţa undelor
electromagnetice. De asemenea, au fost confirmate şi alte concluzii, ce rezultă din teoria lui
Maxwell. De exemplu, fizicianul rus P. Lebedev în anul 1899 a demonstrat experimental
existenţa presiunii exercitate de lumină asupra corpurilor pe care cade.
Conform teoriei electromagnetice, lumina se poate propaga sub formă de unde
electromagnetice fără a fi necesară existenţa unui mediu special - eterul universal. Însă
necesitatea eterului ca mediu prin care se propagă undele electromagnetice a fost infirmată
definitiv abia în anul 1905 o dată cu elaborarea de către A. Einstein a teoriei relativităţii
restrînse, pe care o veţi studia în capitolul 3.
După cum se observă din relaţia (1.3), viteza de propagare a undelor electromagnetice în
vid se exprimă prin constantele universale electrică şi magnetică, adică este tot o constantă
universală. Dacă introducem (1.3) în relaţia (1.2), pentru viteza luminii în mediu obţinem:

c c
,V = - - - = - ,
~

. "ErI.lr n (1.4)
unde mărimea adimensională
n = ~Erl-lr (I.S)
reprezintă un număr care arată de cîte ori viteza luminii printr-un anumit mediu este mai
mică decît în vid (1.4). Ea este numită indice de refracţie.
S-a constatat că în cazul unor lichide şi gaze relaţia (1.S) este valabilă, însă, de cele mai
multe ori, ea nu corespunde datelor experimentale. De exemplu, pentru apă Er "" 81, I-lr "" 1
şi din (1.S) rezultă n "" 9, iar măsurătorile prezintă pentru indicele de refracţie al apei valoarea
n "" 4/3. Astfel, au apărut primele dificultăţi ale teoriei electromagnetice a luminii, care
parţial au fost înlăturate în cadrul teoriei electronice clasice a metalelor elaborate de către
H. Lorentz.
După Lorentz, la frecvenţe înalte ale radiaţiei electromagnetice permitivitatea relativă a
mediului şi indicele de refracţie depind de frecvenţă (lungimea de undă). Această dependenţă
constituie esenţa fenomenului de dispersie, de care veţi lua cunoştinţă în capitolul următor
(p. 2.3, e).

13
OPTICA ONDULATORIE
 Studiul fenomenelor de interacţiune a luminii cu substanţa, început la finele secolului al
XIX-lea, a demonstrat că teoria undelor electromagnetice nu este în stare să le explice. Cercetînd
distribuţia energiei în spectrul radiaţiei emise de un corp în stare de incandescenţă, fizicianul
german Max Planck a formulat ipoteza cuantică (1900). Conform acesteia, lumina este
constituită dintr-un flux de cuante (corpusculi) de energie, nun1ite apoi fotoni, care posedă energia
E = hv, unde veste frecvenţa radiaţiei, iar h - o constantă, numită ulterior constanta Planck.
Astfel, teoria corpuscul ară, care se părea că a fost infirmată definitiv, a regenerat sub o formă
calitativ nouă - cuante de lumină sau fotoni, de care veţi lua cunoştinţă în capitolul al 4-lea.
Investigaţiile ulterioare au condus la concluzia că lumina posedă proprietăţi atît ondulatorii,
cît şi corpusculare, adică are un caracter dual.
La propagare, lumina reprezintă o undă electromagnetică care transportă
energia sub formă de cuante, iar la absorbţie şi emisie este un flux de fotoni, ce se
propagă cu viteză finită sub formă de unde.

ÎNTREBĂRI
1. Ce concluzie a formulat Maxwell despre natura electromagnetică a luminii?
2. Care sînt intervalele lungimilor de undă şi ale frecvenţelor În domeniile vizibil. infraroşu şi ultra-
violet?
3. Ce experimente au confirmat teoria electromagneticăa lui Maxwell?
4. Ce prezintă lumina conform ipotezei cuantice emise de Planck?
5. În ce constă natura duală a luminii?
/ 'i

I
{
1.4. INTERFERENŢA LUMINII

La propagarea luminii sub formă de unde electromagnetice, în anumite condiţii, la

suprapunerea lor se vor produce fenomene specifice mişcării ondulatorii, asemenea interferenţei
şi difracţiei undelor elastice, studiate în clasa a Il-a. Să analizăm fenomenul de interferenţă a
luminii, amintindu-ne, mai întîi, condiţiile în care se producea acesta în cazul undelor mecanice
(Fizică, el. a Il-a).
La suprapunerea undelor de aceeaşi frecvenţă şi diferenţă de fază constantă în timp, adică
coerente, energia lor se redistribuie, rezultînd formarea unor maxime şi minime ale amplitudinii
undelor. Dacă diferenţa de drum fu; parcursă de cele două unde pînă la suprapunerea lor este
un număr par de semilungimi de undă A: A-
fu; = ±2m· 2"' unde m = 0, ±l, ±2, ... , (1.6)

atunci în punctul de suprapunere undele sînt în fază şi se obţine maxim de interferenţă, iar dacă

(1.7)

undele sînt în opoziţie de fază şi avem minim de interferenţă.

Datorită frecvenţelor joase ale undelor mecanice, întotdeauna se pot construi douii surse
identice de unde, condiţia de coerenţă a lor fiind realizată relativ simplu. Satisfacerea <~celeiaşi
condiţii în cazul undelor de lumină este mult mai complicată.

14
Capitolul 1
 a. Coerenta undelor luminoase. Conditiile de observare a interferentei luminii

Pentru a înţelege cum se obţin undele coerente de lumină, vom analiza procesul de emisie
a ei. Sursele de lumină, chiar şi punctiforme, sînt constituite dintr-un număr foarte mare de
atomi. Unii din ei, primind energie din exterior, au surplus de energie. Starea respectivă a
atomului este numită excitată şi este nestabilă. La un moment dat un grup de atomi excitaţi
emit un grup de unde luminoase, numit şi tren de unde, caracterizate de aceeaşi fază. Acest
proces de emisie a luminii, în urma căruia atomii se transferă în starea cu energie minimă,
numită stare fundamentală, durează aproximativ IO-R s. Ulterior alt grup de atomi excitaţi
emit alt tren de unde, dar avînd altă fază ş.a.m.d. Atomii din starea fundamentală, primind
energie, de exemplu de la o sursă de curent electric, din nou se excită şi reiau procesul de
emisie a undelor luminoase. Într-un punct oarecare al mediului fazele undelor luminoase
provenite de la diferite grupuri de atomi sînt diferite. Aceeaşi proprietate vor poseda şi undele
sosite în punctul dat de la altă sursă. Atunci diferenţa de fază a undelor se va modifica continuu,
deci undele nu vor fi coerente. Astfel se explică imposibilitatea obţinerii fenomenului de
interferenţă de la două surse de lumină, fie chiar şi identice.
Din cele expuse rezultă că undele de lumină pot fi coerente numai dacă provin de la acelaşi
grup de atomi ce aparţin unei singure surse. Pentru a realiza această condiţie, trenul de unde,
provenit de la un anumit grup de atomi, se divizează în două fascicule, care, parcurgînd
drumuri diferite pînă la un punct oarecare, se suprapun, fiind caracterizate de o anumită
diferenţă de fază. În alt moment, cînd în punctul de suprapunere ajung fasciculele obţinute
prin divizarea altui tren de unde, faza lor va fi alta, însă diferenţa de fază nu se modifică,
deoarece ea depinde de valoarea diferenţei de drum, care rămîne aceeaşi. Astfel, se poate
menţine o diferenţă de fază constantă în timp. Pentru aceasta însă trebuie realizată încă o
condiţie: timpul, numit timp de coerenţă -r;, în care trenul de unde parcurge diferenţa de
drum, trebuie să fie mai mic decît durata de emisie a acestuia, adică Te ::::; 10-8 s. În caz contrar
în punctul cercetat se vor suprapune unde ce aparţin diferitelor trenuri de unde şi diferenţa de
fază nu va mai fi constantă în timp. D~şi timpul de coerenţă este foarte mic, această condiţie
se realizează datorită vitezei foarte mari de propagare a luminii şi a diferenţelor de drum, de
regulă, mici. În timpul de coerenţă Te trenul de unde se propagă la o distanţă
le ~ C . Te ~ 3.108 .10- 8 ~ 3(m), numită distanţă de coerenţă. Rezultă că interferenţaundelor
luminoase se realizează atunci cînd diferenţa lor de drum este mai mică decît distanţa de coerenţă.
Condiţiile (1.6) şi (1.7) de formare a maximelor şi, respectiv, a minimelor de interferenţă a
undelor mecanice sînt valabile şi în cazul undelor de lumină, cînd acestea se propagă în vid.
Dacă însă lumina se propagă printr-un mediu transparent, atunci drumul parcurs de unda
luminoasă depinde de indicele de refracţie n al acestuia.

111-:IIrc»dlJsul dintre distanţa x parcursă de unda luminoasă printr-un mediu transpa-

1rent (drumul geometric) şi indicele de refracţie n al acestuia se numeşte drum optic:

L = nx.
Se observă că în vid, unde n = 1, drumul optic coincide cu cel geometric. În medii transparente,
condiţiile de formare a maximelor şi minimelor de interferenţă a undelor de lumină sînt date tot
de relaţiile (1.6) şi (1.7), însă diferenţa de drum Ax se înlocuieşte cu diferenţa de drum optic
11. Aşadar, condiţia de formare a maximelor de interferenţă a luminii este:

15
- - - OPTICA ONDULATORIE ----------------'--~.--
 A
t':!. = ±2m·-,
2 (1.8)
iar a minimelor:
A
t':!.=±(2m+l)·2' (1.9)
unde numărul întreg m este numit ordin al maximelor sau minimelor de interferenţă, A este
lungimea de undă a luminii utilizate, iar diferenţa de drum optic se calculează din relaţia:
t':!. = Lz - L. = nzxz - n,xl · (1.10)
Despre două medii cu indicii de refracţie ni şi nz > nI se spune că primul este mai puţin
dens din punct de vedere optic, iar al doilea - mai dens din punct de vedere optic.
Fenomenul de interferenţă a luminii a fost observat încă în timpul lui Newton, însă explicaţia
corectă a acestuia a dat-o Thomas Young în anul 1802. Înţelegerea mecanismului de formare
a undelor coerente a permis construirea mai multor dispozitive interferenţiale, principalele
dintre care vor fi descrise în continuare.

Thomas Young (1773-1829), fizician englez

Este unul dintre fondatorii opticii ondulatorii. Studiind fenomenele acustice,
primul a explicat fenomenele de suprapunere a undelor sonore ~i a formulat
principiul superpoziţiei undelor. În anul 180 I a explicat fenomenul de
interferenţă a luminii ~i În partkular natura inelelor lui Newton. A introdus În
circuitul ~tiinţific termenul "interferenţă". Pentru prima dată În anul 1803 a
măsurat lungimile de undă ale luminii de diferite culori, obţinînd valorile de
0,42 IlID ~i 0,7 IlID pentru lumina de culoare violetă ~i, respectiv, ro~ie. A
descoperit interferenţa razelor ultraviolete. În anul 1817 a Înaintat ideea
despre transversalitatea undelor de lumină. A efectuat cercetări În domeniul
teoriei elasticităţii ~i În 1807 a introdus modulul de elasticitate, numit ulterior
modulul Young.

bo . Dispozitivul lui Young

Schema instalaţiei, folosită deYoung pentru obţinerea undelor de lumină coerente şi a inter-
ferenţei lor,este reprezentată înfigura 1.3, a. Un flux puternic de lumină, provenit de la sursa SI'
nimereşte pe un filtru F, care permite trecerea luminii de o anumită frecvenţă, adică
monocromatică, şi ajunge la ecranul EI' prevăzut cu o fantă de dimensiuni mici S. Conform
principiului lui Huygens, de la sursa punctiformă S se propagă unde sferice secundare, frontul
de undă al cărora ajunge la ecranul Ez' prevăzut cu două fante SI şi S2 de dimensiuni cît mai mici,
dispuse la distanţă mică una faţă de alta. Fantele SI şi S2 devin şi ele surse de unde secundare, dar
de aceleaşi frecvenţă şi fază, adică coerente. Undele coerente de la sursele secundare SI şi S2 se
propagă mai departe şi în punctele de suprapunere se vor obţine maxime sau minime de
interferenţă, care se pot vedea pe ecranul E3 amplasat paralel cu ecranul E2 • Cîmpul de interferenţă
reprezintă un şir de franje alternativ luminoase şi întunecate, cele luminoase avînd aceeaşi culoare
ca lumina monocromatică utilizată (fig. 1 din planşa color). Cîmpul de interferenţă se remarcă
, îrt0rice regiune a spaţiului de după ecranul E2 unde se suprapun undele coerente. Din această
cauză se spune că are loc interferenţa cu franje nelocalizate în spaţiu.

16
Capitolul 1
 Pentru determinarea poziţiei
franjelor luminoase şi întunecate
de pe ecranul E3 , vom analiza o
schemă simplificată a instalaţiei lui
Young, prezentată înjigura 1.3, b.
Se consideră sursele de lumină SI
şi S2 aflate la distanţa d una faţă de
alta, de la care se propagă unde
luminoase coerente. La distanţa
D »d se plasează un ecran,
mijlocul căruia O se află pe aceeaşi
dreaptă cu mijlocul O' al distanţei
d dintre sursele de lumină. Astfel,
tabloul de interferenţă se va obţine
simetric de o parte şi de alta a
punctului O, care coincide cu ori-
ginea axei Oy de-a lungul ecra-
nului paralel cu planul surselor.
Rezultatul interferenţei în
punctul P(P') depinde de dife-
renţa de drum ~=4 -~ =S2M
(fig. 1.3, b). Din ",SIMS2 şi
",O'OP avem, respectiv, sin a = Nd
-------=~ P'
şi tga = Ym / D, unde y este
coordonata punctului P Î~trucît
D »d, unghiul a este mic şi Fig. 1.3
sina "" tga. Rezultă că ~ = Ym , 'i 9') . I
de unde: d D )(j
ymd D
.1
A
ti =--
D
sau y =_ A
m d ti. ·?l.ll)
Dacă în punctul P(P') se realizează condiţia unui maxim de interferenţă, atunci substituind
(1.8) în (1.11), se obţine valoarea coordonatei lui:

lJlax = + mDÂ
Ym - d ' (1.12)
iar dacă se satisface condiţia unui minim, atunci din (1.9) şi (1.11) avem

. =± ( 2m+l )DÂ
_
/ i\
ylJllJl
m 2d . r) (1.13)
Din (1.12) şi (1.13) se observă că pentru m = Ose formează un maxim în punctul O, numit
maxim central, şi două minime, dispuse simetric de o parte şi de alta de acesta. Pentru m = 1
se formează două maxime, numite maxime de ordinul 1 şi două minime simetrice faţă de
acelaşi punct, pentru m = 2 - două maxime de ordinul 2 ş.a.m.d. Aceste maxime şi minime
reprezintă franj ele de interferenţă,respectiv, luminoase şi Întunecate (jig. 1 din planşa color).

17
OPTICA ONDULATORIE
 Mărimea i egală cu distanţa dintre două franje luminoase sau Întunecate c
utive se numeşte interfranjă:

. lllax max DA
I = Ym +1 - Ym = d' (1.14)

Conform acestei relaţii, interfranja nu depinde de ordinul maximelor şi pentru o anumită

lungime de undă dată ea este cu atît mai mare, cu cît distanţa dintre sursele S) şi S2 este mai
mică şi cea pînă la ecran mai mare. Ea nu depinde de numărul In, deci franjele sînt echidistante
(vezi fig. 1 din planşa color).
Cunoaşterea valorii interfranjei permite a determina lungimea de undă a luminii. Din (1.14) avem:

A=~i (1.15)
D
Cu ajutorul dispozitivului lui Young se poate studia şi interferenţa luminii albe, adică compuse
(pentru aceasta se înlătură filtrul de lumină F (fig. 1.3, a)). Deoarece coordonata unui maxim
(1.12) este direct proporţională cu lungimea de undă, maximele ce corespund diferitelor radiaţii
monocromatice nu se vor suprapune, ci vor fi dispuse unul lîngă altul în ordinea crescătoare
a lungimilor de undă. Franjele luminoase din tabloul de interferenţă, cu excepţia celei centrale,
vor apărea colorate, sub formă de spectre de interferenţă. Franja centrală se obţine pentru
In = 0, adică Într-un punct, în care se compun toate radiaţiile componente ale luminii albe şi,
ca rezultat, se obţine, de asemenea, lumină albă. Culorile spectrului de interferenţă sînt dispuse
în ordinea crescătoare a lungimilor de undă, adică pril'na culoare de lîngă franja centrală de
ambele părţi ale ei este culoarea violetă, urmată de celelalte culori În ordinea cunoscută.

c o. Oglinda lui L10yd

• Puteţi oare obţine două unde coerentejolosind doar o oglindă plană?
Acest dispozitiv interferenţial simplu este reprezentat în figura 1.4. În punctul P de pe
ecranul E se suprapun două raze: una direct de la sursa de lumină S şi alta reflectată de la
oglinda 0, dar care pare venind de la sursa S' - imagine a sursei S. Astfel, se obţine aceeaşi
schemă a instalaţiei lui Young (fig. 1.3, b), în care imaginea S' a sursei S joacă rolul sursei
S2' Cîmpul de interferenţă este cuprins între razele extreme incidente pe oglindă şi delimitează
pe ecran regiunea AS. Franjele de interferenţă se vizualizează prin intermediul unui ecran,
plasat oriunde în cîmpul de interferenţă, adică sînt nelocalizate în spaţiu.

S'~~"'::::::::'
-- ---
...
' .<---- D - - - - - - - - - - - - - l__"
Fig. 1.4

18
Capitolul 1
 Deoarece distanţa d dintre S şi S' trebuie să fie cît mai mică, oglinda O se amplasează în
aşa fel încît unghiul de incidenţă i să fie cît mai apropiat de 90°. Tabloul de interferenţă
obţinut astfel se deosebeşte de cel căpătat la instalaţia lui Young: în locurile unde se obţin
franje luminoase cu dispozitivul lui Young, în cazul folosirii oglinzii lui Lloyd, se formează
franje întunecate. Această particularitate se explică prin apariţia unei diferenţe suplimentare de
drum, determinate de reflexia de pe un mediu mai dens din punct de vedere optic. Este
cunoscut că în acest caz (Fizică, el. a 11-a) diferenţa de fază se modifică cu n, ceea ce implică
o modificare a diferenţei de drum cu 'A/2.

do. Oglinzile lui Fresnel

• Propuneţi o metodă de obţinere a undelor coerente cu ajutorul a două oglinzi plane.
Acest dispozitiv este reprezentat în figura 1.5 şi cunoscut sub numele de oglinzile lui
Fresnel.
Razele de la sursa de lumină S (jig.1.5), amplasată de partea reflectătoare a oglinzilor, se
reflectă de la ambele, formînd în punctul de suprapunere P un maxim sau un minim de
interferenţă. Este evident că fasciculele care interferează provin de la aceeaşi sursă S, sînt
coerente, se obţin prin reflexie pe cele două oglinzi. Din figură se observă că ele se propagă
astfel de parcă ar proveni de la sursele SI şi S2 situate la distanţa d una faţă de alta şi care
sînt imaginile virtuale ale sursei reale S. Astfel, în dispozitivul dat se reproduce schema de
principiu a instalaţiei lui Young, sursele virtuale SI şi S2 reprezentînd elementele de bază ale
acesteia. Distanţa d dintre surse este cu atît mai mică, cu cît unghiul dintre oglinzi este mai
apropiat de 180°.

S
E
A
V
/ "-
/ "-
SI"': - - L :::- -~--\-------:
'1""- -l... "-
p
I / -_
d l- - / - - - - ~ -
I / _ --
1/ - -- - - -
S2 'If'---- -
I
I
I
14-,--------~-D--------------"''''IB

Fig. 1.5

Cîmpul de interferenţă în cazul oglinzilor lui Fresnel reprezintă regiunea comună a spaţiului
prin care se propagă lumina reflectată pe ambele oglinzi. Înfigura 1.5 ea este de culoare gri şi
delimitează pe ecran regiunea AB. Franjele luminoase şi întunecate se vor observa pe ecran
indiferent de poziţia lui în cîmpul de interferenţă, adică şi prin intermediul acestui dispozitiv se
obţine interferenţă cu franje nelocalizate în spaţiu.

19
- - - OPTICA ONDULATORIE - - - - - - - - - - - - - - - = - = - - - -
 e o. Lama cu fe!e plan-paralele
• Cum explicaţijocul culorilor depe balonaşele de săpun?
Fenomenul de interferenţă a luminii apare şi la
reflexia şi refracţia parţială a razelor de lumină incidente
pe straturi subţiri transparente. În urma reflexiei, pe
ambele suprafeţe ale stratului, se formează unde
provenite de la aceeaşi sursă, adică coerente, care
interferează. Asemenea situaţii se realizează atît în
straturi de grosime constantă, cît şi variabilă.
Se consideră o lamă transparentă subţire cu suprafeţe
plan-paralele de grosime d şi caracterizată de indicele
de re fracţie n. O undă plană de lumină monocromatică,
reprezentată prin raza 1 incidentă pe faţa superioară sub
un unghi i, parţial se reflectă (raza 1') şi se refractă
(fig. 1.6). Raza refractată ajunge la faţa inferioară, unde
iarăşi parţial se refractă (raza 1") şi se reflectă ş.a.m.d.
În urma reflexiilor şi refracţiilor repetate pe cele două
suprafeţe ale lamei se obţin razele paralele 1', 2', ce se
propagă de la faţa superioară, şi 1",2" -la cea inferioară.
Alte raze, obţinute în urma reflexiilor şi refracţiilor Fig. 1.6
repetate, vor avea o intensitate mult mai mică din cauza
pierderilor şi pot fi neglijate. Chiar şi razele 1",2" sînt de intensitate mult mai redusă decît 1',
2' şi se observă numai pentru grosimi foarte mici ale lamei. Razele menţionate sînt coerente,
deoarece provin de la aceeaşi sursă, parcurg distanţe diferite şi deci posedă o anumită diferenţă
de drum optic. Cu alte cuvinte, ele întrunesc condiţiile necesare pentru interferenţă, dar tabloul
respectiv nu se observă, întrucît razele sîntparalele. Acesta însă poate fi localizat cu ajutorul
unei lentile convergente, amplasînd ecranul în planul focal allentilei (fig. 1.6). În asemenea
situaţii are loc interferenţa cu franje localizate în spaţiu.
Rezultatul interferenţei într-un punct oarecare al ecranului depinde de valoarea diferenţei
de drum optic a razelor care se suprapun. Din figura 1.6 se observă că diferenţa de drum optic
a razelor l' şi 2' apare după punctul A şi pînă la planul CD:

li = (AB + BC)n -( AD -~ ]. (1.16)

unde termenul 'A/2 este introdus datorită reflexiei razei l' pe un mediu mai dens din
punct de vedere optic. Observăm (fig. 1.6) că AB = BC şi din L:>.ABK dreptunghic
AB=d/cosr.Din L:>.ACD avem AD=ACsini=2AKsini,iardin L:>.ABK - AK=dtgr.
Atunci AD = 2d tgr' sin i şi ţinînd seama de legea refracţiei sin i/sin r = n, obţinem
AD = 2d sin r . sin il cos r = 2dn sin 2 rlcos r . Introducînd relaţiile obţinute în (1.16), avem:
A 2dn 2dn. 2 Â
il=-----sm r+-
cosr cosr 2'
de unde
Â
li = 2dn cos r + -.
2 (1.17)

20
Capitolul 1
 f ==- f~ I J CAd 1'J1 u {li II: ~ I llj.Jr:,'
oJl.-e /5te-:<
• I.::.lf2 Il \) .~";(
(L' ,-1 _?:c_~_if "y:x,
Această relaţie exprimă dife;enţa de drum optic prin unghiul de refracţie, utiliz~du!s~~-:/
mai frecvent cînd este exprimată prin unghiul de incidenţă, Folosind legea refracţiei, obţinem: te t

~
/
cos r = -V 1-
•
SIO
2
r =
")2 = -;;1 -V n -
SIO 1
1- --;;-
/ 2 • 2,
Sin 1.

Atunci (1.17) ia forma:

t:.. = 2d.Jn 2 - sin 2 i +~. (1.l8)
2
Astfel, pe ecranul El se obţin franje luminoase cînd se realizează condiţia:

2d .Jn 2 - .
Sin 1
2. /\,
+ -- 2 /\,
= ± m- (1.l9)
2 2'
iar franje întunecate cînd:
2d.Jn 2 sin i + ~ = ±(2m + l)~,
2
- (1.20)
2 2
Deoarece razele ce interferează se reflectă pe faţa superioară a lamei, interferenţa este
observată în lumină reflectată.
Razele 1" şi 2" care trec prin lamă tot sînt coerente şi tabloul de interferenţă al lor poate fi
observat pe ecranul E 2 • În acest caz interferenţa are loc în lumină emergentă. Reflexia în
punctul C se produce pe un mediu mai puţin dens din punct de vedere optic, diferenţa de drum
suplimentară nu mai apare. Din această cauză dacă pe ecranul E2 se observă un maxim de interferenţă,
pe ecranulE) se va înregistra un minim şi invers. Se deosebeşte şi intensitatea luminoasă a franjelor
de pe cele două ecrane: franjele luminoase, formate În lumină emergentă, sînt mult mai slabe ca
intensitate decît cele ce apar în lumină reflectată.
Întrucît pentru fiecare unghi de incidenţă, adică pentru o anumită înclinare a razelor incidente,
se obţine propriul tablou de interferenţă, franjele acestuia sînt numite franje de egală înclinare.
Dacă lama cu feţe plan-paralele este iluminată cu lumină albă (compusă dintr-o serie de
lungimi de undă din întreg diapazonul vizibil), atunci pentru un anumit unghi de incidenţă
diferenţa de drum optic (1.18) îndeplineşte condiţia de maxim (1.19) numai pentru o singură
valoare a lungimii de undă. Cu alte cuvinte, pentru observator lama pare de o anumită culoare,
iar dacă se modifică unghiul de incidenţă, condiţia de maxim se realizează pentru altă valoare
a lungimii de undă şi lama pare colorată altfel.
• Cum credeţi, se vaforma tabloul de interferenţă de la o lamă de grosime variabilă?

f o. Pana optică

Să analizăm o lap1ă subţire cu feţele plane aproape paralele de forma unei pene (fig. 1.7), adică
de unghi a foarte mic. O astfel de lamă este numită
pană optică, iar particularităţile fenomenului de
interferenţă sînt determinate de grosimea ei variabilă.
Presupunem că pana optică este iluminată cu un flux
de raze paralele monocromatice incidente normal pe una
din feţele ei. Datorită unghiului foarte mic al penei, razele
reflectate pe ambele feţe practic sînt paralele, iar
suprapunerea lor are loc aproximativ pe suprafaţa ei,
Fig. 1.7
adică franjele de interferenţă sînt localizate pe pană. În-

21
- - - OPTICA ONDULATORIE - - - - - - - - - - - - - - - - -
tr-o regiune mică pana poate fi considerată o lamă cu feţele plan-paralele, diferenţa de dnun optic în
acel loc fiind detenninată de relaţia (1.18), care la incidenţă nonnală are aspectul:
A
!J. =2nd
m
+-
2' (1.21)

unde d m este grosimea penei, de exemplu, sub punctul A (jig. 1.7), unde se formează un maxim
de interferenţă de ordinul m. Maximul unnător, de ordinul m + 1, se va obţine în punctul B,
aflat la o distanţă egală cu interfranja i, unde grosimea penei este dmH • Atunci pentru franjele
luminoase consecutive din punctele A şi B relaţia (1.19) ia forma:

A
2ndn +- = 2m-,
A
1 2 2
A A
2nd m+1 + - = 2(m + 1)-.
2 2
Dinfigura 1.7 şi aceste relaţii avem:
A
BC=d -d = -
111+1 111 2n'

iar din t.ACB dreptunghic - BC = itga "" ia , unde a se exprimă în radiani. Rezultă că în
cazul penei optice interfranja este:
. A
1=-- (1.22)
2na .
Se observă că pentru un mediu transparent dat interfraJ"ţja
este cu atît mai mare (maximele sînt cu atît mai distanţate a) o
unul de altul), cu cît unghiul penei a este mai mic.
Din (1.21) rezultă că pentru lumină de o anumită
lungime de undă franjele luminoase se obţin numai pentru
anumite valori ale grosimii variabile a penei, cînd se
realizează condiţia de maxim. Din această cauză are loc
interferenţa cu franje de egală grosime.
Dacă pana optică este iluminată cu lumină albă, pe
suprafaţa ei se obţin maxime luminoase pentru toate
lungimile de undă, adică pentru toate culorile. Astfel se
explică existenţa diferitelor culori ale balonaşelor de săpun,
,jocul" culorilor de pe suprafaţa lor apărute din cauza
modificării pennanente a grosimii pereţilor acestora în
urma scurgerii lichidului sub acţiunea forţei de greutate.

gO. Inelele lui Newton

Franjele de egală grosime se pot observa şi cu ajutorul
dispozitivului, schema căruia este prezentată m.figura 1.8.
El este alcătuit dintr-o lentilă plan-convexă, aşezată cu
convexitatea pe suprafaţa plană a unei lame de sticlă. Dacă
raza de curbură R a lentilei este mare, atunci mtre ea şi lamă Fig. 1.8

22
Capitolul 1
se formează o pană optică
de aer. La iluminarea dispozitivului cu un flux de raze paralele de
lumină monocromatică, incidente normal pe suprafaţa plană a lentilei, interferenţa se obţine la
suprapunerea razelor reflectate pe suprafeţele superioară şi inferioară ale stratului de aer de grosime
variabilă. Deoarece punctele, cărora le corespunde aceeaşi grosime a penei optice de aer, sînt situa-
te pe cercuri concentrice cu centrul în punctul de contact C allentilei cu lama de sticlă (fig. 1.8, a),
franjele luminoase şi întunecate au forma unor inele (fig. 1.8, b), numite inelele lui Newton.
Razele inelelor lui Newton obţinute în lumina reflectată se determină uşor cu ajutorul
figurii 1.8, a. Presupunem că inelul cu numărul m se formează în punctele aflate la distanţa rin
de punctul C, unde grosimea penei de aer este din «R. Din triunghiul dreptunghic ODA avem:
';~ = R 2- (R - d m)2 = 2Rdm -d,~ "" 2Rd ln
,

de unde
,;" = ~2Rdm. (1.23)
Diferenţa de drum optic în punctele unde grosimea penei de aer este din are tot fonna (1.18),
însă se consideră n "" 1 (pentru aer) şi i = O (întrucît lumina este incidentă normal). Aşadar:
A
!1 = 2d
m
+-.
2
Dacă această diferenţă de drum constituie un număr par de semilungimi de undă, adică:
A A
2d +-=2m-
In 2 2'
atunci inelul este luminos. Dacă însă se realizează condiţia de minimum
A A
2d +- = (2m+ 1)-
In 2 2'
- inelul este întunecat. Determinînd din aceste condiţii grosimea penei de aer din' pentru raza
unui inel luminos, din (1.23) avem:

';:,lIax = ~( m - tJRA, (1.24)

iar pentru unul întunecat:

(1.25)

Se observă că raza primului inel luminos este Tjlllax = ~ RA/2, în centrul inelelor formîn-
du-se o pată întunecată. Totodată, din aceste relaţii rezultă că o dată cu creşterea numărului
m, razele inelelor vecine se deosebesc foarte puţin, adică interfranja se micşorează.
Aceste particularităţi se observă şi în/igura II din planşa color. Deoarece rm - JX,
inelele
lui Newton în lumină roşie Ulg. Il, b) au razele mai mari decît cele în lumină verde
ifig. Il, a). Dacă însă instalaţi a este iluminată cu lumină albă, inelele au o structură spectrală:
partea interioară a fiecărui inel este violetă, iar cea exterioară - roşie ifig. II, c). Imaginea
observată are o structură complexă cauzată de suprapunerea spectrelor de ordine diferite.
Dacă grosimea lamei de sticlă pe care este aşezată lentila este destul de mică, astfel încît
razele care trec prin stratul de aer de grosime variabilă să nu-şi piardă intensitatea cînd se
transmit prin lamă, atunci cu dispozitivul din/igura 1.8, a se poate observa şi tabloul de
interferenţă în lumină emergentă. Întrucît în acest caz nu are loc reflexia pe un mediu mai
dens din punct de vedere optic, adică nu se pierde o semilungime de undă, tabloul de interferenţă
va fi invers celui observat în lumină reflectată. Acolo unde în lumină reflectată se observă
inele luminoase, în lumină emergentă se vor remarca inele întunecate şi invers.

23
OPTICA ONDULATORIE
 h. Aplicatii ale interferentei luminii

Fenomenul de interferenţă a luminii este larg răspîndit datorită diferitelor aplicaţii atît în
tehnică, cît şi în ştiinţă. Interferenţase utilizează în măsurători de mare precizie ale diferitelor
mărimi fizice: lungimi, grosimi, alungiri (fenomene de dilatare), indici de refracţie ş.a. În
acest scop au fost construite dispozitive, care, avînd la bază fenomenul de interferenţă a
undelor, au fost numite interferometre. Metodele de măsurare elaborate constituie o ramură
aparte, denumită interferometrie. Cu ajutorul interferometrului, care îi poartă numele,
Michelson a determinat lungimea metrului-etalon, exprimată în lungimi de undă a radiaţiei
roşii a cadmiului. Interferometrele sînt folosite pe larg în tehnică la controlul optic al calităţii
prelucrării suprafeţelor, măsurarea exactă a unghiurilor, detenninarea coeficienţilorde dilataţie,
păstrarea diferitelor etaloane ale dimensiunilor, controlate prin metode interferometrice, la
construcţia aparatelor de înaltă precizie etc. În cercetările ştiinţifice interferometria este
utilizată la studiul structurii atomilor, a nucleelor atomice, la analiza diferitelor procese fizice
din interiorul corpurilor.
Una dintre cele mai importante aplicaţii ale interferenţei în lame subţiri o constituie
aşa-numitelestraturi antireflex. Este cunoscut că la trecerea luminii prin ocularele şi obiectivele
dispozitivelor optice, care, deseori, sînt alcătuite din mai multe lentile, lumina parţial se reflectă,
conducînd la pierderi de intensitate. Pentru evitarea acestor pierderi, pe suprafeţele lentilelor
se aplică un strat subţire transparent, de grosime şi indice de refracţie astfel alese, încît razele
reflec!ate pe ambele feţe ale stratului să se anuleze prin interferenţă, adică să fie în opoziţie de
fază. Intrucît în urma interferenţei energia luminoasă nu dispare, ci se redistribuie în spaţiu,
această anulare a razelor reflectate conduce la creştere..a intensităţii luminoase a razelor care
pătrund în sistemul optic. Deoarece ochiul uman are o sensibilitate mai mare de percepere a
radiaţiilor din regiunea verde-galben a spectrului, parametrii straturilor antireflex sînt aleşi
astfel, ca prin ele să treacă anume această radiaţie. Atunci în lumina reflectată vor predomina
radiaţiile din regiunile roşie şi albastră ale spectrului, de aceea straturile respective par colorate
într-o nuanţă albastră-purpurie. Din această cauză, asemenea straturi antireflex se mai numesc
optică albastră.

• PROBLEME REZOLVATE·
I. Un tablou de interferenţă este obţinut cu ajutorul unui dispozitiv Young, în care se foloseşte o
radiaţie monocromatică cu lungimea de undă Â = 0,6 flm. În calea uneia din raze, perpendicular ei, se
aşază o Iarnă de sticlă de grosime d = 6 flm şi indice de refracţie n = 1,5. Detem1inaţi cu cîte franje se
deplasează tabloul de interferenţă după introducerea lamei de sticlă?
Se dă: SI:
Â=0,6 flm 6.10 7 m Rezolvare. Presupunem că în lipsa lamei de sticlă, într-un punct
d=6flm 6.10 6 m oarecare P al ecranului, se obţine un maxim de ordinul mi' Condiţia
n= 1,5 de fonnare a acestuia, confonn relaţiei (1.8), este
L1 1 = mlÂ,
L1m-?
unde L1\ = 12 - II este diferenţa de drum optic, care, în acest caz,
coincide cu cea geometrică, iar 12 şi II sînt, respectiv, distanţele de la sursele S2 şi SI pînă la punctul
de observaţie P (fig. 1.9). Introducerea lamei de sticlă conduce la creşterea diferenţei de drum optic
cu d(n - 1). Într-adevăr:

L1 z = [(Iz -d)+ndJ-ll =lz -li + (n -l)d = L1[ + (n -l)d.

Întrucît diferenţa de drum optic s-a mărit în punctul P, poate fi observat un maxim de ordin m z > mi
dacă se realizează condiţia:

24
Capitolul 1
Făcînd diferenţa relaţiilor pentru ~2 şi ~I' avem:
(n -1)d
l:im= =5
A '
adică tabloul de interferenţă s-a deplasat cu 5 franje.

UO, Pe o peliculă transparentă cu feţele plan-paralele, Fig. 1.9

avînd indicele de refracţie n = 1,33, cade un flux de
lumină albă sub un unghi i = 60°. Pentru ce valoare minimă a grosimii peliculei, în lumina reflectată
pelicula va părea de culoare galbenă? Lungimea de undă a luminii galbene este Îi. = 0,61lm.
Se dă: SI: Rezolvare. Pelicula va părea de culoare galbenă atunci cînd pe
i = 60° 6 . 10 7 m retina ochiului, care înlocuieşte ecranul, se realizează condiţia (1.19)
n = 1,33 de formare a unui maxim de interferenţă. Din această condiţie avem:
Îi. = 0,61lm d = (21n -1)Îi.
dmin -
?• 4/ 2 ·2·
-V n - SIn 1

Se observă că pelicula va părea de culoare galbenă pentru mai multe valori ale grosimii, detemli-
nate de ordinul maximului format. Valoarea minimă a grosimii se obţine atunci, cînd In = 1. Aşadar:
A
d . = ,
lllm
4 .J2 "2·1
n -SIn
introducînd valorile numerice, obţinem: dmin '" 0,15 Ilm.

III", O pană optică de sticlă, avînd unghiul de 3' este iluminată cu lumină monocromatică incidentă
normal pe una din feţele ei. Determinaţi lungimea de undă a luminii folosite, dacă distanţa dintre
două maxime consecutive este de 0,2 mm, iar indicele de refracţie al sticlei n = 1,5.

Se dă: SI: Rezolvare. Conform definiţiei, distanţa dintre două maxime con-
a=3'
n secutive reprezintă interfranja. Atunci din relaţia (1.22) pentru
3 rad.
60 ·180 interfranja penei optice avem:
i=0,2mm
n = 1,5 2.104m Îi.=2na·i.
Înlocuind aici valorile numerice, obţinem Îi. '" 0,52 Ilm.
Îi.-?
IV", Razele a două inele Newton luminoase, observate în tabloul de interferenţă (jig. 1.8), sînt, respectiv,
egale cu 2 mm şi 2,4 mm. Care este raza de curbură a lentilei plan-convexe folosită în experienţă, dacă
ineIeIemenţionate se observă în lumină reflectată (Îi. = 0,5 /lffi), iar între ele mai sînt încă 2 inele luminoase?

Se dă: SI: Rezolvare. Întrucît între inelele luminoase de raze măsurate

r = 2 mm 2 . 10 3 m se află încă 2 inele de acelaşi tip, atunci dacă primul este de
rmm +3 = 2 ,4 mm 2,4 . 10 3 m ordinul In, rezultă că celălalt este de ordinul In + 3. Conform
Îi. = 0,5 Ilm 5 . 10 7 m relaţiei (1.24), pentru razele inelelor luminoase măsurate avem:

R-? r
In
2
=(m-~)RA'
2 r
In
2
+," =(1n+3-~)RA.
2
Făcînd diferenţa acestor relaţii, obţinem:
t;~+3 - t;~ = 3RA,
de unde

Introducînd valorile numerice, pentru raza de curbură a lentilei se obţine R '" 1,2 m.

25
- - - OPTICA ONDULATORIE - - - - - - - - - - - - - - - - = = - = - - - - -
 ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Care sînt condiţiile de observare a interferenţei undelor mecanice? Cînd două unde de acest fel
sînt coerente?
2. Care sînt particularităţile undelor coerente de lumină?
3. Ce reprezintă timpul de coerenţă? Dar distanţa de coerenţă?
4. Ce se numeşte drum optic? Ce reprezintă diferenţa de drum optic?
5. Care sînt condiţiile de formare a maximelor şi minimelor de interferenţă a undelor luminoase şi
prin ce se deosebesc ele de cazul celor mecanice?
6°. Care este construcţia dispozitivului lui Young? Descrieţi tabloul de interferenţă obţinut cu acest
dispozitiv.
7°. Ce se numeşte interfranjă şi cum poate fi determinată cu ajutorul ei lungimea de undă a luminii?
8°. Care sînt particularităţile tabloului de interferenţă obţinut la compunerea undelor de lumină aibă
(compusă)?
9°. Cum se explică interferenţa luminii cu oglinda lui L1oyd? Dar cu oglinzile lui Fresnel?
10°. Cum se obţine interferenţa luminii În lama cu feţe plan-paralele?
11°. Care este diferenţa de drum optic a razelor reflectate pe lamă? Dar a celor emergente? De ce
franjele tabloului de interferenţă În acest caz sînt numite de egală Înclinare?
12°. Prin ce se deosebeşte tabloul de interferenţă obţinut În lumină reflectată de cel obţinut În lumină
emergentă?
13°. Cum se explică culorile peliculelor subţiri?
14°. Ce reprezintă pana optică? Cu ce este egală
În acest caz interfranja şi cum depinde ea de s
unghiul penei optice?
15°. Ce reprezintă franjele de egală grosime?
16°. Cum se explică formarea inelelor lui New-
ton?
17°. Unde se aplică interferenţa?
18. O rază de lumină este incidentă pe o oglindă
sub un unghi de 30° şi, refiectÎndu-se, ajunge
Într-un punct P, trecînd printr-o ţeavă cu apă
(jig. /./ O). Determinaţi drumul optic parcurs
de lumină, dacă distanţa de la oglindă pînă la
planul În care se află sursa S şi punctul de
observaţie P este de O = 2 m, iar indicele de Fig. 1.10
refracţie al apei n = 4/3.
19°. Distanţa dintre două surse coerente de lumină monocromatică de lungime de undă A = 0,6 flm
este de 0,3 mm. Determinaţi distanţa de la planul În care se află sursele coerente pînă la ecranul
pe care se observă tabloul de interferenţă, dacă interfranja este egală cu 6 mm.
20°. Pentru determinarea lungimii de undă a unei surse de lumină monocromatică, aceasta a fost
folosită Într-un dispozitiv Young, care avea distanţa dintre fante de I mm, iar de la fante pînă la
ecran - de 2 m. Care este lungimea de undă, dacă distanţa dintre două maxime consecutive este
de 1,2 mm? t
21°. Pe o peliculă de apă cu grosimea d = I flm cade sub un unghi de 30° o radiaţie monocromatică
cu lungimea de undă de 0,55 flm. Care este indicele de refracţie al apei, dacă În punctul de
observaţie se formează un maximum de ordinul 5?
22°. Un flux de lumină aibă este incident normal pe o peliculă de săpun, avînd indicele de refracţie
n = 1,3. Pentru ce valoare minimă a grosimii peliculei se va obţine În lumină reflectată un maxim
de interferenţă a componentei verzi a spectrului (A = 0,55 flm)?
23°. Pe o pană optică de sticlă (n = 1,5) este incidentă normal o radiaţie monocromatică de lungime
de undă A = 0,65 flm. Care este unghiul penei (în grade), dacă În tabloul de interferenţă format
pe suprafaţa iluminată interfranja constituie 3 mm?
24°. Pentru măsurarea diametrului unui fir de păr, acesta a fost introdus Între două plăci de sticlă,
astfel Încît să se formeze o pană optică de aer (n :=: 1). IluminÎnd pana optică cu lumină
monocromatică de lungime de undă A = 0,6 flm, pe suprafaţa ei se formează un tablou de

26
Capitolul 1
 interferenţă, care În lumină reflectată are interfranja de I mm. Care este diametrul firului de păr,
dacă el se află la distanţa I = 6 cm de la vîrful penei?
25°. O lentilă pian-convexă este aşezată cu partea convexă pe o placă de sticlă. Sistemul este iluminat
cu o radiaţie monocromatică de lungime de undă A = 0,6 Ilm incidentă normal. Determinaţi
grosimea stratului de aer În punctul unde În lumina reflectată se observă al patrulea minim de
interferenţă.
26°. Un dispozitiv pentru observarea inelelor lui Newton este iluminat cu o radiaţie monocromatică
incidentă normal. După ce spaţiul dintre lentilă şi placa de sticlă a fost umplut cu un lichid, razele
inelelor din tabloul de interferenţă s-au micşorat de 1,22 ori. Care este indicele de refracţie a
lichidului?

1.5. DIFRACŢIA LUMINII

a. Studiul calitativ al difrac1iei luminii

După cum cunoaşteţi, fenomenul de difracţie a undelor mecanice reprezintă pătrunderea
lor În regiunea de umbră a diferitelor obstacole întîlnite în calea de propagare. Vom descrie
succint esenţa acestui fenomen în cazul undelor de pe suprafaţa apei.
Fenomenul de difracţie se observă atunci cînd dimensiunile obstacolelor aflate în calea
propagării undelor sînt comparabile sau mai mici decît lungimea de undă.
Modul de propagare a undelor în apropierea obstacolelor se explică în baza principiului
Huygens, care arată modalitatea pătrunderii undelor în regiunea de umbră a diferitelor
obstacole:
Orice punct al mediului pînă la care a ajuns unda la momentul dat devine o
sursă de unde sferice secundare, iar înfăşurătoarea lor la un moment ulterior
reprezintă noul front de undă.

Din .figura 1.11, care ilustrează fenomenul de difracţie

a)
realizat de undele de pe suprafaţa apei dintr-o cuvă (vezi
Fizică, cl.11), se observă că în cazul dimensiunilor fantei
comparabile cu lungimea de undă, difracţia are loc în
imediata apropiere a ei (fig. 1.11, a). Pentru obstacole de
dimensiuni mari (fig. 1.11, b) efectele fenomenului de difracţie
se pot observa, dar numai la distanţe mari de la acestea. Cu cît
distanţa de la obstacol este mai mare, cu atît denaturarea
frontJlui de undă detenninată de el devine mai evidentă.
b)
Dacă lumina reprezintă un proces ondulatoriu, atunci
trebuie să existe şi fenomenul de difracţie a ei, iar condiţiile
de observare a acestuia trebuie să fie similare cu cele din
cazul undelor mecanice. Cu alte cuvinte, pentru observarea
difracţiei luminii în apropierea obstacolului este nevoie ca
acesta să fie de dimensiuni comparabile cu lungimea de
undă a luminii, adică de ordinul micrometrilor (10-6 m).
Să analizăm procesul de propagare a luminii cînd în calea
Fig. 1.11
ei este situat un paravan P, prevăzut cu o diafragmă, care

27
OPTICA ONDULATORIE
limitează o deschidere circulară reglabilă
(fig. 1.12). Dacă deschiderea diafragmei este p
mare, pe ecranul E se observă o pată
luminoasă cu un contur distinct, urmată de S
regiunea de umbră (fig. 1.12, a). Dimensi- ~--
unile petei luminoase se detennină uşor prin
metode geometrice, considerînd razele de
lumină nişte linii drepte. Prin analogie cu a)
undele de pe suprafaţa apei, dacă vom p
îndepărta ecranul de paravan la o distanţă
mult mai mare decît diametrul diafragmei,
vom remarca o uşoară pătrundere a luminii
S
în regiunea de umbră, adică dispariţia
conturului distinct al petei luminoase.
Efectul fenomenului de difracţie este mai b)
pronunţat în cazul obstacolelor de
dimensiuni mult mai mici decît distanţa pînă Fig. 1.12
la ecran. La micşorarea considerabilă a
diametrului diafragmei din paravanul P, pe ecranul E se formează o serie de inele alternativ luminoase
şi întunecate (fig. 1.12, b). Imaginea obţinută pe ecran în asemenea situaţie este numită tablou de
difracţie. Acesta clerng!.ls~~ează că în apropierea obstaco!e1or lumina nu se propagă rectiliniu, ea
poate pătrunde şi în regiunea de umbră. Tabloul de difracţie depinde de forma şi dimensiunile
obstacolului. Dacă vom varia dimensiunile diafragmei, menţinîndu-le, totodată, comparabile cu
lungimea de undă, vom observa că în tabloul de difracţie inelele luminoase devin întunecate şi,
invers, cele întunecate - luminoase. Forma tabloului de difracţie întotdeauna o repetă pe cea a
obstacolului. Înfigura 1.13 sînt prezentate tablourile de difracţie obţinute de la o fantă dreptunghiulară
îngustă (a), un fir subţire (b) şi o lamă de ras (e). Tabloul de difracţie se observă uneori şi în condiţii
obişnuite. De exemplu, inelele colorate care se observă în jurul surselor de lumină, privite în condiţii
de ceaţă sau prin geamuri aburite, apar din cauza difracţiei luminii pe particulele foarte mici de apă,
care constituie obstacole de dimensiuni comparabile cu lungimea de undă.
Fenomenul difracţiei luminii a fost observat pentru prima dată în anul 1665 de către savantul
italian Francesco Grimaldi (1618-1663), însă a fost explicat abia în 1818 de către fizicianul
francez O.J. FresneJ. Pentru aceasta, el a completat principiul lui Huygens, în baza căruia se
determină direcţia de propagare a frontului de undă, cu noţiunea despre interferenţa undelor
secundare (numit ulterior principiul Huygens-Fresnel):

Orice punct al mediului pînă la care a ajuns unda

luminoasă la momentul dat devine o sursă de unde
sferice secundare coerente, care interferează, iar
rezultatul interferenţei reprezintă noul front de undă.

În baza acestui principiu, Fresnel a demonstrat, din punct

I
a)

de vedere teoretic, redistribuirea intensităţii luminoase sub

formă de maxime şi minime şi propagarea rectilinie a luminii,
chiar dacă aceasta este o undă. Astfel, teoria lui Fresnel a
constituit cel mai convingătorargument la confirmarea naturii
II
b)
Fig. 1.13
c)

ondulatorii a luminii.

28
Capitolul 1
 bo. Difrac!ia luminii de la o fantă. Re!eaua de difrac!ie
Pfincipiul Huygens-Fresnel permite a înţelege cum are loc formarea tabloului de difracţie.
Admitem că sursa de lumină se află în focarul lentilei convergente LI' Atunci la paravanul P
ajunge frontul unei unde plane, care nimereşte pe o fantă îngustă de lăţime comparabilă cu
lungimea de undă (fig. 1.14). Conform principiului Huygens-Fresnel, fiecare punct de pe suprafata
fantei devine o sursă de unde sferice coerente. (În figura 1.14, dinillfinitatea de puncte ale
frontului de undă sînt indicate doar trei.) De la acestea se propagă unde coerente de-a lungul
unor raze situate sub diferite unghiuri qJ::; nl2 faţă de normala la planul fantei. Evident, de la
fiecare punct-sursă de unde secundare, din multitudinea de direcţii se va găsi cîte o rază, situată
sub unul şi acelaşi unghi: de exemplu, razele 1 sub unghiul qJ= Oşi razele 2sub un unghi arbitrar
qJ. Întrucît undele luminoase ce se propagă d~îa fantă sînt coerente şi parcurg distanţe diferite,
ele sînt caracterizate de o anumită diferenţă de drum
optic şi, în funcţie de condiţia de maxim sau minim E
îndeplinită, în punctul de observaţie se va forma o
franjă luminoasă sau întunecată. Deoarece razele S>l<e::::-+---t---+-++-"':=-'4-~~
cercetate sîI1tjJa~Cl~!e, pentru observarea tabloului de
difracţie este utilizată lentila Ll.. în focarul căreia este
aşezat ecranul E (fig. 1.14). Jnfigura 111 din planşa
color este reprezentat tabloul de difracţie obţinut la Fig. 1.14
iluminarea unei fante înguste cu lumină roşie.
Observarea difracţiei luminii de la o singură fantă este îns0ti~_de dificultăţi legate de intensitatea
luminoasă destul de redusă a franjelor. S-a constatat că pentru obţinerea unui tablou de difracţie mai
pronunţat, lumina trebuie transmisă printr-un sistem de fante. într-adevăr, cu cît numărul de fante
este mai mare, cu atît pătrunde mai multă lumină prin ele. Pe de altă parte, o franjă luminoasă
observată pe ecran este rezultatul nu numai al difracţiei, adică al interferenţei undelQ[şferice secundare,
illlJ:..şi al interferenţei undelor ce sosesc în acel punct al ecranului de la diferite fante. Cu alte
cuvinte, intensitatea luminoasă a franjei obţinute de la o fantă este amplificată de acţiunea celorlalte.
Această metodă de amplificare a inţensităţii luminoase a tabloului de difracţie stă la baza
dispozitivului numit reţea de difracţie. Ea este alcătuită dintr-un număr mare de fante înguste
paralele, rectilinii, egale, echidistante şi foarte apropiate una de alta. Reţelele de difracţie sînt
confecţionate din plăci transparente sau reflectatoare (oglinzi plane). În ambele cazuri pe
suprafaţa materialului sînt trasate un număr N de linii (zgîrieturi) echidistante. În prezent se
confecţionează reţele de difracţie, care conţin mai mult de lOQQde linii (zgîrieturi) pe fiecare
milimetru de lungime, numărul total N ajungînd pînă la sute de mii. Liniile reprezintă suprafeţe
cu multe asperităţi, de aceea împrăştie lumina incidentă pe reţea, iar spaţiile dintre ele, rămînînd
transparente sau reflectoare, îndeplinesc rolul fantelor reţelei.
O caracteristică importantă a reţelei de difracţie este constanta reţelei sau perioada ei,
care reprezintă suma dintre Iăţimile unei fante şi a unui spaţiu opac (fig. 1.15): d = a + b, unde
a este lăţimea unei fante, iar b - a unei zgîrieturi. Dacă se cunoaşte numărul de trăsături
(fante) pe o unitate de lungime 1, adică n = Nil, atunci pentru perioada reţelei putem scrie:

d=~=! (1.26)
N n
Să cercetăm procesul de formare a tabloului de difracţie. Presupunem că pe suprafaţa unei
reţelede difracţie este incident normal un flux de raze paralele de lumină monocromatică,
avînd lungimea de undă A. După trecerea prin reţea, în urma fenomenului de difracţie, lumina

29
OPTICA ONDULATORIE
 se propagă
în toate direcţiile posibile, de-a lungul unor raze sub formă de unde coerente, iar
interferenţalor amplifică intensitatea luminoasă numai pe anumite direcţii. Aceste direcţii se
determină din condiţia că diferenţa de drum optic dintre undele coerente provenite de la două
fante consecutive trebuie să constituie un număr par de semilungimi de undă (condiţia
maximelor de interferenţă (1.8)), adică:
A
Ll =±2m·-.
2
Pe de altă parte, din figura 1.15 se observă că
diferenţa de drum optic Ll se exprimă prin
constanta reţelei d. Într-adevăr, din triunghiul
dreptunghic ABC avem:
Ll = d sin(ţ)
şi din ultimele două relaţii obţinem:
d sin (ţ) = ±mA, (1.27) 1
numită formula reţelei de difracţie. Ea exprimă
condiţia de obţinere a franjelor luminoase (maxi-
melor) în urma transmiterii luminii printr-o reţea
de difracţie.
În formula (1.27) m = 1, 2, 3, .... Pentru
m
m = Ose obţine o franjă caracterizată de cea mai
Fig. 1.15
mare intensitate luminoasă. Acestei franje i se
o o mai spune maxim central sau maxim de ordinul zero. Dacă m ~ 1, pe ecran se vor observa
cîte două maxime de aceeaşi intensitate dispuse simetric faţă de maximul central şi numite
maxime de ordinul m. Înfigura IV, a şi b din planşa color sînt reprezentate spectrele obţinute
cu o reţea de difracţie iluminată cu lumină violetă şi, respectiv roşie. După cum se constată
din experienţe, o dată cu creşterea ordinului maximelor intensitatea lor luminoasă se micşorează
(fig. 1.15), iar mărirea numărului de fante (micşorarea perioadei d) conduce la creşterea distanţei
dintre franjele luminoase.
Reţeaua de difracţie este un dispozitiv simplu, cu ajutorul căruia foarte uşor se măsoară
lungimea de undă (Lucrarea de laborator m~ 2). Într-adevăr, din (1.27) se observă că pentru
aceasta este nevoie de măsurat numai unghiul (ţ), numit unghi de difracţie, deoarece perioada
d şi ordinul maximului cercetat m întotdeauna sînt cunoscute.
Dacă reţeaua de difracţie este iluminată cu lumină albă, atunci tabloul de difracţie apare
colorat, obţinîndu-se cîte un spectru pentru fiecare ordin al tabloului (fig. IV, c din planşa color).
Difracţia luminii se observă uşor privind suprafaţa unui compact disc (CD) care se comportă
ca o reţea de difracţie prin reflexia luminii incidente pe el (fig. V din planşa color). Dacă veţi
apropia CD-ul de flacăra unei lumînări sau brichete, pe suprafaţa lui veţi observa spectrul
similar celui din figura IV, c din planşa color.

c*. Metoda zonelor Fresnel. Difrac!ia În lumină divergentă

Principiul Huygens-Fresnel, expus mai sus, ne-a permis să explicăm, din punct de vedere
calitativ, modul de formare a tabloului de difracţie. Însă pentru o descriere cantitativă a
fenomenului de difracţie trebuie să cunoaştem valoarea intensităţii luminoase în orice punct al
acestui tablou. Această problemă a fost rezolvată de către Fresnel, care a propus o metodă simplă

30
Capitolul 1
 Auguste Jan Fresnel (1 788-1 827) fizician francez
I

Este considerat unul dintre fondatorii opticii ondulatorii.

A completat cunoscutul principiu al lui Huygens cu ideea despre
interferenţa undelor secundare (principiul Huygens-Fresnel), iar În anul
1818 a elaborat teoria difracţiei luminii.
A studiat interferenţa luminii şi a inventat dispozitive interferenţiale,
utilizate şi În prezent: oglinzile lui Fresnel, biprisma lui Fresnel, lentila lui
Fresnel etc.
A cercetat polarizarea luminii, descoperind o serie de fenomene noi.
A studiat interferenţa luminii polarizate, În 1821 demonstrînd
transversalitatea undelor de lumină.

pentru determinarea amplitudinii

oscilaţiilorundei luminoase într-un punct
arbitrar al tabloului de difracţie, numită
ulterior metoda zonelor Fresnel.
Amintim că intensitatea luminoasă, adică
energia, este proporţional~ cu pătratul
amplitudiniiundei sosite în acel punct. I
-1
Pentru simplificarea calculelor şi
pentru a înţelege mai bine esenţa meto-
dei zonelor Fresnel, vom cerceta propa-
garea unei ~Ul1~~J~lane, detenninînd, în
acelaşi timp, amplitudinea ei într-un punct Fig. 1.16
oarecare de observaţie. De menţionat că
în cazullJropagării undelor sferice modul de cercetare şi concluziile fonnulate sînt aceleaşi.
Admitem că la un anumit moment frontul undei plane ocupă poziţia F, iar punctul de
observaţie P se află la distanţa Do de la această poziţie (fig. 1.16). Construim suprafeţe sferice
\

cu centru1,m punctulPde raze D, A

= Do +-, A ... D
Dz = Do + 2-, AL"
= Do + m -. a mtersectIa
2 2 III 2 '
lor cu frontul de undăF se obţin cercuri de raze r l , r z' ..., r Porţiunile frontului de undă dintre
l1l
•

două cercuri vecine sînt numite zone Fresnel (fig. 1.16). Din construcţie rezultă că distanţele
dintre două zone vecine şi punctul P diferă cu }J2. Prin urmare undele secundare emise de
două zone vecine sosesc în punctul de observaţie P în opoziţie de fază şi se atenuează reciproc.
Dacă notăm cu EI' E z' ... E m amplitudinile oscilaţiilor care sosesc în punctul P, respectiv, de la
zonele 1,2, ... m ale frontului de undă, atunci amplitudinea oscilaţiei undei luminoase rezultante
în acest punct este:
E = El - El + E3 - E4 ... • (.1.28)
Pentru a estima amplitudinile oscilaţiilor de la fiecare zonă Fresnel, vom analiza mai întîi
structura lor. Din figura 1.16, a cu ajutorul teoremei lui Pitagora se detennină razele zonelor
Fresnel:

r. =.jD,; -Dg = J( Do +m~ J- Dg =

31
- - - OPTICA ONDULATORIE - - - - - - - - - - - - - - - - -
şi neglijînd termenul care conţine A2 în comparaţie cu primul (A «Do)' obţinem:

':11 = ~mDoA . (1.29)

Aria zonei cu numărul m este egală cu diferenţa dintre ariile a două cercuri vecine:
SIlI =nr;~ -nr;~_, =n[mDoA-(m-I)DoA J=nDoA
şi,deoarece rezultatul obţinut nu depinde de m, această arie este aceeaşi pentru toate zonele.
Rezultă că o dată cu creşterea numărului zonelor acestea se îngustează.
Întrucît zonele Fre~;nel au arii aproximativ egale, acţiunea lor în punctul P, adică
amplitudinea oscilaţiilor sosite de la fiecare zonă, este determinată de distanţa pînă la
fiecare din ele şi unghiul {3 dintre normala pe planul zonei şi direcţia spre punctul de
observare. Această distanţă mărindu-se de la o zonă la alta de fiecare dată cu A/2,
concomitent mărindu-se şi unghiul {3, amplitudinile oscilaţiilor sosite în punctul P se
micşorează monoton. Aşadar:

El> E> E> ... > E"'_l > E", > ...
2 3

Ţinînd seama de descreşterea monotonă a amplitudinilor E m , se poate considera că

amplitudinea oscilaţiilor undelor secundare sosite în punctul P de la o zonă oarecar~ m
este egală aproximativ cu media aritmetică a amplitudinilor undelor secundare de la zonele
alăturate, adică:

l
2 /11-1 + E111+1·
E =-(E
111
) (1.30)
Amplitudinea rezultantă E, dată de relaţia (1.28), se poate transcric sub forma:

E
E=.-l+
2
(E.-l-E
2
E)
+_3
2
+ (E
2
-.l-E
2
E)
+_5
2
+ ... + (E
2 4
~-E
m-l
E) E
+-2'l. ±-2'l.
2 2 .
Luînd în considerare (1.30), expresiile dintre paranteze sînt egale cu zero, obţinem:

E = El ± E", (1.31)
~ 2 2'
unde semnul "plus" corespunde unui număr impar de zone, iar "minus" - unui număr par.
Dacă la propagarea luminii frontul de undă nu întîlneşte nici un obstacol, atunci numărul
zonelor Fresnel m tinde către infinit, iar amplitudinea E", ~ O. Atunci din (1.31) rezultă
că E = E/2, adică oscilaţiile care sosesc în punctul P de pe toată suprafaţa frontului de
undă se atenuează reciproc, cu excepţia celor care provin de la o regiune mică a sa, ce
reprezintă o jumătate din prima zonă. Cu alte cuvinte, lumina se propagă pînă la punctul
P printr-un canal foarte îngust de-a lungul direcţiei OP (jig. 1./6), adică rectiliniu.
În cazul în care frontul de undă întîlneşte un obstacol oarecare de dimensiuni comparabile
cu lungimea de undă, amplitudinile El şi E m au valori de aceiaşi ordin şi, în funcţie de numărul
par sau impar al zonelor care încap pe acest obstacol, în punctul de observare se obţine un
minim sau un maxim de difracţie.
Drept exemple ale aplicării metodei lui Fresnel vom cerceta difracţia pe o deschidere
circulară şi pe marginile unui disc. Dacă tabloul de difracţie se observă la o distanţă finită de
obstacolul situat în calea undelor provenite de la o sursă punctiformă, atunci are loc difracţia·
în lumină divergentă sau difracţia Fresnel.

32
Capitolul 1
 Presupunem că de la sursa S de lumină monocromatică Sjl
se propagă o undă sferică, frontul de undă al căreia întîlneşte 'II
'II
o deschidere circulară. Pe ecranul E, situat paralel cu planul III
, I 1
deschiderii la o distanţă finită, se observă tabloul de difracţie, I
, I 1
1
mijlocul căruia se află în punctul e, situat pe linia care uneşte
\/
, I 1

centrul deschiderii cu sursa (fig. 1.17). Efectul difracţiei în

punctul e depinde de dimensiunile deschiderii circulare. În- ~ , /: '""",,!!!i,,.1
IP'","""",:',\

(/\
I
tr-adevăr, dacă pe porţiunea frontului de undă care trece I
I
I

,/ \
prin deschidere încap un număr par de zone Fresnel, de I
I
exemplu două, atunci din (1.31) avem: 1

,,
I I 1
I \
I \
I I 1
I I 1

,,
I I \
I \
I \
şi în punctul e se formează o pată întunecată. Dacă însă pe • I I 1

această porţiune încap un număr impar de zone, de exemplu ,

I I
I
1
\
I \
trei, atunci: E
A C B
E E E E
E =--'-+-l",--'-+--'-",E Fig. 1.17
c 2 2 2 2 I

şi în punctul e se formează o pată luminoasă de intensitate •

mai mare decît în lipsa deschiderii circulare. Amintim că
intensitatea luminii!! ~ E2.
Tabloul de difracţie pe o deschidere circulară de
dimensiuni comparabile cu lungimea de undă a luminii
reprezintă un şir de inele concentrice alternativ luminoase şi
întunecate cu centrul în punctul C. În funcţie de dimensiunile
deschiderii, centrul tabloului este luminos cînd numărul
zonelor Fresnel este impar şi întunecl,lt cînd acest număr
este par. Dacă dimensiunile deschiderii sînt mult mai mari
decît lungimea de undă, atunci lumina se propagă rectiliniu
şi pe ecranul E se obţine o iluminare uniformă a regiunii
AS.
La difracţia Fresnel pe marginile unui disc opac se obţine
un rezultat şi mai interesant: în centrul regiunii de umbră a
discului pe ecran se formează o pată luminoasă, numită pata
E
lui Arago-Poisson. Posibilitatea existenţei acesteia a fost A C B
demonstrată de Poisson în baza teoriei lui Fresnel, dar, în Fig. 1.18
opinia lui, ea servea ca argument împotriva acestei teorii.
Experimentul efectuat de Arago a confirmat nu numai
justeţea concluziei lui Poisson, dar şi a teoriei zonelor Fresnel.
Din figura 1.18 se observă că discul acoperă o parte din zonele Fresnel şi pentru determinarea
amplitudinii Ee trebuie să excludem din calcule acţiunea lor. Dacă discul acoperă primele p
zone, atunci avem:

EC =E p+1 -Ep+2 +Ep+3 - ... =~+

2 2
E (E
~-E
p+2
+~ + ... =~.
2 2
E) E. (1.32)

33
OPTICA ONDULATORIE
 În punctul e al ecranului (jig. 1.18) întotdeauna se obţine o pată luminoasă, intensitatea
căreia este determinată de cea a zonei p + 1, adică a primei zone Fresnel, pe care discul nu o
acoperă. Este evident că asemenea concluzii sînt valabile numai atunci cînd dimensiunile
discului sînt comparabile cu lungimea de undă. În caz contrar lumina se propagă rectiliniu şi
pe ecranul E se observă regiunea distinctă de umbră AB.

d *. Difrac!ia Fraunhofer

Fizicianul german losef von Fraunhofer (1787-1826) a propus o altă metodă de observare
a fenomenului de difracţie, mult mai eficientă atît din punctul de vedere al aplicării, cît şi din
cel al descrierii cantitative. Această metodă constă în observarea tabloului de difracţie pe un
obstacol, ce se află la o distanţă foarte mare de la sursa de lumină şi de la ecran. Deoarece
razele incidente pe obstacol şi cele difractate sînt paralele, acest tip de difracţie mai este numit
difracţie în lumină paralelă.
Schema instalaţiei pentru studiul difracţiei Fraunhofer pe o fantă îngustă (fig. 1.14) a fost
prezentată în p.l.5, bo, unde a fost analizat sub aspectul calitativ şi modul de formare a tabloului
de difracţie. În cele ce urmează vom aplica metoda zonelor Fresnel pentru obţinerea unor relaţii
cantitative referitoare la condiţiile de fonnare a minimelor şi maximelor de difracţie.
Admitem că frontul unei unde plane este incident normal pe o fantă îngustă de lăţime a şi
lungime mult mai mare decît lăţimea (fig. 1.19). Împărţim imaginar porţiunea frontului de undă ce
coincide cu planul fanteiAe
în zone Fresnel. Ele au
fonna unor fişii foarte îngus-
te paralele la marginile fan-
teiAA' şi ce' (fig. 1.19, a).
C' c
Lăţimea fiecărei zone r
Fresnel se alege astfel încît a B
diferenţa de drum dintre j
marginile a două zone A' A A
vecine să fie egală cu N2.
a) b)

Fig. 1.19

Josef von Fraunhofer (1 787 -1 826) I fizician german

Specialist În domeniul opticii fizice. Se remarcă prin aportul conside-

rabil la studiul dispersiei luminii §i construirea lentilelor acromatice.
Construie§te spectrometrul, microscopul acromatic §i micrometrul
cu ocular. A cercetat §i a explicat natura liniilor Întunecate din spectrul
Soarelui, numite ulterior linii Fraunhofer.
A studiat difracţia În raze paralele (difracţia Fraunhofer) pe o fantă
Îngustă §i pe un sistem de fante. A utilizat preponderent reţeaua de difracţie
la studiul spectrelor.

34
Capitolul 1- - - -
Aceasta este echivalentă cu împărţirea diferenţei de drum optic AB dintre razele ce pornesc din
punctele A şi Cîn distanţe egale cu»2 (fig. 1.19, b). După ClUn se vede din figură, pe lăţimea fantei
vor încăpea:
/).
N=- (1.33)
Aj2
zone, unde /). este diferenţa de drum optic dintre razele ce trec pe Ia marginile fantei şi depinde
de unghiul <p sub care pleacă aceste raze spre ecran. Din triunghiul dreptunghic ABC avem
/). = asin<p şi din (1.33) obţinem:
. A
asm rn = N-
't' 2'
Dacă planul fantei cuprinde un număr par de zone Fresnel, adică N = 2m, atunci pe ecran
se obţine un minim de intensitate a luminii, numit minim de difracţie:
.
asm<p=±
211l-,
Â
(1.34)
2
iar dacă cuprinde un număr impar de zone, adică N = 2m + 1, atunci se formează un maxim de
intensitate a luminii, numit maxim de difracţie:

a sin <p = ±(2m + 1) ~ , (1.35)

2
unde m = 1, 2, ... şi reprezintă ordinul minimului sau maximului de difracţie, iar semnele
,,±" arată că franj ele alternativ luminoase şi întunecate de pe ecran sînt dispuse simetric
faţă de maximul central (m = O), care se formează în urma suprapunerii razelor ce trec sub
unghiul <p = O.
Din condiţiile minimelor şi maximelor de difracţie (1.34) şi (1.35) rezultă că îngustarea
fantei este însoţită de micşorarea numărului de zone Fresnel şi deci a intensităţii luminii
redistribuite în franjele luminoase. Dac~a < Ji)atunci din (1.34) se obţine sin <p> 1, ceea ce
este imposibil. Rezultă că în acest caz pe ecran nu se formează minime de difracţie şi intensitatea
,luminii descreşte uniform de Ia centru spre marginea tabloului de difracţie. În cazul în care
'a>Â! numărul zonelor Fresnel este mai mare, prin fantă trece mai multă lumină şi tabloul de
',.
difracţie devine mai pronunţat. Este evident că în cazul' a» Â 7 pe ecran se obţine numai
imaginea luminoasă a fantei, adică lumina se propagă rectiliniu.
În p. 1.5, b" s-a menţionat că tabloul de difracţie poate fi amplificat cu ajutorul reţelei de
difracţie. La transmiterea luminii printr-o astfel de reţea se formează un tablou de difracţie
destul de complicat cu multe maxime şi minime. Formula (1.27), care reprezintă condiţia de
formare a franjelor luminoase, caracterizează doar parţial
acest tablou şi pentru descrierea lui completă este necesar
să obţinem şi condiţiile de formare a minimelor. În acest
scop vom cerceta tabloul de difracţie, format în cazul
unui sistem de două fante, generalizînd apoi rezultatele
obţinute şi formulîndu-Ie pentru sistemul de N fante.
Admitem că o undă plană este incidentă normal pe
un sistem de două fante înguste de lăţime a, despărţite
a) b)
de un spaţiu opac de lăţime b (fig. 1.20). Este evident
că în direcţiile în care de Ia nici una din fante nu se Fig. 1.20

35
- - - OPTICA ONDULATORIE - - - - - - - - - - - - - - - - ' - ' - - - -
propagă lumina difractată, ea nu se va propaga nici în cazul a două fante. Astfel, condiţia
(1.34) pentru minimele de difracţie pe o singură fantă rămîne valabilă şi pentru un sistem de
orice număr de fante. Datorită interferenţei undelor secundare ce pleacă de la cele două fante,
vor exista direcţii în care ele se vor anula reciproc. În aceste direcţii pe ecran se vor forma
nişte minime, numite suplimentare. Condiţia de fonnare a acestora este dată de relaţia (1.9),
din care avem:
A
Ll =±(2m+l)- (1.36)
si 2'
unde Ll s1 este diferenţa de drum optic dintre două raze transmise de fante diferite, care din
triunghiul dreptunghic PQM (fig. 1.20, a) se exprimă prin unghiul de difracţie qJ şi distanţa
d = a + b: Lls, = d sin qJ. Aşadar, condiţia minimelor suplimentare este:

dSinqJ=±(2m+l)~. (1.37)

Dacă
în urma interferenţei acestor raze se obţine o amplificare a oscilaţiilor în punctul de
observare de pe ecran, se realizează condiţia (1.27):

dsinqJ=±2m~ (1.38)
2'
care mai este numită condiţia maximelor principale.
Din (1.37) şi (1.38) se observă că între două ma"xime principale consecutive se află un
minim suplimentar. Este evident că dacă se măreşte numărul fantelor din sistem, vor apărea
mai multe maxime suplimentare. Într-adevăr, din figura 1.20, b se vede că pentru un sistem
compus din 3 fante condiţia minimelor de interferenţă se realizează de două ori: cînd se
îndeplineşte (1.36) şi cînd:

Ll ,.o =±(2m+l)A.
2
În concluzie într-un sistem cu N fante se formează N-l minime suplimentare. Din
(fig. 1.20, b) rezultă că
Ll s, = 2(a + b)sin qJ = 2d sin qJ = 2Ll s, .
Atunci în cazul unui sistem de N fante diferenţa de drum optic Lls, se exprimă prin cea dintre
razele primei şi ultimei dintre acestea Lls, = LlsjN. Aşadar, condiţia minimelor suplimentare ce
se fonnează în cazul unei reţele de difracţie cu N fante are forma (1.37) şi poate fi scrisă în
modul următor:

dsin<p =±q~, (1.39)

N
unde q poate lua toate valorile numerelor întregi, cu excepţia q = 0, N, 2N, ... , pentru care
(1.39) trece în (1.38).
Tabloul de difracţie are aspectul prezentat în figura 1.21. Maximul central are cea mai mare
intensitate. Simetric faţă de acesta, de o parte şi de alta, sînt dispuse maximele principale de
ordinele m = 1,2, ... , intensitatea luminoasă a cărora se micşorează. Între fiecare două maxime
principale învecinate se află N - 1 minime suplimentare, despărţite de N - 2 maxime, numite
secundare de o intensitate foarte mică. Cu cît numărul fantelor din reţeaua de difracţie este mai
mare, cu atît maximele principale devin mai luminoase, iar distanţa dintre ele mai mare.

36
Capitolul 1
 Fig. 1.21

• PROBLEME REZOLVATE •
1.0 Un flux de lumină monocromatică de lungime de undă A= 0,6/-tm este incident nonnalla suprafaţa
unei reţele de difracţie. Tabloul de difracţie este proiectat pe un ecran, situat la distanţa D = 1 m de la
reţea. Se constată că distanţa dintre maximele central şi principal de ordinul m = 1 este 1 = 15 cm.
Detenninaţi: a) perioada reţelei de difracţie; b) numărul total de maxime principale, obţinut cu această
reţea; c) unghiul de difracţie ce corespunde direcţiei în care se fonnează ultimul maxim principal.

Se dă: SI: Rezolvare. a) Perioada reţelei de difracţie se detennină din

A = 0,6 /-tm 6 . 10 7 m formula pentru maximele principale (1.27):
D = 1m 0,15 m mA.
d=--·
m=1 sin cp
1=15cm
Dinfigura 1.22 se observă că tgcp = 1/ D, iar deoarece
d-?; N-?; D » I , unghiul qJ este mic şi tg cp "" sin cp . Atunci pentru
qJm -? Perioada
\
retelei obtinem:
' , mA.D
d=--=4/-tm.
I
b) Întrucît maxime1e principale sînt dispuse simetric în stînga

------w-- ~L
I
irj\
şi în dreapta de la cel central, rezultă că numărul lor total este:
N = 2m max +1,
unde mmax este ordinul ultimului maxim, care poate fi observat
cu această reţea. Lumina transmisă de o reţea de difracţie se
I
I
I
\
\
\
propagă de la aceasta sub unghiuri cuprinse între
Atunci din (1.27), cînd sin qJ = 1, avem:
° şi nl2.
I \
\ d
D AI
\
\
m
max
:S- ",,667.
A '
I \
I \
\ Aşa cum ordinul maximelor trebuie să fie un număr întreg,

\A
I
I
rezultă că mmax = 6, iar numărul total de maxime N = 13.
I
I c) Unghiul de difracţie care detennină direcţia în care se
I
\ fonnează ultimul maxim se calculează tot din (1.27), dar
I I
k- 1 ------..1 scrisă pentru această direcţie:
m=O m=l
d sin CPm = mmaxA..
Fig. 1.22 Exprimînd unghiul 'Pmdin expresia de mai sus, obţinem:

37
OPTICA ONDULATORIE
 (fi
'l'm
· (m d
=arcsm ~. A)'
din care numeric avem qJm "" 64°.

II*. O undă plană de lumină monocromatică cu lungimea de undă A = 0,5 j..lm cade normal pe
suprafaţa unei fante circulare de rază r = 1 mm. Determinaţi numărul zonelor Fresnel cuprinse în
planul fantei, dacă punctul de observaţie se află pe axa ei la distanţa Do = 0,5 m. Stabiliţi ce se va
forma în acest punct: un maxim sau un minim de difracţie?
Se dă: SI: Rezolvare. Este evident că raza fantei este mai mică sau egală
A = 0,5 j..lm 5 . 10-7 m cu raza ultimei zone Fresnel, cuprinse în planul fantei. Atunci
r = 1 mm 10-3 m din (1.29) avem:
D o=0,5m

m-?
şi, introducînd valorile numerice, obţinem m = 4. Întrucît pe planul
fantei se cuprinde un număr par de zone Fresnel, din (1.31) rezultă că în punctul de observaţie cercetat se
formează un minim de difracţie.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Care este esenţa fenomenului de difracţie a undelor mecanice?
2. Care trebuie să fie ordinul dimensiunilor obstacolelor Întîlnite În calea undelor de lumină pentru
a observa fenomenul de difracţie? De ce?
3. Ce reprezintătabloul de difracţie a luminii? Explicaţi modul de formare a lui la difracţia pe diferite
obstacole.
4. Formulaţi principiul Huygens-Fresnel. Ce explică acest principiu?
5°. Cum se explică, din punct de vedere calitativ, formarea tabloului de difracţie pe o fantă Îngustă?
6°. Ce reprezintă o reţea de difracţie? Cu ce este egală perioada ei?
7°. Care este formula reţelei de difracţie §i ce exprimă ea?
8°. Caracterizaţi tabloul de difracţie, obţinut cu o reţea. Cum se modifică acesta În funcţie de
valoarea perioadei reţelei de difracţie?
9*. În ce constă metoda zonelor Fresnel? Cum explică ea propagarea rectilinie a luminii?
10*. Care este rezultatul difracţiei pe o deschidere circulară de dimensiuni mici? Dar pe marginile
unui disc mic?
1 1*. Ce reprezintă difracţia În lumină paralelă?
12*. Care sînt condiţiile de minim §i maxim de difracţie Fraunhofer pe o fantă Îngustă?
13 *. Care sînt condiţiile pentru formarea maximelor §i minimelor principale În cazul reţelei de difracţie?
Dar pentru formarea minimelor suplimentare?
14°. Lumina cu lungimea de undă A = 0,6 ~m cade normal pe o reţea de difracţie transparentă.
Determinaţi perioada reţelei §i unghiul maxim de difracţie, dacă se cunoa§te că unul din maxime
se formează pentru unghiul de difracţie de 30°, iar ordinul ultimului maxim este m = 7.
15°. Într-un experiment pentru determinarea lungimii de undă a luminii monocromati2'~: folosind o
reţea de difracţie, pe ecranul situat paralel cu planul reţelei la distanţa de 1,2 m s-a măsurat
distanţa dintre maximele de ordinul Întîi. Care este lungimea de undă a luminii, dacă această
distanţă este de 15 cm, iar constanta reţelei de I O ~m?
16*. Pe o fantă circulară cu diametrul de 5 mm cade normal un flux de raze paralele de lumină
monocromatică, avînd lungimea de undă A = 0,45 ~m. Determinaţi distanţa de la punctul de
observaţie pînă la planul fantei, dacă aceasta cuprinde 3 zone Fresnel.
17*. Pe o fantă Îngustă de lăţime Q = 0,5 mm cade normal lumină monocromatică cu lungimea de undă A =
=0,5 ~m. Determinaţidistanţa dintre primele minime, situate de o parte §i de alta a maximului central,
dacă tabloul de difracţie se obţine pe un ecran paralel cu planul fantei situat la distanţa de I m de el.

38
Capitolul 1
 1.6*. NOŢIUNE DE HOLOGRAFIE

Fizicianul englez de origine maghiară Dennis Gabor (1900-1979) a propus în anul 1948 o
metodă calitativ nouă de formare a imaginilor, bazată pe înregistrarea cu ajutorul fenomenului
de interferenţă nu numai a amplitudinii undei luminoase, ci şi a fazei acesteia. Imaginea astfel
obţinută conţine informaţia completă despre toţi parametrii undei înregistrate (amplitudine,
fază şi frecvenţă). Ea a fost numită holograrnă, iar metoda de înregistrare - holografie (de
la ha/os - întreg + gr. graphein - a scrie).
Gabor a întreprins primele încercări de realizare a acestei metode, utilizînd radiaţia de la o
lampă cu mercur, însă gradul de coerenţă şi de monocromatism al acesteia nu erau suficiente
pentru obţinerea unor holograme calitative. Abia după anul 1960, cînd a fost construit laserul,
metoda holografică de înregistrare a informaţiei a cunoscut o dezvoltare rapidă cu vaste
aplicaţii practice. Pentru descoperirea şi fundamentarea teoretică a holografiei, în anul 1971
lui Dennis Gabor i s-a decernat Premiul Nobel.
Pentru înregistrarea unei
holograme fasciculul de lumi!!ă
coerentă provenit de la un la-
ser este divizat cu ajutorul unei
oglinzi semitransparente D în
două fascicule identice 1 şi 2
~/'
(fig. 1.23, a). Fasciculul 1, b)

numit fascicul de referinţă, Fig. 1.23

nimereşte pe placa fotografică
P după reflexia pe oglinda 0I' iar al doilea - după reflexia consecutivă pe oglinda 02 şi pe
obiectul cercetat. FasciculuI2', numit fascicul de la obiect, are o structură complicată datorită
fenomenului de difracţie Fresnel care se produce din cauza neomogenităţilor obiectului. La
suprapunerea pe placa fotografică P a fasciculelor 1 şi 2' se produce interferenţa acestora,
obţinîndu-se o structură complexă cu multe franje inelare suprapuse, asemănătoare cu zonele
Fresnel. După developarea obişnuită a plăcii fotografice se obţine holograma, care privită cu
ochiul liber nu prezintă nimic asemănător cu obiectul.
Reconstituirea imaginii înregistrate pe hologramă se realizează prin iluminarea ei cu un
fascicul de lumină coerentă cu raze paralele (fig. 1.23, b). Dacă se foloseşte acelaşi fascicul
de referinţă şi unghiul de iluminare al hologramei H este identic cu unghiul de iluminare a plăcii
fotografice P din timpul înregistrării, atunci lumina difractată de hologramă produce două
imagini, una virtuală şi alta reală (jig. 1.23, b). Imaginea virtuală se obţine privind holograma.
Imaginea obiectului este tridimensională şi nedeformată, situată în acelaşi loc unde se afla
obiectul în timpul înregistrării. Obiectul parcă este privit printr-un geam. Pentru observarea
imaginii reale este nevoie de un ecran pe care aceasta se proiectează. Imaginea reală, de
asemenea, este tridimensională, însă apare inversată (fig. 1.23, b).
Amplasarea elementelor în schema de obţinere a hologramelor prezentată în figura 1.23, a
nu este unică. Mai există alte modalităţi de aranjare, însă întotdeauna se înregistrează
tabloul de interferenţă obţinut la suprapunerea fasciculului de referinţă cu cel provenit de
la obiect.
Una dintre cele mai importante proprietăţi ale holografiei este legată de înregistrarea nu
numai a amplitudinii undelor de lumină, ci şi a fazei lor. Fiecare punct al hologramei conţine

- - - OPTICA CNDULATORIE 39
---=--c:..._
infonnaţia despre toate punctele obiectului de la care s-a produs reflexia luminii. Imaginea
integrală a obiectului poate fi obţinută chiar şi de la o porţiune mică a hologramei. Dacă în
cazul fotografiei prin dispariţia unei porţiuni a acesteia se pierde complet infonnaţia, în hologramă
informaţia (desigur, de calitate mai inferioară în funcţie de mărimea porţiunii rămase) este
reconstituită integral.
Metoda holografică de înregistrare a informaţiei conţinute în unda provenită de la obiect
are aplicaţii multiple în diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii. Imaginea de pe o hologramă
poate fi re constituită folosind o radiaţie coerentă de referinţă cu lungimea de undă A mai mare
decît cea folosită la înregistrare ..1,0' În acest caz dimensiunile imaginii sînt de ..1,/..1,0 ori mai
mari decît cele ale obiectului. Această posibilitate de mărire constituie principiul de funcţionare
a microscopului holografic.
Interferometria holografică pennite compararea fronturilor de undă de la obiect în două
momente de timp diferite, între care pot apărea anumite modificări şi este folosită pentru
analiza tensiunilor mecanice şi a vibraţiilor.
Hologramele sînt utilizate şi ca diverse elemente optice. De exemplu, pot funcţiona ca o
reţea de difracţie foarte calitativă (pînă la 5000 de "trăsături" pe un milimetru).
Holografia are aplicaţii şi în tehnica de calcul. În prezent se efectuează multiple cercetări în'
scopul construirii calculatorului cu memorie holografică, care după unele aprecieri va depăşi
cu mult memoria realizată prin metodele actuale. Prin metoda de stocare holografică a informaţiei
se estimează înregistrarea pe un mediu de dimensiunile unui CD a unor cantităţi de date de
ordinul terabytes (Tb) (1T=1012).
În ultimii ani hologramele tot mai frecvent sînt folosl'te la securizarea documentelor şi pentru
protecţia eficientă împotriva falsificatorilor. Folosind tehnologii speciale, se prepară holograme
autoadezive pe suport metalic sau de hîrtie, holograme pe suport special ce se autodistruge la
orice încercare de dezlipire, holograme transparente pentru protejarea diferitelor elemente de pe
suport. Astfel de holograme se aplică pe diferite documente (buletine de identitate, paşapoarte,
hîrtii de valoare ş.a.) şi pe ambalajul multor produse industriale şi alimentare.

ÎNTREBĂRI
1. Ce reprezintă holografia? Dar holograma?
2. Cum se realizează Înregistrarea unei holograme şi reconstituirea imaginii de pe ea?
3. Prin ce se deosebeşte holograma de o fotografie obişnuită?
4. În ce domenii este utilizată holografia?

1.7°. POLARIZAREA LUMINII

Fenomenele de interferenţă şi de difracţie demonstrează foarte clar caracterul ondulatoriu

al luminii. Ele au fost explicate fără a utiliza cunoştinţele despre caracterul undelor: transversale
sau longitudinale. Există însă situaţii cînd procesele de propagare a luminii pot fi justificate
doar dacă lumina este considerată o undă transversală.
Pentru a înţelege fenomenul de polarizare a luminii, vom analiza mai întîi starea de polarizare
a undelor elastice. Dacă direcţia de oscilaţie a particulelor mediului variază în timp după o
anumită lege, atunci unda se numeşte polarizată.

40
Capitolul 1
 aC. Modelul mecanic al stării de polarizare. Planul de polarizare

Se presupune că o coardă elastică este impusă să

oscileze într-un plan numit plan de oscilaţie, adică prin
coardă se propagă o undă transversală. Întrucît
oscilaţiile corzii se produc tot timpul în unul şi acelaşi
plan (planul xOy înfigura 1.24), legea de variaţie a
direcţiei elongaţiei este liniară (dreapta AH), iar unda
este numită plan-polarizată sau liniar-polarizată.
Fig. 1.24
Planul format de direcţia de oscilaţie şi cea de propagare
a undei este numit plan de polarizare.
Starea de polarizare a undei transversale depinde
de natura obstacolelor întîlnite în timpul propagării.
Dacă în calea undei este aşezată o fantă, planul căreia
coincide cu cel de polarizare, atunci unda îşi păstrează
starea de polarizare (fig. 1.25, a). Cînd planul fantei
se roteşte, această stare se modifică. Din figură se Fig. 1.25
obsevă că după trecerea prin fantă, unda se propagă
în acelaşi plan de polarizare, însă cu cît unghiul qJ este mai mare, cu atît amplitudinea ei e mai
mică (fig.1.25, b). Dacă planul fantei este perpendicular pe cel de polarizare (qJ = 90°), fanta
reţine complet unda incidentă pe ea (fig. 1.25, c).
Situaţia este total diferită cînd pe fantă este incidentă o undă longitudinală. Întrucît oscilaţiile
se produc de-a lungul direcţiei de propagare, această undă traversează fanta întotdeauna, indiferent
de orientarea acesteia. Rezultă că starea de polarizare este proprie doar undelor transversale.

ba. Starea de polarizare a luminii. Transversalitatea undelor de lumină

Lumina radiată de un singur atom reprezintă o undă electromagnetică caracterizată de

oscilaţiile a doi vectori: a vectorului intensitate al cîmpului electric ii şi a vectorului inducţiei
cîmpului magnetic jj reciproc perpendiculari, care se propagă de-a lungul unei direcţii numite
rază de lumină. Este evident că în acest caz lumina este pian-polarizată, deoarece oscilaţiile
vectorilor E şi jj se produc în aceleaşi plane, reciproc perpendiculare.
Cercetările experimentale şi cele teoretice demonstrează că acţiunea luminii asupra substanţei
este detenninată în mod principal de vibraţiile vectorului E, adică de componenta electrică a
undei electromagnetice. Anume această componentăproduce senzaţia de lumină asupra ochiului
uman şi acţionează asupra peliculei fotografice. Vectorul intensităţii cîmpului electric E deseori
mai este numit vector luminos, iar raza de lumină polarizată este reprezentată schematic printr-o
curbă descrisă de vîrful vectorului ii pe planul de oscilaţie. Starea de polarizare a luminii emise
de un singur atom este prezentată în figura 1.26, a, în care vectorii corespund valorilor de
amplitudine ale intensităţii cîmpului electric ii, iar raza este perpendiculară pe planul figurii.
Sursele reale de lumină sînt compuse dintr-un număr foarte
mare de atomi care emit unde luminoase în toate planele, adică
vibrează haotic. În consecinţă, oricărei raze de lumină provenite
de la sursele reale (naturale) îi corespunde o mulţime de plane
de oscilaţie orientate în direcţii diferite (fig. 1.26, b). Astfel de a) b) c)
lumină este nepolarizată şi se numeşte lumină naturală. Fig. 1.26

41
- - - OPTICA ONDULATORIE - - - - - - - - - - - - - - - - - -
 Intensitatea radiaţiei fiecărui atom al sursei de lumină este aproximativ aceeaşi, de aceea
în cazul luminii naturale valorile de amplitudine ale vectorului E în toate planele de oscilaţie
sînt practic egale. Uneori însă raza de lumină este caracterizată de valori maxime ale vectorului
luminos în anumite plane de oscilaţie. În asemenea cazuri se spune că lumina este parţial
polarizată. Înfigura 1.26, c este prezentată o rază de lumină parţial polarizată, în care oscilaţiile
vectorului luminos au loc preponderent într-un plan vertical.
Pentru descrierea cantitativă a stării de polarizare a luminii a fost introdusă noţiunea de
grad de polarizare. Dacă 1m şi 1min sînt va!orile maximă şi minimă ale intensităţii luminii ce
'dX

corespund proiecţiilor vectorului luminos E pe două direcţii reciproc perpendiculare, atunci

gradulcie polarizare al luminii este:

p = 1max - I mill •
(1.40)
I max + I mill
Gradul de polarizare este o mărime adimensională şi prezintă valori cuprinse între Oşi 1. În
cazul luminii total polarizate ~nin = O şi din (1.40) rezultă P = 1, iar pentru lumina naturală
intensitatea căreia în toate direcţiile este aceeaşi, adică 1min = 1max ' avem P = O.
Sînt cunoscute şi alte stări d~ polarizare a luminii. De
exemplu, dacă vectorul luminos E descrie într-un plan per-
pendicular pe direcţia de propagare o elipsă care se deplasează
în timp o dată cu unda (fig. 1.27), atunci lumina este y
polarizată eliptic. Evident, în anumite condiţii elipsa descriS{1
de vîrful vectorului E poate degenera într-un cerc. În ~ceste
cazuri se spune că lumina este circular polarizată. '
Studierea stării de polarizare a luminii a devenit posibilă
abia la începutul secolului al XIX-lea în urma cercetărilor x
efectuate independent de către fizicienii Th.Young şi Fig. 1.27
A.J.Fresnel care au înaintat ideea despre transversalitatea
undelor luminoase. De menţionat că existenţa undelor electromagnetice şi transversalit:ltea
lor a fost demonstrată de Maxwell cu jumătate de secol mai tîrziu, cînd deja era confirmat
experimental faptul că undele de lumină sînt transversale. Din această cauză transversalitatea
undelor electromagnetice a fost pentru Maxwell cel mai important argument în confirmarea
justeţei teoriei electromagnetice a luminii.
Dispozitivele care permit tTanstonnarea luminii naturale
în lumină polarizată sînt numite polarizoare. În cazul
polarizării liniare ele pennit să treacă doar acele vibraţii ale
vectorului luminos, care se produc într-o singură direcţie
DO' (fig. 1.28). Acţiunea polarizorului P este similară cu
cea a fantei din figura 1.25. Ochiul uman nu poate deosebi
lumina polarizată de cea naturală, observă doar o micşorare
a intensităţii luminii emergente prin polarizor Il' în comparaţie Fig. 1.28
cu intensitatea luminii naturale 1n incidentă pe polarizor, 1p < 1 . II

Pentru a stabili starea de polarizare a lwninii, se foloseşte un al doilea dispozitiv de polarizare,

A, numit analizor, care facilitează trecerea oscilaţiilor vectorului luminos numai după o anumită
direcţie BE' sub un unghi <p cu direcţia DO'. Se constată că la rotirea analizorului cu 360 0 înjurul
razei intensitatea lwninii emergente prin analizor 1, variază, obţinînd de cîte două ori valori maxime
1max şi valori minime ~nin' ceea ce pennite calcularea gradului de polarizare P (1.40).
42
Capitolul 1
 Ca dispozitive de polarizare sînt folosite diferite cristale naturale anizotrope, cum ar fi
turmalina, spatul de Islanda, cuarţul ş.a. Anizotropia lor se manifestă prin absorbţia puternică a
luminii caracterizată de oscilaţiile vectorului luminos de o anumită direcţie, lăsînd să treacă
aproape fără absorbţie lumina caracterizată de vibraţiile perpendiculare pe această direcţie. Există
însă şi polarizoare artificiale. Ele reprezintă nişte pelicule acoperite cu un strat de molecule
lungi de structură complicată, aşezate compact cu axele paralele. Astfel se obţine o reţea de
fante cu perioada extrem de mică care transmite lumina caracterizată numai de o anumită direcţie
de vibraţie a vectorului luminos. Aceste pelicule sînt numite polaroizi şi au fost obţinute pentru
prima dată în anul 1928 de către Erwin Land, care ulterior a elaborat bazele fotografiei momentane.

c*. Polarizarea luminii prin reflexie

Starea de polarizare a luminii poate fi
realizată şi prin alte metode. Una dintre acestea
este reflexia luminii pe un mediu dielectric.
Dacă lumina naturală de la Soare este incidentă
sub un unghi i pe suprafaţa orizontală a şoselei
sau a unui lac, atunci, în funcţie de valoarea
unghiului de incidenţă pe anumite regiuni ale
suprafeţei, vom observa licăriri de lumină.
~
Aceste licăriri se datorează faptului că raza Fig. 1.29
reflectată este polarizată. Într-adevăr, dacă
privim printr-un polaroid cu axă verticală, atunci licăririle dispar. Rezultă că lumina reflectată
este parţial polarizată preponderent într-un plan paralel cu suprafaţa reflectătoare (fig. 1.29).
Gradul de polarizare a razei reflectate depinde de unghiul de incidenţă. S-a constatat că la
incidenţa normală a luminii naturale pe o suprafaţă dielectrică (i = O) raza reflectată nu este
polarizată, dar pentru unghiuri de incidenţă cuprinse în intervalul O< i < n /2 atît raza reflectată,
cît şi cea refractată sînt parţial polari'(iate în plane reciproc perpendiculare (fig. 1.30). Există
însă un unghi de incidenţă iB, pentru care raza reflectată este total polarizată, iar cea refractată­
l11axim polarizată, dar nu total. La acest unghi raza reflectată este perpendiculară pe cea refractată.
Din clasa a 8-a cunoaştem legea refracţiei luminii
sin i nz
--=~,

sinr ni
unde ni este indicele de refracţie al mediului în care se propagă
raza incidentă, iar n z - al mediului de la care se produce reflexia.
După cum se observă din figura 1.30 în acest caz r + i B = 90".
Prin urmare:

sin (90" - iB )
sau . n
tgz B = -z . (1.41, a) Fig. 1.30
ni
Aşadar, unghiul de polarizare totală i B se exprimă prin indicii de
refracţie ai mediilor de pe ambele părţi ale suprafeţei de separare. Dacă raza incidentă se
propagă prin aer, atunci ni = 1 şi ecuaţia (1.41, a) se transcrie sub forma

tgi B = n. (1.41, b)

43
OPTICA ONDULATORIE
 Unghiul de polarizare totală ia mai este numit unghiul Brewster, în cinstea fizicianului
scoţianDavid Brewster (1781-1868), iar relaţia (1.41) exprimă legea lui Brewster stabilită
experimental în anul 1815:

Unghiul de polarizare totală este determinat de indicele relativ de refracţie al

mediului reflectător.

• PROBLEME REZOLVATE·
1". Amplitudinea vectorului luminos ce corespunde intensităţii maxime a luminii parţial polarizate
este de 4 ori mai mare decît amplitudinea ce corespunde intensităţii ei minime. Care este gradul ei
de polarizare?
Se dă: Rezolvare. Intensitatea luminii este proporţională cu pătratul amplitudinii vectorului
luminos. Atunci din condiţiile problemei avem:

p-? [max
[miu
=( EE )2 =16 sau
max
[max =16 [miu'
min

Substituind această valoare în (1.40), obţinem: P = 0,88.

,
2*. Sub ce unghi faţă de orizont trebuie să se afle Soarele pentru ca razele de lumină reflectate pe
suprafaţa unui lac să fie total polarizate? Indicele de refracţie al apei este 1,33.
Se dă: Rezolvare. Razele de lumină reflectate pe suprafaţa lacului vor fi total polarizate
n = 1 33 atunci cînd cele solare vor fi incidente sub unghiul Brewster care se determină uşor
a_; din relaţia (1041, b):
ia = arctg (n).
Întrucît unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenţă in' pentru unghiul a pe care-l fac razele
solare cu orizontul obţinem: a =90° - iB = 90° - arctg(n) "" 36,93° "" 36°56' .

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Care unde se numesc polarizate?
2. Ce reprezintă planul de polarizare?
3. Explicaţi modelul mecanic al stării de polarizare a undelor. De ce starea de polarizare este proprie
doar undelor transversale?
4. Ce reprezintă lumina naturală, parţial polarizată §i total polarizată? Cum se reprezintă aceste
stări cu ajutorul vectorului luminos?
5. Definiţi nOţiunea de grad de polarizare. Ce valori poate lua această mărime?
6. Cum se explică prin fenomenul de polarizare transversalitatea undelor de lumină?
7. Ce reprezintă polarizorul §i analizorul? Este vreo deosebire constructivă Între acestea?
8*. Formulaţi legea lui Brewster. Ce condiţie satisfac unghiul Brewster §i cel de refracţie?
9°. Gradul de polarizare a luminii parţial polarizate este de 0,8. Determinaţi raportul dintre intensităţile
luminii ce corespund valorilor maximă §i minimă transmise prin analizor.
10*. Determinaţi unghiul de polarizare totală la reflexia luminii pe o placă de sticlă cu indicele de
refracţie n2 = 1,515, dacă raza incidentă se propagă prin apă. Indicele de refracţie al apei este
ni = 1,333.

44
Capitolul 1
 OPTICA v

CAPITOLUL 2 GEOMETRICA

2.1. PRINCIPIILE OPTICII GEOMETRICE

Reprezentarea luminii prin unde facilitează rezolvarea oricărei probleme referitoare la

propagarea ei, chiar dacă aparatul matematic este foarte complicat. Deseori însă este mult mai
comod de reprezentat unda luminoasă printr-o linie dreaptă, de-a lungul căreia ea se propagă
şi care coincide cu raza undei - dreapta perpendiculară pe frontul de undă de-a lungul căreia
se transportă energia ei (vezi Fizică, el. a II-a). Reprezentarea propagării undelor luminoase
prin linii drepte simplifică considerabil metodele matematice de studiu al fenomenelor. Întrucît,
în acest caz, mărimile fizice caracteristice se detennină în baza diferitelor construcţii geometrice,
domeniul respectiv este numit optică geometrică.
Evident că reprezentarea prin raze este posibilă doar dacă se neglijează natura ondulatorie
a luminii, deci şi fenomenele caracteristice de interferenţă şi difracţie. Să stabilim condiţiile
în care se realizează reprezentarea undelor prin raze. În acest scop vom cerceta rezultatul
obţinut pe un ecran în urma trecerii unui flux de raze paralele
printr-un orificiu, în funcţie de dimensiunile lui şi de distanţa
L pînă la ecran. Pentru valori nu prea mici ale diametrului
orificiului d şi distanţe L nu prea mari, pe ecran se proiectează
un spot luminos de aceleaşi dimensiuni ca ale orificiului, adică
lumina se propagă rectiliniu. Dacă însă diametrul orificiului
se micşorează, iar distanţa pînă la ecran se măreşte, atunci
Fig. 2.1
datorită difracţiei spotulluminos se extinde fiind înconjurat
de inele consecutiv întunecate şi luminoase.
Să presupunem că diametrul d şi distanţa L prezintă astfel de valori, încît fenomenul de
difracţie abia începe să se manifeste, pe ecran se observă doar minimul de ordinul m = 1 şi
diametrul spotului luminos se măreşte cu 2 8 (fig. 2.1):
D=d+ 2 8.
În optica ondulatorie se demonstrează că minimul de difracţie de ordinul întîi se formează în
direcţia determinată de condiţia d sin qJ = A. Din.figura 2.1 se observă că tg qJ = 8/L. Întrucît
unghiul de difracţie qJ este fOalie mic, tg qJ '" sin qJ şi pentru diametrul spotului luminos obţinem:
AL
D=d+2-· (2.1)
d
Din această relaţie reiese că lumina se propagă rectiliniu (diametrele spotului luminos şi
ale orificiului sînt egale) dacă d»2ÂLld, de unde rezultă criteriul de aplicare al opticii
geometrice:
d» .J2AL . (2.2)

45
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ -----------------
 Conform acestuia, reprezentarea prin raze se realizează la diverse dimensiuni ale
obstacolelor d întîlnite de undele luminoase În procesul propagării lor. Datorită valorilor foarte
mici ale lungimii de undă A'" (0,39-0,78) ). un, reprezentarea luminii prin raze este posibilă şi
pentru obstacole de dimensiuni d '" 1 mm, însă la distanţe L mici (de ordinul centimetrilor)
pînă la punctul de observaţie. Pentru distanţe mai mari în acest caz se manifestă caracterul
ondulatoriu al luminii şi noţiunea de rază nu mai poate fi utilizată. Aşadar:
Optica geometrică reprezintă un caz limită al opticii ondulatorii.

Principiile opticii geometrice au fost formulate după multiple observaţii şi experimente cu

mult înainte de stabilirea naturii electromagnetice a luminii. Prin intermediul lor au fost obţinute
legile reflexiei şi refracţiei luminii la suprafaţa de separaţie dintre medii diferite, precum şi
cele de formare a imaginilor optice.
Unul din principiile de bază ale opticii geometrice este principiul propagării rectilinii a
luminii:
În medii transparente omogene şi izotrope lumina se propagă În linii drepte.

Fasciculele de lumină se reprezintă printr-un grup de raze.

Se disting fascicule divergente (fig. 2.2, a), convergente k ~ •••
(fig. 2.2, b) şi paralele (fig. 2.2, c). ~ ~ ••
S-a demonstrat experimental că la intersecţia fasciculelor a) b) c)
de lumină ele se propagă fără a exercita vreo acţiune unul Fig. 2.2
asupra altuia (fig. 2.3). Aceasta constituie esenţa principiului
independenţei fasciculelor de lumină:

Efectul produs de acţiunea unui fascicul de lumină

nu depinde de acţiunea altor fascicule.
În optica geometrică este cunoscut şi principiul
Fig. 2.3
reversibilităţii razelor
de lumină:
Drumul unei raze de lumină nu depinde de sensul ei de propagare.

În anul 1657, matematicianul şi fizicianul francez Pierre Fermat (1601-1665) a stabilit

principiul fundamental al opticii geometrice, numit ulterior principiul Fermat.
Raza de lumină se propagă Între două puncte ale spaţiului pe un asemenea
drum, ÎnCÎt timpul parcurgerii lui este Întotdeauna minim.

Se poate demonstra că toate principiile enumerate, precum şi legile reflexiei şi cele ale
refracţieisînt consecinţe ale principiului Fennat.

ÎNTREBĂRI
1. În ce constă esenţa reprezentării undelor de lumină prin raze? Ce reprezintă raza undei?
2. De ce optica geometrică este considerată un caz limită al opticii ondulatorii? Care este criteriul
de aplicare al opticii geometrice?
3. Care sînt principiile opticii geometrice?

46
Capitolul 2
 2.2. REFLEXIA LUMINII

a. Legile reflexiei

Fenomenul reflexiei luminii a fost studiat detaliat în clasa a 8-a. Să amintim expunînd
succint particularităţile şi legile conform cărora se produce acest fenomen.
La incidenţa luminii pe suprafaţa de separare dintre două medii diferite întotdeauna are
loc fenomenul de reflexie, care constă în modificarea direcţiei de propagare a luminii în
acelaşi mediu din care ea vine. În funcţie de proprietăţile suprafeţei de separare, lumina se
reflectă cu atît mai puternic, cu cît suprafaţa este mai netedă.
O rază de lumină, numită rază incidentă, atinge suprafaţa de separare în punctul P. În
urma reflexiei, în acest punct se produce modificarea direcţiei de propagare a luminii, noua
direcţie fiind numită rază reflectată. Unghiurile formate de
raza incidentă şi cea reflectată cu normala în punctul de
incidenţă sînt numite, respectiv, unghi de incidenţă i şi unghi
de reflexie i' (fig. 2.4). Se verifică experimental, dar se
demonstrează şi teoretic cu ajutorul principiului Huygens
Fig. 2.4
(Fizică, el. a lJ-a) următoarele legi ale reflexiei:

Raza reflectată se află În acelaşi plan cu raza incidentă şi normala În punctul de

incidenţă, de partea opusă a ultimei. Unghiul de reflexie este egal cu unghiul de
incidenţă (i' = i).

Suprafeţele care reflectă aproape toată lumina incidentă pe

~
ele sînt numite oglinzi. Dacă un fascicul paralel de raze inci-
dent pe o suprafaţă plană rămîne după reflexie tot paralel, atunci
fenomenul este numit reflexie regulată sau oglindă (fig. 2.5,
a), iar suprafaţa - oglindă plană. De cele mai multe ori însă
suprafeţele prezintă mici asperităţi de dit;nensiuni comparabile a)
cu lungimea de undă şi mai mari. În acest caz datorită legilor
reflexiei în punctele de incidenţă a tuturor razelor, fasciculul
incident este împrăştiat, după reflexie, în toate direcţiile (fig.
2.5, b). În asemenea situaţii se spune că are loc reflexia difuză.
Una dintre cele mai importante aplicaţii ale fenomenului
b)
de reflexie este obţinerea imaginilor cu ajutorul oglinzilor.
Fig. 2.5
Cele mai frecvent utilizate în acest scop sînt oglinzile plane
şi cele sferice.

1:,. Oglinda plană

Să cercetăm cum se formează imaginea obiectelor în oglinda plană. Pentru aceasta

considerăm mai întîi un corp punctifonn P şi analizăm mersul unor raze de lumină care pornesc
de la el spre oglindă. Folosind legile reflexiei, se constată că razele reflectate formează un
fascicul divergent. Unui observator i se pare că razele acestui fascicul pornesc din punctul JY
situat în spatele oglinzii (jig. 2.6), de parcă în acel punct s-ar afla corpul P. Rezultă că pentru
observator, punctul P' constituie imaginea corpului punctiform P. Întrucît în punctul unde se
află imaginea nu ajung razele de lumină, ea nu este reală.

47
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ -----------------
l[Enaginile obţinute la intersecţia prelungirilor razelor de lumină sînt numite virtuale.
Din figura 2.6 se observă că triunghiurile dreptunghice
PAB şi P'AB sînt egale. Ele au cateta AB comună, iar
unghiurile APB şi AP'B, în conformitate cu legile reflexiei,
sînt egale cu unghiul de incidenţă Î. Astfel punctele P şi P '
sînt simetrice în raport cu planul oglinzii aflîndu-se la
distanţe egale de la acesta. Rezultă că pentru construirea
imaginii unui punct în oglinda plană trebuie de coborît
perpendiculara pe planul ei şi de prelungit la aceeaşi distanţă
d' = d în spatele oglinzii.
anţa d de la obiectul punctiform pînă la oglinda plană şi distanţa d ' de la
indă pînă la imaginea lui sînt egale.

Pentru obţinerea imaginii unui obiect este necesar de

construit imaginile tuturor punctelor acestuia, însă datorită
proprietăţii de simetrie, sînt suficiente doar imaginile
punctelor extreme ale obiectului (fig. 2.7).
Punctele spaţiului din care poate fi observată imaginea
unui obiect constituie cîmpul de vedere al acesteia. Cu cît
oglinda este mai mare, cu atît este mai larg şi cîmpul de vedere. Fig. 2.7
Din figura 2. 7 rezultă că imaginea completă a obiectului poate
fi văzută doar atunci cînd observatorul se află în domeniul limitat de razele 2 şi 3. În domeniile
limitate de razele 1-2 şi 3-4 imaginea obiectului este văzută doar parţial.
Oglinzile plane au un domeniu de
aplicare foarte vast. Ele sînt folosite
atît în viaţa cotidiană, cît şi în tehnică
la construirea diferitelor dispozitive
optice de dirijare a fasciculelor de
lumină. De exemplu, un sistem de trei
oglinzi aşezate reciproc perpendicu-
lar, numit reflector unghiular
(fig. 2.8, a), are proprietatea de a re-
flecta orice rază de lumină întotdeauna b)
paralel cu ea însăşi. Un astfel de re- Fig. 2.8
f1ector a fost transportat pe Lună şi cu
ajutorul razelor de lumină laser a fost măsurată cu precizie distanţa dintre ea şi Pămînt.
Reflectoarele unghiulare devin tot mai răspîndite în securitatea rutieră: unităţile de transport
şi semnele de circulaţie sînt înzestrate cu nişte plăci de culoare roşie pe care este imprimată o
reţea de asemenea reflectoare (fig. 2.8, b).

cO. Oglinzile sferice

În afară de oglinzile plane există şi oglinzi cu suprafeţe reflectatoare de diferite alte forme,
cele mai uşor de confecţionat şi mai frecvent utilizate fiind oglinzile sferice.
II ","".. n,,'LG sferică care reflectă practic toată lumina incidentă pe ea se numeşte

48
Capitolul 2
 Dacă lumina este reflectată de suprafaţa
interioară a calotei sferice, oglinda este
numită concavă (fig. 2. 9, a), iar dacă
suprafaţareflectătoareeste cea exterioară, V
oglinda este convexă (fig.2.9, b). C
Punctul C care coincide cu centrul
sferei din care este decupată calota este a) - b)
numit centrul optic al oglinzii (jig.2.9, a,
b), iar raza sferei R reprezintă raza de Fig. 2.9
curbură a ei. Dreapta care trece prin
centrul optic C şi vîrful calotei V poartă denumirea de axă optică principală, iar oricare altă
dreaptă care trece prin centrul optic C este numită axă optică secundară. Întrucît orice axă
optică coincide cu normala pe suprafaţa sferică, raza de lumină ce se propagă de-a lungul ei se
întoarce după reflexie pe acelaşi drum (jig. 2.9).
O proprietate importantă a oglinzilor sferice este posibilitatea de concentrare sau de difuzare
a fasciculelor de lumină. Să analizăm această proprietate în
cazul unei oglinzi concave pe care este incidentă o rază de 1
lumină IP paralelă cu axa optică principală CV (jig. 2.10).
Trasînd normala CP pe suprafaţa sferică şi folosind legile
reflexiei, se construieşte raza reflectată PF. Întrucît
L1PC = LFCP = i ca unghiuri alteme inteme, t;.PFC este
isoscel şi PC=R=2CF cos i. Rezultă că distanţa dintre vîrful
calotei sferice V şi punctul F de pe axa optică principală prin Fig. 2.10

R(2--I-J
care trece raza reflectată este
f=VF=CV-CF=R-_R_=
2 cos i 2 cos i .
Pentru unghiuri de incidenţă mici, cînd cos i l, oricare
=; altă rază paralelăcu axa optică
principală după reflexia pe oglindă va tr\ece aproximativ prin acelaşi punct F, situat la distanţa

f = ~ (2.3)
de la vîrful oglinzii (fig. 2.ll. C!.). Acest
• punct este numit focar principal, iar
distanţaf, determinată de relaţia (2.3) -
distal!tLfocală. Din principiul reversi-
bilităţii razelor de lumină rezultă că orice
rază care vine spre oglindă prin focarul
principal se va reflecta întotdeauna paralel a)
cu axa optică principală.
Fig. 2.11
De menţionatcă aproximaţiade mai sus
referitoare la unghiurile de incidenţă mici se realizează cu atît mai bine, cu cît fasciQulele care
se propagă spre oglindă sînt maL<ipropiate de axa optică. Asemenea fascicule sînt numite
paraxiale, iar aproximaţia respectivă - aproximaţie paraxială. De obicei, dimensiunile
oglinzilor sferice folosite în practică sînt destul de mici în comparaţie cu raza lor de curbură,
de aceea aproximaţia paraxială practic întotdeauna este justificată.
Pe lîngă focarul principal, există focare secundare detenninate de existenţa axelor optice
secundare. Într-adevăr, razele unui fascicul paralel cu o axă optică secundară după reflexie trec

49
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ -----------------'----

4
printr-un punct F' situat alături de cea principală aproximativ la aceeaşi distanţă f de la vîrful
oglinzii. Toate focarele secundare se află într-un plan FF' perpendicular pe axa optică principală,
numit plan focal (jig. 2.11, b).
Dacă un fascicul paraxial paralel cu
axa optică principală este incident pe
o oglindă convexă, razele reflectate pe
această oglindă formează un fascicul
divergent. Prelungirile lor se inter- c
sectează într-un punct din spatele
oglinzii, numit focar principal al
a) b)
oglinzii convexe. Deoarece în acest
punct nu se intersectează razele de Fig. 2.12
lumină, ci prelungirile lor, focarul este
numit virtual (fig. 2.12, a), iar distanţa focală, exprimîndu-se prin aceeaşi relaţie (2.3), prin
convenţie, este considerată negativă. Evident că focarele secundare ale oglinzilor convexe
vor fi de asemenea virtuale, formînd un plan focal virtual (fig. 2.12, b).

do. Construirea imaginilor În oglinzile sferice. Formula oglinzilor sferice

Cunoscînd poziţia unui obiect situat

în faţa oglinzii sferice, prin construcţii
geometrice se poate determina unde se
va afla imaginea acestuia şi care va fi
natura ei. În general, este necesar de c F ' 2)
construit imaginile tuturor punctelor
obiectului, însă în unele cazuri (de b) 2)
exemplu, cînd obiectul are formă Fig. 2.13
lil}iară) este de ajuns să se construiască
doar imaginile punctelor extreme.
Pentru a construi imaginea unui punct în oglinda sferică, este suficient de folosit oricare
două dintre următoarele trei raze, mersul cărora este cunoscut (fig. 2.13):

1) raza care trece prin centrul optic al oglinzii se reflectă pe acelaşi drum;
2) raza incidentă paralelă cu axa optică principală se reflectă trecînd prin focarul oglinzii;
3) raza care trece prin focarul oglinzii se reflectă paralel cu axa optică principală.

Înjigura 2.14 sînt ilustrate cîteva exemple de construire a imaginilor obiectelor în oglinzile
concavă şi convexă. Indiferent unde este plasat obiectul În faţa unei oglinzi convexe, imaginea

C F

a) b)

Fig. 2.14

50
Capitolul 2
lui întotdeauna este virtuală şi micşorată (fig. 2.14, a). Dacă însă se utilizează o oglindă concavă,
imaginea poate fi atît virtuală (fig. 2.14, b), cît şi reală (fig. 2.14, c, d). Totodată, de concluzionat
că în oglinzile concave imaginea virtuală întotdeauna este mărită, pe cînd cea reală poate fi
atît mărită (fig. 2.14, c), cît şi micşorată (fig. 2.14, d). Imaginile virtuale întotdeauna sînt /-,

drepte, iar cele reale - răsturnate.

Un caz aparte de constrî.iCţie a imaginii constituie situaţia
în care obiectul este o sursă punctiformă S de lumină situată
pe aX~QPticăprincipală, iar cele trei raze, mersul cărora este"
cunoscut, coincid (fig. 2.15). Pentru obţinerea imaginii se ia v
o rază arbitrară SA şi se trasează normala în punctul de S
incidenţă al ei, care coincide cu raza de curbură a oglinzii
CA. Aplicînd legile reflexiei ( <rSA C = <r CAS, ), se determină
direcţia razei reflectate şi poziţia punctului SI de intersecţie
Fig. 2.15
al ei cu raza ce se propagă de-a lungul axei optice principale.
Acest punct constituie imaginea sursei punctiforme S.
Poziţia imaginilor în oglinzile sferice poate fi detenninată şi pe cale analitică. Fie distanţa
de la obiect pînă la vîrful oglinzii sferice de rază R este d, iar cea de la oglindă pînă la imagine
- d'. Întucît fasciculele incidente pe oglinzile sferice sînt considerate paraxiale, se poate afirma
că AS =:: VS = d şi ASI =::VSI = d'. În .t:.SjAS linia CA este bisectoarea unghiului S(lS, deci
segmentele SIC = R - d' şi SC = d - R sînt proporţional~."Ctl-latUrife-aiătlmîtelor din acest
triunghi, adică
SIC = AS; R-d' d'
sau
SC AS d-R d'
de unde
Rd'+Rd=2d'd.
Împărţind această relaţie la Rd'd şi luînd în considerare (2.3), se obţine:
-l 1 1
-+-=- (2.4)
d d' f'
Ecuaţia (2.4) este numită formula oglinzilor, valabilă atît în cazul oglinzilor concave, cît
şi în cel al oglinzilor convexe, însă cu respectarea unnătoarei convenţii de semne:

Dacă mărimile ce caracterizează obiectul, imaginea şi focarul oglinzii sferice

sînt reale, atunci ele se iau pozitive, iar dacă sînt virtuale - negative.

De exemplu, în cazul unei oglinzi convexe cînd focarul şi imaginea sînt virtuale, formula
(2.4) are aspectul:
1 1 1
-:1- d' =- f'
iar în cazul unei oglinzi concave cu ajutorul căreia se obţine o imagine virtuală:
1 1 1
---
d'
- fi
d f .: J
Dacă însă natura mărimilor din
(2.4) nu este cunoscută, atunci ele se iau pozitive, iar rezultatul
de semn negativ obţinut în unna calculelor pentru una din mărimi denotă faptul că ea este virtuală.

51
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ -----------------=~--
 Mărimea egală cu inversul distanţei focale este numită convergenţa oglinzii sferice:
1 R
C=-=-· (2.5)
f 2
Unitatea de măsură a convergenţei în SI este dioptria notată cu 8. Din (2.5) se observă că
1 (5 = 1 m- i , dioptria este convergenţaunei oglinzi sferice cu distanţa focală de 1 m sau cu raza
de curbură de 2m.
În conformitate cu convenţia semnelor, convergenţa oglinzilor concave este pozitivă, iar a
celor convexe - negativă.
Pentru caracterizarea imaginilor în oglinzile sferice se introduce noţiunea de mărire liniară
{3, definită de raportul dintre înălţimea imaginii h' şi cea a obiectului h (fig. 2.14):
h'
{3 =r;' (2.6, a)

Din asemănarea triunghiurilor VAB şi VA'B' (fig. 2.14, d) rezultă că înălţimile imaginii şi
obiectului sînt proporţionale cu distanţele respective pînă la oglindă. Aşadar:
d'
{3 = d' (2.6, b)

Relaţia (2.6, b) este valabilă atît

pentru oglinzile concave, cît şi pentru cele convexe. Se
observă că mărirea liniară poate lua valori {3 < 1 (imagini micşorate), precum şi valori {3 > 1
(imagini mărite).

• PROBLEME REZOLVATE·
1. Care trebuie să fie lungimea minimă a unei oglinzi plane
înclinată sub un unghi de 30° faţă de verticală, pentru ca un elev B'
de înălţime h= 1,6 m să-şi vadă în ea imaginea întreagă? Distanţa
de la ochii elevului pînă la oglindă este d = 2m, iar partea de
lungime de la ochi în sus se neglijează.
B ./__ C7/\I/,~~>A'
Se dă: Rezolvare. Înfigura 2.16 este arătată construcţia
a= 30° imaginii întregi A'B' a elevului (reprezentat sche-
h= 1,6 m matic prin segmentulAB) în oglinda plană CD de
d= 2 m lungime Imin • Din această construcţie geometrică
Fig. 2.16
se observă că triunghiurile BCD şi A'FD sînt
IJnlll. --? asemenea, deci
A'F DF
SC CD
unde: SC= d; CD = Imin;A'F=AF=AE+EF=hsina+dşi DF=BE-CD= hcosa-/min • Aşadar, avem

hsina + d hcosa -/lIlin

d 11Ilin
În urma unor transformări simple, din această relaţie obţinem:

I hdcosa ::::O,58m.
lIlin = 2d + hsina

52
Capitolul 2
2°. Analizaţi natura imaginii într-o oglindă concavă în funcţie de poziţia obiectului în raport cu ea.
Rezolvare. Vom folosi în acest scop formula oglinzilor sferice (2.4). Pentru distanţa de la imagine
pînăla oglindă obţinem:

(2.7)

1. Admitem că obiectul se află la infinit, adică spre oglindă vine un flux de raze paralele cu axa
optică principală. În acest caz d = 00 şi din (2.7) rezultă că d' = f, adică imaginea este reală,
micşorată şi se află în focarul principal.
II. Obiectul se află la o distanţă finită, dar mai departe de centrul sferei: 2( < d < 00. Atunci

°< ~ < ~ , iar f < d' < 2f. Imaginea se află între focar şi centrul optic al oglinzii, este reală,
micşorată şi răsturnată (fig. 2.14, d).

III. Obiectul se află în centrul optic al oglinzii: d = 2f Atunci f =..!:. şi din (2.7) rezultă că
d 2
d'= 2(= d. În acest caz imaginea se află la aceeaşi distanţă ca obiectul, este reală, răsturnată
şi egală.

IV. Obiectul se at1ă între centrul optic şi focarul principal:j < d < 2f Rezultă că ..!:. < L < I , iar
2 d
din (2.7) avem ~« d' < 00. Imaginea este reală, inversată, mărită şi se află după centrul optic al
oglinzii (fig. 2.14, c).

V. Obiectul se află în focar: d = f Atunci f = 1 şi din (2.7) rezultă că d'=oo, adică imaginea se află
. d
la infinit.

VI. Obiectul este situat între focar şi oglindă: d <f În acest caz ~ > 1 şi din (2.7) avem d' < 0,
adică imaginea se află în spatele oglinzii,\este virtuală, dreaptă şi mărită (fig. 2.14, b).
3°. Un fascicul convergent de lumină este incident pe o oglindă concavă, astfel încît prelungirile
razelor lui se intersectează într-un punct situat pe axa optică principală la distanţa a = 0,6 m de la
vîrful oglinzii în spatele ei. După ret1exie razele se întîlnesc într-un punct înaintea focarului la
distanţa b = O, Im de la el (fig. 2.17). Detenninaţi convergenţa oglinzii.

Se dă: Rezolvare. Conform relaţiei (2.5), pentru

a =0,6 f i determinarea convergenţei oglinzii este necesar
b = 0,1 f i de calculat mai întîi distanţa ei focală. În situaţia
c-?
dată (fig. 2.17) punctul A constituie o sursă ----------
virtuală de lumină, iar AV = a reprezintă A
distanţa de la sursa virtuală pînă la oglindă, adică d=-a.
a
Punctul B este imaginea sursei virtuale în această oglindă. Din
figură se observă că distanţa de la imagine pînă la oglindă
Fig. 2.17
este d' = VB = VF - BF =/- b. Aşadar, în acest caz formula
oglinzii (2.4) are aspectul:
1 1 1
--+--=-.
a f-b f

53
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ - - - - - - - - - - - - - - - - = - - - = - - - -
Din această relaţie pentru determinarea distanţei focale J se obţine ecuaţia pătrată
p-bJ-ab = 0,
soluţiile căreia sînt

.1;,2 =2l ±v~)

b( 1
+b . 1

Întrucît focarul oglinzilor concave întotdeauna este real, adică distanţa focală este pozitivă, soluţia
negativă se omite şi pentru convergenţă avem:

c= (g2)",,3,38,
b 1+ 1+ 4a
b
4°. Privind în oglinda retrovizoare a automobilului său care staţionează, un şofer vede imaginea
micşorată de 40 de ori a unui pom de pe marginea drumului. Care este raza de curbură a oglinzii
dacă pomul se află la distanţa de 13 m?

Se dă: Rezolvare. Oglinda retrovizoare este o oglindă convexă în care se obţin imagini
13=1/40 virtuale micşorate (fig. 2.14, a). Luînd în considerare convenţia de semne şi relaţia
d=13m (2.3), fonnula oglinzii (2.4) capătă forma:
R-? 1 1 2
---= -
d d' R
Din relaţia(2.6, a) pentru mărirea liniară rezultă că distanţa d' de la imaginea virtuală pînă la
oglindă este d' = {3d. Introducînd această distanţă în formula precedentă, obţinem:

de unde pentru raza de curbură a oglinzii avem:

2fJd
R=--",,0,67m.
1- 13
5°. Distanţa dintre obiect şiimaginea lui reală obţinută într-o oglindă concavă este 1 = 30 cm.
Detem1inaţi distanţa focală a acestei oglinzi dacă imaginea este de 4 ori mai mică decît obrectul.
Se dă: Rezolvare. În oglinda concavă imaginea reală micşorată se obţine cînd obiectul se
1=30 em află
la o distanţă mai mare decît raza de curbură, adică după centrul ei optic.
13=1/4 Construirea imaginii în corespundere cu condiţiile acestei probleme este ilustrată
J- ? în figura 2.14, d. Din ea rezultă 1 = d - d'.
. Pentru determinarea distanţei focale vom folosi metoda analitică. În acest scop se
alcătuieşte un sistem de ecuaţii care conţine fonnula oglinzii sferice (2.4), relaţia
pentru mărirea liniară (2.6, b) şi condiţia problemei referitoare la distanţa dintre obiect şi imagine:

1 1 1

!
-+-=-
d d' f'
d' = fJd,
d-d'=I.

54
Capitolul 2
 -------1
1
Pentru rezolvarea acestui sistem de ecuaţii folosim metoda substituţiei. Avem:
1

sau
1
1-13 1+13 1
-[-'73= f'
1
de unde
1
f = f3f3[ 2 := 8em.
1-
1

1
ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. În ce constă fenomenul de reflexie şi care sînt legile ei? 1
2. Deduceţi legile reflexiei folosind principiul Huygens.
3. Ce reprezintă reflexia regulată? Dar cea difuză? Daţi exemple. 1
4. Care imagini se numesc virtuale?
S. Caracterizaţi imaginea unui obiect şi poziţia ei Într-o oglindă plană. 1
6. Ce reprezintă cîmpul de vedere al imaginii?
7°, Ce reprezintă oglinzile sferice? Prin ce se deosebesc oglinzile concave de cele convexe?
8°. Ce se numeşte focar al oglinzilor sferice? Ce reprezintă distanţa focală? 1
9°, În ce constă aproximaţia paraxială?
10°, Cum se explică existenţa focarelor secundare? Ce reprezintă planul focal? 1
11°. Cum se construieşte imaginea unui punct Într-o oglindă sferică? Dar a unui obiect liniar?
12°, Care este formula oglinzilor sferice? Ce convenţie de semne trebuie respectată? 1
13°. Ce se numeşte convergenţă a oglinzilor sferice? Care este unitatea de măsură a convergenţei
În SI? '
14°. Cum se defineşte mărirea liniară a unei oglinzi sferice? 1
• 15. Unghiul de incidenţă a unei raze de lumină pe o oglindă plană este de 30°. Care va fi unghiul
dintre raza incidentă şi cea reflectată după rotirea oglinzii cu 20° În jurul unei axe ce trece prin 1
punctul de incidenţă perpendicular pe planul În care se află aceste raze?
• 16, Care trebuie să fie lungimea minimă a unei oglinzi plane fixată pe un perete vertical, pentru ca un 1
om de Înălţime h = 1,8 m să-şi vadă În ea imaginea În Întregime?
17°, Construiţi imaginea obiectului În oglinda concavă pentru cele şase situaţii descrise În problema
rezolvată nr. 2 de la pag.53. 1
18°. Un fascicul convergent de lumină este incident pe o oglindă convexă de rază R := 80 cm, astfel
ÎnCÎt prelungirile razelor lui se intersectează Într-un punct situat pe axa optică principală la distanţa 1
=
a 20 cm de la VÎrful oglinzii În spatele ei. La ce distanţă de la oglindă se vor Întîlni razele după
reflexie? 1
19°, Un obiect se află la distanţa d := 80 cm În faţa unei oglinzi concave. Calculaţi distanţa de la oglindă
pînă la imagine, raza de curbură a oglinzii şi convergenţa ei, dacă se cunoaşte că, la apropierea
obiectului de oglindă cu 20 cm, imaginea lui se Îndepărtează cu 40 cm. 1
20°. Un obiect se află la distanţa I= I m În faţa unui ecran. Unde trebuie aşezată o oglindă concavă cu
distanţa focală de 50 cm, pentru ca imaginea obiectului să se formeze pe ecran? 1

1
55
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ ---------------- 1

1
 j

2.3 REFRACŢIA LUMINII j

a. Legile refrac!iei j

Fenomenul de reflexie, studiat anterior, întotdeauna are j

loc la suprafaţa de separaţie dintre două medii diferite.
Dacă însă mediul al doilea este transparent, lumina se j
reflectă doar parţial. Cealaltă parte trece prin suprafaţa de
separaţie modificîndu-şi concomitent şi direcţia de pro-
j
pagare (fig. 2.18).
Fenomenul de modificare a direcţiei de propagare j
a luminii la trecerea ei dintr-un mediu transparent
În altul se numeşte refracţie. Fig. 2.18 j

o rază de lumină se propagă spre suprafaţa de separaţie cu alt mediu transparent sub un j
unghi de incidenţă
i (fig. 2.18). Unghiul r dintre raza refractată şi normala la suprafaţa de
separaţie este numit unghi de refracţie.
j
Fenomenul de refracţie a luminii, studiat detaliat ~n clasa a 8-a, are loc în conformitate cu
următoarele două legi:
j
Raza refractată se află În acelaşi
plan cu raza incidentă şi normala În punctul de
incidenţă, departea opusă a ultimei. . j
Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie
este o mărime constantă pentru orice pereche de medii transparente: j
sin i
-.-=n21 , (2.8) j
smr

unde n 21 caracterizează cele două medii transparente în contact şi se numeşte indice de refracţie j
al mediului al doilea în raport cu primul sau indice relativ de refracţie.
Dacă raza incidentă se propagă în vid, indicele de refracţie a mediului în raport cu j
vidul se numeşte indice absolut de refracţie. Sensul fizic al acestuia constă în urmă­
toarele: j

Indicele absolut de refracţie arată de cîte ori viteza luminii Într-un mediu este j
mai mică decît În vid:
c j
n=-.
v (2.9)
j
Legea refracţiei (2.8) a fost stabilită experimental în anul 1621 de către savantul olandez
W. van Snell (1580-1626) şi mai este cunoscută sub denumirea de legea lui Snell. j
Considerînd propagarea luminii ca un proces ondulatoriu, legea lui Snell se deduce şi teoretic,
utilizînd principiul Huygens. Pentru legea refracţiei undelor (Fizică. el. a Il-a) s-a obţinut j
următoarea relaţie:

sin i _ VI j
----
sin r V z (2.10)
j
56
Capitolul 2 j

j
unde v J şi v 2 sînt vitezele undelor de lumină la propagarea lor prin cele două medii aflate în
contact.
Relaţiile (2.8) şi (2.10) exprimă aceeaşi lege a refracţiei, deci sînt echivalente. Într-adevăr,
dacă lumina trece din mediul cu indicele absolut de refracţie ni în mediul cu indicele absolut
de refracţie n 2, atunci, conform relaţiei (2.9), avem ni = ci v I şi n2 = ci v 2' de unde rezultă:

VI _ clv 2 _ n 2 _
- - - - - - - n2J •
v 2 clvJ ni
Aşadar, formula legii a doua a refracţiei poate fi scrisă şi sub forma:
sin i _ n2
----
(2.11 )

Din (2.11) rezultă că la trecerea luminii dintr-un mediu mai puţin refringent în altul mai
refringent (n 2 > ni)' raza refrac tată se apropie de normala la suprafaţa de separaţie, adică
<r..r < <r..i. Dacă însă raza de lumină pătrunde într-un mediu mai puţin refringent (ni> n),
trebuie să se îndeplinească relaţia sin r> sin i, adică <r.. r > <r..i şi raza refractată se îndepărtează
de normală.

bo. Reflexia totală. Optica fibrelor

Să cercetăm mai detaliat fenomenul de refracţie, în cazul în care lumina trece dintr-un
mediu mai refringent în altul mai puţin refringent (fig. 2.19). O rază ce se propagă de la sursa
de lumină S de-a lungul normalei la suprafaţa de separaţie nu se refractă, însă datorită reflexiei
intensitatea luminii în mediul al doilea este puţin mai mică decît în primul. După legea
conservării energiei, pentru orice unghi de incidenţă suma dintre intensităţile luminii refractate
Irefr. şi reflectate Irefl trebuie să fie egală cu intensitatea luminii incidente IinciJ:
l'J=I]+I
,.11.:1 . ref. re f r.
(2.12)
Conform legii lui Snell (2.11), o dată cu mărirea unghiului de incidenţă se măreşte şi cel
de refracţie, însă mai repede. Rezultă că există un unghi de incidenţă il' numit unghi limită,
pentru care unghiul de refracţie capătă valoarea maximă de nl2 (fig. 2.19). În acest caz raza
refractată se propagă de-a lungul suprafeţei de separaţie a mediilor. Pentru unghiuri de incidenţă
mai mari decît unghiul limită il raza incidentă se întoarce complet în mediul din care vine,
adică are loc numai reflexia luminii. Acest f~l1Qill~n a fost numit reflexie totală.
Variaţia unghiului de incidenţă are ca rezultat nu numai
modificarea celui de refracţie, ci şi a intensităţilor luminii nj>n2
reflectate şi refractate. Dacă unghiul de incidenţă este mic,
atunci există atît raza refractată, cît şi cea reflectată, iar
intensităţile lor au valori în conformitate cu (2.12). La
creşterea unghiului de incidenţă intensitatea razei
refractate se micşorează continuu pînă la zero, iar a celei
reflectate se măreşte pînă cînd devine egală cu intensitatea
razei incidente.
Valoarea unghiului limită il se determină simplu din Fig. 2.19
legea lui Snell. În acest caz unghiul de refracţie r = 90° şi
din (2.11) avem:
57
- - - OPTICA GEOMETRICĂ
 nI sini, = n2 sin 90° ,

de unde

(2.13)
Deseori fenomenul reflexiei totale este cercetat în cazul diferitelor medii transparente cu
indicele absolut de refracţie n\ = n aflate în contact cu aerul, pentru care n2 "" 1. În asemenea
cazuri relaţia (2.13) prezintă o formă mai simplă:

' . =-.
Sin li
1
(2.14)
n
Din (2.14) rezultă că fiecare mediu transparent este caracterizat de un unghi limită propriu.
Cu cît mediul este mai refringent (n este mai mare), cu atît unghiul limită este mai mic. De
exemplu, pentru apă n = 1,33 şi din (2.14) avem:

.
li
. -1 '" 490 ,
= arCSIn
n
pentru sticlă (n = 1,5) căpătăm i, '" 42°, iar pentru diamant (n = 2,4) obţinem i, '" 25°.
Reflexia totală poate fi observată efectuînd următorul experiment foarte simplu. Se toarnă apă
într-un pahar de sticlă şi se ridică puţin mai sus de nivelul ochilor. Privind din această poziţie,
suprafaţa de separaţie apă-aer pare stră.lucitoare, anume datorită reflexiei totale. Tot prin acest
fenomen se explică strălucirea picăturilor mici de rouă iluminate de razele solare, a bulelor de aer
în lichide, a briliantelor şi a obiectelor de cristal.
Fenomenul reflexiei totale constituie baza unui domeniu
al opticii, foarte interesant din punctul de vedere al aplica~ilor,
numit optica fibrelor. Fibrele optice reprezintă nişte tuburi
~ foarte subţiri de sticlă, avînd diametrul de la cîţiva micrometri
pînă la un milimetru. Datorită reflexiei totale, lumina care
intră în fibra optică la unul din capete se va transmite practic
fără pierderi pînă la celălalt, chiar dacă fibrei i se imprimă o
fonnă complicată (jig. 2.20). Din această cauză asemenea
fibre (luate cîte una sau în grupuri de fibre dispuse paralel) Fig. 2.20
mai sînt numite ghiduri optice.
Ghidurile optice se utilizează în diferite domenii ale
tehnicii, precum şi în medicină. Ele sînt folosite la iluminarea diferitelor locuri greu accesibile.
De exemplu, în medicină ghidurile optice sînt utilizate pentru iluminarea şi transmiterea de
imagini ale diferitelor părţi ale organelor interne în scopul unei diagnosticări mai eficiente.
Dispozitivul folosit pentru aceasta este numit endoscop (de la gr. endon - înăuntru şi skopeo
- a privi). Ghidul optic al endoscopului conţine un număr considerabil de fibre izolate optic
una de alta prin acoperirea lor cu o substanţă mai puţin refringentă. Prin unele fibre este
transmisă lumina care iluminează organul cercetat, iar prin altele - imaginea lui. Cu cît numărul
de fibre al ghidului optic este mai mare, iar diametrul mai mic, cu atît imaginea este mai clară.
În prezent ghidurile optice sînt utilizate tot mai frecvent pentru transmiterea informaţiei.
Deja există linii de legătură din ghiduri optice cu lungimi de sute de kilometri. Prin ele se
transmit sub forma unor semnale diferite informa~i - vibraţii sonore, imagini ş.a. Semnalele
transmise reprezintă fascicule luminoase modulate (de intensitate variabilă), care se propagă cu
pierderi mult mai mici decît în cazul transmiterii aceloraşi semnale prin conductoare electrice.

58
Capitolul 2
Din acest punct de vedere, liniile de ghiduri optice sînt utilizate pentru transmiterea informaţiei
stocate în calculatoare şi pentru conexiunea dintre diferite centre de calcul.

cO. Refrac1ia În lama cu fe1e plan-paralele

• Care sînt particularităţilerefracţiei luminii Într-o lamă
cu feţele plan-paralele?
Fie o rază de lumină se propagă în mediul cu indicele de
refracţie ni şi este incidentă sub unghiul i pe suprafaţa unei
lame cu feţele plan-paralele, de grosime d, caracterizată de
indicele de refracţie n 2 > nI (fig.2.21). Conform legii lui Snell
(2.11), la prima suprafaţă de separaţie avem:
Fig. 2.21
sin i n2
smr ~
iar la a doua-
sin il =!l
sin fj n2
Înmulţind aceste două relaţii parte cu parte, obţinem:

sin i· sin il
-----'--=1. (2.15)
sin r ·sin fj
Întrucît unghiul de refrac ţie r la prima suprafaţă de separaţie şi unghiul de incidenţă il la
cea de-a doua sînt egale ca unghiuri alterne interne (fig.2.21), adică sin il = sin r, din (2.15)
rezultă că sin i = sin r l sau <ti = <tlj. Aşadar:

la trecerea luminii printr-o lamă cu feţele plan-paralele, de ambele părţi ale

căreia se află unul şi acelaşi mediu, raza emergentă este paralelă cu cea incidentă
şi deviată de la direcţia iniţială de propagare.

Pentru calcularea distanţei h la care este deviată raza de lumină emergentă în raport cu cea
incidentă vom examina triunghiurile dreptunghice ADB şi ACB (fig.2.2]). Deoarece
<r.CAD este egal cu unghiul de incidenţă i ca unghiuri opuse la vîrf, rezultă că -<BAD = i - r
şi din "ADB avem:
h= AB sin (i - r).
DistanţaAB de-a lungul căreia se propagă lumina în Iarnă se exprimă prin grosimea eiAC = d.
Din bA CB avem AB = d/cos r şi pentru deviaţia h a razei emergente obţinem:
d sin (i - r)
h= . (2.16)
cosr
Folosind formulele trigonometrice şi legea lui Snell (2.11), deviaţia razei emergente poate
fi exprimată doar prin unghiul de incidenţă i. Se consideră că lama caracterizată de indicele de
refracţie n 2 = n se află în aer (ni'" 1). Avem:

. '(1 - 1
h = d sin i cos r - cos i sin r -_ d S1l11 cos i ) _ d'
--- - sml
'[1 - -1 .
1 -sm 2,] 1
2
cosr n cosr n l-sin r

- - - OPTICA GEOMETRiCĂ ---------------=---'---""~-

591
sau
1 -SIn
2
. 2·1
. 2·
J•
n -SIn 1 (2.17)

Din (2.17) se observă că la mărirea unghiului de incidenţă şi a indicelui de re fracţie valoarea

expresiei din paranteze creşte. Rezultă că
deviaţia razei emergente este cu atît mai mare, cu cît lama este mai groasă, mai
refringentă şi unghiul de incidenţă mai mare.

do. Refractia În prisma triunghiulară

Un element important al multor dispozitive optice este

prisma triunghiulară confecţionată dintr-un material trans- B
parent cu indicele de refracţie n (de obicei sticlă), numită
prismă optică. Unghiul qJ dintre feţele prismei prin care trec
razele de lumină este numit unghi al prismei sau unghi re-
fringent. În figura 2.22 este reprezentată secţiunea
transversală a acestei prisme Într-un plan perpendicular pe
muchiile ei (numită secţiune principală) şi mersul unei raze
de lumină monocromatică. În punctul de incidenţă 1 de pe
faţa prismei AB raza de lumină se refractă, trecînd dintr-un
Fig. 2.22
mediu mai puţin refringent (aer) În altul mai refringent (sticlă)
şi conform legii refracţiei
sin i == n sin r 1 (2.18)
se apropie de normala DI. La suprafaţa de separaţie Be (sticlă - aer) în punctul de emergenţă
E, raza de lumină iarăşi se refractă, îndepărtÎndu-se de normala DE după legea
n sin il == sin r. (2.19)
Unghiul dintre direcţiile
razelor incidentă şi emergentă Într-o prismă optică este numit
deviaţie unghiulară. Dinfigura 2.22 se observă că deviaţia unghiulară <5 este determinată de
unghiul exterior al triunghiului IFE, iar unghiul prismei este egal cu unghiul exterior al
triunghiului IDE. Aşadar:
<5 ==<r.FIE+<r.FEI ==i-'î + r-i l ,

qJ == <r.DIE + <r.DEI == 'î + il' (2.20)

Din aceste două relaţii rezultă că deviaţia unghiulară se exprimă prin unghiurile de incidenţă,
de emergenţă şi prin cel al prismei:
<5 == i + r- qJ. (2.21 )
Se poate demonstra că deviaţia unghiulară este minimă În cazul în care mersul razei de
lumină prin prismă este simetric. Astfel, raza de lumină traversează prisma paralel cu baza ei
(r l == il) şi din (2.18) şi (2.19) rezultă că i == r. Din (2.21) obţinem:
(2.22)

60
Capitolul 2
 Expresia pentru deviaţia unghiulară devine foarte simplă la prismele subţiri, adică la prismele
cu unghiul refringent mic. Pentru astfel de prisme unghiurile de incidenţă şi de emergenţă de
asemenea sînt mici şi folosind aproximaţia sin i "" i, sin r"" r din (2.18) şi (2.19), avem:

Introducînd aceste relaţii în (2.21) şi

luînd în considerare (2.20), obţinem:
8=(n-l)qJ. (2.23)
Întrucît indicele de refracţie al prismei este mai mare decît cel al mediului înconjurător, la
suprafaţa de separaţie BC (fig. 2.22) se poate produce fenomenul reflexiei totale, deci raza
emergentă nu va exista. Să stabilim condiţia că o rază de lumină care pătrunde în prismă prin
faţa AB poate ieşi prin faţa BC a acesteia. Dacă il este unghiul limită, atunci raza emergentă
există cînd il < i,. Luînd în considerare relaţia (2.20), această inegalitate ia forma r j > qJ- il sau

sin r l > sin (qJ- i),

iar dacă ţinem seama de legea refracţiei (2.18), obţinem:

sin i . ( . ).
- - > S I n qJ-l{
n
Inegalitatea rămîne valabilă şi pentru unghiul maxim de incidenţă i = i max= ni2, de aceea
folosind expresia pentru unghiul limită sin il = lin şi sin (ni2) = 1, avem
sin il> sin (qJ - 9,
sau
qJ < 2i,. (2.24)
Relaţia
(2.24) reprezintă condiţia de emergenţă. Conform acestei condiţii, orice rază
incidentă pe o prismă optică cu indicele de refracţie n poate ieşi din ea, dacă unghiul ei
refringent qJ este mai mic decît dublul unghiului limită, adică:

qJ~< 2 arcsin ( ~ )-
Prismele în care se produce fenomenul reflexiei totale sînt numite reflectătoare. Dintre
acestea o largă răspîndire o au prismele din sticlă, secţiunea principală a cărora este un triunghi
dreptunghic isoscel (fig. 2.23), avînd unghiul refringent qJ = 45° sau qJ = 90°.
În primul caz (fig. 2.23, a, b) o rază
de lumină incidentă normal pe oricare
dintre feţele prismei nu-şi modifică
direcţia, iar la faţa a doua întotdeauna
are loc reflexia totală. Într-adevăr, la
incidenţa normală a luminii pe astfel
Fig. 2.23
de prisme condiţia de emergenţă il < il
este echivalentă cu inegalitatea qJ < i,. Dar întrucît qJ = 45°, iar unghiul limită pentru sticla din
care se confecţionează prismele optice este il"" 42°, condiţia de emergenţă nu se îndeplineşte
nici o dată. Prisma din/igura 2.23. a se foloseşte pentru devierea razelor incidente de lumină
cu 90" (de exemplu, la construcţia periscoapelor), iar cea din figura 2.23, b - pentru devierea
razelor incidente cu 180" (este utilă la construcţia binoclului prismatic).
Dacă lumina nu este incidentă normal, atunci condiţia de emergenţă este dată de relaţia
(2.24) care tot nu se îndeplineşte nici o dată, deci întotdeauna se produce reflexia totală. În

61
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ -----------------"-'------
 2.4. LENTILE SUBŢIRI
j
a. Caracteristica generală a lentilelor
j
În cazul refracţiei în lame cu feţele plan-paralele (p. 2.3, c) şi în prisme optice (p. 2.3, d),
caracterizate de suprafeţe plane de separaţie, se pot obţine imagini ale obiectelor care sînt
deplasate în raport cu ele şi de aceleaşi dimensiuni. Însă mult mai important din punctul de j
vedere al aplicaţiilor este studiul refracţiei pe suprafeţe curbilinii de separaţie, cînd, după cum
vom vedea în continuare, se pot obţine imagini mărite sau micşorate. De cele mai multe ori se j
folosesc suprafeţe sferice de separaţie, cilindrice sau parabolice.
Mediul transparent limitat de două suprafeţe sferice se numeşte lentilă sferică. j
Lentilele sferice au fost studiate în clasa a VIII-a, de aceea în continuare (p. 2.4, a şi b)
j
vom recapitula succint cunoştinţele despre lentile şi particularităţile de construire a ima-
ginilor.
În figura 2.29 sînt indicate toate j
variantele posibile ale lentilelor sferice. Ele
reprezintă mediul limitat de două suprafeţe
sferice care se intersectează, au marginile 1 j

subţiri (fig. 2.29, a) şi care nu se intersec- a) b) c) d) j

tează, au marginile groase (fig. 2.29, c). Fig. 2.29
Este de menţionat că suprafaţa plană poate
fi considerată sferică, dar cu raza infinit de mare. Lentilele cu marginile subţiri sînt numite (în j
ordinea de la stînga la dreapta din figură): convex-concave, biconvexe şi plan-convexe, iar
cele cu marginile groase (în aceeaşi ordine): plan-concave, biconcave şi concav-convexe. În j
figura 2.29, b, d sînt reprezentate semnele convenţionale ale lentilelor: o linie dreaptă cu
săgeţi la capete indicînd sensul în care se micşorează grosimea lentilelor. j
Centrele suprafeţelor sferice CI şi C:2 ale
unei lentile sînt numite centre de curbură,
iar razele lor R) şi R 2 - raze de curbură C
j
l
(fig. 2.30). Dreapta care trece prin centrele a) b)
de curbură ale lentilei se numeşte axă optică Fig. 2.30 j
principală, iar punctul O din centrul ei, situat pe această axă - centru optic. Oricare altă
dreaptă care trece prin centrul optic al unei lentile este numită axă optică secundară. j
Pentru simplitate vom considera că grosimea lentilei (fig. 2.30) este mult mai mică decît
razele de curbură R j şi R 2 • Asemenea lentile sînt numite subţiri şi în cazul lor este posibilă
j
descrierea cantitativă a imaginilor (p. 2.4, c). Deoarece această aproximaţie este îndeplinită
practic întotdeauna, vom cerceta doar lentilele subţiri.
Experimental se constată că dacă asupra unei lentile cu marginile subţiri trimitem un fascicul j
de raze paralele, atunci după traversarea lentilei toate razele converg într-un punct F de pe axa
optică principală numit focar principal imagine. Planul P perpendicular pe axa optică
l
j
principală în acest punct este numit plan focal imagine (fig. 2.31, a), iar distanţa f de la
focarul principal F pînă la centrul optic O - distanţă focală imagine. j
Lentilele care transformă fasciculele de raze paralele În fascicule convergente
se numesc lentile convergente. j

66 j
Capitolul 2

j
 r
1 == "\/ n -
2 . 2. ..
SIn 1 - SIn l.

După înlocuirea valorii indicelui de refracţie şi efectuarea unor transfomlări simple rezultă ecuaţia pătrată

sin 2 i + sin i - 1 = O.

Soluţia pozitivă a acestei ecuaţii este:

. .==---
SIni
.J5 -1 == 062
2 "
de unde obţinem valoarea unghiului de incidenţă i == 38,3".

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
I 1. Ce se numeşte refracţie? Care sînt legile ei?
~ 2. Care este sensul fizic al indicelui absolut de refracţie? Ce reprezintă indicele relativ de refracţie?
• 3°. Care este esenţa fenomenului reflexiei totale? Cum se determină unghiul limită?
l 4°. Ce reprezintă fibrele optice? Ce cunoaşteţi despre aplicarea fibrelor optice?
5°. Care este direcţia razei emergente dintr-o lamă cu feţele plan-paralele În raport cu cea incidentă?
6°. Cum depinde deviaţia razei emergente de grosimea lamei, de indicele ei de refracţie şi de unghiul
de incidenţă?
7°. Construiţi mersul unei raze de lumină Într-o lamă cu feţele plan-paralele, avînd indicele de refracţie
mai mic decît al mediului Înconjurător. Se vor considera unghiurile de incidenţă mai mici decît
unghiul limită.
8°. Ce reprezintă prisma optică? Cum se defineşte deviaţia unghiulară şi cu ce este egală În cazul
prismelor subţiri?
9°. Care prisme sînt numite refiectătoare?Daţi exemple de aplicare a lor.
10°. Construiţi mersul unei raze de lumină Într-o prismă optică cu indicele de refracţie mai mic decît al
mediului Înconjurător. Se vor considera unghiurile de incidenţă pe prismă mai mici decît unghiul limită.
Il°. Ce se numeşte dispersie a luminii şi cum se manifestă acest fenomen?
12°. Ce reprezintă unghiul de dispersie şi cu ce este egal În cazul unei prisme subţiri?
b13. Razele de lumină emise de o sursă punctiformă situată În apă sînt incidente pe suprafaţa unui
mediu transparent sub un unghi de 45°. Care este indicele de refracţie al mediului necunoscut,
dacă unghiul de refracţie este de 30 0 ? Indicele de refracţie al apei este na == 4/3.
~ 14. Viteza luminii În apă este de 225 000 km/s. Sub ce unghi este incidentă o rază de lumină pe
suprafaţa de separaţie aer-apă, dacă raza reflectată şi cea refractată formează un unghi drept?
• 15°. Razele de lumină se propagă printr-o bucată de gheaţă aflată În aer. Determinaţi viteza de propagare
a luminii În gheaţă, dacă unghiul limită pentru aceste raze este de 50°.
• 16°. La baza unui cilindru de sticlă cu raza R == 2 cm şi indicele de refracţie n, == I ,8 este lipită o lamă subţire
de cuarţ cu indicele de refracţie ne == 1,54. La ce distanţă de la baza cilindrului pe suprafaţa sa laterală
se află punctul de incidenţă al unei raze de lumină, care la suprafaţa de separaţie sticlă--cuarţÎn punctul
de pe axa cilindrului cade sub un unghi egal cu unghiul limită? Care este În acest caz unghiul de incidenţă?
O 17 0
• O placă cu feţele plan-paralele de sticlă organică, avînd grosimea d== 1,5 cm este aşezată pe o
pagină de carte. Care este indicele de refracţie al sticlei organice, dacă privind În direcţia
perpendiculară pe pagină, unui elev i se pare că vede literele cu 0,5 cm mai aproape?
180 • Un copil a observat la fundul unei cratiţe cu apă un bob de orez. Dorind să-I deplaseze spre
peretele ei, el a luat un creion şi ţintind spre bobul de orez l-a orientat sub un unghi de 45° faţă de
nivelul apei. La ce distanţă de la bob va nimeri vîrful creionului pe fundul cratiţei, dacă Înălţimea
apei este de 10 cm, iar indicele de refracţie n == 1,33?
19°. Una din feţele unei prisme optice cu unghiul refringent qJ == 300 este argintată. O rază de lumină mo-
nocromaticăincidentăsub un unghi de 600 pe cealaltă faţă, după refracţia şi reflexia pe suprafaţa argintată
se Întoarce pe aceeaşi direcţie. Care trebuie să fie indicele de refracţie al acestei prisme?
20°. O rază de lumină monocromatică este incidentă normal pe una din feţele laterale ale prismei
optice cu indicele de refracţie n == 1,5. Determinaţi unghiul refringent, dacă deviaţia unghiulară a
razei de lumină În această prismă este (j == 15°,

OPTICA GEOMETRICĂ 65
 Expresia pentru deviaţia unghiulară devine foarte simplă la prismele subţiri, adică la prismele
cu unghiul refringent mic. Pentru astfel de prisme unghiurile de incidenţă şi de emergenţă de
asemenea sînt mici şi folosind aproximaţia sin i"" i, sin r"" r din (2.18) şi (2.19), aVem:
i=nr l ; r=ni j •
Introducînd aceste relaţii şi
luînd în considerare (2.20), obţinem:
în (2.21)
8=(n-l)qJ. (2.23)
Întrucît indicele de refracţie al prismei este mai mare decît cel al mediului înconjurător, la
suprafaţa de separaţie BC (fig. 2.22) se poate produce fenomenul reflexiei totale, deci raza
emergentă nu va exista. Să stabilim condiţia că o rază de lumină care pătrunde în prismă prin
faţa AB poate ieşi prin faţa BC a acesteia. Dacă il este unghiul limită, atunci raza emergentă
există cînd il < il' Luînd în considerare relaţia (2.20), această inegalitate ia forma r l > qJ- il sau

sin r, > sin (qJ - i),

iar dacă ţinem seama de legea refracţiei (2.18), obţinem:

sin i . (
- - > SIn qJ -
n
.)
'I .
Inegalitatea rămîne valabilă şi pentru unghiul maxim de incidenţă i = i max = n/2, de aceea
folosind expresia pentru unghiul limită sin il = lin şi sin (nl2) = 1, avem
sin il> sin (qJ- 9<
sau
qJ < 2ir (2.24)

Relaţia
(2.24) reprezintă condiţia de emergenţă. Conform acestei condiţii, orice rază
incidentă pe o prismă optică cu indicele de refracţie n poate ieşi din ea, dacă unghiul ei
refringent qJ este mai mic decît dublul unghiului limită, adică:

qJ < 2arcsin( ]- ~
Prismele în care se produce fenomenul reflexiei totale sînt numite reflectătoare. Dintre
acestea o largă răspîndire o au prismele din sticlă, secţiunea principală a cărora este un triunghi
dreptunghic isoscel (fig. 2.23), avînd unghiul refringent qJ = 45° sau qJ = 90°.
În primul caz (fig. 2.23, a, b) o rază

Aî~!
de lumină incidentă normal pe oricare
dintre feţele prismei nu-şi modifică
direcţia, iar la faţa a doua întotdeauna
are loc reflexia totală. Într-adevăr, la
A
~:mm,)
a)
incidenţa normală a luminii pe astfel
Fig. 2.23
de prisme condiţia de emergenţă il < il
este echivalentă cu inegalitatea qJ < il' Dar întrucît qJ = 45°, iar unghiul limită pentru sticla din
care se confecţionează prismele optice este il"" 42°, condiţia de emergenţă nu se îndeplineşte
nici o dată. Prisma dinfigura 2.23, a se foloseşte pentru devierea razelor incidente de lumină
cu 90° (de exemplu, la construcţia periscoapelor), iar cea dinfigura 2.23, b - pentru devierea
razelor incidente cu 180° (este utilă la construcţia binoclului prismatic).
Dacă lumina nu este incidentă normal, atunci condiţia de emergenţă este dată de relaţia
(2.24) care tot nu se îndeplineşte nici o dată, deci întotdeauna se produce reflexia totală. În

v 61
- - - OPTICA GEOMETRICA
 -- ------------------ - -------------------------------------------,------

prisma cu unghiul refringent qJ = 90 0 razele incidente paralel cu baza ei (fig. 2.23, c) nu-şi
modifică direcţia, dar sînt inversate. Aceste prisme sînt folosite pentru răsturnarea imaginilor.

eO. Dispersia luminii

După refracţia pe feţele prismei optice a unui fascicul îngust de lumină albă (de exemplu,
de Ia Soare, de Ia un bec cu filament incandescent ş.a.), se observă descompunerea lui în mai
multe culori. Studiul experimental al acestui fenomen, numit dispersia luminii, a fost realizat
pentru prima dată de către Newton în anul 1666. EI a urmărit trecerea luminii albe, provenite
de la o fantă, printr-o prismă triunghiulară de sticlă (prismă optică) şi a observat nu numai
devierea luminii din cauza refracţiei, dar şi desfăşurarea ei într-o fîşie colorată, numită spectru
de dispersie. Newton a evidenţiat în spectrul obţinut aceleaşi şapte culori de bază (roşu,
oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet), aranjate în aceeaşi consecutivitate (fig. IV
din planşa color) ca în cazul curcubeului - fenomen natural observat deseori după ploaie.
Punînd în faţa sursei de lumină albă filtre de diferite culori, Newton a observat că după refracţia
în prismă, pe ecran se obţine o pată luminoasă de aceeaşi culoare ca filtrul folosit. Rezultă că
lumina nu este colorată de către prismă, ci ea însăşi are o structură compusă. Prisma reprezintă
doar un dispozitiv care evidenţiază această structură. Dacă în calea razelor de Iwnină desfăşurate
în spectru se pune o altă prismă întoarsă la 180 0 în raport cu prima, atunci după refracţia pe
feţele ei se obţine iarăşi lumină albă (fig. 2.24), dar numai în regiunea unde se suprapun toate
razele spectrului.
În baza observaţiilor experimentale Newton a mai formulat o concluzie foarte importantă:
pentru unul şi acelaşi unghi de incidenţă fasciculele de culoare violetă sînt refractate sub un
unghi mai mare decît cele de culoare roşie. Rezultă că prisma se comportă ca un mediu cu
indicele de refracţie variabil în funcţie de culoarea fasciculelor care o traversează, iar în
conformitate cu relaţia (2.9) şi viteza de propagare a acestora este diferită.
Lumina reprezintă o undă electromagnetică (vezi p.1.3) cu lungimi de undă (frecvenţe)
cuprinse într-un interval foarte îngust, numit domeniu vizibil. S-a constatat că în acest domeniu
culoarea văzută şi percepută de ochinl uman este determinată de lungimea de undă sau de
frecvenţa undei luminoase (v = eiA): roşu (0,78+0,63) /-lm; oranj (0,62+0,58) /-lm; galben
(0,57+0,55) /-lm; verde (0,54+0,48) /-lill; albastru (0,47+0,45) /-lm; indigo (0,44+0,42) /-lm; vio-
let (0,41+0,39) /-lm. Deoarece lungimea de undă (frecvenţa) a luminii violete este mai mică
(mai mare) decît a celei roşii, iar razele violete sînt refractate cel mai puternic, rezultă că la
creşterea lungimii de undă (frecvenţei) indicele de refracţie se micşorează (se măreşte).

menul de variaţie a indicelui de refracţie a unui mediu În

... e numeşte dispersie.

Unghiul ~ dintre razele ce corespund

culorilor marginale ale spectrului este numit
unghi de dispersie. Cu cît valoarea acestuia
este mai mare, cu atît spectrul de dispersie
este mai larg. Dinjigura 2.24 se observă că
unghiul de dispersie se exprimă prin diferenţa
dintre deviaţiile unghiulare ale razelor violetă
Fig. 2.24
8v şi roşie 8,. Folosind relaţia (2.23), pentru
prisme cu unghiul refringent mic avem:
L1 = <5 - <5 =(n - n l')
\1 ,. II
m
't',
(2.25)

62
Capitolul 2
Se dă: Rezolvare. Întrucît lumina trebuie să treacă dintr-un mediu
n = 1,6 mai refiingent (sticlă) în altul mai puţin refiingent (aer), la
R=2mm suprafaţa de separaţie este posibil fenomenul reflexiei
totale. Astfel în bula de aer vor pătrunde doar razele
d-?
incidente pe ea sub un unghi i mai mic decît unghiul limită il
(fig. 2.26). Raza incidentăpe suprafaţa de separaţie sub unghiul il se află la
distanţa r de la centrul fasciculului, iar dublul acestei distanţe determină
Fig. 2.26
diametrul fasciculului ce poate pătrunde în interiorul bulei de aer.
Din bRAD avem r = R sin i,. Folosind relaţia (2.14), pentru diametrul fasciculului obţinem:

2R
d = 2r =- = 2,5 mrn.
n
3°. Un fascicul îngust de lumină se propagă în direcţia
perpendicularăpe ecranul E şi produce un spot luminos. În calea E
fascicul ului se aşază o placă de sticlă cu feţele plan-paralele şi
indicele de refracţie n = .J3 ,
astfel încît unghiul de incidenţă a
luminii este i = 60° (fig. 2.27). Care este grosimea plăcii, dacă
spotulluminos de pe ecran s-a deplasat cu h = 1,73 cm?
Se dă: Rezolvare. Din figura 2.27 se observă că
Fig. 2.27
n = .J3 deplasarea spotului luminos de pe ecran în urma
introducerii plăcii de sticlă este egală cu deviaţia razei emergente de la direcţia
i = 60" iniţială, dată de relaţia (2.16). Din această relaţie, pentru grosimea plăcii obţinem:
h = 1,73 cm
d == hcosr
d-? (2.28)
sin (i - r)
. Iegea IUI. Sne II (2.11 ), ap l'Icată pentru acest caz avem: sm
Dm sin-i == ~
. r == - sin 60" == -1 , deCI. r = 30".
r;:; n ,,3 2
,,3 ( ) 1
Atunci cos r = :2 ' iar sin i - r = sin 30" =="2 . Introducînd valorile obţinute în relaţia (2.28), pentru
grosimea plăcii obţinem: \
d == .J3 .h :::: 3 cm.
4°. O rază de lumină traversează prisma optică cu unghiul refringent
qJ = 45° şi indicele de refracţie n == .J3 .
Determinaţi unghiul de
incidenţă al acestei raze dacă se ştie că direcţia razei emergente este
perpendiculară pe planul de incidenţă al prismei (fig. 2.28).

Se dă: Rezolvare. Dinfigura 2.28 se observă că unghiurile r

cp = 45° şi <p au laturile respectiv perpendiculare, deci sînt egale.
Din legea lui Snell (2.11), aplicată în punctul de
n= .J3 emergenţă sin r = n sin il şi relaţia r I + il = qJ, evidentă
i- ? dinfigura 2.28, rezultă:
Fig. 2.28
sin cp = n sin ( qJ - rJ
Folosind formula trigonometrică a sinusului diferenţei sin (qJ - r l ) = sin qJ cos r l - cos qJ sin r l şi
condiţia problemei qJ = 45" din ecuaţia precedentă, scriem:

J2 == n[ J2 cos r. _ J2 sin r. )
2 2 2 I l'

iar după aplicarea legii lui Snell în punctul de incidenţă sin i = nsin r l obţinem:

64
Capitolul 2
unde n v şi n,sînt indicii de refracţie ai mediului din care este confecţionată prisma, respectiv
pentru culorile violetă şi roşie.

• PROBLEME REZOLVATE·
1°. Într-un vas se află două lichide nemiscibile caracterizate de
indicii de refracţie ni şi n 2 > ni' Grosimea stratului superior de
lichid este hl' iar a celui inferior - h 2 • Determinaţi adîncimea
aparentă a unui punct de pe fundul vasului, dacă observarea se
face pe direcţie verticală. Care va fi această adîncime în cazul
mai multor lichide nemiscibile?
Rezolvare. Se consideră mai întîi o rază care nimereşte în ochiul
observatorului, cînd acesta priveşte spre punctul S sub un unghi
io în raport cu direcţia verticală, considerat mic. Înfigura 2.25
este reprezentat mersul acestei raze şi punctul S' care determină
Fig. 2.25
adîncimea aparentă h. Din triunghiul dreptunghic ABS' obţinem:
h = AB' ctg i o= ctg i o (CD + DE),
iar din /:;,ACD şi /:;,SED avem CD = h l . tg r şi DE= h z' tg i. Aşadar, adîncimea aparentă a
punctului S este:
h = ctg i o (h l • tg r + hz' tg i).
În cazul valorilor mici ale unghiurilor tg x '" sin x şi această relaţie ia forma:

h = _._1_. (17,,' sin r + hz .sin i). (2.26)

SIn 10 •
Unghiurile r şi i pot fi exprimate prin unghiul io aplicînd legea lui Snell (2.11). Pentru cele două
suprafeţe de s~paraţie, scriem:

sin i ni . sinr
~ ŞI-.-.
sin r nz SIn 10 ni
de unde
. 1 . . . . . ni' 1..
sInr=~smlo ŞI sllll=-smr=-smlo'
ni n2 n2 (2.27)

Înlocuind relaţiile (2.27) în (2.26), obţinem:

h=!!l+ hz .
ni nz
Adîncimea aparentă la care se observă un punct pe fundul vasului este determinată de suma
raporturilor dintre grosime şi indicele de refracţie, specifice fiecărui strat de lichid. Aceasta ne
permite să generalizăm rezultatul obţinut la cazul mai multor straturi nemicscibile de lichide diferite:

h= th
m=l
m

nm
,

unde N este numărul de straturi.

2°. Într-un bloc de sticlă cu indicele de refracţie n = 1,6 există un defect sub forma unei bule mici de
aer cu raza R = 2 mm. Prin sticlă se propagă un flux de lumină cu razele paralele. Analizaţi posibilitatea
pătrunderii razelor de lumină în interiorul bulei şi detemlinaţi diametrul fasciculului respectiv.

OPTICA GEOMETRiCĂ 63
 Dacă asupra lentilei convergente este trimis un fascicul de raze paralele cu o axă optică
secundară (fig. 2.31, b), atunci după refracţia în lentilă razele converg într-un punct FI situat
în planul focal imagine, care este numit focar secundar imagine.
Deplasăm de-a lungul axei optice principale a lentilei convergente o sursă punctiformă de
lumină de la care se propagă un fascicul divergent. Se constată că există o poziţie a acestei surse,
încît după re fracţia în lentilă razele fasciculului se propagă paralel cu axa optică principală.
Punctul care determină această poziţie este numit focar principal obiect, iar planul P o perpen-
dicular pe axa optică principală în acest punct - plan focal obiect (fig. 2.31, c). Este evident că
un fascicul divergent, originea căruia se află în planul focal obiect, după refracţia în lentilă se va
propaga sub forma unui fascicul de raze paralele cu axa optică secundară (fig. 2.31, d).

a) c)
-1
Fig. 2.31

Din principiul reversibilităţii razelor de lumină rezultă că focarele principale imagine şi

obiect sînt simetrice în raport cu centrul optic allentilei, deci şi distanţele focale corespunzătoare
sînt egale în valoare absolută (focarele le vom nota cu litera F, iar distanţele focale cu!).
Dacă asupra unei lentile cu marginile groase trimitem un fascicul de raze paralele cu axa
optică principală, după refracţie fasciculul devine divergent. Razele lui se propagă după astfel
de direcţii, încît prelungirile lor se intersectează într-un punct de pe axa optică principală,
situat în faţa lentilei, de parcă în acel punct s-ar afla sursa de lumină (fig. 2.32, a).
mă fasciculele de raze paralele În fa .
esc lentile divergente.
Punctul F dinfigura 2.32, a reprezintă focarul principal imagine pentru lentila divergentă şi,
Întrucît se află la intersecţia prelungirilor razelor de lumină, este virtual. Evident că atît planul
focal imagine PI , cît şi focarele secundare imagine situate În acest plan sînt, de asemenea, virtuale
(fig. 2.32, b). Din această cauză distanţa focală imagine pentru lentilele divergente este negativă.
Se consideră un fascicul de raze, care în lipsa lentilei divergente ar converge într-un punct
de pe axa optică principală. Experimental se găseşte o asemenea poziţie a punctului F (fig. 2.32, c),
încît fasciculul emergent are razele paralele cu axa optică principală. Acest punct reprezintă
focarul principal obiect allentilei divergente şi este virtual; planul focal obiect P o' în care sînt
situate focarele secundare obiect (fig. 2.32, d), este tot virtual.

a) b)
Fig. 2.32

- - - OPTICA GEOMETRiCĂ --=6~7 _

 b. Construirea imaginilor În lentile convergente §i divergente

Dacă fiecărui punct al obiectului îi corespunde un singur punct

în imaginea obţinută cu ajutorul unei lentile, se spune că imaginea
este stigmatică (de la gr. stigma - punct). O imagine strict
stigmatică poate fi obţinută numai utilizînd oglinzile plane, în care
distanţele de la oricare punct al obiectului pînă la oglindă sînt
a)
egale cu cele de la oglindă pînă la punctele corespunzătoare ale
imaginii. În cazul lentilelor se obţine un stigmatism aproximativ, 1
doar dacă este îndeplinită aproximaţia paraxială: fasciculele de
lumină care participă la formarea imaginii trebuie să fie înguste,
apropiate de axa optică principală şi foarte puţin înclinate în raport
cu ea. Stigmatismul este cu atît mai efectiv, imaginea mai clară,
b)
cu cît este îndeplinită mai riguros aproximaţia paraxială.
Pentru construirea imaginii unui obiect într-o lentilă este nevoie Fig. 2.33
să construim imaginile fiecărui punct al obiectului. Însă, datorită
numărului infinit de mare al punctelor, aceasta este practic imposibil.
În continuare ne vom ocupa de construirea imaginilor obiectelor
liniare, fiind de ajuns să se detennine doar imaginile punctelor ex-
treme ale obiectului.
Imaginea unui punct într-o lentilă se obţine la intersecţia a două
dintre cele trei raze, mersul cărora este cunoscut. Aceste raze sînt
reprezentate în figura 2.33 pentru cazullentilei convergente (a) şi
divergente (b).
1) O rază paralelă cu
axa optică principală, după refracţie
se propagă astfel încît ea sau prelungirea ei trece prin
focarul principal imagine.
2) O rază care trece prin centrul optic al lentilei, după
refracţie nu este deviată.
3) O rază sau prelungirea ei care trece prin focarul prin-
cipal obiect, după refracţie se propagă paralel cu axa
optică principală.

În.figura 2.34 sînt reprezentate exemple de construire a

imaginilor în lentilele convergentă şi divergentă. Se observă că
natura imaginii este determinată de poziţia obiectului în raport cu
lentila utilizată. Imaginea poate fi mărită sau micşorată, răsturnată
sau dreaptă, reală sau virtuală.

c. Formula lentilelor subtiri. Convergenta

Poziţia şi natura imaginilor obţinute cu ajutorul unei lentile se

pot detennina şi pe cale analitică. Pentru comoditate introducem
aceleaşi notaţii ale distanţelor dintre lentilă, obiect şi imagine ca le)
în cazul oglinzilor sferice: de la lentilă pînă la obiect OB = d; de
la lentilă pînă la imagine OB' = d'; distanţa focală OF = .f Fig. 2.34

68
Capitolul 2
Suplimentar notăm distanţa de Ia focarul principal pînă Ia obiect FB = p, iar pînă Ia imagine
FB' = p'(fig. 2.35). Din asemănarea triunghiurilor dreptunghice ABF cu DOF şi A'B'F cu
COF avem, respectiv:
DO f . A'B' p'
-=- Şi --=-.
AB p CO f
Deoarece DO = A'B', iar CO=AB (fig. 2.35), din aceste relaţii obţinem:

A'B' = f = p'
(2.29)
AB P f'
de unde rezultă că
pp'=j2. (2.30)
Expresia (2.30) este numită formula lui
f p'
Newton pentru lentilele subţiri. A..-:=-----_---=f....
De cele mai multe ori însă se utilizează h
B'
altă formulă pentru lentilele subţiri, exprimată
B
prin distanţele d şi d', numită formula lui
Descartes. Pentru obţinerea acesteia A'
d
observăm că p = d-f, iar p' = d'-f
Fig. 2.35
(fig. 2.35). Atunci din (2.30) avem

(d -j) (d' - j) = f
sau
dj+ df= dd'.
Împărţind ultima relaţie Ia produsul dd'f, obţinem:
1 1 1
-+-=-. (2.31)
d d' f
Aceasta este formula lui Descartes pentru lentilele subţiri, identică cu formula oglinzilor
(2.4), doar semnificaţia distanţelorj; d şi d' fiind alta.
Ecuaţiile (2.30) şi (2.31) sînt valabile atît pentru lentilele convergente, cît şi pentru cele divergente,
cu respectarea umiătoarelor reguli ale semnelor pentru distanţele care intervin în ele:
. dacă obiectul şi imaginea lui sînt reale, distanţele d, p şi d', p' ce le caracterizează
se iau pozitive, iar dacă obiectul sau imaginea sînt virtuale, distanţele respective
se iau negative;
. dacă lentila este convergentă, distanţa focală f se ia pozitivă, iar dacă este
divergentă - negativă.

Pentru caracteristica imaginilor se introduce noţiunea de mărire liniară egală cu raportul

dintre înălţimea imaginii h' şi cea a obiectului h (fig. 2.35).
A'B' h'
[3=-=-. (2.32)
AB h
Din relaţiile (2.29), (2.32) şi din proporţionalitatea laturilor triunghiurilor dreptunghice
asemenea A'B'O şi ABO, pentru mărirea liniară obţinem:
f p' d'
[3 = - = - = - . (2.33)
p f d

- - - OPTICA GEOMETRiCĂ 6::-.:.9

.--e: _
 În funcţie de natura imaginii, semnul şi valoarea măririi liniare {3 sînt diferite. Imaginea
poate fi răsturnată în raport cu obiectul ({3 < O) sau de acelaşi sens ({3 > O), micşorată (1{31 < 1)
sau mărită ([{31 > 1).
Proprietatea lentilelor de a converge sau diverge razele de lumină este caracterizată cantitativ
de mărimea
1
C=f' (2.34)
numită convergenţă. Cu cît distanţa focală a lentilei este mai mică, cu atît convergenţa ei
este mai mare. Unitatea de măsură a convergenţei lentilelor în SI este dioptria (notată cu
8= m- I ):
Dioptria este convergenţa unei lentile cu distanţa focală de un metru.
În conformitate cu regula semnelor, convergenţa lentilelor convergente este pozitivă (C > O),
iar a celor divergente - negativă (C < O).

do. Sisteme optice de lentile sub1iri

Deseori în practică se utilizează sisteme optice formate din mai multe elemente: lentile
subţiri,oglinzi plane şi sferice. De exemplu, lentila ochelarilor împreună cu ochiul, care
reprezintă o lentilă naturală, formează un sistem optic. Toate instrumentele optice de asemenea
constituie sisteme optice, dar mai complicate. Dacă axele optice principale ale elementelor
unui sistem sînt suprapuse, atunci acesta este numit sistem optic centrat.
Construirea imaginii unui obiect şi determinarea poziţiei acesteia într-un sistem optic
centrat se realizează în modul următor. Se construieşte mai întîi imaginea obiectului în
primul element, neglijînd formal cealaltă parte a sistemului, iar cu ajutorul formulei
corespunzătoare elementului cercetat se determină poziţia ei. Se consideră această ima-
gine ca obiect real sau virtual pentru următorul element optic separat de sistem şi se
determină poziţia celei de-a doua imagini. Repetînd această procedură consecutiv pentru
toate elementele sistemului optic în sensul propagării luminii, se obţine imaginea finală
şi poziţia ei.

d;
d~
1; d2

BII B2
F;

LLL&
h I h
a) b)

Fig. 2.36

70
Capitolul 2
 Se consideră un sistem optic centrat format din două lentile cu distanţele focale 1; şi Iz,
centrele optice ale cărora se află la distanţa 1unul faţă de altul. Înjigura 2.36 este reprezentată
construirea imaginii obiectului AB într-un astfel de sistem în două cazuri concrete: ambele
lentile sînt convergente (fig. 2.36, a); una este convergentă, iar alta - divergentă (fig. 2.36, b).
Poziţia focarului sistemului de lentile se determină prin construcţie urmărind mersul unei raze
incidente pe sistem, paralelă cu axa optică principală. În/igura 2.36 această rază este evidenţiată
cu cifra 1. Raza 1 paralelă cu axa optică principală Oj02 este refractată de lentila LI prin
focarul ei FI" Ajungînd la lentila L 2, ea este iarăşi refractată, dar prin focarul secundar F 2',
poziţia căruia este determinată de intersecţia axei optice secundare 02Fz'IIFIAI cu planul fo-
cal al acestei lentile. Punctul de intersecţie F al razei 1 cu axa optică principală 1 2 este °°
focarul sistemului optic cercetat. Folosind notaţiile din figura 2.36 şi formula lentilei (2.31),
pentru sistemul optic format din două lentile convergente avem:
111.111
-+-=- ŞI -+-=-. (2.35)
d: f..
dj d 2 d; /2
Adunînd parte cu parte ecuaţiile din (2.35) şi luînd în considerare că d/ = 1- d2 (fig. 2.36,
a), obţinem: "\
1 1 1 1 1 1
-+--+-+,=-+-. (2.36)
dl 1- d 2 d 2 d 2 f.. /2
Acelaşi rezultat (2.36) se obţine şi în cazul sistemului de lentile din.figura 2.36, b. Este
însă de menţionat că distanţele care intervin în (2.36) se iau în conformitate cu regula semnelor
pentru lentilele subţiri.
În cazul lentilelor lipite (acolate) cînd 1= 0, expresia (2.36) are structura formulei lentilelor ,
subţiri (2.31), însă cu distanţele d l de la obiect pînă la sistemul de lentile acolate şi d2 ·de la
sistem pînă la imaginea obţinută cu acesta. Rezultă că
111
-+-=-, (2.37)
,~ /2 /
unde.f este distanţa focală a sistemului de lentile acolate, iar distanţele focale.f; şi Iz se iau
conform regulii semnelor pentru lentilele subţiri.
Convergenţa unui sistem centrat de lentile acolate este egală cu suma
convergenţelor lentilelor componente ale sistemului optic.

Este evident că acest rezultat poate fi extins şi pentru un sistem compus din Nlentile acolate:
1 N 1 N

- =
/
L-sau C =
;~l 1;
LC;
;~j'
(2.38)

Conform definiţiei, mărirea liniară a sistemului de lentile centrate este egală cu raportul
dintre înălţimile imaginii h2 şi a obiectului h (fig. 2.36), adică

unde

f3 = ~ şi f3 = h2
I h 2 ~

sînt măririle liniare obţinute independent cu fiecare lentilă.

- - - OPTICA GEOMETRiCĂ ---=-7-'..1 _

 Generalizînd la un sistem optic fonnat din Nlentile centrate, pentru mărirea liniară obţinem
expresla:
{3 = {31 ' {32 ' ,.. {3N' (2.39)

Mărirea liniară a unui sistem centrat de lentile este egală cu produsul măriri lor
liniare ale lentilelor componente ale sistemului optic.

e *. Dependen!a distan!ei focale de razele de curbură ale lentilei

Confecţionarea lentilelor de anumite distanţe focale
necesită cunoaşterea dependenţei acestei mărimi de
caracteristicile lor geometrice şi optice. Admitem că o lentilă
dintr-un material cu indicele de refracţie n 2 se află într-un nI R
mediu transparent caracterizat de indicele de refracţie ni'
Pentru simplitate vom cerceta mai întîi o lentilă convergentă
c
plan-convexă cu raza de curbură R. Dacă pe lentilă este inci-
dent un flux de raze paralele, atunci ea le refractă astfel încît
Fig. 2.37
toate se intersectează în focar (fig. 2.37). Din principiul Fennat
rezultăcă în unul şi acelaşi interval de timp toate razele parcurg
drumuri optice egale. Amintim că drumul optic reprezintă produsul dintre distanţa geometrică şi
indicele de refracţie al mediului în care se propagă lumina (vezi p. 1.4, a).
Întrucît pînă la suprafaţa plană MN a lentilei lumina se propagă prin mediul omogen cu
indicele de refracţie ni' drumurile optice ale tuturor razelor din fluxul incident sînt identice,
Astfel vom cerceta propagarea a două raze de lumină doar în regiunea cuprinsă între suprafaţa
plană a lentilei şi focarul ei F: raza MF care se propagă numai prin mediul cu indicele de
refracţie ni şi raza OF - prin centrullentilei de-a lungul axei optice principale.
Drumul optic SI al razei MF este egal cu produsul dintre drumul geometric 1(fig. 2.37) şi
indicele de refracţie ni
sl=n/,
iar pentru cel al razei OF avem:
= OV' n2 + VF' ni = an 2 + (j- a)n l ,
S2

unde OV = a este grosimea lentilei, iar OF = f - distanţa ei focală.

Din egalitatea drumurilor optice SI = S2 ale acestor două raze rezultă că
1 = (n - 1) a + J, (2.40)
unde n = n/n] este indicele de refracţie relativ al materialului din care este confecţionată
lentila în raport cu cel al mediului exterior.
Folosind teorema lui Pitagora, din triunghiurile dreptunghice COM şi FOM, avem h 2 = f2 - P
şi h 2= R2 - (R - a)2 = 2Ra - a 2. Întrucît lentila este subţire, adică a« R.J, atunci a 2« 2Ra şi
din ultimele două relaţii obţinem:
F-j2=2Ra. (2.41)
Înlocuind 1din (2.40) în (2.41) şi neglijînd tennenul proporţional cu a2 , datorită aproximaţiei
a « R, J, după transfonnări elementare vom avea:

f=~, (2.42)
n-1

72
Capitolul 2
 Astfel, convergenţa lentilei plan-convexe este dată de relaţia:

C=~=(n-1)~. (2.43)
f R
Să analizăm cazul unei lentile biconvexe cu razele de curbură R j şi R diferite. Observăm
z
că ea poate fi cercetată ca un sistem optic centrat, compus din două lentile plan-convexe
acolate. Atunci din (2.38) şi (2.43) obţinem:

1
C =-= (n-1)
f
[1- + 1)
Rj
- .
Rz (2.44)

Expresia (2.44) este valabilă pentru orice lentilă sferică, oricare ar fi forma suprafeţelor ei,
însă cu aplicarea următoarei reguli a semnelor:
razele de curbură ale suprafeţelor convexe se iau pozitive, ale celor concave -
negative, iar suprafaţa plană are raza de curbură infinit de mare.

Cu cît razele decurbură ale lentilei sînt mai mari, cu atît convergenţa ei este mai mică şi
distanţa focală mai mare.
Convergenţa lentilelor depinde şi de indicele relativ de refracţie n = n/n l • De obicei,
lentilele sînt confecţionate din sticlă (1,5 < n z < 1,8) şi se află în aer (ni"" 1), însă în cazul
plasării lor într-un mediu transparent cu indicele de refracţie ni > 1 convergenţa se modifică
considerabil.

• PROBLEME REZOLVATE'
1. Înfigura 2.38 sînt prezentate axa optică principală a unei lentile şi
poziţiile unui punct luminos S şi a imaginii lui S'. Determinaţi prin S*
construcţie poziţia centrului optic allentilei şi a focarelor ei, tipullentilei
şi natura imaginii.
a) S'
Rezolvare. Dacă S' este imaginea punctului luminos S, atunci orice rază *
care porneşte din S va trece după traversarea lentilei prin punctul S'.
Raza care trece prin centrul optic allentilei nu-şi modifică direcţia, rezultă S* S'
că punctul O de intersecţie al dreptei SS' cu axa optică principală este
*
b)
centrul optic allentilei (fig. 2.39). Fig. 2.38
În primul caz (fig. 2.38, a) punctul luminos S şi imaginea lui S' se află de
părţi diferite în raport cu axa optică principală, deci imaginea este reală,
iar lentila convergentă. În cazul al doilea (fig. 2.38, b) atît punctul luminos,
cît şi imaginea lui micşorată se află de aceeaşi parte a axei optice S
principale. Rezultă că imaginea este virtuală, iar lentila - divergentă.
Pentru determinarea poziţiei focarelor în ambele cazuri vom folosi o
rază care pleacă din punctul luminos spre lentilă paralel cu axa optică
principală. După refracţia în lentilă ea trebuie să treacă prin focarul obiect. a)
În primul caz prin acest focar trece însăşi raza de lumină (jig. 2.39, a),
iar în al doilea - prelungirea ei (fig. 2.39, b). Focarul imagine se află la
S
aceeaşi distanţă de la lentilă ca focarul obiect.
2. Cu ajutorul unei lentile se obţine imaginea reală şi mărită de 3 ori a
unui obiect. Dacă lentila este deplasată cu 20 cm faţă de poziţia iniţială, b)
atunci imaginea are aceeaşi înălţime, dar este virtuală. Care este distanţa
Fig. 2.39
focală a lentilei?

73
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ -----------------=--=----
Se dă: Rezolvare. Folosind fonnula lentilei (2.31) şi cea a măririi liniare (2.33), pentru
(3=3 poziţia iniţială scriem:

1 = 20 cm 1_ 1
- - - +-
1 " P. _
ŞI fJ -
d;
-,
f-? f d d; d
unde d/ şi d sînt distanţele de la imagine şi, respectiv, de la obiect pînă la lentilă, cînd ea se află în
poziţia iniţială, iarfeste distanţa ei focală. Din aceste două ecuaţii obţinem:
1 1 (3+1
-=-0- (2.45)
f d (3
Cînd lentila este deplasată în poziţia a doua, distanţa dintre obiect şi lentilă devine d - 1. Notînd în
acest caz distanţa de la imagine pînă la lentilă cu d2 ' şi avînd în vedere că imaginea este virtuală, iar
mărirea liniară f3 rămîne aceeaşi, prin analogie avem:

1 1 1 . (3 d;
f := d -1 - d; ŞI := d -1 '

de unde
1 t f3-1
-:=-.--
f d -1 (3 (2.46)
Exprimînd din (2.45) distanţa d şi introducînd-o în (2.46), după cîteva transfonnă'i.simple, obţinem:
(31
f=-:=30cm
2
3. Imaginea unui obiect obţinută cu o lentilă divergentă se află la o distanţă 1 = 9 cm de la el.
Detenninaţi convergenţa lentilei dacă mărirea liniară este {3 = 0,4.
Rezolvare. Din fonnula lentilei (2.31) şi definiţia convergenţei (2.34) rezultă:
Se dă:
1=9cm 1 1 c:=
f3= 0,4 d d"
c-? unde d şi d' sînt distanţele de la obiect şi, respectiv, de la imagine pînă la lentilă, iar
semnul "minus" arată că imaginea este virtuală.
Pentru detenninarea distanţelor d şi d' vom folosi relaţia (2.33) pentru mărirea liniară şi condiţia
problemei, confonn căreia imaginea se află la distanţa 1de la obiect. Astfel din ecuaţiile:
d'
f3 := - şi 1 = d - d'
d
obţinem:

d :=-ŞI
1 . d' : =(31-
1-(3 l-f3'
Introducînd aceste relaţii în ecuaţia pentru convergenţă, avem:

C:=I-f3 _1-f3_ (1-(3)2 =-108.

1 f31- (31
4". Un sistem optic centrat este fonnat din două lentile convergente cu distanţele focale!; = 8 cm şi
1; = 4 cm, situate la distanţa 1= 2 cm una faţă de alta. Qetenninaţi poziţia focarului sistemului optic
în raport cu lentila a doua. .

74
Capitolul 2
Se dă: Rezolvare. Pentru determinarea poziţiei focarului sistemului optic analizăm
.1;= 8 cm mersul unei raze incidente paralele cu axa optică principală (fig. 2.40). După
h=4cm refracţia în lentila LI' raza AB este
1=2 cm deviată spre axa optică prin-
cipală pe direcţia BF , însă lentila
f-? I
L z modifică această direcţie. În- A
C
tr-adevăr, după traversarea sistemului optic raza
F
de lumină va trece prin focarul secundar F z',
poziţia căruia se determină cu ajutorul axei optice

secundare 0zF/ II Be. Punctul F de intersecţie al

razei CD cu axa optică principală reprezintă
focarul sistemului optic.
În figura 2.40 observăm două perechi de triunghiuri
dreptunghice asemenea: COzF cu Fz'FzF şi COzF, Fig. 2.40
cu Fz'FzO z. Folosind notaţiile din figură, din
asemănarea acestor triunghiuri avem:

F;Fz = Iz - 1
CO z 1
şi, respectiv,

Egalînd expresiile din partea dreaptă, după efectuarea unor transformări elementare obţinem:

1 = j~ (1; -1) = 2,4cm.

1;+lz-1
5*. Două lentile plan-convexe identice sînt confecţionate din sticlă cu
indicele de refracţie n = 1,5 şi au distanţafocalăf= 50 cm. Cu ajutorul
lor se formează un sistem optic centrat ca înjigura 2.41. Spaţiul liber
dintre lentile este umplut cu un lichid şi distanţa focală a sistemului
obţinut devine/,= 75 cm. Determinaţi indicele de refracţie al lichi-
dului.
Se dă: Rezolvare. Lichidul dintre lentilele plan-convexe
f=50cm formează o a treia lentilă. Ea este biconcavă şi are razele
n= 1,5 de curbură egale cu cea a lentilei plan-convexe. Astfel,
/, = 75 cm în conformitate cu (2.38), pentru sistemul optic de lentile
n,- ? acolate (jig. 2.41) avem:
1 2 1 Fig. 2.41
-=-+- (2.47)
j, 1 h'
undeI; este distanţa focală a lentilei de lichid. Folosind relaţia (2.44) şi luînd în considerare că
R I = R z = - R (pentru suprafeţele concave raza de curbură se ia negativă), obţinem:

1
1;

75
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ ----------.------
Raza de curbură se determină din relaţia (2.42) pentru
lentila pian-convexă. Astfel R = f (n - 1) şi expresia
precedentă capătă forma:

1 _ 2(nl -1)
1; - I(n-l)
Introducînd această relaţie în (2.47), obţinem:

~=~(1- nl-l)=~. n-nl

1,1 n-l 1 n-l' b)
de unde
ni =n- L (n-I)"d,33. Fig. 2.42 Fig. 2.43
2/,

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Ce se numeşte lentilă sferică? Ce tipuri de lentile cuno~teţi?
2. Ce reprezintă axa optică principală? Dar cea secundară?
3. Care este proprietatea focarului unei lentile? Ce reprezintă planul focal?
4. Care lentile se numesc convergente? Dar divergente?
5. Cînd o imagine este numită stigmatică? Care este esenţa aproximaţiei paraxiale?
6. Pentru construirea imaginilor se folosesc trei raze rrtersul cărora este cunoscut. Care sînt ele?
7. Care este formula lentilelor subţiri? Explicaţi modul de aplicare al regulii semnelor.
8. Ce reprezintă mărirea liniară a unei lentile?
9. Ce se numeşte convergenţa lentilei? Care este unitatea ei de măsură În SI şi cum se defineşte ea?
10°. Ce reprezintă un sistem optic? Care sisteme optice sînt numite centrate?
11°. Cum se determină convergenţa şi mărirea liniară ale unui sistem optic din lentile acolate?
12°. Cum depinde distanţa focală a unei lentile de razele de curbură ale suprafeţelor ei şi de indicele
de refracţie a materialului din care este confecţionată?
13°. Enunţaţi regula semnelor pentru razele de curbură ale lentilelor şi explicaţi modul de aplicare
al ei.
14. Construiţi imaginea unui obiect situat la diferite distanţe de la o lentilă: a) convergentă,
b) divergentă. Analizaţi cum este imaginea?
15. În figura 2.42 este indicat mersul unei raze arbitrare. Determinaţi poziţia focarelor lentilei În cele
două cazuri.
16. Distanţa dintre un obiect şi ecranul pe care se obţine imaginea lui clară cu ajutorul unei lentile
convergente este de 1,8 m. Determinaţi poziţia obiectului faţă de lentilă şi distanţa ei focală, dacă
se ştie că imaginea este de 2 ori mai mare decît obiectul.
17. Convergenţa unei lentile este de 4 8. La ce distanţă faţă de un obiect trebuie ~ezată lentila
pentru a obţine imaginea reală a obiectului mărită de 2 ori?
18. Imaginea unui obiect, obţinută cu o lentilă divergentă este de 3 ori mai mică decît obiectul. Care
este distanţa focală a acestei lentile, dacă ea se află la distanţa de 18 cm de la obiect?
19°. Un sistem optic centrat este compus din două lentile convergente cu distanţele focale ~ = 8 cm
şi f2 = 4 cm situate la distanţa de 20 cm una faţă de alta. Determinaţi poziţia imaginii faţă de
lentila a doua, dacă obiectul se află la distanţa de 18 cm În raport cu prima lentilă. Care este
mărirea liniară obţinută cu acest sistem?
20·. Lentilele LI şi ~ (fig. 2.43) sînt confecţionate din acel~i material transparent cu indicele de refracţie
n = 1,6. Care este convergenţa primei lentile şi raza ei de curbură, dacă lentila a doua are
convergenţa (2 = - 38.

76
Capitolul 2
 2.5°. INSTRUMENTE OPTICE
Orice instrument optic reprezintă în funcţie de destinaţie un sistem alcătuit din lentile,
oglinzi sferice, prisme, oglinzi plane şi diafragme. Sub aspect constructiv, instrumentele optice
se împart în două' categorii: 1) care reprezintă sisteme optice centrate, adică formate numai
din lentile sau din lentile şi oglinzi cu axa optică priilcipală comună şi 2) care reprezintă
sisteme optice necentrate, în componenţa cărora mai pot intra prisme şi oglinzi plane, care
deviază razele de lumină spre altă axă optică a sistemului.
În funcţie de natura imaginilor obţinute, instrumentele optice pot fi clasificate în instrumente
care dau imagini reale şi care dau imagini virtuale.
Dintre instrumentele optice, cu ajutorul cărora se obţin imagini reale, cele mai frecvent
întîlnite sînt: ochiul, aparatele de proiecţie şi cele de fotografiat. Avantajul acestor
instrumente constă în posibilitatea cercetării imaginilor pe un ecran sau a înregistrării lor pe e

plăci ori filme fotografice pentru examinare ulterioară.

Instrumentele optice prin intermediul cărora se obţin imagini virtuale sînt folosite pentru
examinarea directă (cu ochiul) a obiectelor foarte mici sau foarte îndepărtate. Dintre acestea
cele mai frecvent întîlnite sînt: lupa, microscopul, luneta şi telescopuI.

aO. Caracteristicile aparatelor optice

Pentru descrierea cantitativă a posibilităţilor instrumentelor optice, cît şi pentru compararea
performanţelor acestora se introduc următoarele mărimi caracteristice: mărirea transversală,
mărirea unghiulară (grosismentul), puterea de mărire şi puterea de separare.
Mărirea transversalăM a unui instrument optic se defineşte ca raportul dintre o dimensiune
liniară h'(de obicei, înălţimea) a imaginii şi dimensiunea respectivă h a obiectului, adică

h'
M =- (2.48)
h
Această caracteristică se foloseşte pentru instrumentele optice cu ajutorul cărora se obţin
imagini reale şi dimensiunile lor pot fi măsurate.
În cazul instrumentelor care produc imagini virtuale este folosită noţiunea de mărire
unghiulară, numită şi grosisment. Grosismentul se exprimă prin raportul:

G = tga z
tga ' (2.49)
l

unde a2 este unghiul sub care se vede obiectul prin instrumentul optic, iar al - unghiul sub
care se vede acest obiect, cu ochiul liber de la distanţa optimă de vedere clară. Pentru un ochi
normal această distanţă este de 25 cm.
a altă mărime utilizată pentru caracterizarea instrumentelor optice care formează imagini
virtuale este puterea de mărire, notată cu P. Ea reprezintă raportul dintre tangenta unghiului
al sub care se vede obiectul cercetat şi dimensiunea lui liniară transversală h, adică
perpendiculară pe direcţia axei optice:

p = tga l .
(2.50)
Iz
Din (2.50) se observă că puterea de mărire are dimensiunea inversă a distanţei, deci se
măsoară în dioptrii.

77
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ ------------~-'----
 Puterea de separare a unui instrument optic caracterizează capacitatea acestuia de a forma
imagini separate pentru două puncte cît mai apropiate ale obiectului. Distanţa minimă dintre
două puncte ale obiectului care dau în instrumentul optic imagini distincte este numită putere
separatoare liniară, iar unghiul minim dintre razele care vin de la cele două puncte - putere
separatoare unghiulară.
În cele ce urmează vom examina instrumentele optice, unele dintre ele studiate în clasa
a 8-a, din punctul de vedere al caracteristicilor cantitative.

bo. Aparatul fotografic

Aparatul fotografic este un instrument optic pentru obţinerea imaginilor reale răsturnate,
înregistrate ulterior pe plăci sau filme speciale prevăzute cu emulsie fotografică. Piesa
t principală a oricărui aparat este obiectivul fotografic: un sistem optic convergent alcătuit
din mai multe lentile, care asigură o putere de separare cît mai mare şi este destinat pentru
obţinerea unor imagini reale clare şi nedeformate. Claritatea imaginilor pentru obiectele
aflate la distanţe diferite este asigurată de posibilitatea deplasării obiectivului de-a lungul
axei optice în raport cu poziţia fixă a filmului.
Pentru obţinerea fotografiilor reuşite aparatul fotografic este prevăzut cu o diafragmă
circulară de diametru variabil, pentru reglarea fluxului de lumină incident pe film şi cu un
obturator care limitează timpul de expunere a filmului la lumină. În prezent ele sînt înzestrate
cu sisteme electronice, care în baza măsurătoriloI; speciale permit reglarea automată a
dimensiunilor diafragmei şi a timpului de expunere. Aparatele digitale moderne permit
• înregistrarea imaginilor sub formă de coduri binare. Imaginile pot fi vizualizate pe monitorul
aparatului sau calculatorului şi imprimate pe hîrtie specială.
Mărirea transversală M a aparatului fotografic poate fi exprimată prin distanţa focală a
obiectivului şi distanţa pînă la obiectul fotografiat. Într-adevăr, în conformitate cu (2.33), avem:
M=~)fJ.,
P
unde p este distanţa de la obiect pînă la focarul obiectivului, iar.t:fJ este distanţa lui focală. Deoarece
în majoritatea cazurilor distanţa P este mult mai mare decît distanţa focală, ea poate fi înlocuită cu
distanţa d pînă la obiectiv, adică p = d - .t:b z d şi pentru mărirea transversală obţinem:

M = J;)b (2.51)
d .

cO. Lupa
Pentru observarea obiectelor mici se
foloseştelupa. Ea reprezintă un sistem op- ':7 . . "" ~ . .
tic convergent simplu format din una sau h'!! -~~::::::-
mai multe lentile cu distanţa focalăJ;, mică.
Obiectul de observat este aşezat între
focarul obiect şi centrul optic (pentru a face
observarea :fără efort de acomodare), deci
t>.
, imaginea este virtuală, dreaptă şi mărită
(fig. 2.44). Fig. 2.44

78
Capitolul 2
 Puterea optică a lupei este egală cu convergenţa acesteia. Dinfigura 2.44 se observă că
tg a z = h/d"" h/fc Din relaţia de definire a puterii de mărire (2.50) obţinem:
p _ tg a z _ h/ IL _ 1 _C
--h---h-- IL - L' (2.52)

Lupa mai este caracterizată prin grosisment. Pentru determinarea lui, vom considera că
observarea se face la distanţa optimă de vedere clară do = 0,25 m. În acest caz tg al = h/do şi
din (2.49) avem

(2.53)
În funcţie de construcţia lupei, grosismentul poate lua valori cuprinse între 2 şi 50, adică
poate avea o putere optică nu mai mare de 200 8. Cele mai simple lupe constituite dintr-o
singură lentilă au grosismentul G:,::: 4.

do. Microscopul

Realizarea unei puteri de mărire suficientă pentru observarea

corpurilor sau detaliilor acestora, care nu se văd cu ochiul liber
este posibilă cu ajutorul microscopului. Folosirea lui permite
cercetarea obiectelor cu dimensiuni de ordinul micrometrilor şi
descoperirea multor elemente noi în structura substanţei.
Microscopul este format din două sisteme optice centrate cu
dista~ fo~ale_rpici, numite obiectiv şi ocular. Ele sînt montate,
într-un tub la o distanţă dintre ele mult mai mare decît distanţa
focală a fiecărui sistem optic. Distanţa L dintre focarul imagine
al obiectivului şi focarul obiect al ocularului (flg. 2.45) este
numită lungime optică a microscopului.
Obiectul de observat AB este aŞezat în apropierea focarului
FI a obiectivului, astfel încît el să formeze o imagine AlBI reală
şi mărită, situată în vecinătateafocarului F z a ocularului, care, la
rîndul său, formează o imagine AzBzvirtuală şi iarăşi mărită.
TUQgI, în care sînt montate obiectivul şi ocularul se poate deplasa ,
de-a lungul axei optice a microscopului, astfel încît este posibilă
punerea lui la punct pentru realizarea unei observări. Mersul
razelor de lumină printr-un microscop este reprezentat schematic
în/igura 2.45.
În procesul de punere la punct a microscopului imaginea cu
înălţimea h l formată de obiectiv este adusă practic în p1CU1ul fo- .. Fig. 2.45
cal al ocularului. Din această cauză imaginea virtua1ăAiJz a ' - - - - - - - - - - - - - '
obiectului cercetat se află foarte departe, încît toate razele emergente din ocular sînt aproape
paraJele, formînd cu axa optică aproximativ acelaşi unghi az (fig. 2.45). Astfel, din triunghiul
dreptunghic 0zBIA I rezultă că tg a z = h/OZB J "" h/foe şi, conform relaţiei (2.50), avem:

p =- tga z ""J!L
h fO(.h·

79
-~-- OPTICA GEOMETRiCĂ ---------------'-~--
 Din asemănarea triunghiurilor F1B1A 1 şi FPIC rezultă proporţia:

h B1F; L
-l = - - " ' _ .
h F10l fob
şi pentru puterea optică a microscopului obţinem:

L
P =--,- = LCo('Cob (2.54)
!ocio/)
Puterea optică a microscopului este cu atît mai mare, cu cît distanţele focale ale
obiectivului şi ocularului sînt mai mici şi lungimea lui optică mai mare.
Întrucît tangenta unghiului al sub care se vede obiectul cercetat cu ochiul liber de la distanţa
optimă de vedere clară este tg al = h/do' pentru grosismentul microscopului avem:
G = tg a z ",.!!L. do = Ld o = do . P
tga[ foI' h f()('!'Jb
sau, luînd În considerare (2.54), putem scrie:

G = doLCo('C"b' (2.55)
Grosismentul celor mai performante microscoape optice este de ordinul miilor, adică G ~ 103.

e *. Luneta §i telescopul

Pentru observarea obiectelor

foarte îndepărtate şi în special a Oh. Oc.
corpurilor cereşti se folosesc luneta fob
şi telescopul. Sînt cunoscute două
tipuri de telescoape: telescopul re- B2:::: ajr---------...-I -.O}
:j
..:: iN ...;1)
'"
~
fractor, care mai este numit lunetă
astronomică şi telescopul reflector.
h
Imaginile obţinute cu ajutorul lor 2ii
întotdeauna sînt virtuale, puternic :i ,~~~:<,'-
mărite şi răsturnate. Luneta poate fi t~ '" ~::::'-

utilizată şi la observarea obiectelor Ă2

Fig. 2.46
îndepărtate de pe Pămînt, însă în
acest caz este necesar un dispozitiv de răsturnare a imaginii, astfel încît imaginea finală să tIe
dreaptă. Asemenea lunetă este numită lunetă terestră (a fost studiată în clasa a 8-a).
Telescopul refractor (luneta) este alcătuit ca~_!!l.~c~oscopul dintr-un obiectiv şi un ocular.
Deoarece obiectul de studiat se află foarte._departe (în figura 2.46, nu este indicat), razele incidente
pe obiectivullunet~i sînt practic paralele, de aceea imaginea AlB I formată de el se află în vecinătatea
nemijlocită a planului său focal. Imaginea are rolul unui obiect real pentru ocular, care se comportă
ca o lupă, formînd imaginea finală AzBz virtuală, mărită şi răsturnată (fig. 2.46).
Pentru realizarea unei observări fără efort de acomodare, ocularullunetei se deplasează în
raport cu obiectivul pînă cînd imaginea A zB 2 se formează la infinit. Aceasta are loc atunci
cînd focarul imagine al obiectivului coincide cu focarul obiect al ocularului. Astfel de sisteme
optice centrate sînt numite afocale sau telescopice.

80
Capitolul 2

--_.- ~
Grosismentul microscopului se determină din relaţia (2.55), luînd în considerare că do = (1/4) m.
Avem
d L 25.10- 2
G=_o_= :::;;20.
!oc!ob 4 . 6 .10- 2 • 5 .10-3

2'. Diametrul obiectivului unui telescop refractor folosit pentru observaţii asupra corpurilor cereşti
este egal cu Do", iar a ocularului - cu D,,,.. Care este grosismentul telescopului şi distanţa focală a
ocularului său, dacă cea a obiectivului este!",,?
Rezolvare. În cazul acestui telescop, sistemul
optic compus din obiectiv şi ocular este afocal,
adică focarul imagine al obiectivului coincide
cu focarul obiect al ocularului. Din această cauză
un flux de raze paralele incident pe obiectiv iese
din ocular tot sub forma unui flux de raze
paralele (fig. 2.48). Din figură se observă că B I<---_~_ _-+t+--"f,'-"'oc'--+l
triunghiurile ABF şiA'B'F sînt asemenea. Luînd Fig. 2.48
în considerare relaţia (2.56) pentru grosismentul
telescopului şi proporţionalitatea laturilor şi înălţimilor din triunghiurile menţionate, obţinem:

iar pentru distanţa focală a ocularului scriem:

_Doc!
! o('-D ob"
ob

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1°. Care sînt principiile de clasificare a instrumentelor optice?
2°. Cum se clasifică instrumentele optice după natura imaginii? Daţi exemple.
3°. Ce reprezintă mărirea liniară a unui instrument optic? Dar cea unghiulară?
4°. Cum se defineşte puterea de mărire a unui instrument optic? Care sînt unităţile ei de măsură În SI?
5°. Ce reprezintă puterea de separare a unui instrument optic?
6°. Cum este imaginea obţinută cu un aparat fotografic? Cu ce este egală mărirea lui transversală?
7°. Cum se obţine imaginea unui obiect cu ajutorullupei şi cum este ea? Cu ce sînt egale puterea de
mărire şi grosismentul lupei?
8°. Care sînt elementele de bază ale unui microscop? Explicaţi modul de obţinere a imaginii În microscop.
9"'. Cum se obţine imaginea mărită a corpurilor utilizînd luneta şi telescopul?
10"'. Ce reprezintă telescopul reflector şi prin ce se deosebeşte de cel refractor?
I 1°. Un edificiu cu Înălţimea de 15 m a fost fotografiat cu un aparat fotografic, obiectivul căruia are
distanţa focală de 4 cm. De la ce distanţă a fost fotografiat obiectul, dacă Înălţimea imaginii de pe
filmul fotografic este de 2 cm?
12°. Puterea de mărire a unei lupe este de 20 O. Care este grosismentul acestei lupe, dacă observarea se face
de la distanţa optimă de vedere clară? Sub ce unghi se vede prin lupă un obiect cu Înălţimea de 2 mm?
13°. Convergenţa ocularului unui microscop este de 50 O, iar distanţa focală a obiectivului - de I cm. Cu cît
trebuie să fie egală lungimea optică a microscopului pentru ca puterea lui de mărire să fie de 1000 o?
14°. Distanţa dintre ocular şi obiectivul unui microscop cu grosismentul G = 100 este de 15,5 cm.
Care este convergenţa ocularului acestui microscop, dacă cea a obiectivului este de 200 o?
15"'. Convergenţa ocularului unui telescop refractor este de 20 o.
Determinaţi distanţa focală a
obiectivului acestui telescop, dacă grosismentullui este 30.

82
Capitolul 2
 Din triunghiurile dreptunghice 0IB1A j şi 02BIA j (jig. 2.46) avem tg al '" h/!;'b şi tg a 2", h/J;)(..
Astfel grosismentul telescopului refractor (allunetei) este:

G=!!L. Joi> = JOi>. (2.56)

JOI ~ L
Grosismentul telescopului este cu atît mai mare, cu cît distanţa focală a ocularului 1

este mai mică, iar cea a obiectivului mai mare.

Datorită distanţei focale mari a obiectivului, tubul În care • " - - - - - - - - - - - ,
este montat sistemul optic al telescopului este destul de lung.
Totodată, pentru obţinerea unor imagini mai luminoase, uşor
de observat este nevoie ca în telescop să pătrundă cît mai multă
lumină, adică obiectivul să fie de dimensiuni cît mai mari.
Însă este foarte complicat a confecţiona lentilele de dimensiuni
mari. Mai mult ca atît, din cauza greutăţii lentilelor de
dimensiuni mari, se pot produce şi deformaţii care, evident,
influenţează poziţia şi dimensiunea imaginii. Cel mai mare
telescop refractor se află la Universitatea din Chicago din SUA I W
şi are diametrul obiectivului de 102 cm. a) '(
În cazul telescoapelor reflectoare dificultăţile menţionate
lipsesc. La construcţia lor în calitate de obiectiv se folosesc
oglinzile sferice sau parabolice. Primul telescop reflector.,a I~
fost construit în anul 1668 de către Newton pentru înlăturarea ~:::tâ=- : -=1
aberaţiilor cromatice posibile la trecerea luminii prin lentile.
Fii114 mai uşor de confecţionat, oglinzile au diametremai b)
mari. La montare ele pot avea în calitate de suport toată suprafaţa,
de aceea deformarea lor se exclude. l. Fig. 2.47
Razele de lumină de la obiectele studiate pot fi orientate spre
obiectivul telescoapelor reflectoare atît cu o oglindă plană (jig. 2.47, a), cît şi cu o oglindă sferică
(fig. 2.47, b). Mersul razelor de lumină în aceste două telescoape reflectoare este ilustrat în figura 2.47.

• PROBLEME REZOLVATE'
1°, Obiectivul şi ocularul unui microscop au distanţele focale de 0,5 cm şi, respectiv, 6 cm. Determinaţi
lungimea optică a microscopului şi grosismentullui, dacă obiectul de observat se află la distanţa de
0,51 cm de la centrul optic al obiectivului.
Se dă: Rezolvare. Imaginea dată de obiectivul microscopului se află între ocular şi
f 5·\0-3 m
= focar în imediata apropiere a lui. Astfel, după cum se observă şi dinfigura 2.45,
J,,:
= 6.10 2 m distanţa de la centrul optic al obiectivului d' =/"i> + L , de unde avem:
d = 5 , 1·\O-3 m L = d'-fah .
L- ? G- ? Pentru determinarea distanţei d' vom folosi formula lentilei (2.31). Avem

d' = Joi>d ,
d - Joi>
după introducerea ei în relaţia precedentă pentru lungimea optică a microscopului se obţine:

L=~=025m
d- Joi> ' .

OPTICA GEOMETRiCĂ 81
 2.6*, ELEMENTE DE FOTOMETRIE

Propagarea undelor electromagnetice din domeniul vizibil în diferite medii întotdeauna

este însoţită de un transport de energie, dar în acelaşi timp ele produc şi senzaţia de lumină.
Din acest motiv se impune introducerea unor mărimi fizice pentru caracteristica cantitativă
atît a efectului energetic al acestor radiaţii, cît şi a acţiunii lor asupra ochiului.

Partea opticii care se ocupă de măsurătorile efectului produs de radiaţiile

luminoase asupra ochiului se numeşte fotometrie.

În continuare vom defini două seturi de mărimi: energetice şi fotometrice, precum şi unităţile
lor de măsură.

a *. Mărimi §i unităli energetice

Se consideră o sursă de lumină punctiformă, ce se află într-un mediu izotrop şi transpa-

rent, adică sursa emite radiaţie electromagnetică în toate direcţiile la fel.

Energia W care străbate o suprafaţă oarecare, normală pe direcţia de propagare

a radiaţiei electromagnetice, Într-o unitate de timp t se numeşte flux de energie
radiantă cPe :

w
(2.57)

Unitatea de măsură a fluxului de energie

radiantă în SI este wattul (W).
Dacă sursa este punctiformă şi mediul
izotrop, energia radiată în toate direcţiile va
străbate o suprafaţă sferică, în centrul O al
căreia se află această sursă. Însă, de cele mai
multe ori, este necesar să se cerceteze doar
suprafaţa perpendiculară pe o anumită direcţie
a transportului de energie. În asemenea cazuri
energia radiată de sursă străbate suprafaţa S a
unei calote sferice, care constituie baza unui
con circular prin interiorul căruia se propagă
fluxul de energie radiată (fig. 2.49). Unghiul
Q cu vîrful în O, delimitat de suprafaţa laterală
a conului se numeşte unghi solid şi reprezintă
Fig. 2.49
raportul dintre aria calotei sferice S şi pătratul
razei sferei din care face parte:

(2.58)

83
- - - OPTICA GEOMETRiCĂ ----------------=---=-----
 Unitatea de măsură a unghiului solid este steradianul (sr). Un steradian este unghiul solid
care delimitează pe suprafaţa sferei o calotă cu aria egală cu cea a unui pătrat, avînd latura
egală cu raza sferei. Dacă mărim aria ca10tei pînă la suprafaţa sferei S = 4 W, atunci unghiul
solid devine egal cu (4n)sr.
Este evident că sursa de radiaţii este cu atît mai puternică, cu cît energia transportată prin
unghiul solid, deci şi fluxul de energie radiantă este mai mare.

luxul de energie radiantă emis de o sursă punctiformă într-o unitate de unghi

id se numeşte intensitate energetică a acestei surse.

I = C/Je (2.59)
e Q
şiare unitatea de măsură W /sr.
Deseori este important să se cunoască cît este de mare fluxul de energie radiantă incident
pe suprafaţa dată, adică densitatea superficială a fluxului de energie.
Raportul dintre fluxul energiei radiante incident normal pe o unitate de suprafaţă şi aria
acesteia se numeşte iluminare energetică sau iradiere:

E = C/Je (2.60)
e S'
Unitatea de măsură a iluminării energetice în SI este wattul pe
metru pătrat (W/m 2).
o
Înlocuind (2.58) şi (2.59) în (2.60), pentru iluminarea
energetică se obţine expresia

E=~
(' 2 ' (2.61)
r
valabilă doar în cazul în care radiaţia luminoasă este incidentă nor-
mal pe suprafaţa aflată
la distanţa r de la sursă. Dacă lumina este
incidentă oblic pe suprafaţa situată la aceeaşi distanţă r sub un unghi
a faţă de normala ii la aceasta (jig. 2.50), atunci pentru iluminarea
energetică avem: Fig. 2.50

I,
Ee = Ee,.l cosa = --+cosa (2.62)
r

b*. Mărimi §i unită~i fotometrice

Măsurătorile fotometrice au arătat că acţiunea radiaţiilor luminoase asupra ochiului

depinde nu numai de caracteristicile energetice ale acestora, dar şi de sensibilitatea diferită
a ochiului la frecvenţe (culori) diferite. S-a constatat că sensibilitatea ochiului este maximă
pentru culoarea verde din domeniul radiaţiilor vizibile, căreia îi corespunde lungimea de
undă A. = 550 nm şi frecvenţa v = 540· 10 12 Hz. Radiaţiile luminoase de oricare altă lungime
de undă, dar caracterizate de acelaşi flux de energie radiantă, întotdeauna produc un efect
luminos mai puţin pronunţat.

84
Capitolul 2
 Pentru una şi aceeaşi senzaţie luminoasă, raportul dintre fluxul de energie
radiantă lPeO a radiaţiei electromagnetice cu lungimea de undă Il 550 nm şi =
fluxul de energie radiantă lPe la oricare altă lungime de undă se numeşte sensibilitate
spectrală a ochiului uman sau eficientă luminoasă:

Prin intermediul sensibilităţii

spectrale se pot defini principalele mărimi fotometrice care
caracterizează acţiunea radiaţiilor electromagnetice asupra ochiului.
Partea din fluxul de energie radiantă care provoacă senzaţia de lumină se numeşte
flux luminos.
ep= KV A epe'
unde K este o constantă numită echivalent fotometric al radiaţiei.
Orice sursă reală de lumină emite un anumit flux luminos ep, care se propagă
neuniform în toate direcţiile. Mărimea fizică ce caracterizează fluxul luminos în funcţie
de direcţia în care acesta este emis de o sursă de lumină poartă denumirea de intensitate
luminoasă.

Intensitatea luminoasă I a unei surse punctiforme reprezintă fluxul luminos cI>

emis În unitatea de unghi solid Q:

(2.63)

Unitatea de măsură a intensităţii luminoase este candela (cd) şi constituie una dintre cele
şapte unităţi
fundamentale ale SI.

Candela este intensitatea lumihoasă a unei surse care emite Într-o direcţie dată
o radiaţie monocromatică cu frecvenţă v = 540 . 10 12 Hz a cărei intensitate
energetică în această direcţie este de (1/683) W/sr.

Cu ajutorul acestei unităţi se defineşte şi unitatea de măsură a fluxului luminos, numită

lumen (Im).

lumen reprezintăfluxul luminos emis de o sursă punctifo

o candelă Într-un unghi solid egal cu un steradian: I Im = I cd . I sr.

Diferite corpuri din jurul nostru pot fi observate datorită reflexiei luminii incidente pe
ele. Cu cît fluxul luminos incident este mai mare, cu atît cel reflectat devine mai puternic,
iar corpurile sînt văzute mai clar, deci creşte vizibilitatea lor. Pentru caracterizarea vizibilităţii
corpurilor se introduce mărimea fizică determinată de valoarea fluxului luminos incident
pe ele numită iluminare (deoarece este o mărime fotometrică, este numită şi iluminare
luminoasă).

Iluminarea E a unei suprafeţe este egală cu fluxul luminos cI> incident pe unitatea
de arie S a acesteia:

85
- - - OPTICA GEOMETRICĂ --------------'-------
 (/J
E=-. (2.64)
S
Unitatea de măsură a iluminării în SI este numită lux (Ix). Din relaţia de definiţie (2.64) rezultă:
lIx = IIm
2 •
m

c *. Legile iluminării
Iluminarea unei suprafeţe de către o sursă punctiformă de lumină depinde de intensitatea
ei luminoasă 1 şi de distanţa r pînă la această suprafaţă. Într-adevăr, de la o sursă punctiformă,
lumina se propagă într-un mediu izotrop în toate direcţiile la fel, adică radial. Astfel această
sursă iluminează o suprafaţă sferică pe direcţie perpendiculară în orice punct al ei. Fluxul
incident pe această suprafaţă, conform relaţiei (2.63) este (/J = m = 4nl. Notînd iluminarea în
cazul incidenţei normale a fluxului luminos cu E 1- şi avînd în vedere că suprafaţa sferei este
S = 4nr, din relaţia (2.64) obţinem:
1
E.L =2'
r (2.65)

Această expresie reprezintă formula matematică a p'rimei legi a iluminării:

La incidenţa normală a luminii, iluminarea produsă de o sursă punctiformă este

direct proporţionalăcu intensitatea luminoasă şi invers proporţională cu pătratul
distanţei de la sursă pînă la suprafaţa iluminată.

Considerăm un caz concret: două suprafeţe sferice de

raze ro şi
2ro limitate de acelaşi unghi solid. Ariile
suprafeţelor sînt So şi 4So(jig. 2.51). Iluminarea suprafeţei
de rază 2roeste de 4 ori mai mică decît a celei de rază ro'
Legea a doua a iluminării se referă la cazul incidenţei
oblice a luminii pe o anumită suprafaţă. Prin analogie cu
iluminarea energetică putem scrie:
E = E.L cosa, (2.66)
unde a este unghiul dintre direcţia fluxului luminos inci-
Fig. 2.51
dent şi normala ii pe suprafaţa cercetată (jig. 2.50). ,

Iluminarea unei suprafeţe este direct proporţională cu cosinusul unghiului de

incidenţă al razelor paralele de lumină pe această suprafaţă.

Din legea a doua a iluminării rezultă că la creşterea unghiului de incidenţă, iluminarea

suprafeţei se micşorează.
Introducînd (2.65) în (2.66), pentru calculul iluminării se obţine următoarea formulă
generalizată:
1
E = -;-cosa.
r- (2.67)

86
Capitolul 2
 Dacă pe o suprafaţă oarecare este incidentă lumina
de la mai multe surse, atunci iluminarea rezultantă a
acesteia se calculează aplicînd relaţia (2.67) pentru
fiecare sursă.
Dispozitivele folosite pentru măsurarea intensi-
tăţii luminii sînt numite fotometre. Principiul de Fig. 2.52
funcţionare a fotometrului constă în compararea
iluminărilor produse de o sursă etalon şi una necunoscută. Înfigura 2.52 este reprezentată
schema unuia dintre cele mai simple fotometre. Pe feţele argintate ale prismei triunghiulare
dreptunghice Peste incidentă lumina de la sursele Se etalon şi Sx necunoscută. Deplasînd
între ele fotometrul, stabilim poziţia în care feţele prismei sînt iluminate la fel. În acest caz
ecranul mat E are o iluminare omogenă. Din relaţia (2.65), la iluminări egale ale feţelor
pnsmeI, avem:

de unde

Măsurînd distanţele re şi rx şi folosind r

valoarea intensităţii sursei etalon le'
determinăm intensitatea necunoscută 1x .

• PROBLEMĂ REZOLVATĂ'
o masă de formă dreptunghiulară şi
lungimea de 2 m este iluminată de două
Fig. 2.53
becuri de aceeaşi intensitate lumin~asă
1 = 100 cd fixate la marginile mesei pe
nişte suporturi cu înălţimile h j = 0,5 m şi h2 = 1 m (fig,2.53). Detenninaţi iluminarea c~ntrului mesei.
Se dă: Rezolvare. Iluminarea centrului mesei este efectul acţiunii ambelor becuri,
.1= 2 m adică:
II = lz= 1= 100 cd E(J = EI + E z' (2.68)
h j = 0,5 m
unde EI şi E 2 sînt iluminările produse în centrul mesei G de fiecare bec
h z = 1 ITI A

-,-,::--:---------1- aparte. In confonnitate cu (2.67), iluminările EI şi E z se detennină din

E(J - ? relaţiile:
J 1
EI =2cos a l şi Ez =2cos a Z'
1j rz
în care distanţele r l şi rz, precum şi cosinusurile unghiurilor al şi a z se detennină uşor din triunghiurile
dreptunghice BIAO şi, respectiv, BzBG (fig, 2.53). Avem:

- - - OPTICA GEOMETRiCĂ ---.::8-.:.-7_ _

ŞI

2 -112
r2 - "2
+_,
4
[2
cosa2 = g. h2

1122 +_
[2 .

Introducem aceste mărimi în relaţiile pentru iluminări le El şi E2 , iar pe acestea, la rîndul lor,
în relaţia (2.68). Obţinem:

E- /
o - . --[-2'
h2 +_
. I~
g +2
[2
+ /
+~ g
--2' ---"-
h2 . [.2
h, [
= 8/!z1
(4h2 [2)3/2 + (4h;2+[-7)3/2
h2 ]
",,71 Ix.
1 4 1- 2 h" + - 1 +
4 4 2 4 -

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME"
1. Ce reprezintă fotometria?
2. Ce se numeşte unghi solid şi care este unitatea lui de măsură?
3. Definiţi mărimile energetice care descriu aCţiunea radiaţiilor electromagnetice. Care s:nt unităţile
lor de măsură?
4. Ce reprezintă sensibilitatea spectrală a ochiului?
5. Ce se numeşte flux luminos? Care este unitatea lui de măsură?
6. Cum se defineşte intensitatea luminoasă a unei surse punctiforme de lumină?
7. Ce reprezintă candela şi cum se defineşte ea?
8. Definiţi mărimea fizică numită iluminare. Care este unitatea ei de măsură În SI?
9. Enunţaţi legile iluminării.
10. Două becuri electrice identice aşezate unul lîngă altul iluminează un ecran situat la distanţa de 2 m.
La ce distanţă de la ecran trebuie aşezat numai un singur bec pentru ca iluminarea lui În centru să
rămînă aceeaşi?
11. Podeaua unei odăi de forma unui pătrat, cu latura de 4 m este i1uminată de un bec cu intensitatea
luminoasăde 200 cd, situat pe tavan la Înălţimea de 3 m deasupra centrului podelei. Determinaţi
iluminările maximă şi minimă ale podelei.
12. O sursă punctiformă de lumină se află Între un ecran şi o oglindă plană la distanţa de 1 m de
la ecran. Distanţa dintre ecran şi oglinda paralelă cu el este de 2 m, iar intensitatea luminoasă
a sursei - de 150 cd. Determinaţi iluminarea ecranului În punctul de incidenţă normală a
luminii.

88
Capitol~1 2

---- -----~~---_._-----------
 Finele secolului al XIX-lea-Începutul secolului al XX-lea se caracterizează prin
importante descoperiri În domeniul fizicii.
Studiind radiaţia termică a corpurilor, cum este numit ansamblul de unde
electromagnetice emise de acestea pe baza energiei lor interne, Kirchhoff, În 1859, a obţinut
o relaţie importantă Între mărimile.fizicecare caracterizează proprietăţile de emisie şi de
absorbţie a radiaţiei termice de către corpurile Încălzite. În anii 1879-1894, 1. Stefan,
L. Boltzmann şi W. Wien au stabilit legi importante ce descriu comportarea parametrilor
radiaţiei termice În funcţie de temperatură. În 1887, H. Hertz a descoperit efectul
fotoelectric - emisia electronilor sub acţiunea luminii. În 1881, A Michelson, şi În 1887,
Împreună cu E. Morley au efectuat experimente, În care au demonstrat independenţa
vitezei luminii În vid de caracterul mişcării sursei, ceea ce se află În dezacrod cu legea
compunerii vitezelor din mecanica clasică. În 1895, W. Ro~ntgen a descoperit razele X, care
Îi poartă numele, iar În 1896, AA Becquerel- fenomenul radioactivităţii naturale. În 1897,
J. J. Thomson descoperă prima particulă elementară - electonul, iar În 191 1, E. Rutherford
- nucleul atomic, stabilind modelul nuclear al atomului.
Unele din legităţile stabilite nu puteau fi explicate cu ajutorul noţiunilor şi conceptelor
fizice existente la timpul respectiv. A fost necesară elaborarea unor teorii noi. Astfel, prima
noţiune nouă cuantă de energie a fost introdusă În 1900 de către M. Planck. AprofundÎnd
această nOţiune, A Einstein, În 1905, a explicat legile experimentale ale efectului fotoelectric.
În acelaşi an, A Einstein a elaborat şi teoria relativităţii restrînse.
Astfel au fost puse bazele teoriei relativităţiişi fizicii cuantice, care stau la temelia
fizicii moderne.
 ELEMENTE DE TEORIE A v "-
CAPITOLUL 3o RELATIVITATII RESTRINSE

3.1°. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII ÎN FIZiCĂ

aO. Principiul relativitătii În mecanica clasică

Pentru a descrie mişcarea mecanică a corpului - schimbarea poziţiei lui în raport cu alte
corpuri -, este necesar un sistem de referinţă. Acesta reprezintă un sistem de coordonate, legat
cu corpul de referinţă, în raport cu care este descrisă mişcarea. Sînt necesare, de asemenea, o
riglă şi un ceasornic, pentru a măsura distanţele şi timpul.
Mişcarea corpului depinde de sistemul de referinţă ales, adică este relativă (vezi Fizică,
cl.l O, p.l.6). În cinematică poate fi utilizat orice sistem de referinţă, acesta alegîndu-se astfel
încît să se poată realiza o descriere cît mai simplă a mişcării corpului.
În dinamică însă se dă preferinţă sistemelor de referinţă inerţiale. Astfel sînt numite
sistemele în care este valabil principiul inerţiei: orice corp continuă să-şipăstreze starea de
repaus sau de mişcare rectilinie uniformă atît timp, cît alte corpuri nu aCţionează asupra
lui şi nu-l impun să-şi modifice această stare.
Principiul fundamental al dinamicii poate fi aplicat numai în sistemele de referinţă
inerţiale,el fiind exprimat prin formula:
mă = F, (3.1)
unde ă este acceleraţia imprimată de forţa F punctului material de masă m. În sistemele
inerţiale este valabil şi principiul acţiunii şi reacţiunii.
Aceste trei principii constituie temelia mecanicii clasice sau newtoniene.
Mişcarea mecanică a corpurilor decurge în spaţiu şi în timp. În mecanica clasică spaţiul şi
timpul sînt considerate absolute, independente unul faţă de altul şi faţă de corpurile
care se află şi se mişcă în el. Distanţa dintre două puncte (lungimea segmentului) şi intervalul
de timp dintre două evenimente în sisteme de referinţă diferite sînt aceleaşi.
Un rol deosebit în mecanica clasică revine transformărilor Galilei şi principiului
relativităţii al lui Galilei (vezi Fizică, cl.lO, p.2.8).
Să analizăm acest principiu în legătură cu aplicarea lui la fenomenele electromagne-
tice.
Fie un sistem de referinţă inerţial S, considerat convenţional imobil, a cărui parte
componentă este sistemul de coordonate Oxyz, al doilea sistem de referinţă S' considerat
convenţional imobil, din care face parte sistemul de coordonate ax'y'z'. Admitem că sistemul
S' se mişcă, în raport cu sistemul S, cu o viteză constantă ii, paralelă la axa Ox şi că la
momentul iniţial de timp to = to' = 0, comun pentru ambele sisteme de referinţă, axele
coordonatelor respective ale sistemelor coincid. La această mişcare axa O'x' alunecă pe axa
Ox, axa O'y' rămînînd paralelă la 0', iar O'z' - paralelă la Oz (fig. 3.1). Mişcarea sistemului S'
este o mişcare de translaţie.

90
Capitolul 3
 Se consideră punctul material M, care la y y'
momentul de timp t ocupă în sistemul de ®
referinţă S poziţia determinată de coordonatele
® u=const
x, y, z (de vectorul de poziţie "i). Coordonatele
aceleiaşi poziţii a punctului M în raport cu M
sistemul S' sînt x', y', z' (vectorul de poziţie
este "i'), iar momentul de timp este t'. X x'
O~--~,<----,---~--_~
, /
Originea timpului în S şi S' este aceeaşi: X I /
t o = t o' = O. Intervalele de timp de la M I //z=z'
I /
3 -------- v
momentul iniţial pînă la cel considerat sînt
z z' MI
M = t - to = t şi M' = t' - to = t'. Timpul fiind Fig. 3.1
absolut, intervalele de timp sînt egale M'=
=M, deci la o origine comună sînt egale şi
momentele de timp: t = (.
Spaţiul este absolut, deci lungimile segmentelor a
M2 = x', MIM = y' şi M 1M2 = z' în sistemele
S şi S' sînt aceleaşi. Ţinînd seama de faptul că viteza ii este constantă şi că la momentul t = O
originile a şi o coincideau, distanţa Da = ut sau în formă vectorială 00' = iit, se obţine (fig. 3.1):
x = OM2 = 00' + 0'M2 = ut + x', Y = MMI = y', Z = M IM 2 = z'.
În baza celor expuse, stabilim următoarele relaţii dintre coordonate şi timp în cele două
sisteme de referinţă:
x = x',+ ut', x' = x-ut,

I y=y, y' = y,
, sau ,
Z = z, z = Z,
(3.2)
t = t' t' = t.
Formulele (3.2) se numesc transformările Galilei. Ele permit a determina mişcarea
punctului material în sistemul S, cînd este cunoscută mişcarea acestuia faţă de sistemul S'
(formulele din coloniţa din stînga) 'şi invers (cele din coloniţa din dreapta).
Transformările (3.2) pot fi prezentate într-o formă mai compactă, vectorială:

r="+iit" {,,=r-iit,
{ t = t' sau t' = t. (3.3)
Relaţiile (3.3) au un caracter mai general decît (3.2) şi sînt valabile pentru orientări arbitrare
ale vitezei constante ii, în timp ce relaţiile (3.2) se referă doar la cazul particular al vitezei ii
paralele la axa Ox.
Ţinînd seama că viteza ii = const, din relaţiile (3.3) avem:

D..r = D..r'+ iiM:

{ D..t = D..t'. (3.4)

Prima din aceste relaţii arată că D..r:t- D..", adică deplasarea punctului material este o
mărime relativă. D..-
Viteza punctului material în raport cu sistemul S este v = ---.!...-, iar în raport cu S' este
, , D..t
v' = Sr, = D..r . Astfel, din (3.4) obtinem pentru viteze relatiile următoare:
M M ' ,
v=v'+ii sau v'=v-ii. (3.5)

91
ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
 Aceasta este legea clasică a compunerii vitezelor, conform căreia viteza este o mărime
relativă, diferită
în sistemele S şi S'.
Conform definiţiei, viteza relativă a punctului material 1 în raport cu punctul 2 este
v
V12 = VI - 2· Deoarece viteza ii = const,
V12 = VI - v2 = v~ - v; = V~2. (3.6)

În sistemele de referinţă S şi S' viteza relativă este aceeaşi.

Pornind de la legea compunerii vitezelor (3.5), obţinem relaţia dintre variaţiile vitezelor
118 = 118', ştiindu-se că l1ii = O. Împărţind această relaţie la intervalul de timp l1t = l1t' şi
. , .. . . _ 118 . _, 118' .
tmmd seama de defimtia acceleratlel a = - , respectiv a = - ,obtmem:
, " M M '

a- =a.
-, (3.7)

Acceleraţiile punctului material în raport cu sistemele de referinţă S şi S' Sînt]

egale Între ele. .
Rezultatul (3.7) permite a formula concluzii importante. Sistemul imobil S a fost considerat
inerţial. În raport cu el corpul asupra căruia nu acţionează alte corpuri se află în repaus sau se
mişcă rectiliniu uniform, adică acceleraţia lui (i = O. Din (3.7) rezultă că (i' = O, adică acelaşi
corp asupra căruia nu aCţionează alte corpuri se află în repaus sau se mişcă rectiliniu uniform
şi în raport cu sistemul mobil S'. Prin urmare, principiul inerţiei se verifică şi în sistemul S', el
fiind, de asemenea, un sistem de referinţă inerţial. '
Astfel,
orice sistem de referinţă aflat În mişcare de translaţie cu viteză constantăÎn raport
cu un sistem inerţial este, de asemenea, un sistem de referinţă inerţial.
Viteza constantă ii ia orice valori şi poate fi orientată în direcţii diferite. Conchidem că
există o infinitate de sisteme de referinţă inerţiale.
Să analizăm formularea principiului fundamental al dinamicii în diferite sisteme de referinţă
inerţiale. În sistemul S, considerat imobil, expresia lui matematică este (3.1). În conformitate
cu (3.7), acceleraţiile în raport cu sistemele S şi S' sînt egale între ele: Zi = (i'. În mecanica
clasică masa corpului este o mărime constantă, aceeaşi în S şi S'. Forţele care acţionează
asupra corpurilor depind de distanţa dintre corpuri, de viteza relativă a acestora, precum şi de
timp, adică de mărimi care nu se modifică la trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la
altul. Prin unnare, în S şi S', deci în toate sistemele inerţiale, forţele sînt identice.
Mărimile ce figurează în principiul fundamental al dinamicii (3.1) nu se modifică la trecerea
de la un sistem de referinţă inerţial la altul. Rezultă că expresia (3.1) pentru principiul funda-
mental al dinamicii rămîne aceeaşi şi în raport cu sistemul de referinţă inerţial S'.
Mărimile fizice sau relaţiile dintre ele care nu sc modifică la trecerea dc la un sistcm dc
referinţă inerţial la altul sînt numite invariante. Trecerea se efectuează confonn transfonnărilor
lui Galilei, de aceea se concretizează că ele sînt invariante faţă dc transformările Galilei.
Principiile mecanicii clasice (newtoniene) sînt invariante faţă de transformările
Galilei, adică se formulează la fel În toate sistemele de referinţă inerţiale. Cu alte
cuvinte, mişcarea rectilinie uniformă a sistemului inerţial nu influenţează
fenomenele mecanice care se produc În el.

92
Capitolul 3
 Aceste afirmaţii prezintă formulări echivalente ale principiului relativităţii al lui
Galilei - principiul relativităţii În mecanica clasică.
Confonn acestui principiu, prin experimente mecanice nu se poate stabili dacă sistemul
inerţial
se mişcă, cu atît mai mult, nu poate fi determinată viteza acestuia. De exemplu, aflîn-
du-ne Într-un vagon închis (fără ferestre), care se deplasează uniform pe o porţiune rectilinie
de cale ferată (fără interspaţii între şine), nu putem realiza un experiment din domeniul
mecanicii, care ar pennite a stabili dacă vagonul se mişcă şi care este viteza lui.

bo. Problema relativită~ii În electrodinamică

Existenţa unei legături între fenomenele electrice şi cele magnetice a fost stabilită În
1820 de către Oersted, care a observat acţiunea curentului electric asupra acului magnetic.
În 1831, Faraday descoperă fenomenul inducţiei electromagnetice - inducerea curentului
electric în conductorul închis la variaţia în timp a fluxului magnetic prin suprafaţa limitată
de conductor. Un rezultat important în domeniul electromagnetismului este teoria cîmpului
electromagnetic - electrodinamica, elaborată de către Maxwell în anii 1860-1865. La
temelia ei se află un sistem de patru ecuaţii, cunoscute în prezent sub denumirea de ecuaţiile
lui Maxwell.
În baza acestor ecuaţii, Maxwell a prezis existenţa undelor electromagnetice, descoperite
experimental de către H. Hertz în 1888, şi a descris proprietăţile lor. Ca rezultat, s-a stabilit
natura electromagnetică a luminii. Viteza luminii în vid c a fost exprimată prin constanta
electrică (pennitivitatea absolută a vidului) Eo şi constanta magnetică (permeabilitatea absolută
a vidului) ţ,Lo:

(3.8)

Valoarea calculată după (3.8) este egală aproximativ cu cea determinată experimental:
c= 3 . 108 m/s.
Pe fizicieni a început să-i preocupe problema valabilităţii ecuaţiilor electrodinamicii lui
Maxwell pentru mediile aflate în mişcare, adică în sisteme inerţiale de referinţă mobile. S-a
constatat că ecuaţiile lui Maxwell nu sînt invariante faţă de transformările Galilei, adică
îşi modifică forma la trecerea de la sistemul de referinţă inerţial, considerat imobil, la cel care
se mişcă cu viteză constantă faţă de primul.
Astfel, în fizică s-a creat o situaţie de incertitudine: pe de o parte, legile mecanicii sînt
aceleaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale, iar pe de altă parte, legităţile electrodinamicii
sînt diferite în diverse sisteme inerţiale. Pentru a elucida această situaţie controversată, au fost
emise anumite ipoteze care au stat la baza teoriilor respective. Consesinţele fonnulate însă au
fost în dezacord cu experimentele speciale efectuate în scopul verificării lor.

co. Postulatele lui Einstein

Teoria consecventă a fenomenelor electromagnetice în mediile în mişcare a fost elaborată
în 1905 de către A. Einstein. La baza ei au fost puse două postulate.
Postulatul 1 vizează extinderea principiului relativităţii al lui Galilei asupra tuturor
fenomenelor fizice, inclusiv asupra celor electromagnetice:

93
- - - ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
 legile fizicii se formulează la fel În toate sistemele de referinţă inerţiale.

Acesta este principiul relativităţii al lui Einstein.

Există şi alte fonnulări echivalente ale acestui principiu:
• În toate sistemele de referinţăinerţiale fenomenele fizice au loc, la fel, în condiţii identice.
• mişcarea rectilinie a sistemului de referinţă inerţial nu influenţează fenomenele
fizice care au loc în el.
Confonn acestor formulări, prin nici un experiment fizic realizat în sistemul inerţial nu
poate fi stabilit dacă el se mişcă şi viteza acestei mişcări nu poate fi determinată.
Postulatul al II-lea se referă la viteza luminii în vid:
viteza luminii În vid are aceeaşi valoare În toate sistemele de referinţă inerţiale
şi nu depinde de viteza sursei de lumină sau a observatorului.
Acest postulat mai este numit postulatul constanţeivitezei luminii şi relevă rolul deosebit
al vitezei luminii în vid e, care este limita superioară a vitezei corpurilor, a semnalelor şi a
interacţiunilor în natură.
Un argument în favoarea postulatului al doilea au servit rezultatele experimentelor realizate
în 1881 de către fizicianul şi astronomul american Albert Abraham Michelson (1852-1931),
apoi în 1887, într-o variantă perfecţionată, împreună cu Edward Williams Morley (1838-1923).
În aceste experimente s-a demonstrat convingător că propagarea luminii nu este influenţată de
mişcarea Pămîntului, viteza luminii fiind aceeaşi în toate direcţiile faţă de viteza Pămîntului.
În 1913, astrofizicianul olandez Willem de Sitter (187:3-1934) a realizat un experiment ce
confinnă independenţa vitezei luminii în raport cu viteza sursei. Sitter a efectuat observaţii asupra
stelelor duble, ce reprezintă un sistem constituit din două stele, apropiate una de alta, rotindu-se în
jurul centrului lor de masă. Ca rezultat, acest sistem este văzut de pe Pămînt fie ca două stele, fie ca
o stea, a doua aflîndu-se în spatele primei. În această mişcare de rotaţie una din stele se apropie de
Pămînt, iar a doua se îndepărtează de el. În cazul în care viteza luminii ar depinde de viteza sursei,
razele de lumină, care provin de la stelele ce fonnează steaua dublă, s-ar propaga spre Pămînt cu
viteze diferite. Ţinînd seama de faptul că distanţa de la Pămînt pînă la stele este foarte mare, razele
de lumină provenite de la steaua dublă ar ajunge pe Pămînt nu în acelaşi interval de timp. Studiind
stelele duble, Sitter a ajuns la concluzia că viteza luminii nu depinde de viteza sursei, deoarece, în
caz contrar, imaginile ar fi diferite de cele observate în realitate.
Postulatul al doilea nu este în concordanţă cu legea compunerii vitezelor din mecanica
newtoniană - viteza sursei sau a observatorului nu se adună şi nu se scade din viteza luminii

Albert Einstein (1879-1955), fizician german

A explicat efectul fotoelectric În baza teoriei cuantice, susţinînd
existenţa unui purtător material al cuantei de energie, un corpuscul denumit
ulterior ,Joton". Este fondatorul teoriei cinetico-moleculare a mi§cării
browniene. În lucrarea "Asupra electrodinamicii corpurilor În mi§care" a
expus teoria relativităţii restrînse.
A formulat teoria călduriior specifice ale solidelor (1907) §i teoria
relativităţii generale (1916), care extinde teoria relativităţii pentru sistemele
de referinţă neinerţiale. A enunţat legile proceselor de emisie §i de absorbţie
a luminii, a prezis existenţa emisiei stimulate a luminii (1917), În baza ideilor
sale ulterior fiind construit laserul.
Premiul Nobel pentru explicarea legilor efectului fotoelectric (1921).

94
Capitolul 3
în vid. Prin urmare, transforrnările Galilei nu corespund postulatului al doilea, necesitînd a fi
înlocuite cu altele. Deoarece ele au fost stabilite în baza concepţiei de spaţiu şi timp absolut,
această concepţie trebuie revizuită.
Teoria elaborată de Einstein, conform acestor două postulate, a fost numită teoria
relativităţii restrînse şi se aplică numai la sisteme de referinţă inerţiale. Viteza luminii în vid
c este numită constantă relativistă. Teoria care studiază fenomenele fizice în sistemele de
referinţă neinerţiale, precum şi fenomenele gravitaţionale, se numeşte teoria relativităţii
generale (Einstein, 1916).

ÎNTREBĂRI
1. Cum veţi stabili dacă un sistem de referinţă este inerţial sau nu?
2. Cum Înţelegeţi afirmaţia: poate fi o mărime fizică invariantă faţă de transformările Galilei?
3. Ce mărimi fizice invariante faţă de transformările Galilei cunoaşteţi?
4. Ce concluzii veţi trage din faptul că ecuaţiile lui Maxwell nu sînt invariante faţă de transformările
Galilei?
5. În ce constă echivalenţa tuturor sistemelor de referinţă inerţiale conform principiului relativităţii
al lui Galilei? Dar conform principiului relativităţii al lui Einstein?
6. Concordă postulatul despre constanţa vitezei luminii În vid cu legea compunerii vitezelor din
mecanica clasică? Argumentaţi răspunsul.

3.2°. SPAŢIUL ŞI TIMPUL ÎN TEORIA RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE

a 0. Relativitatea simuitaneită1ii
o noţiune importantă în teoria relativităţii este cea de eveniment. Orice fenomen fizic se
produce într-o regiune a spaţiului în,tr-un anumit interval de timp. În cazul în care regiunea
spaţiului şi intervalul de timp sînt foarte mici, fenomenul este numit eveniment. Acesta
constituie un model ideal, care admite că fenomenul are loc într-un punct al spaţiului şi la un
moment de timp.
uc În acelaşi timp se numesc simultane.
Să analizăm noţiunea de simultaneitate în cadrul teoriei relativităţii restrînse în baza unui
experiment mintal.
Se consideră două sisteme de coordonate: sistemul 0"Jl.Z, considerat imobil, şi sistemul ax'y'z',
care sînt părţi componente ale sistemelor de referinţă inerţiale S şi S'. Admitem că sistemul
a x'y'z' se mişcă faţă de sistemul Oxyz cu viteza constantă ii, paralelă cu axa Ox şi că la un
moment iniţial de timp, comun pentru ambele sisteme, axele acestora coincid. În timpul mişcării
axa O'x' alunecă pe axa Ox, axa O'y' rămîne paralelă cu 0 şi O'z' - paralelă cu Oz (fig. 3.2).
Mişcarea sistemului de coordonate axy'z' în raport cu sistemul imobil este o mişcare de translaţie.
Ulterior se vor avea în vedere anume asemenea sisteme de referinţă inerţiale.
Considerăm în sistemul S' o tijă AD paralelă cu axa ax', deci şi la Ox. În sistemul S'
tija se află în repaus şi se mişcă faţă de sistemul S cu viteza constantă ii orientată de-a
lungul ei. La mijlocul tijei se află un becuşor de incandescenţăE, care se mişcă împreună
cu ea (fig. 3.2, a).

95
ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
 Se presupune că la un moment becuşorul B se aprinde pentru un interval foarte scurt de
timp şi emite un impuls de lumină. Conform postulatului al doilea al lui Einstein, lumina se
propagă în toate direcţiile cu aceeaşi viteză c faţă de ambele sisteme de referinţă. Drept
evenimente a şi d se consideră ajungerea luminii la capetele A şi D ale tijei. Evenimentele a şi
d se produc în puncte diferite ale spaţiului, adică sînt separate spaţial.
Să analizăm evenimentele a şi d din punctul de vedere al observatorului aflat în repaus în
sistemul S'o Becuşorul se află la mijlocul tijei în repaus, iar lumina parcurge pînă la capetele ei
distanţe egale. Viteza de propagare în ambele sensuri este aceeaşi, de aceea intervalele de timp
în care lumina parcurge distanţele pînă la capetele tijei sînt egale. Prin urmare, în sistemul de
referinţă inerţial S' evenimentele a şi d se produc la acelaşi moment de timp, adică sînt simultane.

y y'

® ®
AI
B~
ID
ii I

a)
o la'
I
I
I
I
I
I
..
X X'

I I I
I I I
I I I
I I
z z' I
I I I
1 I I
I "1
I
y I y' I I

l®
I I I
I
® I
I
I
I
I
ii
I
b)
o ~,

z z'
Fig. 3.2

Se consideră evenimentele a şi d din punctul de vedere al observatorului, care se află în

repaus în sistemul inerţial S. Faţă de acest sistem tija se deplasează cu viteza ii, astfel încît
capătul A se apropie de poziţia în care becuşorul a emis impulsul de lumină, iar capătul D se
îndepărtează de această poziţie (fig. 3.2, b). Deoarece viteza luminii în ambele sensuri este
aceeaşi, intervalul de timp în care lumina ajunge la capătul A al tijei este mai mic decît cel
în care ea ajunge la capătul D. Deci pentru observatorul din S evenimentul a se produce
înaintea evenimentului d şi aceste evenimente nu sînt simultane. Acest exemplu
demonstrează că:

evenimentele separate spaţial şi simultane într-un sistem de referinţă inerţial nu sînt

simultane în alte sisteme inerţiale, adică simultaneitatea este relativă.
Concluzia privind caracterul relativ al simultaneităţii evenimentelor denotă că în teoria
relativităţii
timpul nu este absolut.

96
Capitolul 3
 b.O Invarian!a dimensiunilor transversale
După cum s-a demonstrat, în teoria relativităţii timpul nu este absolut. Se presupune că
nici spaţiul nu rămîne absolut, adică la trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul
dimensiunile liniare ale corpurilor se modifică. Evident, direcţia vitezei corpului şi direcţiile
perpendiculare pe ea nu sînt echivalente din punctul de vedere al fizicii, de aceea dimensiunile
corpurilor în direcţiile menţionate se pretează la modificări în mod diferit.
Dimensiunile corpului în direcţia vitezei sînt numite longitudinale, iar în direcţiile
perpendiculare pe viteză - transversale.
Pentru a stabili caracterul modificării dimensiunilor transversale la trecerea de la un sistem
de referinţă inerţial la altul, vom analiza un experiment mintal. Se consideră două inele identice,
] şi 2, situate în plane paralele, avînd axa de simetrie comună (jig. 3.3, a). Admitem că pe
fiecare inel se află cîte un observator.
Să analizăm apropierea inelelor cu viteza îi, orientată de-a lungul axei lor comune. Fiecare
observator consideră că inelul său se află în repaus, iar celălalt se apropie de el.
Presupunem că dimensiunile transversale ale corpurilor depind de viteză, de exemplu, se măresc.
Toate direcţiile perpendiculare pe viteza ii sînt echivalente, deci în aceste direcţii dimensiunile se
modifică de asemenea. Ca rezultat, inelul îşi păstrează forma, dar raza lui se măreşte.
Observatorul legat cu inelul] stabileşte că de acesta se apropie inelul 2 de rază mai mare
(jig. 3.3, b) şi la un moment inelul 2 va trece prin partea exterioară a inelului], în partea din
stînga a acestuia.
Observatorul aflat pe inelul 2 constată că de
acest inel se apropie inelul], care, avînd o rază
mai mare (fig. 3.3, c), va trece în partea din a) ~----~--------~--------~

dreapta a inelului 2 prin exterior.

Constatările observatorilor se contrazic: --~------------~
] 2
inelele nu pot să treacă pe cealaltă parte a altui
inel, astfel încît fiecare din ele să se afle în partea
exterioară a celuilalt inel. Inelele pot să treacă
pe cealaltă parte a celuilalt inel numai unul prin
-- --~--if---

exteriorul inelului al doilea, iar inelul al doilea

prin interiorul primului.
Presupunînd că dimensiunile transversale ale
b)

=-0
---
- -------

]
--------

corpurilor se micşorează la creşterea vitezei lor

şi făcînd raţionamente similare celor de mai sus,
se va ajunge din nou la o contradicţie.
Prin urmare, presupunerea privind depen-
--------{F----
------
u
•- - -
denţa de viteză a dimensiunilor transversale ale
--------- ---
corpurilor generează contraziceri, deci este falsă. 2
Aşadar, dimensiunile transversale ale corpurilor
nu depind de viteză şi în sisteme de referinţă Fig. 3.3
inerţiale diferite sînt identice.

Dimensiunile transversale ale corpurilor nu se modifică la trecerea de la un

referinţă inerţial la altul, ele fiind mărimi invariante.

97
ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
 c. o Relativitatea intervalelor de timp

Pentru a stabili relaţia dintre intervalele de timp în diferite sisteme de referinţă inerţiale, se
consideră cele două sisteme inerţiale S şi S', sistemul S fiind imobil, iar sistemul S' mişcîn­
du-se faţă de S cu viteza constantă îi, paralelă cu axa Ox.
Admitem că în sistemul S' se află fixat un ceasornic de
y y'
construcţie specială: două oglinzi cu feţele reflectoare una spre
ii
alta, paralele între ele şi cu planul de coordonate Oxz (fig. 3.4). În
figură nu sînt reprezentate axele Oz şi a z' perpendiculare pe
® Ţ-_ 1/llI/mI:
~
IV
planul ei. Printr-o modalitate anumită dintr-un punct al unei feţe L1y=L1y'
a oglinzii, de exemplu, a celei inferioare, este emis un impuls de
lumină de scurtă durată.
1_-
bIll177lll7

Să analizăm funcţionarea ceasornicului în sistemul S', în x x'

care el se află în repaus. Impulsul de lumină, ce cade perpen- o O'
dicular pe oglinda superioară, se reflectă spre oglinda Fig. 3.4
inferioară, de la care se reflectă spre cea superioară etc.
(fig. 3.5). Impulsul efectuează o mişcare periodică între oglinzi
similar pendulului ceasornicului de perete. Notăm cu T!
perioada de "oscilaţie" a impulsului de lumină faţă de y'
observatorul din S'. În acest interval de timp lumina parcurge
®
cu viteza c distanţa Lly' dintre oglinzi de două orL Prin
2· Ll '
urmare, T , = - - Y , de un de rezu l~ ~
ta ca:
, r
L1y'

L+~~
c ,1,
Lly =-eT. (3.9)
2
Să cercetăm funcţionarea acestui ceasornic din punctul de
vedere al observatorului aflat în sistemul S, faţă de care ceasomicul
OI .
x'
Fig. 3.5
se mişcă cu viteza constantă îi, paralelă cu axa Ox şi cu oglinzile.
Notăm cu T intervalul de timp în care lumina se
propagă de la oglinda inferioară pînă la cea superioară
. T y
şi înapoi. Ţinem seama de faptul că în timpul "2' în
®
care lumina se propagă de la oglinda inferioară pînă 111/1////11/
la cea superioară, ceasomicul se deplasează în direcţia
T •
f
L1y
axei Ox la o distanţă egală cu u -. In figura 3.6 sînt
reprezentate trei poziţii succesiv~ ale ceasornicului 1. 71l1/tJ;mJ
corespunzător timpului în care lumina ajunge de
fiecare dată la oglinda următoare. Viteza luminii fiind 01 .. .. ~
T T
egală cu c, ea parcurge în timpul - distanţa C"2' Fig. 3.6
După cum se vede din figură, pătratutdistanţei dintre
oglinzi este:

(Lly)2 =( C~ J-( u~ J'

de unde rezultă:
A 1 ~
L\Y = -T,\/C-
2 -u- . (3.10)

98
Capitolul 3
 Dimensiunile transversale, după cum s-a stabilit, nu se modifică la trecerea de la un sistem
inerţialla altul, adică ~y = ~y'. Egalînd expresiile din părţile din dreapta ale relaţiilor (3.9) şi
(3.10), obţinem:

de unde exprimăm:

(3.11)

Acest rezultat arată că intervalul de timp dintre două evenimente este relativ, luînd
valori diferite în sisteme inerţiale diverse. Evident, r' < r, adică intervalul de timp este minim
în sistemul de referinţă S', faţă de care locul unde se produc evenimentele este fix, adică
pentru observatorul faţă de care evenimentele se produc în acelaşi punct - după fiecare
perioadă r' impulsul de lumină se întoarce în punctul de la care a plecat. Faţă de sistemul de
referinţă S, considerat fix, aceste două evenimente se produc însă în puncte diferite ale
spaţiului.
Un rezultat similar se obţine în cazul în care ceasornicul s-ar afla în repaus faţă de sistemul
S ce se mişcă cu viteza (-ii) faţă de sistemul de referinţă S'. Intervalul de timp dintre
evenimentele ce se produc în unul şi acelaşi punct al sistemului S este mai mic în acest sistem
de referinţă decît intervalul de timp dintre aceleaşi evenimente în sistemul S', faţă de care
evenimentele se produc în puncte diferite. Cu alte cuvinte, intervalul de timp dintre două
evenimente este minim în sistemul de referinţă faţă de care ele se produc în acelaşi punct.
Pentru observatorul în raport cu care locul unde se produc evenimentele se mişcă, intervalul
de timp rdintre aceleaşi evenimente este mai mare, timpul decurge mai lent şi are loc dilatarea
duratei, adică încetinirea timpului. Această încetinire este proprie nu numai ceasornicului
sau fenomenelor fizice, ci tuturor proceselor care au loc în sistemul S', inclusiv celor din
organismele vii.
Existenţa reală a încetinirii timpului a fost confirmată experimental prin observări din
lumea particulelor elementare, pe cate le veţi studia în capitolul 7. În natură există o particulă
elementară numită miuon, a cărei masă este de aproximativ 207 ori mai mare decît cea a
electronului. Această particulă este nestabilă şi are, în sistemul de referinţă faţă de care se află
în repaus, un timp mediu de viaţă de circa 2,2'} 0-6 s (după acest timp ea se transfonnă în alte
particule elementare). Dacă miuonul s-ar fi mişcat cu viteză egală aproximativ cu viteza luminii
în vid (3'10 8 m/s), în acest timp ar fi parcurs o distanţă de circa 660 m. S-a constatat că
miuonii apar şi în straturile superioare ale atmosferei sub acţiunea radiaţiei cosmice, care
pennanent bombardeazăPămîntul şi ajung pînă la suprafaţa lui. Astfel, miuonii parcurg distanţe
egale cu grosimea atmosferei, adică distanţe de zeci de kilometri, mult mai mari decît distanţa
calculată mai sus. Faptul în cauză poate fi explicat numai dacă luăm în considerare încetinirea
timpului. În acest caz, durata medie de viaţă a miuonilor în sistemul de referinţă legat cu
Pămîntul, faţă de care ei se mişcă cu viteze mari, este mult mai mare decît 2,2 . 10-6 s, în acest
timp ei parcurgînd distanţe de zeci de kilometri.
Încetinirea timpului a fost verificată experimental prin compararea mersului a două
ceasornice cu cesiu, de o precizie foarte înaltă. Un ceasornic a fost fixat într-un avion cu
reacţie, care a înconjurat Pămîntul, al doilea a rămas alături de observatorul de pe Pămînt.
Confruntînd indicaţiile ceasornicelor, s-a constatat că cel care s-a aflat pe Pămînt a rămas în
unnă, în confonnitate cu fonnula (3.11).

99
- - - ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE - - - - - - - - - = - - . . : - - -
 d. o Relativitatea dimensiunilor longitudinale

În punctul 3.2, b s-a stabilit că dimensiunile transversale ale corpurilor, adică perpendiculare
pe viteza mişcării, rămîn aceleaşi la trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul.
Pentru a determina care este situaţia în cazul dimensiunilor longitudinale, să analizăm un alt
experiment mintal.
Să ne imaginăm din nou cele două sisteme
y y'
de referinţă inerţiale, S şi S', unde sistemul S
este considerat imobil, iar sistemul S' se
mişcă faţă de S cu viteza constantă ii, paralelă
® ® D

cu axele AX şi O'x'. Admitem că în sistemul ii

S' este fixată o riglă rigidă BD, paralelă cu
axa O'x'. La capătul B al riglei este fixat un o o'
becuşor electric, iar la capătul D - o oglindă
mică, planul reflector al căreia este perpen-
z z'
dicular pe axa O'x' şi reflectă înapoi spre
Fig. 3.7
becul B lumina emisă de acesta (jig. 3. 7).
Notăm cu I lungimea riglei, măsurată de
observatorul din sistemul imobil S, şi cu l' lungimea riglei, măsurată de observatorul din
sistemul S',în raport cu care rigla este în repaus. Fie că la un anumit moment becuşorul B
emite un impuls de lumină de scurtă durată. Să determinăm intervalele de timp l' şi 1"în care
# impulsul de lumină se propagă de la becuşorpînă la oglinda D şi înapoi, faţă de sistemele S şi
S'. Vom ţine seama de postulatul al doilea al lui Einstein, conform căruia viteza luminii în vid
faţă de ambele sisteme are aceeaşi valoare C în toate direcţiile.
Faţă de observatorul din S' rigla este în repaus şi impulsul de lumină parcurge distanţa 2/'
în intervalul de timp: , 2i'
1'=-. (3.12)
C

Să calculăm intervalul de timp respectiv l'

faţă de sistemul de referinţă imobil S. Notăm D
cu 1'1 intervalul de timp în care impulsul de a)
B""
Q:;'
I I
~
lumină parcurge distanţa de la bec pînă la I I
II I CTi
oglindă şi cu 1'z timpul în care impulsul I I 'ID
I }
IB}
parcurge distanţa de la oglindă pînă la bec.
I
..... ~
b)
I
R
Timpul căutat 1'= 1'1 + 1'z. În intervalul de timp I
I I
I
-1 UTi 1- I
1'1 lumina parcurge distanţa C1'I' egală cu CT] ,1
I l' I D]
lungimea riglei I plus distanţa U1'1 la care s-a I IB I
: 9]
~
I
deplasat rigla în acest interval de timp (înfigura 3.8 c) I I
I

sînt reprezentate poziţiile a) şi b) ale riglei la I I I

I II 1 ~ I
începutul şi la sf'rrşitul intervalului). Avem C1'1 = I I
-! UT] k-
=1 + U1'1' de unde rezultă că
1 Fig. 3.8
1'1=--'
c-u
În intervalul 1'z lumina parcurge distanţa C1'z' egală cu lungimea riglei I minus distanţa U1'z
parcursă de bec în întîmpinarea luminii (înfigura 3.8 poziţia b) a riglei corespunde începutului
acestui interval, iar poziţia c) momentului de timp la care lumina (ajunge la bec). Prin urmare,

100
Capitolul 3
 [
C1: = [ - U1: deci 7'2 = --o
2 2' c+ U
Pentru intervalul de timp -r obţinem:
[ [ 2[c 2[
7'=7'1+7'2=--+--=-2--2 = ( 2 2)' (3.13)
c-u c+u c -u c l-u Ic
Intervalele de timp !'Şi -r' satisfac relaţia (3.11). Substituind expresiile (3.13) şi (3.12) în
(3.11), avem:

de unde stabilim relaţia dintre lungimile riglei [şi l' în sistemele de referinţă inerţiale S şi S':

(3.14)

Acest rezultat denotă că dimensiunile longitudinale sînt relative, ele modificîndu-se la

trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul.
Din relaţia (3.14) reiese că / < /', adică lungimeariglei, deci orice dimensiune longitudinală,
are valoarea cea mai mare în sistemul de referinţă faţă de care ea se află în repaus. Această
valoare l' este numită, de obicei, lungime proprie. Dimensiunile longitudinale ale corpurilor
în sistemele de referinţă, faţă de care ele se mişcă sînt mai mici decît dimensiunile proprii. Are
loc contracţia lungimilor.
Să ilustrăm rezultatele de mai sus în baza unui exemplu concret: o sferă se află în
repaus în sistemul de referinţă mobil S'. Pentru observatorul din sistemul imobil S
dimensiunile transversale nu se modifică, iar cele longitudinale, în direcţia vitezei ii, se
micşorează. Astfel, pentru observatorul din S sfera este turtită în direcţia vitezei ii a
sistemului mobil S'.
Dacă însă rigla este în repaus faţă"de sistemul de referinţă S care se mişcă cu viteza (-ii)
faţă de sistemul S', lungimea riglei pentru observatorul din S' este mai mică decît lungimea
proprie a ei pentru observato'rul din S.
Aceste rezultate, precum şi cele referitoare la intervalele de timp, se află în acord complet
cu postulatul întîi al lui Einstein.
Rezumînd cele expuse, conchidem că în teoria relativităţii restrînse spaţiul şi timpul
nu mai sînt absolute: intervalele de timp şi dimensiunile corpurilor se modifică la trecerea
de la un sistem de referinţă inerţial la altul. Relaţiile cantitative (3.11) şi (3.14) conţin
expresia .Jl- u 2 I c , ceea ce indică faptul că relativitatea menţionată se manifestă la viteze
2

u, care iau valori comparabile cu viteza luminii în vid c. Efectele care au loc la astfel de viteze
sînt numite relativiste.
La viteze mici u «c din relaţiile (3.11) şi (3.14) rezultă, cu un grad înalt de precizie, că
7' = -r' şi / = [', deci la viteze mici spaţiul şi timpul pot fi considerate absolute, adică sînt
valabile legile mecanicii newtoniene.
Mărimile fizice, precum intervalul de timp şi lungimea sînt mărimi reale, deci expresia de

sub radicalul .Jl- u 2 I c 2 nu poate fi negativă, adică viteza u poate lua doar valori care nu
depăşesc viteza luminii în vid c. Rezultă că viteza c este viteza limită de transmitere a
interacţiunilor în natură, de mişcare a corpurilor.

101
- - - ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE ----.:-:::.-.:---
 ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Care este semnificaţia fizică a nOţiunii de eveniment?
2. În experimentul mintal, reprezentat În figura 3.2, observatorul din sistemul de referinţă S constată
că lumina emisă de becu§orul B ajunge mai Întîi la capătul A al tijei, apoi la capătul D. Considerăm
că sistemul S' se mi§că faţă de sistemul S cu viteza (-ii). Ce constată În acest caz observatorul
din sistemul S?
3. În ce constă Încetinirea timpului?
4. Care dimensiuni ale corpului sînt numite longitudinale §i care transversale? Care din aceste
dimensiuni sînt acelea§i În diferite sisteme de referinţă inerţiale?
5. Mezonul n+ (o particulăelementară) are timpul mediu de viaţă egal cu 2,6' 10-8 s În sistemul de
referinţă faţă de care se află În repaus. Ce distanţă parcurge acest mezon pe durata vieţii sale,
mi§cîndu-se cu viteza v = 0,99 c?
6. Lungimea unei tije În repaus este egală cu 25 cm. Care este lungimea tijei În sistemul de referinţă,
faţă de care ea se mi§că cu viteza u = 0,6 c, orientată de-a lungul ei?
7. In sistemul de referinţă, faţă de care se află În repaus, un romb are diagonalele egale cu 15 cm §i 9 cm.
În ce direcţie §i cu ce viteză trebuie să se mi§te rombul astfel ca pentru observatorul aflat În repaus
acesta să reprezinte un pătrat?

3.3*, TRANSFORMĂRILE LORENTZ ŞI CONSECINŢELE ACESTORA

a *. Transformările Lorentz
Rezultatele obţinute la tema precedentă
pennit a stabili relaţiile dintre coordonatele
locului şi timpul unui eveniment (x, y, z, t) în
sistemul de referinţă inerţial S, cunoscînd y y'®
mărimile respective (x', y', z', t') ale aceluiaşi
eveniment în sistemul inerţial S' (fig. 3.9). ® ~ u
Sistemele S şi S' sînt definite: sistemul S' se
mişcă faţă de sistemul inerţial S, considerat
imobil, cu viteză constantă ii, paralelă cu axa ut M ,
Ox, iar la momentul iniţial de timp originea Ty=y
I
lui O' coincide cu originea o. : Mz x x'
,
Coordonatele y' şi z' sînt dimensiuni 01 5JY1 x," // ,
//z=z
transversale, care, după cum s-a stabilit, sînt , I

aceleaşi în ambele sisteme de referinţă, adică M3~ -/------MI I /

z Z
y=y'şiz=z'.
Segmentul O'M 2 în sistemul de referinţă
S' are lungimea x'. Lungimea acestui segment
în sistemul S are, potrivit fonnulei (3.14),
valoarea egală cu x'.Jl- u 2 / c 2 • Astfel, după Fig. 3.9
cum se vede din figura (3.9), pentru
coordonata x putem scrie:

x=ut+x'.Jl-u 2 /c 2 , (3.15)

102
Capitolul 3

- --~_._--_._.,--~-"---_ .."----------------- ----

de unde avem: , x-ut
x -----r=~~
- .J1-u 2 /c 2 · (3.16)
Această formulă permite a calcula coordonata x' a locului în care s-a produs evenimentul
în sistemul S', fiind cunoscutăcoordonata x şi timpul t în sistemul S.
Să obţinem relaţia inversă, adică expresia pentru coordonata x. Dacă considerăm sistemul S'
imobil, atunci sistemul S se mişcă faţă de el cu viteza (-ii). Coordonata x se obţine din formula
(3.16), înlocuind mărimile x, t cu x', t', şi invers, precum şi schimbînd în opus semnul din faţa
vitezei u. Obţinem: , ,
x +ut
x-----r===
- .J1-u 21e 2 · (3.17)
Egalăm expresiile din partea din dreapta a formulelor (3.15) şi (3.17):

ut+x',JI-u 2 /c 2 =
x' +ut'
.J1-u 2 /c 2
De aici pentru timpul t în sistemul imobil S avem:
,
, xu
t +-2
t= .Jl-u~/c2· (3.18)

Relaţia reciprocă, expresia pentru timpul t', se obţine din relaţia (3.18), prin analogie cu
modal itatea de scriere a formulei (3.17) în baza formulei (3.16), raCÎnd aceleaşi substituţii şi
schimbînd în opus semnul vitezei u:
xu
t - -2
t' = c
.J1-u 2 /c 2 · (3.19)
Totalizăm rezultatele de mai sus şi le înscriem în două coloniţe: în cea din stînga relaţiile
ce permit să se calculeze coordonatele locului în care a decurs evenimentul şi timpul în sistemul
S, fiind cunoscute coordonatele loc'ului şi timpul respectiv în sistemul S', iar în coloniţa din
dreapta relaţiile inverse. Obţinem:

, x-ut
x --,====

,
- .JI- u 2/ c2 '

y= y, y' = y,
, şi , (3.20)
z= Z, z = z,
t'+x'u/c 2 , t - xu/ c 2
t=-,==== t = ----,====
2
.J1-u 2 /c 2 .J1-u /c 2 .

Aceste relaţii au fost numite transformările Lorentz. Ele au fost deduse în anul 1904,
înainte de publicarea lucrării lui Einstein, ca relaţii ce nu modifică ecuaţiile electrodinamicii .,
la trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la alt sistem inerţial.
Astfel, ecuaţiile fundamentale ale electrodinamicii (ecuaţiile lui Maxwell) sînt
invariante faţă de transformările Lorentz în conformitate cu primul postulat al lui Einstein.
Din formulele pentru timpul t sau t', observăm că în teoria relativităţii restrînse spaţiul şi
timpul nu sînt independente.
103
ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
 La viteze u mult mai mici decît viteza luminii în vid c, adică la u « e, termenii care conţin
raportul u/c pot fi neglijaţi şi transformările Lorentz (3.20) trec în transformările Galilei (3.2).
Astfel, a fost stabilită limita aplicabilităţii transformărilor Galilei, a conceptelor şi a legilor
mecanicii clasice: viteze mult mai mici decît viteza luminii în vid. Anume aceste situaţii se
realizează în cazul mişcării mecanice a corpurilor macroscopice.
Pe de altă parte, legea fundamentală a mecanicii clasice (newtoniene) este invariantă faţă
de transformările Galilei, deci nu este invariantă faţă de transformările Lorentz. Rezultă că în
domeniul relativist, cînd vitezele obiectelor devin comparabile cu viteza luminii în vid e, în
mecanică sînt valabile alte legităţi, care la viteze v« c trec în legităţile mecanicii clasice.

b*. Relativitatea intervalelor de timp §i a lungimilor. Intervalul dintre evenimente

Să analizăm relativitatea intervalelor de timp şi a lungimilor, pornind, de această dată, de

la transformările Lorentz. Relativitatea respectivă a fost cercetată în baza unor experimente
mintale şi aplicată pentru deducerea transformărilor Lorentz. Această analiză ne va permite să
înţelegem mai profund conceptul de relativitate.
Se consideră evenimentul}, care se produce în sistemul mobil S', în punctul determinat de
coordonatele x;,y;, z; t;.
la momentul de timp În sistemul imobil S acest eveniment are loc în
punctul cu coordonatele XI' YI' ZI la momentul ti' Evenimentul 2 se produce în sistemul SI, în
punctul cu coordonatele Y;,
. 1
x;, z;, la momentul t/, iar în sistemul S coordonatele lui sînt 2' Y2'
\
x
Z2' tlmpu t2·
Conform expresiei pentru timpul t din transformările lui Lorentz, avem:
(t; - t; ) + (x; - .<)u/ e 2
t 2 -ti = .J (3.21)
l-u 2 / e 2
Admitem că în sistemul S' evenimentul} se produce mai înainte ca evenimentul 2, adică
(t/ - ti') > O. Din relaţia (3.21) rezultă că în funcţie de semnul şi valoarea diferenţei
coordonatelor (x 2' - XI'), intervalul de timp (t2 - t) poate lua atît valori pozitive, cît şi
negative. Aceasta înseamnă că în sistemul imobil S evenimentul} poate să se producă atît
înainte, cît şi după realizarea evenimentului 2.
Dacă în sistemul S' evenimentele sînt simultane, adică = t; t:,
atunci din (3.21) rezultă:
(x; - X; )u/ e 2
t 2 -ti =.J 2 2 (3.22)
l-u / e
Conchidem că în cazul în care aceste evenimente simultane în S' sînt separate spaţial,
adică x; x;,
#- în sistemul imobil S ele nu sînt simultane (t2 #- t). Deci simultaneitatea
evenimentelor este relativă, ceea ce s-a demonstrat în p. 3.2, a.
Admitem că evenimentele} şi 2 se produc în acelaşi loc al sistemului S', adică x~ = Din x;.
(3.21) avem: t' _tI
t t - 2 I
2 - 1 - .Jl-u 2 / e 2 (3.23)
Dar t 2 - ti ='[ şi t; - t; ='[', adică acestea sînt intervalele de timp în cele două sisteme.
Astfel, am obţinut relaţia (3.11) care exprimă relativitatea intervalelor de timp.
Să analizăm dimensiunile corpurilor în sistemele de referinţă S şi SI.
Din transformările lui Lorentz rezultă că Y2 - Y\ = Y~ - y;
şi Z2 - ZI = z; - z;,
adică
dimensiunile transversale nu se modifică la trecerea de la un sistem inerţial la altul.

104
Capitolul 3
 Se consideră dimensiunile longitudinale ale corpurilor. În sistemul mobil S' o tijă este fIxată
paralel cu axa ax'. În acest sistem de referinţă coordonatelex J' şixl' ale capetelor tijei rămîn invariabile
în timp şi pot fI măsurate la momente diferite de timp. Dacăxz' > x/' atunci lungimea tijei l' = xz' - x/.
Cu totul alta este situaţia privind determinarea lungimii tijei în sistemul imobil S. Faţă de acest sistem
tija se mişcă, iar coordonatele capetelor ei variază în timp. Evident, lungimea 1a tijei faţă de sistemul
S este egală cu diferenţa dintre coordonatele capetelor ei, determinate la unul şi acelaşi moment de
timp. Astfel, 1= Xl -XI pentru tl = tI' Din formula (3.20) pentrux', la tl = tI avem:
, , Xl -XI
Xl -XI = J ' (3.24)
'\Il-ul/e l
adică am obţinut relaţia (3.14) dintre dimensiunile longitudinale ale corpurilor în sisteme
inerţiale diferite.
După cum s-a menţionat, intervalele de timp şi dimensiunile liniare ale corpurilor se modifIcă la
trecerea de la un sistem de referinţăinerţial la altul şi nu sînt invariante faţă de transformările Lorentz.
Există însă o combinaţie a acestor mărimi, care rămîne invariantă faţă de transformările menţionate.
Mărimea respectivă, numită interval dintre două evenimente S12' se defIneşte astfel (în sistemul S):

s12 = ~el (tl - tl)l - ((Xl - Xl f + (Y2 - y,)l + (Z2 - ZI)l). (3.25)

Folosind transformărilelui Lorentz şi substituind mărimile respective în (3.25), se obţine:

(3.26)

Intervalul dintre evenimente este invariant faţă de transformările Lorentz,

rămînînd acela~i În sisteme de referinţă inerţiale diferite.

c*. Compunerea relativistă a vitezelor

Să stabilim relaţia dintre vitezele punctului material În raport cu cele două sisteme de
referinţă inerţiale, S şi S'. Vitezele se exprimă prin coordonatele şi timpul din sistemele res-

pective. Astfel, în sistemul S proiecţia vitezei pe axa Ox este Vx = dx. iar În sistemul S'
dt
.. , dx'
prOIecţia este V x = dt"
Ţinînd cont de faptul că viteza u este constantă, din relaţiile (3.20) avem:

dx = dx' +u dt' dt = dt' + dx' . u / c 2

(3.27)
,,)1- u 2 / el ' ../1-u 2
ic 2
Facem raportul respectiv:
dx dx' + u dt'
v ---
x - dt - dt' + dx' . u / c2 •

Împărţind numărătorul şi numitorul la dt' şi avînd În vedere că dx: = v:. obţinemrelaţia

căutată: dt
vx = I 2' (3.28)
l+vx ·u/e

105
ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
observatorul înregistrează un sunet de o frecvenţă mai înaltă, iar la îndepărtare - un sunet de
o frecvenţă mai joasă.
În cazul în care sursa se mişcă şi observatorul se află în repaus sau sursa şi observatorul se
mişcă concomitent cu viteze diferite, relaţiile (3.30) şi (3.31) se înlocuiesc cu alte relaţii, dar
concluzia generală rămîne aceeaşi.
Primul experiment, în care a fost verificat efectul Doppler în acustică, a fost realizat în
1845 de către Ch. Bays-Ballo. Pe o platformă de cale ferată a fost plasat un grup de muzicanţi,
iar la 3 staţii erau produse cu instrumente de suflat sunete de anumite frecvenţe. Platforma se
deplasa într-un sens, apoi în altul, cu viteze diferite, iar muzicanţii de pe platformă înregistrau
înălţimile (frecvenţele) sunetelor la apropierea şi la îndepărtarea de staţii.
Efectul Doppler în acustică poate fi observat în cazul în care vă aflaţi lîngă o şosea sau o
linie de cale ferată şi ascultaţi sunetul produs de sirena mijlocului de transport, care se mişcă
cu viteză mare, de circa 70 kmIh.
În optică efectul Doppler poate fi explicat în cadrul fizicii clasice doar calitativ, formula
respectivă pentru frecvenţa luminii înregistrată de observator fiind valabilă numai la viteze
ale sursei sau observatorului mult mai mici decît viteza luminii în vid c. Anume în această
aproximaţie poate fi folosită formula dedusă de Doppler.
Formula generală, care descrie efectul Doppler în optică, poate fi dedusă numai în cadrul
teoriei relativităţii restrînse. Calculele fiind destul de dificile, indicăm rezultatul final:

.Jl-u 2 / c 2
=v
V
°l+(u/c)cose '. (3.32)

Aici va este frecvenţa undelor de lumină în

sistemul de referinţă S', în care sursa plasată în y'
originea O' se află în repaus şi veste frecvenţa ®
acestor unde faţă de sistemul de referinţă S, în
care observatorul se află în repaus. Viteza u este y
viteza sursei faţă de observator, adică a ®
sistemului S' faţă de sistemul S, iar unghiul e /
/

/
este unghiul dintre viteza ii şi vectorul de poziţie /0 ii x'
cu originea în O a sursei O', adică unghiul dintre z'
vectorii r şi ii (fig. 3.11).
Considerăm cazul particular, în care x
o
vectorii ii şi r sînt coliniari, adică unghiul e= z
= O sau e = n. Sursa se mişcă în direcţia
vectorului de poziţie, adică în direcţie radială. Fig. 3.11
Efectul Doppler în acest caz este numit lon-
gitudinal.
Dacă e = O, sursa se îndepărtează de observator şi din (3.32) pentru frecvenţa luminii
îaregistrată de el avem:
l-ulc
v =VoVl+ulc' (3.33)
La îndepărtareasursei de lumină de observator frecvenţa se micşorează, lungimea de undă
creşte şi se apropie de lungimea de undă ce corespunde culorii roşii. În acest caz se spune că
se observă deplasarea spre roşu.

108
Capitolul 3
 În cazul f) = n sursa se apropie de observator şi din (3.32) rezultă:
1+ ul c
v =v o ---o
(3.34)
l-ulc
Frecvenţa înregistrată este mai mare decît v o' lungimea de undă este mai mică, are loc
deplasarea spre violet.
Efectul Doppler longitudinal are o importanţă mare în astrofizică. Deja în 1843, numai la
un an de la apariţia lucrării lui Doppler, matematicianul B. Bolzano semnalase că teoria lui
Doppler "va fi folosită pentru cercetarea variaţiei culorii aştrilor cereşti, a problemelor privind
mişcarea acestora, a direcţiei şi vitezei lor".
În 1871, efectul Doppler longitudinal a fost utilizat de către astronomul german Fogel
pentru a determina viteza punctelor de la capetele ecuatorului Soarelui. Rezultatul obţinut a
coincis cu cel stabilit în urma observării asupra petelor de pe Soare, astfel confirmîndu-se
teoria lui Doppler.
Studiind lumina emisă de galaxiile îndepărtate, înregistrînd deplasarea spre roşu, s-a
constatat dilatarea Universului.
În cazul particular f) = nl2 viteza ii este perpendiculară pe direcţia ce trece prin sursă şi
observator, iar efectul Doppler este numit transversal. Din relaţia generală (3.32) obţinem:

V=VO~C2. (3.35)
Micşorarea frecvenţei luminii echivalează cu mărirea perioadei oscilaţiilor electromagnetice,
adică cu încetinirea timpului. Efectul Doppler transversal este un efect relativist [formula (3.35)
conţine radicalul caracteristic teoriei relativităţii restrînse] şi nu poate fi explicat în limitele fizicii
clasice. El a fost descoperit de către H. Ives şi G. Stilwell în experimentele realizate în anii 1938 şi
1941. Astfel, a fost confirmată încă o dată teoria relativităţii restrînse şi încetinirea timpului.

ÎNTREBĂRI
1. Care este caracteristica generală"a efectului Doppler?
2. În ce situaţii poate fi observat cel mai uşor efectul Doppler În acustică?
3. Cum variază Înălţimea sunetului În cazul În care distanţa dintre observator şi sursa de sunete se
măreşte? Se micşorează?
4. In ce cazuri efectul Doppler În optică este numit longitudinal?
5. Ce se Înţelege prin "deplasare spre roşu"? Dar "spre violet"?
6. Ce date experimentale au permis să fie stabilit modelul Universului care se dilată?
7. Care teorie permite a explica efectul Doppler transversal În optică?

3.5°. NOŢIUNE DE DINAMiCĂ RELATIVISTĂ

Majoritatea problemelor de dinamică clasică se rezolvă în baza principiului fundamental
al dinamicii sub forma (3.1):
ma=F.
Această relaţie este în contradicţie cu postulatul al doilea al teoriei relativităţii restrînse.
Într-adevăr, corpul de masă m, asupra căruia acţionează forţa constantă fi', se mişcă unifonn

109
ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
accelerat cu acceleraţia ii = F . Dacă acest corp se afla iniţial în repaus, viteza lui la momentul
- -
-F m
t este v = al =- t. Relaţia respectivă denotă că vite:z.a corpului creşte direct proporţional cu
m
timpul şi poate atinge valori mai mari decît viteza luminii în vid c, ceea ce nu concordă cu
teoria relativităţii restrînse.
Este cunoscută şi altă formă a principiului fundamental al dinamicii în mecanica clasică.
Dacă se introduce noţiunea de impuls al corpului

p=mu, (3.36)
_ du
se foloseşte definiţia acceleraţiei a = dt şi se ţine cont de faptul că în mecanica clasică masa
corpului este constantă, din (3.1) rezultă legea variaţiei impulsului:
r
; = F. (3.37)

În cadrul mecanicii clasice formulările (3.1) şi (3.37) ale principiului fundamental al

dinamicii sînt echivalente. Formularea (3.1), după cum s-a menţionat, nu este valabilă în
teoria relativităţii restrînse.
S-a stabilit că legea de bază a dinamicii relativiste este exprimată de relaţia (3.37), în care
impulsul corpului este definit prin formula (3.36), dar cu o deosebire esenţială de cea din
dinamica clasică: masa corpului nu mai este constant~, ci dependentă de viteză, anume:
mo
m= -Jl -v 2/2'
c
(3.38)
unde ma este masa de repaus a corpului, masa în sistemul de referinţă în care el se află în
repaus. Masa m este numită masă relativistă 1.
Substituind (3.38) în (3.36), obţinem expresia pentru impulsul relativist:

mov

1 În prezent, În fizica teoretică se manifestă tendinţa de a nu utiliza noţiunea de masă relativistă m

şi de a numi masă a corpului masa sa de repaus ma' una şi aceeaşi În toate sistemele de referinţă
inerţiale.

110
Capitolul 3
 Din legea relativistă (3.40) rezultă o proprietate importantă. În mecanica clasică, în
conformitate cu principiul ei fundamental (3.1), forţa F şi acceleraţia Zi au permanent
aceleaşi direcţie şi sens. Altă situaţie este caracteristică pentru dinamica relativistă.
Ţinînd seama de faptul că masa moeste constantă şi aplicînd regula derivării produsului,
din (3.40) obtinem:
, 1 dv- - d( 1 ) -
ma . - +mov,- = F.
.JI-v 2 / c 2 dt dt .JI-v 2 / c 2

Primul termen din partea stîngă a egalitătii, are directia , â = du

, acceleratiei dt , iar termenul al
doilea - direcţia vitezei i5. Această relaţie arată că forţa are aceeaşi direcţie şi sens ca acceleraţia
în cazul mişcării rectilinii accelerate, precum şi în cel în care viteza este constantă în modul,
de exemplu, în mişcarea circulară uniformă.
Einstein a stabilit, de asemenea, o relaţie universală între energia totală a corpului E şi
masa lui m, o interdependenţă dintre masă şi energie:
E = mc 2 • (3.41)
În cazul corpului aflat în repaus, energia lui
E o = m oc 2 (3.42)
este numită energie de repaus.
Aceste relaţii denotă că variaţiei masei tim îi corespunde neapărat variaţia de energie
11E, legată de variaţia masei prin relaţia:
I1E = I1m· c 2 • (3.43)
Astfel, mărirea energiei corpului, de exemplu, prin încălzire sau prin deformare, este însoţită
de creşterea respectivă a masei lui. În condiţii obişnuite această creştere a masei este
nesemnificativă (vezi problemele 10 şi 11).
Importanţa deosebită a relaţiei respective va fi ilustrată ulterior prin aplicări în fizica
nucleului atomic şi a particulelor elementare.
Substituind (3.38) în (3.41), scriem expresia pentru energia totală sub forma:
"
(3.44)

Din formulele (3.36) şi (3.41), prin excluderea masei de repaus, obţinem o relaţie importantă
dintre impulsul relativist şi energia totală:
_ E_
P= 2 V. (3.45)
c
Viteza corpului, energia totală şi impulsul relativist sînt mărimi relative, se modifică la
trecerea de la un sistem de referinţă inerţial la altul. Să demonstrăm însă existenţa unei mărimi
absolute (invariante), aceeaşi în toate sistemele de referinţă inerţiale.
Ridicînd expresia (3.38) la pătrat, obţinem:
m
2
(1 - v 2
/ c
2
) = m~ .
După înmulţirea la c4, căpătăm:
2422224
m c - c m V = maC ,

111
ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
iar ţinînd seama de relaţiile (3.41) şi (3.36), obţinem:
2 2 2 2 4
E -e p =moe. (3.46)
Mărimea din partea dreaptă a egalităţii este o constantă, adică nu depinde de sistemul de
referinţă ales, deci mărimea din partea stîngă a egalităţii este aceeaşi în diferite sisteme de
referinţă inerţiale, fiind o mărime invariantă:

E 2 _e 2p2 = Înv. (3.47)

Să analizăm următorul caz: mişcarea cu viteza v = e, adică cu viteza egală cu viteza luminii
în vid. Din (3.45) avem p = E. Substituind această valoare în relaţia (3.46), obţinem m~e4 =O.
e
de unde rezultă mo = O. Prin urmare, cu viteză egală cu c se pot mişca ddar particule avînd
masa de repaus nulă. Ulterior vom lua cunoştinţă de asemenea particule.
Să deducem expresia relativistă pentru energia cinetică. Particula aflată în repaus posedă
energia de repaus Eo = moe2, iar în mişcare - energia totală E = me 2 • Prin urmare, energia
cinetică a ei este egală cu diferenţa acestor energii:

Ee=E-Eo=(m-mo)e2=moe2(.J 1 1).
l_v 2 /e 2
(348)
•

Să demonstrăm că la viteze mici expresia pentru energia cinetică relativistă (3.48) tr~ce în
2

expresia bine cunoscută Ee = m; . În acest scop vom folQsi formule ale calculului aproximativ:
~ x
v' 1 ±x
"" 1 =+= - pentru x « 1.
2
De justeţea acestei formule aproximative ne convingem ridicînd la pătrat şi neglijînd
termenul de ordinul x 2 , care este mult mai mic decît unitatea.
O altă formulă este:
1
- - "" 1± x pentru x« 1.
l=+=x
Aducînd la numitor comun şi neglijînd termenul de ordinul xl, ne convingem de justeţea ei.
Folosind aceste formule de calcul aproximativ, obţinem:
1 1 v2
---;==== "" - - "" 1+ -2
~.h-v2 /e 2 l-~ 2c '
2c 2 v2
Substituind această valoare aproximativă E
în formula (3.48), avem (' =5-
2'
ceea ce
trebuia de demonstrat.
Astfel, am stabilit că la viteze v « c fonnulele teoriei relativităţii restrînse, care sînt mai
generale, trec în formulele respective ale mecanicii clasice. Cu alte cuvinte, mecanica clasică
este un caz particular al mecanicii relativiste.
Acest exemplu ilustrează principiul corespunderii, în conformitate cu care orice teorie
nouă, considerată mai profundă, mai generală, cu un domeniu mai larg de aplicabilitate decît
teoria veche, trebuie să o includă pe aceasta, ca un caz limită, particular.
De menţionat o proprietate deosebită a sarcinii electrice: valoarea ei nu se modifică la
trecerea de la un sistem de referinţă la altul, ea nu depinde de viteză. Astfel, sarcina electrică
este mărime invariantă.

112
Capitolul 3
 ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME r
1. Principiul fundamental al dinamicii clasice este exprimat de două relaţii echivalente: mii
= fi §i : = fi.
Care dintre acestea nu corespunde postulatelor lui Einstein? Argumentaţi răspunsul. t
2. Prin ce se deosebe§te definiţia impulsului relativist de definiţia impulsului din cadrul mecanicii
clasice?
3. Impulsul relativist este mai mare sau mai mic decît impulsul aceleia§i particule calculat conform
definiţiei din mecanica clasică? În ambele cazuri viteza particulei ia una §i aceea§i valoare.
4. Ce este masa de repaus a corpului? Dar energia de repaus?
5. Care este relaţia universală dintre masă §i energie?
6. Cum se define§te energia cinetică În cadrul teoriei relativităţii restrînse?
7. Care este esenţa principiului corespondenţei?
8. Ce cantitate de apă poate fi Încălzită de la 20° pînă la 80°C, consumÎnd În acest scop cantitatea de
căldură egală cu energia de repaus a corpului cu masa de I mg? Căldura specifică a apei este
egală cu 4200 J/(kg·K).
9. Ce cantitate de cărbune, care are puterea calorică egală cu 2· 107 J/kg, trebuie arsă pentru a
obţine o cantitate de căldură egală cu energia ce corespunde masei de repaus, egale cu I g?
10. Cu cît variază masa a I kg de aluminiu, luat la temperatura de topire, În urma transformării lui
În stare lichidă la această temperatură? Căldura specifică de topire a aluminiului este egală cu
3,96'1Q5 J/kg.
I 1. Cu cît se măre§te masa unui resort, ce are constanta de elasticitate egală cu 450 N/m, la
comprimarea lui cu 10 cm?
12. La ce valoare a vitezei unei particule energia cinetică a ei este de două ori mai mare decît energia
de repaus?

113
ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE
 ELEMENTE v v

CAPITOLUL 4 DE FIZICA CUANTICA

4.1. TIPURI DE RADIAŢII. IPOTEZA eUANTELOR

a. Emisia undelor electromagnetice

Să precizăm două noţiuni esenţiale. Prin radiaţie electromagnetică sau simplu radiaţie
,g' se subînţelege totalit(lte~!lll<i_elor electromagnetice provenite de la anumite corpuri, iar prin
emisie - fenomenuÎ de "producere" a radiaţiei.
Din cele studiate anterior cunoaşteţi că lumina este de natură electromagnetică- undele
de lumină sînt unde electromagnetice ale căror lungimi de undă (în vid) sînt cuprinse în
intervalul de la 380 nm pînă la 780 nm (frecvenţele respective au valorile între 7,9' 10 14 Hz şi
3,9 . 10 14 Hz). Undele electromagnetice caracterizate de aceşti parametri, nimerind în ochiul
uman, produc senzaţie vizuală.
,, Sursele de lumină sînt corpurile care produc lurhină, adică emit unde electromagnetice.
Corpurile, la rîndul lor, sînt formate din atomi, deci ei şi emit aceste unde. Evidenţiind trăsăturile
generale ale fenomenului de emisie, se va ţine seama de faptul că undele electromagnetice
transportă energie. Drept exemplu serveşte transmiterea căldurii prin radiaţie (studiată în clasa
a 8-a) de la Soare spre Pămînt etc. Prin urmare, atomul, emiţînd unde electromagnetice, le
cedează energie, micşorîndu-şi cu valoarea respectivă energia, conform legii conservării şi
transformării energiei.
În stare stabilă, numită, de regulă, stare fundamentală, energia atomului este l11inimă.
Situaţia este într-o anumită măsură analoagă echilibrului mecanic al corpului în cîmp
gravitaţional - în stare de echilibru stabil energia potenţială a sa este minimă. Deci atomul
poate să emită energie dacă preventiv i s-a transmis din exterior o cantitate de energie şi a
trecut din starea fundamentală într-o stare cu energie mai mare. Astfel de stări ale atomului
sînt numite stări excitate, iar procesul de trecere în ele - excitare a atomului. Atomul excitat
nu este stabil, el emite unde electromagnetice care transportă energia transmisă atomului astfel
încît energia lui se micşorează şi el trece în stare fundamentală (absorbţia şi emisia energiei de
către atomi va fi studiată mai detaliat în capitolul următor).
Există mai multe modalităţi de excitare a atomilor, deci şi de tipuri de radiaţii, de surse de lumină.

b. Radia1ia luminescentă

Radiaţia luminescentă reprezintă ansamb!ul de unde electromagnetice emise

II de atomii excitaţi pe seama surselor exterioare de energie (cu excepţia încălzirii).
Emisia acestei radiaţii este numită luminescenţă. Se deosebesc mai multe tipuri de
luminescenţă,în funcţie de natura sursei exterioare şi de modalitatea excitării atomilor.

114
Capitolul 4
 Electroluminescenţa. Se observă, de regulă, în gaze rarefiate prezente în cîmpuri electrice
de intensitate mare, fiind cunoscută şi sub numele de descărcare luminescentă (vezi Fizică,
el. a Il-a, p. 3.4, b). Particulele încărcate, între două ciocniri succesive cuil!Qmii, parcurg distanţe
mari, în urma accelerării acumulînd energii suficiente pentru a excita at()mii cu care se ciocnesc.\
La trecerea din stare excitată în stări cu energii mai mici atomii emit unde electromagnetice, ale
căror lungimi de undă depind de natura atomilor. De exemplu, în cazul neonului lungimile de undă
corespund, preponderent, culorii roşii, iar în cel al argonului - culorii albăstrii-verzui.
Electroluminescenţa se produce în tuburile folosite pentru afişele optice publicitare. În
natură ea este atestată în straturile superioare ale atmosferei din regiunile polilor magnetici ai
Pămîntului. Particulele încărcate provenite din cosmos sînt dirijate de cîmpul magnetic terestru
spre polii magnetici, apropiindu-se cel mai mult de Pămînt. La impactul cu atomii din atmosferă,
îi excită, surplusul de energie fiind preluat de undele de lumină emise. Ca rezultat, în straturile
superioare ale atmosferei, se observă o radiaţie luminoasă - aurora polară (vezi Fizică, el. a
ll-a, p. 4.5, c), cea din regiunea Polului nord (geografic) fiind numită auroră boreală, iar
cea din regiunea Polului sud - auroră australă.
Catodoluminescenţa -lumină emisă de către unele corpuri solide (de ex., zinc sulfurat, cadmiu
sulfurat ş. a.) în urma bombardării lor cu fascicule de electroni rapizi. Cea mai răspîndită aplicaţie
a catodoluminescenţei o constituie iluminarea ecranelor tuburilor cu fascicule de electroni ale
televizoarelor, monitoarelor calculatoarelor, oscilografelor ş. a. (vezi Fizică, el. a Jl-a, p. 3.5, b).
Chemiluminescenţa este radiaţia luminii ce însoţeşte unele reacţii chimice. În cazul
reacţiilorde natură biologică fenomenul este numit bioluminescenţă.Este cunoscută iluminarea
lemnului în putrefacţie, a licuricilor, a unor specii de peşti ce vieţuiesc la adîncime etc.
Triboluminiscenţa. Excitarea atomilor se produce prin frecarea, ruperea, zgîrierea sau
scuturarea unor cristale, de exemplu, de zahăr, zinc sulfurat activat cu mangan ş. a.
Fotoluminescenţa. Excitarea atomi lor sau moleculelor este produsă de undele
electromagnetice incidente pe suprafaţacorpului. În cazul în care acestea sînt razele X (Roent-
gen), fenomenul este numit roentgenoluminescenţă.Experimental s-a stabilit că, de regulă,
lungimea de undă a radiaţiei emise la fotoluminescenţă este mai mare decît a radiaţiei incidente <.,
care excit1i atomii. Acest rezultat este cunoscut ca regula Stokes, după numele savantului ce a
stabilit-o - George Gabriel Ştokes (1819-1903).
Fenomenul de fotoluminescenţă se află la baza funcţionării Iămpilor lumină de zi, cum sînt
numite tuburilejluorescente. Un tub cu doi electrozi conţine vapori rarefiaţi de mercur. La aplicarea
între ei a unei tensiuni înalte se produce descărcarea luminescentă în vapori - prin
electroluminescenţăeste emisă radiaţie ultravioletă. Suprafaţa interioară a tubului este acoperită
cu o substanţă specială, care sub acţiunea radiaţiei ultraviolete incidente pe ea - prin fotolurninescenţă
- emite lumină, ai cărei parametri sînt apropiaţi de cei ai luminii albe. De menţionat că tuburile
fluorescente sînt de trei-patru ori mai economicoase decît becurile de incandescenţăobişnuite.
Clasificarea tipurilor de luminescenţăsemnalate a avut drept criteriu mecanismul de excitare
a atomilor sau a moleculelor. După durata de postluminescenţă,adică durata intervalului de
timp cît mai continuă emisia luminii după încetarea acţiunii factorului exterior care o provoacă,
este cunoscut fenomenul numit fluorescenţă, dacă emisia dispare practic momentan după
'Încetarea acestei acţiuni, şi fenomenul numit fosforescenţă,dacă dispare după intervale mai
mari de timp (de la miimi de secundă pînă la secunde, minute şi chiar ore). Substanţele res-
pective au fost numitejluorescente (de ex., minereul fluorit, multe substanţe organice, gaze)
şi fosforescente (de ex., fosforul, oxizii calciului şi manganului, compuşii zincului sau ai
cadmiului cu sulful, seleniul, telurul ş. a.).

- - - ELEMENTE DE FIZiCĂ CUANTICĂ ---:1:-:.1-=-5 _

 c. Radiatia termică. Ipoteza cuantelor

Radiaţia termică reprezintă ansamblul de unde electromagnetice emise de corp

pe seama energiei sale interne.

Să analizăm fenomenul de emisie a radiaţiei termice pornind de la faptul că atomii

(moleculele) corpului se află în mişcare tennică continuă. Vitezele atomilor la temperatura
dată au valori diferite: unii au viteze mai mari, alţii - mai mici. În urma interacţiunilor
(ciocnirilor) dintre atomii în mişcare, unii primesc de la alţii energie suplimentară şi trec în
stare excitată. Astfel, excitarea atomilor se produce pe seama energiei interne a corpului, spre
deosebire de cazulluminescenţeiîn care excitarea este produsă, după cum s-a văzut, de surse
exterioare de energie, de natură diferită. Trecerea atomilor excitaţi în stări cu energii mai mici
este însoţită de emisia undelor electromagnetice cu diverse lungimi de undă. Ca rezultat,
spectrul radiaţiei electromagnetice emise de corpurile încălzite este continuu.
La ridicarea temperaturii mişcarea termică se intensifică, atomii posedînd energii cinetice mai
mari. Energiile atomilor excitaţi sporesc, iar emisia radiaţiei termice se amplifică. Concomitent,
ridicarea temperaturii este însoţită de extinderea diapazonului de lungimi de undă ale radiaţiei
emise. Dacă la temperatura camerei corpurile emit radiaţie infraroşie, invizibilă ochiului uman, la
temperaturi de circa 500-600°C ele emit şi radiaţie de culoare roşie, iar la ridicarea ulterioară a
acesteia îşi modifică culoarea de la roşie la oranj, apoi la galbenă şi la cea albă.
Corpurile nu numai emit, dar şi absorb radiaţia incidentă pe ele, gradul de absorbţie fiind în
funcţie de natura substanţei. '
Corpul care absoarbe complet radiaţia incidentă pe suprafaţa lui este numit corp negru. II
Cel mai aproape de acesta după proprietăţile sale este
funinginea, negrul de platină şi catifeaua neagră. A fost propus şi
un model al corpului negru: acesta este orificiul mic din peretele
opac al unei cavităţi (fig. 4.1). Radiaţia intră în cavitate prin orificiu,
cade pe suprafaţainterioară a acesteia unde parţial este absorbită,
parţial reflectată, cea reflectată cade în alt loc al acesteia etc. În
urma fiecărei reflexii energia radiaţiei reflectate devine tot mai
mică, astfel încît după un număr mare de reflexii radiaţia este
complet absorbită. Cu asemenea situaţie ne confruntăm frecvent:
privite din exteriorul edificiilor, ferestrele deschise ale acestora
Fig. 4.1
apar ca negre.
Radiaţia termică se deosebeşte esenţial de cea luminescentă
" prin faptul că se poate afla în echilibru termic cu corpurile cu care
inte!:-a_cţionează. Ne imaginăm o cavitate în interiorul unui corp A
înconjurat cu un înveliş adiabatic (fig. 4.2). El nu face schimb de
energie cu mediul înconjurător. Fie că în interiorul cavităţii se
află două corpuri, B şi C, avînd temperaturi diferite, precum şi de
cea a corpuluiA. Toate acestea emit radiaţie termică în cavitate şi
absorb parţial radiaţia incidentă pe ele. Are loc un schimb continuu
de energie: corpurile mai calde emit mai multă energie decît ab-
sorb, cele reci, invers, absorb mai mult decît emit. Ca rezultat,
primele corpuri se răcesc, iar celelalte se încălzesc. Acest schimb
Fig. 4.2
de căldură prin radiaţie durează pînă la egalarea temperaturii

116
Capitolul 4
corpurilor. Ele trec în stare de echilibru tennic între ele, precmn şi cu radiaţia tennică din interiorul
cavităţii, aceasta fiind caracterizată de temperatură egală cu cea a corpurilor.
Evident, stabilirea echilibrului termic nu suspendeazăprocesele de emisie şi de absorbţie a radiaţiei.
Ele continuă, fiecare porţiune de suprafaţă a corpului emite o cantitate de energie egală cu cea absorbită
în acelaşi interval de timp. Situaţia este analoagă celei ce are loc la echilibrul termic dintre lichid şi
vaporii săi saturanţi - nmnăruI de molecule ce trec din starea lichidă a substanţei în cea gazoasă este
egal cu nmnărul de molecule ce trec în sens invers. În condiţia de echilibru termic corpul care emite
multă energie, de asemenea absoarbe mai multă energie. Această concluzie, fonnulată strict în tenneni
respectivi, este cunoscută ca legea lui Kirchhoff pentru radiaţia termică.
În unna nmneroaselor experimente din anul 1893 au fost fonnulate legile principale ale
radiaţiei tennice de echilibru şi ale comportării ei la variaţia temperaturii. A devenit necesară
elaborarea teoretică a acestora. S-a constatat că mărimea fizică ce descrie detaliat radiaţia tennică
de echilibru este densitatea spectrală a emitanţei r v' Ea este numeric egală cu energia radiaţiei
emise de o suprafaţă de ari'eimitară a corpului într-o unitate de timp şi care au frecvenţele în
intervalul de la v pînă la v + L\ V, unde L\ v = 1 Hz. Această mărime este în funcţie de frecvenţă
şi de temperatură şi cunoaşterea expresiei respective pennite să fie deduse legile experimentale.
Experimental a fost obţinut graficul ce reprezintă densitatea
spectrală a emitanţei corpului negru în funcţie de frecvenţă (curba
1 dinfig. 4.3.). Existenţa maximului denotă faptul că energia ..
radiaţiei corpului negru se distribuie neunifonn: el aproape nu
1
emite unde electromagnetice cu frecvenţe foarte mici şi foarte
mari. Majoritatea undelor emise au frecvenţele în vecinătatea {( !
frecventei v ,ce corespunde maximului clensitătii spectrale r. ! I
S-ad dep~s eforturi pentru a deduce teoretic, în baza concepţiil~r o~----V~m-----V~
şi legităţilor fizicii clasice, o fonnulă pentru rv' care ar corespunde Fig. 4.3
curbei experimentale 1 dinfigura 4.3. Fonnula obţinută este
reprezentată grafic prin curba 2 (linia întreruptă). Aceasta este confonnă curbei experimentale doar la
frecvenţe mici ale radiaţiei termice.
Fonnula ce descrie corect densitatea spectrală a emitanţei corpului negru în funcţie de
frecvenţă şi de temperatură a fost obţinută de către Planck. Acesta a emis o ipoteză neordinară,
numită ulterior ipoteza cuantelor:

Corpurile emit şi absorb energia radiaţiei nu În mod continuu, adică În orice

cantităţi, ciÎn mod discret, În cantităţi multiple unei energii minime.
Această cantitate minimă, porţiune, de energie a fost numită cuantă de energie (lat. quan-
turn - cantitate).
Situaţia este similară celei cunoscute din electrostatică - existenţa cantităţii minime de
sarcină electrică, adică a sarcinii electrice elementare e.
Planck a stabilit că valoarea cuantei de energie E este direct proporţională cu frecvenţaradiaţiei
v, anmne:
E= hv, (4.1)
unde h este o constantă universală, numită u.Iterior.constl!pta IqiPlanck.
62~" 10-34 J . s.
"va1oarea el. h = 6 "'\ \../ I L2 ( :.o'. fii)" (". t ,(,' L-1 (.t,'1 il,

Planck a comunicat rezultatele obţinute la şedinţa societăţii fizicienilor gennani ce a avut loc
la Berlin, la 14 decembrie 1900. Această dată este considerată "zi de naştere" a fizicii cuantice,
care a detenninat dezvoltarea fizicii şi a aplicaţiilor ei pe parcursul întregului secol al XX-lea.

117
- - - ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ -------------
 Ipoteza cuantelor permite explicar~a relativ simplă a regulii lui Stokes. În fotoluminescenţă
energia emisă E' = hv' nu este mai mare decît cea incidentă E = hv. Din relaţia E' < E rezultă că
v' < v: frecvenţa undei electromagnetice emise este mai mică decît a celei incidente.

Max Karl Ernst Ludwig Planck

(1 858-1 947) I fizician teoretician german

A efectuat primele cercetări În domeniul termodinamicii, dezvoltînd

rezultatele lui Rudolf C1ausius, unul dintre profesorii săi. A studiat diferite
aplicaţii ale principiului al doilea al termodinamicii, ale noţiunii de entropie,
indicînd semnificaţia acestui principiu pentru procesele ireversibile. Cel mai
important rezultat al său (1900) se referă la teoria radiaţiei termice de echilibru
a corpului negru. A lansat ipoteza cuantelor, ceea ce i-a permis să deducă o
expresie corectă pentru densitatea spectrală a emitanţei, iar În baza acesteia
să deducă legile experimentale ale radiaţiei termice stabilite anterior. Pentru
aceste lucrări În 1918 a fost distins cu premiul Nobel. Adept fidel al teoriei
relativităţii (termen propus de Planck). A dedus ecuaţiile dinamicii relativiste (1906), a obţinut expresia relativistă
pentru energia şi impulsul electronului. A efectuat cercetări În domeniul termodinamicii statistice relativiste, a
introdus În circuitul ştiinţific două constante universale: constanta h numită ulterior constanta lui Planck şi constanta
lui Boltzmann (k). A publicat lucrări În domeniul istoriei şi metodologiei fizicii şi a filosofiei.
Max Planck este considerat unul dintre fondatorii fizicii moderne. Un alt fondator, Albert Einstein, a scris
că Planck "a demonstrat că pe lÎngă structura atomară a substantei există o formă a structurii atomare a energiei,
dirijată de o constantă universală introdusă de către Planck. Această'aescoperire a constituit baza tuturor cercetărilor
din domeniul fizicii secolului al XX-lea şi din acel moment a determinat În Întregime dezvoltarea ei. Fără această
descoperire ar fi fost imposibilă elaborarea teoriei moderne a moleculelor şi a proceselor energetice care dirijează
transformările lor".

ÎNTREBĂRI ŞI EXERCIŢII
1. Care stare a atomului este numită fundamentală? Dar care excitată?
2. Cum se efectuează excitarea atomului În cazul electroluminescenţei? DarÎn cel al catodoluminescenţei?
3. Ce prezintă aurora polară? Ce fenomene fizice se produc În acest caz?
4. Care din modalităţile de luminescenţă au loc În tubul fluorescent (lampa lumină de zi)? Explicaţi
principiul de funcţionare a acestuia.
5. Care este deosebirea dintre felurile de excitare a atomilorÎn cazurile luminescenţei şi radiaţiei termice?
6. În ce constă echilibrul dinamic dintre radiaţiatermică de echilibru şi corpurile cu care interacţionează?
7. Care corp, la temperatura dată, emite mai multă energie În acelaşi interval de timp: cel negru sau cel alb?
8. Apropiindu-ne de Soroca pe şoseaua dinspre Orhei, Înainte de a ajunge la podul Bichir; trecem prin faţa
unei peşteri aflate În partea stîngă a şoselei. Cum este văzută intrarea În peşteră (pe timp de zi)?
9. În camera i1uminată vedem o cană de faianţă ornată cu un trandafir negru. Încălzită pînă la o
temperatură Înaltă (de circa I OOO°C) , cana este introdusă Într-o cameră Întunecată. Care este
aspectul ei pentru observatorul din această cameră?
10. Ce concluzii veţi trage În cazul cînd curba ce reprezintă densitatea spectrală a emitanţei corpului
negru, ca funcţie de frecvenţă, are maxim?
II. Care este caracterul variaţiei energiei atomului din punctul de vedere al ipotezei cuantelor lui Planck?
12. Determinaţi energia cuantei ce corespunde luminii cu lungimea de undă de 693 nm.
,) 13. Stabiliţi frecvenţa ce corespunde cuantei a cărei energie este egală cu energia cinetică medie a
('.
'1 atomului de heliu la temperatura de 527°C.
14. Cum este argumentată regula lui Stokes În baza ipotezei cuantelor?

118
Capitolul 4
 4.2. EFECTUL FOTOELECTRIC EXTERN

a. Efectul fotoelectric. Legi experimentale

În 1887, H. Hertz, studiind undele electromagnetice obţinute în unna descărcării electrice

prin scîntei între doi electrozi, a observat că iluminarea electrodului negativ cu radiaţie
ultravioletă înlesneşte descărcarea - la aceeaşi tensiune electrică ea se produce la o distanţă
mai mare dintre electrozi decît în lipsa iluminării. În acelaşi an observaţia dată a fost expusă
în lucrarea sa "Despre influenţa luminii ultraviolete asupra descărcării electrice". În 1887,
Wilhelm Hallwachs (1859-1922), la sugestia lui Hertz, a realizat un experiment în care a
stabilit că în unna iluminării cu radiaţie ultravioletă a corpului metalic încărcat cu sarcină
negativă, acesta se descarcă.
Pentru a explica aceste experimente Hallwachs a emis (1888) o ipoteză: lumina ultravioletă
provoacă eliberarea din metal a unor particule încărcate cu sarcină electrică negativă, iar acestea
înlesnesc descărcarea electrică. Pentru fenomenul observat a fost propusă denumirea de efect
fotoelectric. În 1899, Philipp Lenard (1862-1947), fost asistent al lui Hertz, a stabilit natura acestor
particule negative - ele sînt electroni (aceştia au fost descoperiţi în 1897 de către J.J. Thomson).
Emisia electronilor de către corpurile solide şi cele lichide sub acţiunea radiaţiei
electromagnetice a fost numită efect fotoelectric extern. E/ectronii emişi sînt numiti
fotoe/ectroni. astfel indicîndu-se modalitatea obtinerii lor.
Savanţii gennani menţionaţi, precum şi Augusto Righi
(1850-1920) în Italia şi Alexandr Stoletov (1839-1896) în Rusia,
au studiat legităţile efectului fotoelectric extern. Schema
principială a instalaţiilor utilizate în acest scop este reprezentată
înjigura 4.4. Tubul Tare în interiorul său doi electrozi: catodul
C şi anodul A. Radiaţia electromagnetică cade pe catod trecînd f------(Vf-------l
prin ferestruica de cuarţ F (cuarţul 'este transparent pentru
radiaţiile ultraviolete, dar sticla obişnuită le reţine). Aerul din
tub este evacuat pentru a nu influenţa mişcarea fotoelectronilor.
Partea electrică a instalaţiei permite modificarea atît a valorii
tensiunii dintre electrozi, cît şi a polarităţii ei. În poziţia O a cursorului Fig. 4.4
tensiunea electrică dintre catod şi anod este nulă. La deplasarea
cursorului K de la poziţia O spre stînga, potenţialul anodului A este mai mare decît al catodului C,
electronii din tub fiind acceleraţi de cîmpul electric. Tensiunea acceleratoare (pozitivă) se măreşte pe
măsură ce cursorul se îndepărtează tot mai mult de poziţia O. Dacă însă cursorul K se deplasează spre
dreapta de la poziţia nulă O, potenţialul anodului este mai mic decît cel al catodului, electronii ce se
mişcă de la catod spre anod sînt frînaţi de cîmpul electric. Tensiunea de frÎllare (negativă) devine tot
mai mare pe măsura îndepărtării cursorului spre dreapta.
Se modifică tensiunea U dintre catod şi anod, măsurată cu

,~t_--
voltmetrul V şi se înregistrează valorile respective ale
intensităţii curentului 1, numit frecvent şifotocurent, indicate
de microampermetrul /lA. În timpul fiecărui experiment -=---
fasciculul de radiaţie monocromatică incidentă pe catod era
menţinut invariabil. În baza datelor obţinute a fost trasată -~o U
Fig. 4.5
caracteristica curent-tensiune (fig. 4.5).

- - - ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTiCĂ 1_1_9 _

 Să analizăm detaliat caracterul acestei funcţii a intensităţii curentului electric prin tub de
tensiunea dintre electrozi. Se observă că prin tub circulă curent electric şi în lipsa tensiunii
dintre catod şi anod: la U = Oavem 1 = 10 • Aceasta denotă faptul că electronii emişi de catod
sub influenţa radiaţiei electromagnetice incidente pe el posedă energii cinetice, ceea ce le
permite să ajungă la anod nefiind atraşi de acesta.
Creşterea tensiunii pozitive U (ramura din dreapta originii O) este însoţită iniţial de creşterea
lentă a intensităţii 1, ceea ce se explică prin aceea că la mărirea tensiunii fotoelectronii sînt
atraşi mai puternic spre anod. Creşterea intensităţii însă este limitată de valoarea maximă 1,. -
intensitatea curentului de saturaţie. În aceste condiţii toţi electronii (N) emişi de catod într-o
unitate de timp ajung la anod. Fiecare electron transportă o sarcină electrică egală în modul cu
sarcina elementară e, deci în fiecare secundă prin tub este transportată sarcina electrică N,e.
Rezultă că intensitatea curentului de saturaţie

,
1, = Ne. (4.2)
În domeniul tensiunilor negative potenţialul catodului este mai mare decît cel al
anodului, prin urmare fotoelectronii ce se deplasează spre anod sînt frînaţi de cîmpul
electric din tub. Un număr tot mai mic de electroni, cei cu energii cinetice mai mari,
ajung la anod, intensitatea curentului se micşorează. La o valoare Ul a tensiunii inverse
curentul devine nul: electronii cu energia cinetică maximă Ee •max sînt frînaţi şi se opresc în
vecinătateanem~locită a anodului. Tensiunea respectivă [jeste numită tensiune de frÎnare
sau de stopare. In aceste condiţii lucrul cîmpului elec..tric eUl este egal cu energia cinetică
maximă a fotoelectronilor:

Ec, max =eU.

f (4.3)
Au fost obţinute caracteristici curent-tensiune pentru valori

~
1.3 t/J3 diferite ale fluxului de energie dJ al radiaţiei incidente - a
1.2 t/J2 energiei incidente pe catod într-o unitate de timp - la una şi
1.] - -- t/J] aceeaşi frecvenţă v (fig. 4.6). S-a constatat că intensitatea
~ V curentului de saturaţie 1, este direct proporţională cu fluxul de
-VI o energie: 1,. ~ dJ. Acest rezultat este cunoscut ca legea întîi a
Fig. 4.6 efectului fotoelectric:
intensitatea curentului fotoelectric de saturaţie este direct proporţională cu
fluxul de energie al radiaţiei incidente pe catod cînd frecvenţa ei rămîne
constantă.

Conform relaţiei (4.2), această lege poate fi formulată, în acelaşi mod, şi pentru numărul
de fotoelectroni N, emişi de catod într-o unitate
de timp.
v3 Caracteristicile curent-tensiune corespunză­
V2 toare diferitelor frecvenţe vale radiaţiei inciden-
v] te la aceeaşi valoare a fluxului de energie inci-
~>~>~ dent sînt reprezentate înjigura 4. 7. Determinînd
,///1 .u valorile tensiunii de frînare în graficele din
figurile 4.6 şi 4. 7, se pot calcula în baza formulei
(4.3) valorile energiei cinetice maxime a
Fig. 4.7 fotoelec-tronilor. În baza valorilor obţinute s-a

120
Capitolul 4
construit graficul care exprimă energia cinetică maximă în
funcţie de frecvenţa radiaţiei incidente (fig. 4.8). La frecvenţe
mai mici decît valoarea Vo efectul fotoelectric lipseşte. Această
valoare este numită frecvenţă de prag şi depinde de natura
substanţei din care este confecţionat catodul. Ea este numitii,
de asemenea, prag roşu al efectului fotoelectric. o
Generalizînd rezultatele menţionate, pot fi formulate
Fig. 4.8
următoarele legi ale efectului fotoelectric (Lenard, 1902):

legea a doua a efectului fotoelectric extern: energia cinetică maximă a

fotoelectronilor este În funcţie liniară de frecvenţa radiaţiei electromagnetice
incidente şi nu depinde de fluxul de energie al acesteia;
legea a treia a efectului fotoelectric extern: efectul fotoelectric extern se pro-
duce numai dacă frecvenţa radiaţiei incidente este mai mare decît cea de prag Vot
caracteristică fiecărui metal.

Există încă o proprietate a acestui efect - curentul fotoelectric începe a circula imediat
după ce radiaţia electromagnetică cade pe catod, adică electronul din metal primeşte momentan
energia necesară pentru a ieşi în afara metalului şi nu o acumulează pe parcursul unui interval N

de timp. Aceasta permite să formulăm legea a patra a efectuluifotoelectric.

Efectul fotoelectric extern este lipsit de inerţie.

Legile formulate sînt aparent legi simple. În cadrul fizicii clasice poate fi explicată doar
prima din ele: cu cît energia radiaţiei incidente ce provoacă efectul fotoelectric extern este
mai mare, cu atît mai mulţi fotoelectroni părăsesc metalul. Celelalte legi însă nu sînt conforme
cu legităţile fizicii clasice şi nu pot fi explicate în cadrul ei.

b. Fotonii. Teoria cuantică a efectului fotoelectric extern

Pentru a explica legităţile efectului fotoelectric, A. Einstein a apelat (în 1905) la ipoteza
cuanteloL Amintim că, după Planck, corpurile emit sau absorb energia radiaţiei
electromagnetice nu în mod continuu, adică în orice cantităţi, ci în mod discret, în cantităţi
egale cu un număr de porţiuni minime, numite cuante de energie. Astfel, existenţa cuantelor
este condiţionată de proprietăţile corpurilor cu care interacţionează radiaţia electromagnetică.
Einstein a admis că proprietăţile cuantice sînt proprii radiaţiei. El scria: " ... cred că
fenomenele în care se manifestă emisia sau transformarea luminii se pot explica mai bine
dacă presupunem că energia luminii se distribuie discret în spaţiu ... Energia fasciculului de
lumină ce se propagă dintr-un punct nu se distribuie în mod continuu într-un volum tot mai
mare, ci se constituie dintr-un număr finit de cuante de energie care sînt localizate în spaţiu şi
sînt indivizibile, fiind emise sau absorbite numai ca un tot întreg".
Astfel, Einstein a ajuns la concluzia că există particule de lumină, indivizibile, a căror
energie este egală cu cea a cuantei de lumină. Ulterior, în 1929, aceste particule au fost numite
fotoni (gr. phot - "lumină"). În procesele de emisie (absorbţie) se emite (se absoarbe) un
număr întreg de fotoni.
Să evidenţiem caracteristicile fizice ale fotonului.
Energia fotonului este egală cu energia cuantei (4.1):
E1=hv. (4.4)

121
- - - ELEMENTE DE FIZiCĂ CUANTICĂ ------------'----
 Din fonnula (3.41), care exprimă interdependenţa dintre masă şi energie E = me2, exprimăm
masa fotonului:
Ef hv
mf =e2- -
--2 .
e (4.5)
Viteza fotonului în vid este egală cu viteza luminii:
v = e.
l
(4.6)

Confonn expresiei masei ca funcţie de viteză m = ma , exprimăm masa de repaus

~l- v 2 / e 2
ma = mJ1 - v 2 / e 2 • Substituind viteza fotonului vI = e, pentru masa de repaus a fotonului scriem:
m(Jl= O. (4.7)
Fotonul există numai în mişcare cu viteza luminii, el nu poate fi oprit, nu există în repaus.
Impulsul fotonului: hv
Pf =mfe=-.
. e (4.8)
Din punct de vedere electric, fotonul este o particulă neutră. Sarcina electrică a fotonului
este nulă:
ql=O. (4.9)
În tabelul 4.1 sînt prezentate expresiile mărimilor fizice ce caracterizează fotonul:

Tabelul 4.1
Expresiile mărimiior fizicellie fotonului
Mărimea fizică Expresia matematică

l = hv
Energia E

hv
Masa m f =-2
. e

Masa de repaus m(JI=O

Viteza v=e
f

hv
Impulsul Pf = -
e
Sarcina electrică ql= O

Folosind relaţia dintre viteza de propagare a undei e, lungimea de undă A şi frecvenţa v,

anume v = ~ , prezentăm expresiile pentru energia, masa şi impulsul fotonului:
A
he h h
. =-,
EI·
A m.f =cA
-,
. =-.
Pl·
A (410)
.
Conform concepţiei lui Einstein, lumina prezintă un flux de fotoni. Aceasta pern1ite să
fie explicate, relativ simplu, legile efectului fotoelectric extern. Se consideră că fiecare elec-
tron este emis în urma absorbţiei unui singur foton.
La un flux mai mare de energie a radiaţiei incidente pe catod, pe acesta cad mai mulţi
fotoni. Ca rezultat, catodul va emite mai mulţi electroni într-o unitate de timp, intensitatea
curentului fotoelectric de saturaţie se amplifIcă - legea întîi.
122
Capitolul 4
 Fotonul interacţionînd cu electronul substanţei, din vecinătatea suprafeţei acesteia, îi transmite
momentan toată energia sa. Dacă acest electron se mişcă spre suprafaţa corpului, el iese, practic,
imediat din el. Prin urmare, efectul fotoelectric este lipsit de inerţie - legea a patra.
Pentru a părăsi corpul, electronul trebuie să efectueze un lucru mecanic Le' învingînd
forţele electrice care acţionează asupra lui din partea ionilor pozitivi ai substanţei şi-l reţin în
el. Acest lucru Le este numit lucru de extracţie sau de ieşire. Valoarea lui depinde de natura
substanţei şi se exprimă, de regulă, în electron-volţi (eV). Amintim că 1 eVeste energia obţinută
de particula ce posedă o sarcină electrică egală cu cea elementară (e = 1,60 . 10- 19 C), la
accelerarea dintre două puncte ale cîmpului electric diferenţa de potenţial dintre care este
egală cu un voIt: 1 eV = 1,6' 10- 19 J. Lucrul de extracţie pentru majoritatea metalelor este de
ordinul a cîţiva electron-volţi. De exemplu, la potasiu este egal cu 2,2 eV, la litiu - cu 2,3 eV,
la zinc - cu 4,0 eV, la argint - cu 4,3 eV, la platină- cu 5,3 eY. Valoarea lucrului de extracţie
depinde şi de calitatea prelucrării suprafeţei corpului.
În urma interacţiunii dintre fotonul incident şi electronul substanţei fotonul dispare, iar
electronul preia energia hv a acestuia. În conformitate cu legea conservării şi transformării
energiei, electronul ieşit în afara metalului posedă energie cinetică Ee mai mică decît energia
sa h v în interiorul corpului cu valoarea lucrului de extracţie Le' adică:
Ec =hv-L.e (4.11 )
Această energie o posedă fotoelectronii extraşi de lîngă suprafaţa corpului. Cei extraşi din
interiorul lui, în mişcarea spre suprafaţă pot pierde o parte din energie în urma ciocnirilor cu
alţi electroni. Aceşti electroni au în afara corpului o energie cinetică mai mică decît valoarea
determinată din (4.11). Conchidem că energia cinetică din (4.11) este energie cinetică maximă
a fotoelectronilor. 2

Introducînd în (4.11) expresia energiei cinetice Ee = mvmax , transcriem relaţia dată sub
furma 2
mv 2
hv=L +~
, e 2 (4.12)
Ultima relaţie, precum şi (4.11), se numeşte ecuaţia lui Einstein pentru efectul fotoelectric
extern. Ea poate fi considerată expresie matematică a legii.etdoua a acestui efect - energia
cinetică maximă a fotoelectronilor depinde doar de frecvenţa radiaţiei incidente şi de natura
substanţei care emite electronii.
Energia cinetică este mărime pozitivă sau nulă, în cazul corpului aflat în repaus. Din (4.12)
rezultă condiţia pentru frecvenţa va radiaţiei ce produce emisia fotoelectronilor: hv- L e ~ 0, adică:
L
v>-"-=v
- h O' (4.13)
Astfel, s-a obţinut cea de-a treia lege a erec/ului fotoelectric, precum şi relaţia dintre
frecvenţa de prag Vo şi lucrul de extracţie Le'
Graficul care reprezintă energia cinetică maximă a fotoelectronilor (determinată experi-
mental în baza relaţiei (4.3)) ca funcţie de frecvenţă este, conform ecuaţiei lui Einstein, o
funcţie liniară, în concordanţă cu graficul obţinut pe cale experimentală (fig. 4.8). Coeficientul
de proporţionalitate h este o constantă fundamentală, prin urmare graficele care exprimă relaţia
dată pentru substanţe diferite sînt segmente de dreaptă paralele între ele.
Astfel, Enstein, dezvoltînd şi modificînd interpretarea ipotezei cuantelor, a reuşit să explice
legităţile efectului fotoelectric extern. Acesta a fost al doilea succes al teoriei, avînd la bază

123
- - - ELEMENTE DE FIZiCĂ CUANTiCĂ
ipoteza cuantelor. El a fost urmat de multe alte realizări ale fizicii cuantelor, care a dominat
dezvoltarea fizicii în secolul al XX-lea.

cO. Celule fotoelectrice

Aplicaţiile efectului fotoelectric sînt determinate de faptul că
acesta permite modificarea intensităţii curentului în circuit, variind
fluxul de radiaţie electromagnetică incidentă pe catod. Dispozitivele
care funcţionează în baza acestui efect sînt numite celule
fotoelectrice.
Celula fotoelectrică cu vid prezintă un balon de sticlă, pe o parte
din suprafaţa interioară a căruia este depus un strat subţire de metal
care conduce bine curentul electric (fig. 4.9). Acest strat este acoperit
cu un alt strat fotosensibil din metal, oxid de bariu, compuşi ai ceziului
cu stibiu sau din altă substanţă cu lucru de extracţie mic pentru ca
efectul să se producă şi sub acţiunea radiaţiei vizibile. Acest strat
dublu este catodul 1. În centrul celulei este plasat anodul 2 de forma
Fig. 4.9
unui inel. În faţa catodului se află o ferestruică transparentă, prin
care lumina cade din exterior pe catod.
Celula fotoelectrică este folosită în cuplu cu un releu
electromagnetic, al cărui element principal este un electf(~­ ~ fotoelectrică
Celulă

Releu
magnet care închide sau deschide, în funcţie de iluminarea
~ft
electromagnetic

catodului, circuitul electric al dispozitivului dirijat ce

efectuează acţiunea prevăzută (jig. 4.10).
Celulele cu vid acţionează, practic, fără inerţie, ceea ce
condiţionează aplicarea lor în instalaţii care necesită o
reacţionare rapidă. De exemplu, la numărarea unor obiecte Fig. 4.10
în mişcare, la suspendarea automată a funcţionării unor
instalaţii în cazul în care muncitorii ar pătrunde în zone interzise din cauza pericolului pentru
viaţă, la reproducerea sunetului înregistrat pe pelicula cinematografică, la dirijarea funcţionării
tumichetelor de la metrou, la aprinderea şi stingerea automată a farurilor maritime şi a luminii
stradale etc.
Un neajuns al celulelor fotoelectrice cu vid este valoarea mică a curentului electric, ceea
ce necesită montarea unui amplificator între celulă şi releu.
Intensitatea curentului este mai mare prin celulele fotoelectrice cu gaz, baloanele cărora
au aceeaşi construcţie ca cele cu vid, dar conţin gaze inerte, mai frecvent argon, la presiuni
joase (de circa 10 Pa). Fotoelectronii în calea lor spre anod ionizează prin ciocnire atomii
gazului, numărul de electroni liberi, deci şi intensitatea curentului se măreşte. Aceste celule
prezintă o anumită inerţie, condiţionată de necesitatea unui interval de timp în care se pro-
duce ionizarea.
Din clasa a XI-a cunoaşteţi principiul de funcţionare a fotorezistoarelor - dispozitive
semiconductoare, a căror rezistivitate se micşorează cînd ele sînt sub influenţa radiaţiei
luminoase. Sub acţiunea radiaţiei unii electroni părăsesc legăturile covalente dintre atomi,
ca rezultat creşte concentraţia electronilor de conducţie şi a golurilor, ceea ce condiţionează
micşorarea rezistivităţii. Electronii de conducţie rămîn în interiorul semiconductorului,
din care cauză efectul de părăsire a legăturilor covalente de către electroni este numit

124
Capitolul 4
efect fotoelectric intern. Dispozitivele în care este utilizat acest efect se numesc celule
fotoelectrice semiconductoare, pe lîngă cea de fotorezistoare. Celulele semiconductoare
sînt mai sensibile la radiaţie decît cele cu vid, ele funcţionează atît în domeniul vizibil
(cele cu sulfură de cadmiu sau de taliu), cît şi în cel infraroşu (cele cu seliniură sau
telurură de plumb). Celulele fotoelectrice semiconductoare au aplicaţii similare celor ale
celulelor cu vid.
Efectul fotoelectric intern este aplicat, de asemenea, în celula fotovoltaică - o sursă de
curent electric. Aceasta prezintă o joncţiune p-n semiconductoare asupra regiunii de con-
tact a căreia este orientat un fascicul de lumină. Prin efect fotoelectric intern unii electroni
părăsesc legăturile covalente dintre atomi, deci creşte concentraţia electronilor de conducţie
şi a golurilor. Sub acţiunea cîmpului electric existent în regiunea joncţiunii golurile din
regiunea n trec în regiunea p, iar electronii de conducţie - în sens invers. Ca rezultat,
potenţialul regiunii p devine mai mare decît cel al regiunii n, între ele stabilindu-se o diferenţă
de potenţial. Prin consumatorul conectat la regiunile joncţiunii circulă curent electric. Astfel,
celula fotovoltaică prezintă o sursă de curent electric, ea transformă energia luminii direct
în energia curentului electric.
Din celulele voltaice se montează baterii solare, care se utilizează atît în cazul navelor
cosmice, cît şi în condiţii terestre, de exemplu, în microcalculatoare, în aparatele foto digitale
ş. a. Ele se folosesc, de asemenea, în dispozitivele care măsoară intensitatea fasciculelor de
lumină.

ÎNTREBĂRI ŞI EXERCIŢII
1. În ce constă efectul fotoelectric extern?
2. Cum se explică existenţa curentului fotoelectric la tensiune nulă dintre electrozi?
3. Care factor determină existenţa curentului de saturaţie? Cum poate fi modificată valoarea lui?
4. Cl:m poate fi determinată experimental energia cinetică maximă
a fotoelectronilor? 2
5. În figura 4.// sînt indicate graficele care reprezintă energiile
cinetice maxime ale fotoelectronildr În funcţie de frecvenţa
radiaţiei incidente, obţinute În experimente diferite. Cum se
explică deplasarea unui grafic faţă de altul?
6. Care este sensul fizic al frecvenţei de prag?
-. 7. Determinaţi energia fotonului ce corespunde luminii de culoare O VoI V
verde de lungimea de undă egală cu 550 nm. Fig. 4.11
- 8. Calculaţi impulsul fotonului cu energia de 2,85 . 10- 19 J. Ce culoare
are lumina respectivă?
9. Determinaţi lungimea de undă ce corespunde pragului roşu pentru argint.
10. Să se afle energia maximă a fotoelectronilor emişi de catodul de zinc sub aCţiunea radiaţiei cu
frecvenţa de 1,25 ori mai mare decît cea de prag roşu.
Catodul. din. potasi~ e~te il.u~inat .cuvradiaţie electro~agnet.i~ă avînd fr;cX,e';lta de 6,~ ~/ 10 Hz.
14
11.
Determlnaţl energia cinetica maxima a fotoelectronJlor emlşl. ::le.. , .'
12. Să se determine viteza maximă a fotoelectronilor emişi de catod sub acţiunea radiaţiei
electromagnetice cu lungimea de undă egală cu 0,475 Jlm, dacă lungimea de undă de prag roşu
pentru materialul catodului este de 0,566 Jlm.
13°. Care sînt priorităţile şi deficienţele celulei fotoelectrice cu vid faţă de celula cu gaz inert?
14°. Prin ce se deosebeşte efectul fotoelectric intern de cel extern?
15°. Ce proprietate a celulei fotoelectrice determină domeniul ei de aplicare?
16°. Care este principiul de funcţionare a celulei fotovoltaice? Care este domeniul de aplicaţie?

125
- - - ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTICĂ - - - - - - - - - - = - - = - = ' - - - - - - -
 4.3*, EFECTUL COMPTON

Pentru explicarea efectului fotoelectric Einstein a utilizat doar expresia pentru energia
fotonului. Ca să se demonstreze existenţa reală a fotonilor, era necesară descoperirea unui
fenomen, ale cărui legităţi pot fi explicate folosind şi expresia pentru impulsul fotonului.
Fenomenul respectiva fost descoperit în 1922 de către fizicianul american Arthur Holly
Compton (1892-1962), în prezent fiind cunoscut ca efectul Compton.
Pe parcursul a circa un deceniu Compton a cercetat reflexia şi difracţia radiaţiei Roentgen.
După cum cunoaşteţi din optică, în cazul undelor de lumină, în aceste fenomene frecvenţa,
deci şi lungimea de undă, nu se modifică. În 1922 Compton, studiind împrăştierea radiaţiei
Roentgen la trecerea ei prin blocuri de grafit sau prin parafină, a constatat existenţa lungimilor
de undă mai mari decît cea incidentă.
Experimentul este reprezentat schematic în figura 4.12.
Pe un bloc de grafit cădea radiaţie Roentgen cu lungimea de
undă Â(). Se măsura lungimea de undă a radiatiei emergente în
, I rad'la/re,
funcţie de unghiul edintre direcţia radiaţiei incidente şi a celei incidentă
emergente. Unghiul e este numit unghi de împrăştiere.
S-a constatat că în radiaţia emergentă există atît radiaţie cu I Fig. 4.12
lungimea de undă incidentă Âo' cît şi radiaţiile cu lungime de
undă Â mai mare: Â > Âo' S-a stabilit că variaţia lungimii de undă M = Â - Âo depinde numai de
unghiul de împrăştiere e, nu depinde de Âo şi de natura substanţei din care era confecţionat blocul.
Analizînd datele experimentale, Compton a stabilit pentru variaţia lungimii de undă expresia:
LU = A(I - cose), (4.14)
în care mărimea A poartă numele de lungimea de undă Compton. Valoarea experimentală a ei:
A = 2,43 ' 10-12 m.

Efectul Compton constă în împrăştierea radiaţiei electromagnetice de către

substanţă, în urma căreia în radiaţia emergentă se înregistreazănu numai lungimea
de undă egală cu cea a radiaţiei incidente, dar şi o lungime de undă mai mare.
La explicarea fenomenului de împrăştiere a undelor electromagnetice în cadrul
electrodinamicii clasice a lui Maxwell se porneşte de la faptul că asupra electronilor substanţei
acţionează cîmpul electric periodic în timp al undei. Acesta impune electronii să efectueze
oscilaţii forţate cu frecvenţa undelor incidente. Dar sarcina electrică ce oscilează emite unde
electromagnetice de frecvenţă egală cu cea a oscilaţiilor. Rezultă că radiaţia emergentă şi cea
incidentă au frecvenţe şi lungimi de undă egale. Teoria clasică explică împrăştierea radiaţiei
electromagnetice de către corpuri, dar nu explică variaţia lungimii de undă.
Să deducem formula lui Compton aplicînd legile de conservare a energiei şi a impulsului
la ciocnirea elastică dintre fotonul Roentgen şi electron. Se va avea în vedere că frecvenţa
radiaţiei Roentgen este de circa 10 mii de ori mai mare decît cea a luminii. Fotonii Roentgen
au energii foarte mari în comparaţie cu energia de legătură a electronilor în atomi, prin urmare
ultima poate fi neglijată, iar electronii consideraţi liberi, aflîndu-se în repaus. Energiile pri-
mite de la fotoni sînt mari, din care cauză pentru energia şi impulsul electronului se vor folosi
formulele relativiste care ţin cont de masă ca funcţie de viteză:
m= mo
..)1- v 2 / c2 • (4.15)

126
Capitolul 4
 Energia şi impulsul electronului pînă la ciocnire cu fotonul sînt Eo = mod şi Po = O, iar
după ciocnire - E = me 2 şi p = m v. Fotonul pînă la ciocnire are energia EfO = h Vo şi impulsul
- hvo d ~.. . h' hv
Pro - - , upa clOcmre, respectIv, Er = v ŞI Pj = - .
e . e
Scriem legile de conservare a energiei şi a impulsului, ultimul fiind mărime vectorială:
(4.16)

PfO = Pj + p. (4.17)
Ţinînd cont de expresiile pentru energii, transcriem relaţia (4.16) sub forma:
(m-mJe 2 = h (vo - v). (4.18)
Construim triunghiul vectorial (jig. 4.13) corespunzătorrelaţiei

~
vectoriale (4.17). Unghiul 8 dintre vectorii impulsurilor fotonului
de pînă la şi după ciocnire este unghiul de împrăştiere.
Aplicînd teorema cosinusurilor, exprimăm pătratul impulsului
electronului: i}o
2
p = Po 2 2
+ Pf -
2 PoPr cos 8 . Fig. 4.13

Substituim valorile impulsurilor:

(mv) 2 = (hV
--;;- )2 + (hV)2
O hv o . --;:
--;: - 2 --;;- hv cos e
apoi transcriem relaţia obţinută sub forma:
m 2v 2e 2 = h2(V~ +v 2 - 2v ov cose). (4.19)
În partea din dreapta figurează pătratele frecvenţelor, ceea ce ne sugerează să ridicăm
egalitatea (4.18) la pătrat:
(m-m oye 4 =h2(V~ -2vov +v 2).
Scăzînd ultima egalitate din (4.19), obţinem:

m 2v 2e 2 -(m-mo)2 e 4 =h 2 .2vvo(l-cose). (4.20)

Comparînd (4.20) cu formula lui Compton (4.12), observăm că s-a obţinut factorul
(l-eos8). Transformînd expresia din partea stîngă a ultimei relaţii şi ţinînd seama de formula
(4.15), obţinem succesiv:

m~ = m 2(l-v 2 / e 2 ) ~ m 2v 2 =(m 2 - m~)e2 = (m + mo)(m - mo)c2.

Expresia din partea din stînga relaţiei (4.20) ia forma:
m 2v 2e 2 -(m-mo)2 e 4 = (m+mo)(m-ma)c4 -(m-mo)2 e 4 =
4 4
= (m -mo )e ((m + mo) - (m -mo») = 2mo(m -mo)e .
Substituind în (4.20), avem:
2mo(m - m o )c4 = 2h 2vv o(l- cose),
apoi, avînd în vedere egalitatea (4.18), scriem:
2
2moh(v o -v)e 2 =2h vvo(l-cose).

127
- - - ELEMENTE DE FIZiCĂ CUANTiCĂ ---------------=-=--=----
 Trecem la lungimile de undă: v = ~ şi Vo = ~ şi efectuăm simplificările respective.
 \
Obţinem:

m,( ~ -*le' = h;;, (I-co,e),

de unde rezultă:

moc(Â - Âo) = h (i - case).

Pentru variaţia lungimii de undă M = Â - Âo avem:
h
AÂ = m c (l-cose). (4.21)
o
Astfel, concepţia despre fotoni a permis nu numai explicarea calitativă a efectului Compton,
dar şi deducerea formulei pentru variaţia lungimii de undă, inclusiv a expresiei pentru lungimea
de undă Compton şi a valorii ei:
II.=~=
34
6,625·1O- J·s 2,43·1O- 12 m.
31 8
moc 9,1'1O- kg'3'10 m
Elaborarea teoriei efectului Compton a constituit un succes remarcabil al fizicii cuantice şi
un argument convingător în favoarea existenţei reale a fotonilor.
După cum s-a menţionat şi după cum rezultă din'expresia (4.21), variaţia lungimii de
undă AÂ nu depinde de lungimea de undă Âo a radiaţiei incidente. Aceasta înseamnă că
efectul Compton este caracteristic pentru radiaţiile electromagnetice de orice lungimi de
undă, inclusiv pentru lumină. Dar lungimea de undă a luminii este de circa 10-6 m, mult
mai mare decît variaţia lungimii de undă AÂ ~ 10- 12 m, din care cauză ultima nu poate fi
observată. Lungimea de undă pentru radiaţia Roentgen este de circa 10-10 m, variaţia AÂ
constituie cîteva procente din lungimea de undă, ceea ce şi permite observarea efectului
Compton în cazul dat.
O parte din fotonii Roentgen sînt împrăştiaţi de atomii a căror masă este de mii de ori mai
mare decît cea a electronului. În acest caz, în conformitate cu (4.21), variaţia lungimii de undă
este de mii de ori mai mică decît cea din cazul împrăştierii de către electroni şi este neglijabilă.
Aceasta explică existenţa în radiaţia împrăştiată şi a lungimii de undă incidentă \.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. În ce constă .efectul Compton?
2. Care factori determină variaţia lungimii de undă a razelor Roentgen la Împră§tierea lor de către
corpuri?
3. Cum se explică faptul că efectul Compton a fost descoperit În experimente cu razele Roentgen,
§i nu cu raze de lumină sau ultraviolete?
4. Care este explicaţia efectului Compton În baza concepţiei despre fotoni?
S. În urma ciocnirii cu electroni liberi un foton §i-a modificat direcţia mi§cării cu 60°, iar al doilea
foton cu 120°. Pentru care din ei variaţia lungimii de undă este mai mare §i de cîte ori?
6. Un foton, avînd energia egală cu energia de repaus a electronului, §i-a modificat direcţia
mi§cării sale cu 90° În urma ciocnirii cu un electron liber. Care este energia fotonului după
ciocnire?
7. Un foton cu lungimea de undă egală cu lungimea de undă Compton s-a ciocnit cu un electron liber
§i §i-a modificat direcţia impulsului său cu 120°. Care este impulsul fotonului după ciocnire?

128 _
Capitolul 4
 4.4°. PRESIUNEA LUMINII

În lucrarea sa fundamentală, Tratat despre electricitate şi magnetism (1873), Maxwell a

expus teoria cîmpului electromagnetic, în cadrul căreia a prezis existenţa undelor
electromagnetice şi a descris proprietăţile lor. Maxwell a demonstrat că aceste unde sînt
transversale, vectorul electric E şi cel magnetic Ii fiind perpendiculari atît între ei, cît şi pe
direcţia vitezei v de propagare a undei. Sensul vectorului vcoincide cu sensul înaintării
burghiului cu filet de dreapta la rotirea mînerului său de la vectorul Espre Ii . Maxwell a
demonstrat, de asemenea, că undele electromagnetice, deci şi cele de lumină, produc presiune
pe suprafaţa pe care cad.
Pentru a explica exis-
tenţa presiunii luminii, se
consideră suprafaţa plană
S a unui corp şi o undă
electromagnetică ce cade
normal pe ea (fig. 4.14).
În figură vectorul E are
acelaşi sens cu axa Ox,

vectorul Ii cu axa 0 şi
vectorul V cuaxaOz. Du-
pă o semiperioadă, vec-
torii E şi B au sens opus
axelor respective, vectorul
vitezeiv nu-şi modifică
însă sensul.
Cîmpul electric al
undei imprimă accele-
Fig. 4.14
raţie purtătorilor liberi
de sarcină electrică din
corp, mişcarea lor devenind ordonată. În sensul vectorului electric E circulă curent elec-
tric 1 care variază periodic în timp, asemenea vectorului E al undei. Înjigura 4.14 curentul
electric 1 are sensul axei Ox. Aplicînd regula mîinii stîngi, constatăm că forţa
electromagnetică fi' , ce acţionează asupra acestui curent din partea cîmpului magnetic
Ii al undei, este orientată spre interiorul corpului, în sensul axei Oz. După o semiperioadă,
sensurile vectorului E şi Ii se schimbă în opuse, dar se poate verifica uşor că sensul
forţei fi' rămîne acelaşi.
Astfel, unda de lumină acţionează normal pe suprafaţa corpului pe care cade cu forţa
electromagnetică fi' care este forţa de presiune a luminii. Pentru valoarea presiunii, Maxwell
a obţinut expresia:
p = (1 + R) w, (4.22)
unde w este densitatea volumică a energiei undei electromagnetice (energia cîmpului electro-
magnetic dintr-un volum unitar al undei), iar R este coeficientul de reflexie, egal cu partea de
energie care se reflectă de la suprafaţa corpului.

129
- - - ELEMENTE DE FIZiCĂ CUANTICĂ -------------
 În cazul corpului negru R = O şi Pn = w, iar în cazul oglinzii R = l şi Pa = 2w. Astfel, presiunea
produsă de undă asupra corpului reflector este de două ori mai mare decît asupra corpului negru.
La timpul respectiv previziunile teoretice ale lui Maxwell erau suspicioase, mulţi fizicieni
le puneau la îndoială. După descoperirea experimentală a undelor electromagnetice de către
H. Hertz (1886), teoria lui Maxwell devenea tot mai acceptată, însă dubiile privind existenţa
presiunii luminii mai persistau.
Primul studiu experimental al presiunii luminii a fost realizat de către
fizicianul rus Piotr Lebedev (186&-1912), care a măsurat în 1900 presiunea
produsă asupra corpurilor solide. Partea principală a instalaţiei era o balanţă
de torsiune - de un fir subţire era suspendatăo vergea avînd fixate simetric,
lateral, perechi de aripioare uşoare (jig. 4.15). Aripioarele dintr-o parte a
vergelei erau negre, de cealaltă parte - strălucitoare. Firul de suspensie şi
tija se aflau într-un vas din care era evacuat aerul pentru a reduce la mini-
mum influenţa ciocnirilor moleculelor cu aripioarele asupra rezultatelor
experimentului.
Căzînd pe aripioare, lumina exercita asupra aripioarelor strălucitoare
o presiune de aproximativ de două ori mai mare decît asupra celor negre,
conform formulei (4.22). Ca rezultat, tija se rotea şi răsucea firul elastic
de care era suspendată. Măsurînd unghiul de rotaţie a tijei şi cunoscînd
caracteristicile instalaţiei - lungimea şi diametrul firului, dimensiunile
aripioarelor, distanţa dintre centrele lor şi axa de rotaţie ş.a. -, Lebedev a
Fig. 4.15
calculat presiunea produsă de lumină. S-a constatat că rezultatele obţinute
coincid cu cele ale lui Maxwell cu o precizie de circa 10%.
Determinarea experimentalăa presiunii luminii a fost un argument forte în favoarea teoriei
cîmpului electromagnetic a lui Maxwell, a consecinţelor ei.
Existenţa presiunii luminii se explică şi în cadrul teoriei fotonice, în mod similar cu explicarea
presiunii produse de gaz asupra pereţilor vasului în care se află - prin ciocnirile dintre fotoni şi
corpurile pe care cad. În urma acestor ciocniri impulsurile fotonilor variază, deci asupra lor
acţionează forţe din partea corpurilor pe care ei cad. În baza principiului acţiunii şi reacţiunii,
conchidem că fotonii acţionează asupra corpurilor pe care cad, produc presiune.
În baza acestor considerente, deducem
expresia pentru presiunea luminii. Se
consideră o suprafaţă plană de arie S, pe care
cade normal un fascicul de fotoni (jig. 4.16).
În intervalul de timp M suprafaţa considerată ,..'(.:
este ciocnită de fotonii care se află la o
I
I
-
-_/ _- ~/..;'
/
'~I;;
/"
il -;:;.v
Yf(1 ....
distanţă nu mai mare decît cM de la ea, adică
I rf ...
I
~///::>/; ~
din volumul S·cM. Se notează cu n I
I
--'"
I
concentraţia fotonilor, adică numărul lor I

-
I
.-l.:' I
dintr-un volum unitar. Rezultă că numărul
de fotoni care ciocnesc suprafaţa de arie S
"_1~~bt
- - I /

în intervalul de timp M este egal cu

N = nScM. O parte din aceştia - R - este Fig. 4.16
reflectată, iar cealaltă - (1-R) - absorbită.
Pentru numerele de fotoni reflectaţi (N) şi cei absorbiţi (N) avem N,. = RN = RncSM şi
N a = (l-R)N = (l-R)ncSM.

130
Capitolul 4
 După cum se observă dinjigura 4.16, variaţia proiecţiei pe axa Oz a impulsului fotonului
absorbit este!:J.PJu = O-PJ = -PJ, iar a celui reflectat !:J.pfu = -Pf;-Pf = -2Pr Variaţia totală a
impulsului fotonilor care ciocnesc suprafaţa de arie S în timpul M este:
!:J.P = N r ·!:J.n
rft"
+ N u ·!:J.n
rfu

sau, ţinînd seama de expresiile respective, avem:

!:J.P = -(1 + R)ncPJ + S!:J.t.
Împărţind Ia intervalul de timp M, obţinem proiecţia forţei ce acţionează asupra fotonilor
din partea corpului pe care ei cad:
!:J.P
F, =M =-(l+R)ncPfS.
Forţa de presiune F p exercitată de fotoni asupra corpului are acelaşi modul cu F z' dar sens
opus, adică:
Fp = -Fz = (l+R)ncpf S'
respectiv presiunea luminii:
P =-F
p

S = 1+ R nCPf··
( )
.
Substituind expresia (4.8) pentru impulsul fotonului, obţinem:

P = (1 + R)nhv. (4.23)
Mărimea hv este energia unui foton, iar n - numărul de fotoni într-un volum unitar. Prin
urmare, produsul n 'hv = w este energia fotonilor din volumul unitar, adică densitatea energiei
cîmpului electromagnetic. Ţinînd seama de aceasta, transcriem formula (4.23) sub forma:
p=(1 + R)w. (4.24)
Astfel, teoria fotonică a condus la aceeaşi expresie (4.24) ca teoria cîmpului electromag-
netic - formula (4.22).
În anul 1909, Lebedev a finisat expetimentele în care a măsurat presiunea produsă de
lumină asupra gazelor.
Presiunea luminii, după cum s-a văzut, poate fi explicată atît din punctul de vedere al
teoriei cîmpului electromagnetic, cît şi din cel al teoriei fotonice.
În concluzie menţionăm că unele fenomene ca radiaţia termică, efectul fotoelectric, efectul
Compton pot fi explicate numai în cadrul teoriei fotonice (corpusculare) a luminii. Pe de altă
parte, interferenţa, difracţia şi polarizarea luminii se explică în cadrul teoriei ondulatorii. Rezultă
că lumina posedă atît proprietăţi ondulatorii, cît şi corpusculare. Natura luminii s-a dovedit a
fi complexă, purtînd un caracter dual undă-corpuscul.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Cum se explică existenţa presiunii luminii În cadrul teoriei cîmpului electromagnetic?
2. Care este explicaţia presiunii luminii din punctul de vedere al teoriei fotonice?
3. Cum explică teoria fotonică faptul că presiunea asupra suprafeţei strălucitoare este de două ori
mai mare decît asupra celei negre?
4. Din ce cauză partea mobilă a instalaţiei lui Lebedev la căderea luminii pe aripioarele ei se roteşte?
5. Ce explicaţie propuneţi referitor la forma cozii cometelor faţă de nucleul lor?
6. Presiunea produsă de lumina monocromatică cu lungimea de undă de 600 nm pe o suprafaţă
neagră, plasată perpendicular pe direcţia razelor incidente, este egală cu 0,1 JlPa. Să se deter-
mine concentraţia fotonilor În fasciculul incident de lumină.

131
- - - ELEMENTE DE FIZICĂ CUANTiCĂ - - - - - - - - - - - - ' - = - = - - - - -
 FIZICA
CAPITOLUL 5 ATOMULUI

5.1. DESCOPERIRI CE ARGUMENTEAZĂ STRUCTURA COMPLEXĂ

AATOMULUI

De la orele de fizică şi de chimie din clasele anterioare cunoaşteţi că atomul are o structură
complexă. El este format dintr-un nucleu masiv, în care este concentrată, practic, toată masa
acestuia, încărcat cu sarcină electricăpozitivă, în jur deplasîndu-se electroni încărcaţi cu sarcină
electrică negativă. Să analizăm succint istoricul acestei structuri.
Ipoteza despre existenţa atomilor ca particule indivizibile din care este compusă substanţa
a fost lansată încă în antichitate de către Democrit (circa 460-370 î. Hr.). La începutul anilor
'30 ai secolului al XIX-lea, atomii erau caracterizaţi doar de doi parametri: masa şi volumul,
ale căror valori erau în funcţie de natura substanţei. Aceşti parametri s-au dovedit a fi însă
insuficienţi pentru a explica unele descoperiri din secolul al XIX-lea, ceea ce a avut ca rezultat
formularea ipotezei că atomii au o structură interioară. În această ordine de idei vor fi analizate:
electroliza, analiza spectrală şi descoperirea electronului.

a. Electroliza

La începutul secolului al XIX-lea s-a stabilit că soluţiile în apă ale unor substanţe - săruri,
acizi, baze - conduc curent electric. Aceasta denotă că în soluţiile date, numite electroliţi,
există purtători liberi de sarcină electrică. Aceştia sînt ionii obţinuţi în urma procesului de
descompunere a substanţei, în ioni de semne opuse, proces numit disociaţie electrolitică.
Dacă în electrolit se introduc doi electrolizi, dintre care unul- anodul- este conectat la polul
pozitiv al sursei, al doilea - catodul - la polul negativ, ionii din soluţie se deplasează spre
electrozii de semne opuse. Ajungînd la electrozi, ionii interacţionează cu ei, devin neutri şi se
depun pe electrod, rămîn în soluţie sau se degajă sub forma unor bule de gaz. Totalitatea
proceselor electrochimice care se produc la electrolizii introduşi în electrolit cînd prin acesta
circulă curent electric poartă numele de electroliză.
De menţionat că circulaţia curentului electric, a sarcinilor electrice prin electroliţi este
însoţită de transportul unei anumite mase de substanţă. Aceasta demonstrează că atomii nu
pot fi caracterizaţi doar de cei doi parametri semnalaţi, este necesar un al treilea parametru
- sarcina electrică. Ea caracterizeazăstarea de electrizare a atomului, sugerînd astfel o posibilă
structură interioară a lui.
În 1833, M. Faraday a stabilit legile experimentale ale electrolizei. Aceste legi i-au permis
lui George Johnstone Stoney (1826--1911) să introducă noţiunea de sarcină electrică elementară
şi să determine valoarea ei e = 1,6 . 10-19 C. Pentru această cantitate de electricitate, în 1890,
Stoney a propus termenul electron.

132
Capitolul 5

-~------~ ....
 b. Analiza spectrală
La trecerea razei de lumină monocromatică prin prisma triunghiularătransparentă, aflată în
aer, raza se îndreaptă spre bază (fig. 2.22). Dacă însă pe prismă cade lumină albă, se produce
dispersia luminii (vezi p. 2.3, e) - lumina se descompune în raze colorate, corespunzătoare
lungimilor de undă diferite. Pe ecranul pe care ele cad se obţine un tablou colorat, numit spectru.
Deci prisma triunghiulară pennite a analiza radiaţiile luminoase, a detennina lungimile de
undă prin descompunerea radiaţiei incidente în spectru. Aparatul destinat observării vizuale a
spectrelor este numit spectroscop, cel destinat înregistrării lor pe pelicula fotografică- spectrograf,
iar cel ce foloseşte drept receptor celule fotoelectrice, pile tennoelectrice etc. - spectrometru.
Schema optică principală a acestor aparate este prezentată
în figura 5.1. Radiaţia emisă de sursa de lumină S pătrunde în
colimatorul CI prin fanta îngustă F, aflată în planul focal al
lentilei convergente L r Ca rezultat, colimatorul formează un
fascicul de raze paralele ce cade pe prisma P. În urma refracţiei
şi dispersiei prin prismă se propagă o totalitate de fascicule de raze paralele. Fiecărei lungimi de
undă îi corespunde un fascicul, iar cele ce corespund lungimilor de undă diferite se propagă în
direcţii diverse. Această proprietate o posedă şi fasciculele emergente prin prismă. Ele cad pe
lentila L 2 a camerei C2 şi după refracţia în lentilă razele paralele se intersecteazăîn planul focal
al acesteia. Fasciculele ce corespund lungimilor de undă diferite după trecerea prin prismă se
propagă în direcţii diferite, din care cauză se intersectează în diferite puncte ale planului focal al
lentilei L ,. Aici se şi obţine spectrul ce caracterizeazăradiaţia emisă de sursa S. În figura 5.1 sînt
reprezentate razele şi spectrul obţinut în cazul a trei culori: roşu, verde şi albastru.
Isaac Newton a orientat un fascicul de lumină solară asupra prismei şi a observat descompunerea
lui în spectru continuu (planşa-color VII, a), descoperind, astfel, dispersia luminii (primele rezultate
au fost publicate în 1672). Ulterior s-a constatat că radiaţii cu spectru continuu emit corpurile
solide şi cele lichide încălzite, de exemplu, filamentul becului de incandescenţă etc.
Spectrele radiaţiilor emise de dife{ite corpuri au fost studiate pe larg în secolul al XIX-lea.
Savanţii gennani - fizicianul G.R. Kirchhoff şi chimistul Robert Wilhelm Bunsen (1811-1899)
au studiat detaliat spectrele emise de unele substanţe introduse în flacăra spirtierei. La temperaturile
respective substanţele cercetate se aflau în stare gazoasă, erau descompuse în atomi excitaţi în
unna ciocnirilor dintre ei la viteze mari. S-a constatat că spectrele radiaţiei emise de aceşti atomi
sînt discontinui, ele prezintă un şir de linii colorate ce corespund anumitor valori ale lungimilor
de undă. Spectrele emise de atomii excitaţi sînt numite spectre de linii. În planşa-color VII sînt
reprezentate spectrele respective pentru natriu (b), hidrogen (d) şi heliu (j).
Kirchhoff şi Bunsen au stabilit în 1859 că fiecărui tip de atomi îi corespunde un anumit
spectru. După tabloul spectrului pot fi determinaţi atomii care l-au emis (tot aşa după cum
amprentele digitale permit identificarea persoanei căreia ele aparţin). Pe acesta se bazează
analiza spectrală.
Mai întîi, se înregistrează imaginile spectrelor atomilor cunoscuţi, alcătuindu-se un catalog.
Pentru a stabili componenţa unei substanţe necunoscute, se înregistrează spectrul radiaţiei emise
de aceasta şi se compară cu imaginile din catalog. Dacă spectrul conţine liniile spectrale ce aparţin
unor atomi cunoscuţi, se constată că aceştia fac parte din componenţa substanţei date. Dacă în
spectrul obţinut se înregistrează linii spectrale ce nu aparţin atomilor cunoscuţi, substanţa respectivă
conţine atomi ai unor elemente chimice necunoscute. În acest mod, Kirchhoff şi Bunsen au descoperit
rubidiul (în spectrul căruia predomină linii de un roşu-inchis, rubinii) şi cesiul (spectrul său este

133
FIZICA ATOMULUI
 dominat de linii verzui, în 1. latină caesius - verzui). Astfel, denumirile acestor elemente descoperite
prin analiza spectrală sînt sugerate de culorile ce predomină în spectrele lor.
. Complet diferite de spectrele de linii emise de gazele formate din atomi separaţi sînt spectrele
,. emise de gazele moleculare, numite spectre de bandă. Ele reprezintă sisteme de linii spectrale
grupate în benzi separate una de alta.
Spectrele descrise mai sus - continuu, de linii şi de benzi - se obţin în urma descompunerii
radiaţiei emise de corpurile respective la propagarea ei prin prismă, ele fiind numite spectre de
emisie.
Dacă radiaţia luminoasă emisă de un corp incandescent s~J)fopagă, înainte de a cădea pe
, ._ • prismă, printr-un gaz rece care nu emite lumină, atunci pe fondul spectrului continuu, observat
în lipsa acestui gaz, apar linii întunecate (vezi planşa-color VII, spectrele c, e, g, h). Totalitatea
.'" liniilor întunecate pe fondul spectrului continuu constituie spectrul de absorbţie. Apariţia
lor se explică prin absorbţia radiaţiilor cu anumite lungimi de undă de către atomii gazului
traversat de radiaţia corpului incandescent. Kirchhoff a stabilit (1860) că gazele absorb radiaţii
avînd lungimi de undă egale cu cele ale radiaţiei pe care o emit. La suprapunerea spectrului
de absorbţie pe cel de emisie a aceluiaşi gaz se obţine, evident, un spectru continuu. Rezultatul
obţinut de Kirchhoff este cunoscut ca legea inversiei spectrului sau legea lui Kirchhoff;
aplicabil, în forma respectivă, şi la radiaţia termică de echilibru (vezi p. 4.1, c).
De menţionat că linii întunecate pe fondul spectrului continuu au fost observate pentru
prima dată în 1802 de către fizicianul englez William Hyde Wollaston (1766-1828), care însă
n-a determinat lungimile de undă respective. În anii 18\4-1815 fizicianul german Josefvon
Fraunhofer (1787-1826) a studiat liniile întunecate din spectrul Soarelui (planşa-color VII, h),
identificînd circa 575 de linii întunecate şi determinînd lungimile de undă ce le corespund.
Ulterior liniile întunecate din spectre au fost numite linii Fraunhofer.
Importanţa spectrelor de absorbţie a fost conştientizată de către Kirchhoff. El a explicat
liniile întunecate din spectrul Soarelui prin faptul că radiaţia cu spectru continuu emisă de nucleul
incandescent al Soarelui penetrează atmosfera gazoasă, a cărei temperatură este mai joasă decît
cea a nucleului solar. Studiind lungimile de undă ce corespund liniilor întunecate, a constatat că
atmosfera Soarelui conţine gaze care fac parte din atmosfera Pămîntului, de asemenea sodiu şi
potasiu în stare gazoasă, precum şi un gaz necunoscut în acea vreme (1868). Acest gaz a fost
numit heliu (în 1. greacă helios - soare). În 1895 a fost identificat în condiţii terestre.
În timpul eclipselor de Soare, Luna acoperă discul solar, la Pămînt ajungînd doar radiaţia
emisă de gazele atmosferei solare. În locul spectrului de absorbţie se observă spectrul de
• emisie, se produce inversia spectrului.
Analiza spectrală are o importanţă deosebită în astrofizică, deoarece permite să se afle
componenţa chimică a corpurilor cereşti şi a materiei interstelare. În prezent sînt elaborate
metode care permit să fie determinate în baza analizei spectrale şi alte mărimi caracteristice
ale obiectelor menţionate, ca temperatura, viteza de deplasare ş.a.
Spectrele de linii sînt proprii substanţelor în stare gazoasă, substanţelor descompuse în
atomi. Caracterul acestora, poziţia liniilor spectrale pot fi explicate doar în baza structurii
interioare a atomilor.

c. Descoperirea electronului
La mijlocul anilor '50 ai secolului al XIX-lea a fost inventată o pompă de vid care permitea
obţinerea unor presiuni foarte joase, de zeci şi sute de milioane de ori mai mici decît cea

134
Capitolul 5
atmosferică. Ulterior au fost construite tuburi de' sticlă cu doi electrozi, tuburile conţinînd
gaze la presiuni joase, adică rarefiate. Ca rezultat, s-au intensificat cercetările descărcării
electrice în gazele rarefiate.
În anii 1858-1859, în cadrul unor investigaţii în domeniul respectiv, fizicianul gennan
Julius Plticker (1801-1868) a descoperit existenţa unei radiaţii emise de catod ce se propagă
nonnalla suprafaţa acestuia. În 1876, fizicianul gennan Eugen Goldstein (1850-1930) a numit
aceste radiaţii raze catodice. Natura razelor era însă necunoscută, se considera că ele prezintă
o stare deosebită a materiei, o stare "ultragazoasă". Numai în anul 1895 fizicianul francez
Jean-Baptiste Perrin (1870-1942) a stabilit că razele catodice sînt un flux de particule încărcate
cu sarcină electrică negativă.
Doi ani mai tîrziu, în 1897, fizicianul englez Joseph John Thompson (1856-1940) a studiat
mişcarea particulelor catodice în cîmpuri electrice şi magnetice şi a detenninat sarcina specifică
a lor, adică raportul sarcinii electrice q către masa lor m. Acest raport era de mii de ori mai
mare decît respectivele pentru ioni, de exemplu, el este de circa 2000 de ori mai mare decît cel
pentru hidrogen. Considerînd sarcina electrică a particulei catodice egală în modul cu sarcina
electrică elementară, Iql = e, conchidem că masa ei este de 2000 de ori mai mică decît masa
celui mai uşor atom, a celui de hidrogen. Particula descoperităa fost numită electron, denumire
propusă în 1890 de către Stoney pentru sarcina electrică elementară. Astfel, a fost descoperit
electronul - primul din lanţul particulelor elementare descoperite ulterior.
Electronul este o particulă din componenţa substanţei, aceasta fiind fonnată din atomi cu
mase mult mai mari decît ale electronului. Conchidem că electronii fac parte din structura atomilor.
Cele expuse demonstrează că datorită cercetărilor migăloase realizate de mai mulţi fizicieni pe
parcursul secolului al XIX-lea se acumulau date experimentale care indicau existenţa unei structuri
interioare a atomilor, concepţiei despre indivizibilitatea atomilor acordîndu-i-se tot mai puţină
atenţie. În unna studierii electrolizei s-a stabilit că atomii se pot transfonna în ioni - particule
încărcate cu sarcini electrice. În 1820, nu mult timp după experienţa lui Oersted, care a stabilit
existenţa legăturii dintre fenomenele magnetice şi cele electrice, pentru a explica proprietăţile
magnetice ale substanţei Ampere a presupus că în atomi există curenţi electrici circulari. Şi aceasta
cu mai mult de 75 de ani înainte de descoperirea electronului. Pentru a explica spectrele de linii ale
atomilor de asemenea trebuia să fie cunoscută structura interioară a atomilor.
La sfîrşitul secolului al XIX-lea mulţi fizicieni au ajuns la concluzia că atomii au structură
interioară. Pe de altă parte, în acea vreme unii nu recunoşteau existenţa reală a atomilor,
considerîndu-i drept nişte modele ce existau doar în imaginaţie. Această dilemă avea să fie
soluţionată la începutul secolului al XX-lea.

ÎNTREBĂRI
1. Ce proprietate a atomilor permite explicarea electrolizei?
2. Ce consecinţă referitoare la valorile sarcinilor electrice rezultă din legile electrolizei?
3. Ce fenomen optic se află la baza principiului de funcţionare a spectroscopului?
4. Care este caracterul spectrelor emise de atomi? Dar al celor emise de molecule?
5. Cum se explică prezenţa liniilor Întunecate În spectrele de absorbţie?
6. Ce este comun pentru spectrul de emisie şi pentru cel de absorbţie al unuia şi aceluiaşi element
chimic?
7. Cum se explică liniile Întunecate din spectrul Soarelui? Care este aspectul acestui spectru În
timpul edipselor totale de Soare?
8. Ce concluzie, care se referă la atomi, rezultă din faptul existenţei electronului?

135
FIZICA ATOMULUI
 5.2. EXPERIMENTUL LUI RUTHERFORD. MODELUL PLANETAR
ALATOMULUI

a. Modelul lui Thomson

După descoperirea electronului ca particulă de masă mult mai mică decît cea a atomului,
fizicianul J.J. Thomson a constatat că electronii intră în componenţa atomului şi a propus (în
1903) un model al acestuia. Electronul are sarcină electrică negativă, iar atomul este neutru.
De aceea a admis că atomul este o sferă avînd distribuită uniform în interiorul ei masa atomului,
precum şi sarcina electrică pozitivă. În interiorul sferei se află un număr de electroni, consideraţi
punctiformi, astfel încît atomul este neutru (jig. 5.2). Acest model, numit modelul lui Thomson,
este cunoscut în istoria fizicii şi sub numele de puding cu stafide.
Să analizăm interacţiunea dintre electron şi sarcinile pozitive ale
atomului. Fie că electronul s-a deplasat de o parte de la centrul acestuia.
Evident, sarcina electrică pozitivă situată faţă de electron de partea în care
se află centrul este mai mare decît cea din partea opusă (vezi fig. 5.2).
Asupra electronului acţionează deci o forţă electrică rezultantă orientată
spre centrul atomului. Calculele detaliate demonstrează că modulul acestei
forţe este direct proporţional cu distanţa electronului de la centrul atomului, I Fig. 5.2
adică forţa rezultantă ce acţionează asupra electronului este o forţă
cvasielastică. Sub acţiunea ei electronul poate să oscileze în jurul centrului atomului sau să se
afle în mişcare circulară în jurul acestuia.
Încercările de a explica spectrele de linii pornind de la modelul lui Thomson nu s-au
încununat de succes chiar în cazul celui mai simplu atom, al celui de hidrogen.

b. Experimentul lui Rutherford

Avînd în vedere cele menţionate, Rutherford a decis să verifice distribuţia sarcinilor

electrice în atom, confirmînd sau infirmînd modelul lui Thomson. În acest scop şi-a propus
să bombardeze foiţe subţiri de metal cu particule a emise de substanţe radio active
(radioactivitatea se va studia detaliat în capitolul 6). Aici vom indica doar parametrii ce
caracterizează aceste particule: masa lor este de circa 7300 de ori mai mare decît cea a
electronului (ma"" 7300 m), iar sarcina electrică a lor este pozitivă şi egală cu două sarcini
electrice elementare (q = +2e).
" a
In experienţă au fost folosite particule a cu viteze doar de cîteva zeci de ori mai mici decît
viteza luminii în vid, adică de energii cinetice mari. Evident, mişcarea lor prin substanţă nu
putea fi influenţată de către electronii cu mase atît de mici faţă de masa lor, ci doar de sarcina
pozitivă a atomului.
Schema instalaţiei lui Rutherford este reprezentată în figu-
ra 5.3. O sursă radioactivă 1 se află în interiorul unei incinte de
plumb 2 avînd un canal îngust 3. Prin acesta ieşea un fascicul
fin de particule a, majoritatea particulelor emise de sursă erau
absorbite de pereţii de plumb ai incintei. Fasciculul cădea pe o
foiţă de aur 4, foarte subţire (circa 0,4 ~m). Particulele împrăştiate
de foiţă cădeau pe un ecran transparent 5, acoperit cu un strat de .
sulfură de zinc. În locul căderii particulei a pe sulfura de zinc se I Fig. 5. 3

136
Capitolul 5

--_.~._._-_.
observa o scintilaţie - o scînteiere de scurtă durată. Scintilaţia era observată prin microscopul 6.
Instalaţia pennitea semnalarea scintilaţiilor produse de particulele care după interacţiunea cu
foiţa de aur se mişcau în direcţii ce fonnau diferite unghiuri de împrăştiere e cu direcţia vitezei
particulelor incidente pe foiţă. Instalaţia se afla într-un vas închis etanş, din care era evacuat
aerul pentru a evita ciocnirile particulelor (X cu moleculele din componenţa aerului.
În experiment a fost detenninat numărul de particule (x, ce au penetrat foiţa de aur, ca
funcţie de unghiul de împrăştiere e. În unna observărilorminuţioases-au constatat următoarele:
• majoritatea particulelor (X iese din foiţa de aur în direcţii ce formează unghiuri destul de
mici cu direcţia iniţială;
• există însă şi particule pentru care unghiul de împrăştiere este mai mare de 90°, la unele
din ele apropriindu-se de 180°; numărul acestora este destul de mic faţă de numărul particulelor
incidente pe foiţa de aur.
Rezultatul experimentului lui Rutherford nu concorda cu cel aşteptat în cazul modelului
Thomson. Interacţiunea dintre particula (X şi sfera de rază egală cu cea a atomului, încărcată
omogen cu sarcină electrică pozitivă, nu poate devia particulele (X cu unghiuri atît de mari de
la direcţia iniţială, nicidecum să le întoarcă. Astfel, modelul lui Thomson este în contradicţie
cu rezultatele experienţelor lui Rutherford.

Ernest Rutherford (1 871-1 937) I fizician englez

A pus bazele teoriei modeme a radioaetivităţii, afondat fizica nucleului atomic.
În 1899, a pus În evidenţă două componente ale emisiei radioactive -
particulele (X şi [3. A descoperit radioactivitatea toriului şi faptul că rezultatul
dezintegrării acestuia este un element chimic nou, cu numărul de ordine
86 - radonul. În 1903, Împreună cu Frederick Soddy (1877-1956), a pus
bazele teoriei transformărilor radioactive ale elementelor şi a stabilit legea
dezintegrării radioactive. A stabilit că particulele (X posedăsarcină electrică
pozitivă, iar apoi (1909) că acestea sînt atomi de heliu dublu ionizaţi.
În 1906, Rutherford a Început cercetarea sistematică a Împrăştierii
particulelor (X la traversare a peliculelor subţiri din metale diferite. Ca
rezultat, a descoperit (19 fi) nucleul atomic - o particulă masivă al cărei
diametru este de cîteva zeci de mii de ori mai mic decît cel al atomului şi care este Încărcată cu sarcină
electrică pozitivă. A descoperit protonul (1919) şi a demonstrat existenţa protoniiorÎn componenţanucleului.
Rutherford a realizat prima reaCţie nucleară artificială (1919), transformînd azotul În oxigen. A prezis
existenţa neutronului (1920), descoperit În 1932.
În anul 1908 pentru cercetările asupra transformării elementelor şi chimiei substanţelor radioactive i s-a
conferit Premiul Nobel.

c. Modelul planetar al atomului

Modelul atomului care avea să înlocuiască modelul lui Thomson trebuia să explice
împrăştierea particulelor (x, îndeosebi devierea sub unghiuri mari de la direcţia iniţială, inclusiv

întoarcerea unui număr neînsemnat. Această deviere considerabilă poate avea loc numai în
unna unei interacţiuni puternice cu o particulă de masă mult mai mare decît cea a particulei
incidente, încărcată cu sarcină electrică pozitivă şi care ocupă un volum mult mai mic decît
cel al atomului. De aceea Rutherford a presupus că masa şi sarcina electrică pozitivă a atomului
sînt concentrate într-o regiune foarte mică din centrul atomului, în nucleu.

137
- - - FIZICA ATOMULUI---------------'--=--.:...---
 Raza nucleului a fost estimată ca distanţa minimă de la centrul atomului, la care se opreşte
particula a ce se mişcă direct spre nucleu. În această deplasare particula a este frînată de forţa
de respingere din partea sarcinii electrice pozitive a nucleului. Cunoscînd energia cinetică a
particulei a la distanţe mari de nucleu, care s-a transformat în energia potenţială de interacţiune
dintre particulă şi nucleu, Rutherford a stabilit că diametrul nucleului este de ordinul a
10-15 m, adică este de cîteva zeci de mii de ori mai mic decît diametrul atomului (ultimul este de
circa 10-10 m). Astfel nucleul ocupă o părticică infimă din volumul atomului. În jurul nucleului
se află electronii încărcaţi cu sarcină electrică negativă. Numărul electronilor este egal cu numărul
de sarcini elementare pozitive ale nucleului, astfel este asigurată neutralitatea atomului.
Evident, electronii atomului nu se pot afla în repaus, deoarece sub acţiunea forţei de atracţie
din partea nucleului ei ar cădea pe acesta. Electronii se rotesc în j uruI nucleului, acceleraţia
centripetă fiindu-le imprimată de forţa de atracţie electrică spre nucleu. Situaţia este analoagă
celei din Sistemul Solar - acceleraţia centripetă este imprimată planetelor de forţa de atracţie
gravitaţională ce acţionează asupra lor din partea Soarelui. Datorită acestei analogii dintre
mişcarea electronilor în jurul nucleului şi cea a planetelor în jurul Soarelui, modelul respectiv
al atomului a fost numit model planetar sau nuclear. El este cunoscut şi ca modelul lui
Rutherford. În modelul menţionat diametrul atomului este diametrul orbitei electronului cel
mai îndepărtat de nucleu.
Să analizăm în baza acestui model împrăştierea particulelor
a. Notăm cu b - parametrul de ciocnire - distanţa minimă la
care ar trece particula a pe lîngă nucleu dacă ea s-ar mişca
rectiliniu (fig. 5.4, a). '
Majoritatea particulelor a se deplasează pe lîngă nuclee la
distanţe mult mai mari decît diametrul lor. Acţiunea forţelor
s S ,,'•
electrice asupra acestor particule este nesemnificativă, ele, practic,
nu deviază de la mişcarea rectilinie. Devierile de la mişcarea
--- ........
:=J _<±)
}
_
c. •
rectilinie sînt considerabile pentru un număr mic de particule -- . ' - - - )
care trec prin vecinătatea nemijlocită a nucleului (fig. 5.4, b). O - - L~

dată cu diminuarea parametrului de ciocnire b unghiul de I b) z Z I~~

împrăştiere devine tot mai mare şi este egal cu 180 la b = O.
0

În baza modelului nuclear al atomului au fost efectuate

calculele numărului de particule a în funcţie de unghiul de împrăştiere. Rezultatele calculelor
teoretice concordă cu datele experimentale, justificînd acest model. Pe de altă parte, problema
explicării spectrelor de linii rămînea deschisă - nu se reuşea calcularea lungimilor de undă ce
corespund liniilor observate în spectru.
Esenţială era însă o altă problemă - însăşi existenţa modelului
planetar al atomului se află în contradicţie cu legităţile fizicii clasice.
În cadrul teoriei cîmpului electromagnetic, elaborată de Maxwell,
se demonstrează că particula încărcată electric, mişcîndu-se
accelerat, emite unde electromagnetice, deci şi energia respectivă.
Mişcarea electronului în jurul nucleului nu este rectilinie uniformă,
deci el posedă acceleraţie. Ca rezultat, mişcîndu-se în jurul
nucleului, electronul emite unde electromagnetice, pierde treptat
din energia sa, se apropie tot mai mult de nucleu (fig. 5.5) şi, în
fme, cade pe el. Calculele au arătat că în doar circa 10-8 s electronul,
Fig. 5.5
care se rotea în jurul nucleului, trebuia să cadă pe el.

138
Capitolul 5
 ÎNTREBĂRI
1. Cum sînt distribuite sarcinile electrice În modelul atomului propus de Thomson?
2. Ce fel de valori ale unghiurilor de Împrăştiere a particulelor a nu pot fi explicate În baza modelului
Thomson?
3. Pot oare electronii să modifice traiectoriile rectilinii ale particulelor a? Argumentaţi răs­
punsul.
4. Ce prezintă modelul atomului propus În baza studierii Împrăştierii particulelor a la interacţiunea
cu foiţe metalice?
5. Care probleme n-au putut fi rezolvate dat fiind modelul planetar al atomului?

5.3. MODELUL ATOMULUI DUPĂ BOHR

a. Postulatele lui Bohr

Fizicianul danez Niels Bohr şi-a propus elaborarea unei teorii a atomului pornind de la
următoarele premise:
- atomul are structura stabilită de către Rutherford, deoarece se află în concordanţă cu
experimentele de împrăştiere a particulelor a;
- teoria trebuie să explice spectrele de linii, să permită calcularea lungimilor de undă
(frecvenţelor) ce le corespund;
- la elaborarea teoriei trebuie să fie folosite ideile cuantice, întrucît acestea au permis
explicarea legităţilor radiaţiei termice de echilibru, a efectului fotoelectric, precum şi
comportarea căldurilor molare ale corpurilor solide la temperaturi foarte joase (Ia coborîrea
acesteia spre zero absolut), aceste legităţi neputînd fi explicate în cadrul fizicii clasice.
Bohr şi-a expus rezultatele cercetărilor în 1913. La baza teoriei au fost puse două postulate.
Postulatul Întîi (postulatul stărilor stationare) - atomul poate exista numai În
anumite stări staţionare, aflÎndu-se În care nu emite unde electromagnetice.
Acest postulat este în contradicţie cu electrodinamica clasică şi conte stă aplicarea acesteia
la sisteme atomice.
În fiecare stare staţionară atomul posedă o energie bine determinată, numită, de regulă,
energie admisă. Valorile acestor energii formează un şir discret: EI' E z' ... , E n .... Numărul
întreg n care determină energia atomului este numit număr cuantic principal. S-a convenit
a ordona valorile energiei admise astfel Încît ele să crească pe măsură ce valorile lui n
devin tot mai mari: EI < E z < E 3 < .... Starea atomului în care energia lui ia valoarea
minimă EI este numită stare fundamentală sau normală, stările cu energii mai mari E z' E 3 ,
... sînt numite excitate. Starea fundamentală este stabilă, deci acest postulat constată stabilitatea
modelului planetar al atomului.
Astfel, pentru prima dată în fizică s-a admis că energia, în cazul de faţă a atomului, este o
mărime discretă. Amintim că în mecanica clasică atît energia cinetică, cît şi cea potenţială,
variază continuu, după cum în acelaşi mod variază viteza corpului sau înălţimea lui deasupra
Pămîntului. Ulterior s-a constatat că şi alte mărimi fizice, care în teoria clasică variază continuu,
în cea cuantică sînt mărimi discrete.

139
- - - FIZICA ATOMULUI - - - - - - - - - - - - - - - = - - = - - . : ' - - - - - - - - -
 Postulatul al doilea (regula frecvente/or) - la trecerea dintr-o stare stationară În
alta atomul emite sau absoarbe o cuantă de energie egală cu diferenta dintre energiile
atom ului În aceste stări:

hv=E -Em .
Il
(5.1)
Aici E şi Em sînt energiile atomului în stările stationare şi E > Em . În cazul în care E" este
fi ' t I

energia în starea iniţială, mai mare decît energia Em în starea finală, relaţia (5.1) determină energia
(frecvenţa) fotonului (cuantei de energie) emis. Dacă însă Eli este energia atomului în stare fmală,
mai mare decît energia lui E m în stare iniţială, relaţia (5.1) exprimă energia fotonului absorbit.
Modelul atomului ce are la bază aceste postulate este numit modelul cuantificat al lui
Bohr sau, simplu, modelul Bohr.
Din regula frecvenţelor (5.1) rezultă că atomul absoarbe radiaţii cu acele lungimi de undă,
pe care el le emite. Astfel, din această regulă rezultă legea lui Kirchhoff privind inversia
spectrelor de absorbţie şi de emisie (vezi p. 5.1, b).
Pentru a imprima un caracter intuitiv celor expuse, se foloseşte
schema nivelurilor energetice. S-a convenit a orienta axa
energiilor vertical în sus şi a marca pe ea valorile energiilor admise.
În dreptul fiecărei valori se trasează o linie orizontală - nivelul
energetic. Astfel, s-a obţinut schema nivelurilor energetice
(fig. 5.6). Nivelul inferior este nivelul fundamental, ceJelalte
niveluri sînt excitate. '
În schema menţionată trecerea atomului dintr-o stare în alta
- tranziţia cuantică - se reprezintă cu un segment vertical ce
uneşte nivelurile respective, a cărui săgeată indică nivelul (starea)
final(ă). De exemplu, săgeata a (jig. 5.6) indică tranziţia de pe
nivelul 2 pe nivelul 1 (din starea cu energia E z în cea cu energia
E) cu emisia fotonului, a cărui energie hv = Ez - EI' Săgeata b
Fig. 5.6
corespunde tranziţiei de pe nivelul 2 pe nivelul 4 cu absorbţia
fotonului a cărui energie hv' = E4 - Ez. Înfigura 5.6 sînt prezentaţi
şi fotonii respectivi, de obicei ei nu sînt indicaţi.
Utilizarea schemelor nivelurilor energetice permite, de asemenea, o descriere mai succintă
a proceselor respective.

Niels Henrik David Bohr (1885-1962), ilustru

fizician-teoretician danez, unul dintre fondatorii fizicii
moderne
Primele cercetări au fost consacrate comportării electronilorÎn metale. După
vizitarea În anii 1911-1912 a laboratoarelor lui J.J. Thomson §i E. Rutherford §i
familiarizarea cu cercetările acestora În domeniul fizicii atomului, a formulat
postulate, În baza cărora a elaborat teoria atomului, ce i-a permis să explice
spectrul de linii al hidrogenului atomar. A expus ideea despre caracterul discret
al energiei sistemelor cuantice. Acesta a fost primul model cuantificat al atomului.
În 1918 a formulat principiul de corespondenţă,ce stabile§te condiţiile
În care rezultatele cunoscute În fizica clasică pot fi obţinute din formulele
utilizate În fizica cuantică.

140
Capitolul 5
 În 1920 a creat Institutul de Fizică Teoretică (Copenhaga), care pe parcursul anilor '20-'30 ai secolului al
XX-lea a fost centrul dezvoltării fizicii teoretice, al interpretării ideilor fizicii cuantice.
Bohr a obţinut rezultate importante În teoria nucleului atomic. Este autorul teoriei nucleului intermediar,
numit §i compus (1933), a dezvoltat (1936) modelul "picătură" al nucleului atomic propus de către George
Anthony Gamov (1904-1968). În baza acestui model, împreună cu John Archibald Wheller (n. 1911). a elaborat
teoria fisiunii nucleare §i a prezis fisiunea spontană a nucleelor de uraniu (1939).
A contribuit substanţial la dezvoltarea colaborării §tiinţifice a fizicienilor din toată lumea.
Premiul Nobel În domeniul fizicii (1922) pentru "meritele În studierea structurii atomului".

b*. Experimentul Franck-Hertz

În anii 1913-1914, savanţii germani James Franck (1882-1964) şi Gustav Ludwig Hertz
(1887-1975) au studiat ciocnirile dintre electroni şi atomi. Ei utilizau un dispozitiv care permitea
să fie determinate potenţialele de ionizare ale atomilor respectivi, adică potenţialele minime
la care se produce ionizarea atomilor.
Partea principală a dispozitivului reprezenta un tub cu trei
electrozi (fig. 5.7). În tub se aflau atomi de mercur la presiune
joasă. Catodul C, de încălzire indirectă, emitea electroni prin
emisie termoelectronică. Ei formau în jurul catodului un nor
electronic. Între catod şi grila Gr era aplicată o tensiune
acceleratoare U, măsurată cu voltmetrul V. Potenţiometrul P p
asigura variaţia acestei tensiuni. Pentru ca electronii ce au
traversat grila să nu se ciocnească cu atomii de mercur în spaţiul
dintre grilă şi anodul A, distanţa dintre aceşti doi electrozi era
mică. Sursa de curent E 2 (de circa 0,5 V) crea în acest spaţiu un
cîmp electric de frînare (înfig. 5.7 sînt indicate sensurile forţelor
ce acţionează asupra electronilor din tub). Intensitatea curentului în tub era măsurată cu
galvanometrul G.
Franck şi Hertz au trasat, în baza~ datelor experimentale,
graficul care exprima intensitatea curentului 1 prin tub în funcţie LmA
de tensiunea acceleratoare U dintre catod şi grilă. Graficul
respectiv este reprezentat în.figura 5.8. Se observă prezenţa unor
(\
r
maxime şi minime ale intensităţii curentului.
Să explicăm graficul. Curentul electric poate circula prin
tub numai dacă tensiunea acceleratoare depăşeşte valoarea 1\ I
V
r I 1\ ~

tensiunii de frînare, din care cauză graficul nu trece prin originea

axelor. La mărirea tensiunii acceleratoare un număr tot mai mare
) U, V
10 15
de electroni din norul electronic de lîngă catod sînt atraşi spre
grilă, o traversează şi ajung la anod. Ca rezultat, intensitatea Fig. 5.8
curentului se amplifică. Creşterea respectivă continuă pînă la
valoarea tensiunii acceleratoare ~) = 4,9 V, după care unnează o descreştere bruscă a intensităţii.
Aceasta denotă faptul că la tensiunea Uo electronii pierd energia cinetică, obţinută în urma
accelerării, ceea ce nu le pennite să învingă cîmpul electric de frînare şi să ajungă la anod.
Pierderea poate avea loc numai în urma ciocnirilor neelastice cu atomii de mercur în spaţiul
dintre catod şi grilă.
Conchidem că la tensiuni acceleratoare mai mici decît valoarea Uo' ciocnirile dintre
electroni şi atomii de mercur sînt elastice, iar la tensiunea ~) ele devin neelastice. Electronii

141
FIZICA ATOMULUI
transmit atomilor energia cinetică Wco = eUo = 4,9 eV Faptul că atomii de mercur nu pot
absorbi energii mai mici demonstrează caracterul discret al valorilor energiei lor, anume că
diferenţa dintre energia primului nivel excitat (E2 ) şi a celui fundamental (El) este egală cu
Wco ' adică E 2 - EI = Wco '
Existenţa celui de-al doilea maxim la tensiunea acceleratoare 2Uo' al celui de-al treilea la
tensiunea 3 Uo etc., se explică prin faptul că electronii participă la două sau la trei ciocniri
succesive, de fiecare dată cedînd energia Wco '
Dacă energia electronului este mai mare decît Wco' dar mai mică decît 2 Wco' la ciocnire
electronul cedează doar energia Wco' surplusul de energie permiţîndu-i să ajungă la anod.
Astfel se explică creşterea intensităţii curentului între minim şi maximul următor. De menţionat
că valorile intensităţii curentului la tensiunile acceleratoare egale cu Uo' 2Uo' 3Uo' ... , adică
valorile minime nu sînt egale cu zero, deoarece unii electroni parcurg distanţa dintre catod şi
anod fără a se ciocni cu atomii de mercur.
De relevat încă un fapt important ce confirmă caracterul discret al energiei atomului.
După absorbirea energiei Wco = eUo de la electronul accelerat, atomul de mercur a trecut în
prima stare excitată. Această stare este nestabilă şi atomul după circa 1Q-Jl s trece în stare
fundamentală emiţînd un foton a cărui energie este egală cu diferenţa dintre energiile atomului
în stările respective. Avem: hv = E2 - EI = ~o = e~)' Valoarea frecvenţei calculate în baza
acestei formule coincide cu frecvenţa radiaţiei emise de către atomii de mercur din tub,
determinată pe cale experimentală.
Astfel, experimentul Franck-Hertz a confirmat jusreţea modelului cuantificat al atomului,
propus de către Bohr.

c* . Atomul de hidrogen În cadrul teoriei lui Bohr

Bohr şi-a aplicat postulatele la elaborarea teoriei celui mai simplu

atom - a celui de hidrogen. Pentru aceasta a adoptat modelul următor: "",,\- -_~~~v
în centrul lui se află în repaus un nucleu masiv, încărcat cu sarcina I 'r ac _-e
I ' \
electrică pozitivă (+e), în jurul căruia se roteşte pe orbită circulară '
un electron cu sarcină negativă (-e). Notăm raza orbitei cu r, viteza ,
:
/

"
e ,,,'fi:
+e
c
\
'.
,

I
electronului - cu ii (fig. 5.9). \
\ /
/

\ /
Pornind de la acest model, Bohr trebuia să explice spectrul de , I I

"
linii al hidrogenului atomar, să calculeze lungimile de undă ------
(frecvenţele) corespunzătoare. O importanţă deosebită la rezolvarea
Fig. 5.9
acestei probleme a avut familiarizarea lui cu formula empirică,
stabilită de către savantul elveţian Johann Jakob Ba1mer (1825-1898).
Cunoscînd valorile experimentale ale lungimilor de undă ce corespund liniilor din regiunea
vizibilă a spectrului hidrogenu1ui atomar, Balmer a reuşit (în 1885) să le unească într-o formulă
relativ simplă:
n2
A =Âu n 2 -4' (5.2)
Aici parametrul Ao = 364,56 nm, iar n - un număr întreg ce ia valori mai mari decît 2.
Substituind în (5.2) valorile n = 3, 4, 5, ... , obţinem lungimile de undă din regiunea vizibilă a
spectrului. Totalitatea acestor linii formează seria Ba1mer.

142
Capitolul 5
 Să transcriem formula lui Balmer (5.2) trecînd la frecvenţa v = f. Avem:

v= ~ . n~~ 4= ~ -(1- :2 )= ~ ( ;2 -:2 )-

Introducem o nouă constantă:

R= 4c =3,29.10 15 S-I.
A (5.3)
o
Constanta respectivă (de fapt, o alta, legată cu aceasta) a fost introdusă în 1890 de către
savantul suedez Johannes Robert Rydberg (1854-1919) şi-i poartă numele.
Ca rezultat, frecvenţele liniilor din seria Balmer sînt exprimate de formula:

v = R( ;2 -:2 }unde n = 3, 4, 5, ... . (5.4)

Bohr şi-a propus să deducă această formulă în cadrul teoriei atomului. După cîţiva ani de
la elaborarea teoriei, Bohr recunoştea că "de cum eu am văzut formula lui Balmer, totul mi-a
devenit clar". El cunoştea rezultatul pe care trebuia să-I obţină.
Primul postulat al lui Bohr afinna existenţa în atom a stărilor staţionare ale atomului. Pentm a
elabora teoria unui atom concret, era necesară formularea unei reguli care ar evidenţia aceste stări.
Regula respectivă conţinea noţiunea de moment cinetic, numit şi moment al impulsului. El se
defineşte după analogie cu momentul forţei. Dacă F este forţa şi d braţul ei (distanţa dintre dreap-
ta-suport a forţei şi punctul faţă de care se calculează acest moment), momentul forţei M = F . d.
Momentul cinetic L este produsul dintre impulsul corpului P = mV şi braţul lui do. Avem
L = pdo = mvdo' În cazul electronului din atomul de hidrogen braţul impulsului lui este egal
cu raza orbitei. Astfel, momentul impulsului devine:
(5.5)
unde me este masa electronului.
Bohr a admis că:
momentul impulsului electronului din atomul de hidrogen poate lua doar anumite
valori discrete, egale cu un număr Întreg n de constante ale lui Plancl< h Împărţite la 211;

adică: h
m,Vr = n'-, unde n = 1,2,3,... . (5.6)
, 2n
Relaţia(5.6) este numită regulă de cuantificare a lui Bohr. Ea evidenţiază orbitele
staţionare din
toate orbitele imaginare ale electronului în atomul de hidrogen.
Mişcîndu-se pe orbită circulară înjuml nucleului, electronul posedă acceleraţia centripetă
2
ac = ~ , care îi este imprimată de forţa coulombiană de atracţie a electronului spre nucleu:
r 2
e A

F;. = - 4o • In acord cu principiul fundamental al dinamicii, avem m a = F sau

nEor- 2 1 e c c
V e-
m -=--.,. (5.7)
e r 4nEor-
Din regula (5.6) viteza electronului este:
hn
V=-~-.

2nm"r (5.8)

143
FIZICA ATOMULUI
 Introducînd expresia (5.8) în egalitatea (5.7) şi efectuînd transformările de rigoare, obţinem
valorile pentru raza orbitei electronului:
coh 2n 2
f n =~, unde n = 1,2,3, ..., (5.9)
mee
iar din expresiile (5.8) şi (5.9) viteza electronului pe orbită:
e2
vn = - 2
h ,unde n = 1,2,3,... . (5.10)
Co n
Observăm că atît raza orbitei (5.9), cît şi viteza electronului (5.10) iau valori discrete,
determinate de numărul întreg n, care marchează mărimile respective ca indice.
Raza primei orbite (n = 1) a electronului în atomul de hidrogen este numită rază Bohr şi
are valoarea:
h2
-~=5,29'10-
r: - 2
Il
m.
1 nm"e (5.11)

Această valoare concordă cu valorile experimentale ale razelor atomilor.

Din (5.9) şi (5.11) avem:
f
n
= f
l
n2 , unde n = 1,2,3, .... (5.12)
Astfel, razele orbitelor staţionare ale electronului în atomul de hidrogen sînt: fi' f 2 = 4f , f
1 3
=
= 9fl' '" .
Expresia (5.10) arată că viteza electronului este mai mică la mişcarea pe orbite mai
îndepărtate de nucleu.
Să calculăm energia electronului în atomul de hidrogen. Ea se compune din energia cinetică

Ee = mi 2
şi energia potenţială EI' a electronului în cîmpul electric al nucleului, egală cu
produsul dintre sarcina electronului (-e) şi potenţialul cîmpului electric al nucleului la distanţa
o

f de la el: V = _e_, adică E = __e_--. Deci energia totală

4nc of l' 4nc of
v2 2
E -- E + E -
_ m" e-
----
e l' 2 4ncof
Ţinînd cont de expresiile (5.9) şi (5.10) ale razei orbitei şi vitezei electronului pe ea, pentru
energie obţinem
m 4
En-- - "e d - 1 2 3 ....
222'unen-", (5.13)
8co h n

Numărul întreg n determină valoarea energiei electronului în atomul de hidrogen fiind

numit număr cuantic principal. Acesta determină, de asemenea, după cum am văzut mai
sus, momentul cinetic orbital al electronului în atom, raza orbitei şi viteza lui pe ea.
Expresia (5.13) arată că energia E n este negativă, ceea ce reflectă faptul că electronul
este legat în atom. Pentru a ioniza atomul, adică pentru a îndepărta electronul din el, tI.:buie
consumată o anumită energie minimă. Electronul îndepărtat din atom nu mai interacţionează
cu acesta, energia potenţială a lui fiind nulă. Energia electronului în atom este mai mică,
deci negativă.

144
Capitolul 5
 În starea fundamentală (n = 1) energia atomului este minimă şi egală cu:
4
me e -18
El =--1-Z =-2,17'10 J=-13,55eV. (5.14)
8Eăh
Energia de ionizare a atomului de hidrogen este egală cu energia minimă necesară
Pentru a-I ioniza. În afara atomului energia este nulă, deci energia de ionizare E. = O- EI =
Uni

=IEII = 13,5 eV, valoare ce concordă cu cea detenninată experimental.

Din (5.13) şi (5.14) pentru valorile discrete ale energiei atomului de hidrogen avem:
E
En =:i-,
Il
unde n = 1,2,3, .... (5.15)

Energiile primilor stări excitate sînt: E 2 = EI /4 = -3,39 eV, E 3 = EI /9 = -1,51 eV, E 4 =

=E I /16 = -0,85 eV etc.
Substituind în regula frecvenţelor (5.1) expresiile (5.13) pentru energiile E n şi E m , unde
Il > m, obţinem energia fotonului emis:

hVnm
me e
4
(1 1)
=8Egh z mZ-n z ' (5.16)

respectiv, frecvenţa:

Vnm
4
me e (1 --;;z1IJ
= 8Egh 3 m Z (5.17)
Introducem constanta lui Rydberg:

(5.18)

Valoarea ei calculată în baza teoriei lui Bohr coincide cu valoarea experimentală (5.3).
Fonnula (5.17) ia fonna:

(5.19)
Aceasta este formula generalizată a lui Balmer. La m = 2 ea coincide cu formula (5.4)
stabilită de acesta pe cale experimentală.
Liniile spectrale ce corespund unei valori anumite a
numărului cuantic m, adică tranziţiilor din stări cu energii
mai mari E n în starea cu energie E m , fonnează o serie
spectrală. Liniile seriei se obţin considerînd pentru
numărul n valorile (m+ 1), (m+2), ....
La m= 1 obţinem seria Lyman, situată în regiunea
ultravioletă a spectrului, iar la m=2 seria deja cunoscută a lui
Balmer în regiunea vizibilă. Unnătoarele serii se află în
regiunea roşie şi infraroşie şi poartă numele savâl1ţilor Pashen
(m = 3), Bracket (m = 4), Pfund (m = 5), Humphry (m = 6).
După cum rezultă din fonnula (5.19), frecvenţele fiecărei
serii spectrale sînt mai mici decît ale celei precedente.
Să reprezentăm schematic rezultatele obţinute. În figura 5.10
Fig. 5.10
sînt indicate: orbita de rază r 1 (corespunde stării fundamentale)

145
- - - FIZICA ATOMULUI--------------~=-----
 şi orbitele ce corespund stărilor excitate (n = 2,3,4) în confonnitate cu fonnula (5.12) pentru raze.
Cu segmente orientate sînt indicate tranziţiile cuantice dintre orbitele stărilor staţionare pentru
primele linii din seriile Lyman, Balmer şi Pashen.
În figura 5.11 sînt prezentate , - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - ,
nivelul fundamental (n=l) şi cîteva

18~1;~~~~~~;:;==~~~
niveluri excitate, în acord cu fonnula
=6
(5.15). Menţionăm că la energii =5
negative (E < O) valorile acesteia =4
iau valori discrete, iar la energii
n=3
-3,4 n=2
pozitive (E > O) valoarea ei variază
-5
continuu. În primul caz electronul
este legat în atom, în al doilea - el a
părăsit atomul şi a devenit liber. În
figura 5.11 prin segmente orientate -10
sînt indicate tranziţiile cuantice
starea fundamentală
corespunzătoarecelor din figura 5.10. -13,6 n=l
seria Lyman
Astfel, Bohr a reuşit nu numai să -15
explice caracterul de linii al spectrului
Fig. 5.11
hidrogenului atomar, ci să şi obţină
gruparea lor în serii, să calculeze
frecvenţele respective. Rezultatele obţinute în cadrul ~oriei lui Bohr concordă foarte bine cu
datele experimentale. Acesta a fost un succes al primei teorii cuantice a atomului.
Succesul teoriei lui Bohr însă a avut şi unele deficienţe. Nu s-a reuşit să se calculeze frecvenţele
liniilor spectrale ale heliului, atom cu doar doi electroni, nemaivorbind de cele ale atomilor cu
mai mulţi electroni. Dar şi în cazul hidrogenului nu au fost calculate intensităţile liniilor spectrale,
adică nu s-au explicat care linii spectrale sînt mai luminoase şi care mai întunecate.
Aceasta din cauză că teoria lui Bohr nu este consecventă referitor la relaţia cu fizica clasică.
Pe de o parte, este folosit principiul fundamental al dinamicii, expresiile pentru acceleraţia
centripetă şi energia cinetică, pe de altă parte, este contestată aplicabilitatea electrodinamicii
lui Maxwell în lumea atomilor. Din această cauză teoria lui Bohr este considerată o teorie de
tranziţie: semiclasică sau semicuantică.
În anii '20 ai secolului al XX-lea au fost puse bazele teoriei cuantice consecvente: a fost
adoptată interpretarea cuantică a mărimilor fizice şi elaborat fonnalismul matematic respectiv,
ceea ce a pennis soluţionarea problemelor menţionate mai sus. Cercetările respective au
fost efectuate sub îndrumarea lui Bohr. Expunerea bazelor fizicii cuantice se află însă în
afara cursului liceal de fizică. Totuşi teoria lui Bohr şi tenninologia ei se aplică pînă în
prezent în fizică şi în chimie pentru a descrie într-un mod mai intuitiv fenomenele şi legităţile
din lumea cuantică.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Care concluzie a electrodinamicii lui Maxwell se află În contradicţie cu teoria lui Bohr?
2. Ce modificare importantă care se referă la energie rezultă din primul postulat al lui Bohr?
3. Care stare a atomului este numită fundamentală?
4. Care stări sînt numite excitate?
S. Cum explică teoria lui Bohr emisia radiaţiei de către atomi?

146
Capitolul 5
 6. Cum se explică legea lui Kirchhoff privind inversia spectrelor de absorbţie şi de emisie În cadrul
teoriei lui Bohr?
7. Ce prezintă schema nivelurilor energetice?
8. Care tranziţii cuantice sînt Însoţite de absorbţia fotonilor?
9*. Cum se explică minimele intensităţii curentului ca funcţie de tensiune În experimentul Franck-
Hertz?
10*. Cum se formulează regula ce permite evidenţiereastărilor staţionare ale electronului În atomul
de hidrogen?
11*. Care mărimi ce caracterizează starea electronului În atomul de hidrogen iau valori discrete?
12*. Ce prezintă seriile spectrale ale hidrogenului atomar? Prin ce diferă unele de altele?
• 13. Un atom trece din starea cu energia de (-1,5 1) eV În starea cu energia egală cu (-3,40) eY.
Calculaţi frecvenţa şi lungimea de undă a fotonului emis.
14*. Calculaţi lungimea de undă a radiaţiei emise de atomii de mercur În experimentul Franck-Hertz.
15*. Să se calculeze perioada de rotaţie a electronului pe orbita staţionară cu numărul cuantic n.
16*. Să se determine lungimea de undă a fotonului emis de atomul de hidrogen la tranziţia din starea
cu numărul cuantic n = 4 În starea cu numărul cuantic m = 2.
17*. Determinaţi numărul de linii din spectrul hidrogenului dacă atomii acestuia se află În starea cu
numărul cuantic principal n = 6.

5.4°. EMISIA STIMULATĂ A RADIAŢIE!. LASERUL

Cuvîntul laser a devenit parte din limbajul nostru uzual. Aceasta se datorează multiplelor
sale aplicaţii, de la confecţionarea compact-discurilor şi citirea informaţiei de pe ele la realizarea
efectelor luminoase ce însoţesc concertele unor formaţii muzicale, la utilizarea în calitate de
bisturiu pentru efectuarea unor intervenţii chirurgicale ş.a.
Laserul este un dispozitiv din categoria generatoarelor cuantice de radiaţie
electromagnetică. Primul generator cuantic a fost construit în 1954 de către Nicolai Basov
(1922-2001) şi Alexandr Prohorov (1916-2002) în Uniunea Sovietică, independent şi
simultan cu Charles Hard Townes (n. 1915) în SUA (în 1964 toţi au devenit laureaţi ai
Premiului Nobel). Dispozitivul respectiv genera unde electromagnetice cu lungimea de undă
egală cu 1,27 cm (domeniul microundelor) şi a fost numit maser (cuvîntul reprezintă primele
litere din expresia în limba engleză Microwave Amplification by the Stimulated Emission of
Radiation - amplificarea microundelor prin emisia stimulată a radiaţiei). În 1960, fizicianul
american Theodor Harold Maiman (n. 1927) a inventat laserul cu rubin, care emite lumină
roşie, lungimea de undă egală cu 694,3 nm. Denumirea laser este formată din primele litere
ale expresiei Light Amplification by the Stimulated Emission ofRadiation - amplificarea
luminii prin emisia stimulată a radiaţiei.
Pentru a expune principiul de funcţionare a generatoarelor cuantice, vom analiza, mai
întîi, procesele de absorbţie şi de emisie a fotonilor (undelor electromagnetice) de către atomi.
În conformitate cu postulatul al doilea al lui Bohr (p. 5.3, a), aceste procese se produc la
trecerea electronului de pe un nivel energetic pe altul (fig. 5.6). Aici vom reprezenta în figuri
starea sistemului pînă la tranziţia dintr-o stare în alta şi după aceasta (electronul este reprezentat
cu un punct negru).
Notăm cu El energia nivelului fundamental şi cu E 2 energia unui nivel excitat (E2 > EI)'
Tranziţiei cuantice între aceste niveluri îi corespunde fotonul cu energia hV1l = E2 - EI'

147
FIZICA ATOMULUI
 Dacă atomul se află în starea cu energia El (electronul E2 •
E2~2l
hv
pe nivelul EI) şi asupra lui cade un foton cu energia hV zI
(fig. 5.12. a), atomul absoarbe fotonul şi trece în starea cu El • El
a) b)
energia E z (fig. 5.12, b).
Atomul în stare excitată (E z) este instabil, are o viaţă medie Fig. 5.12
de ordinul 10-8 s. El trece spontan, fără vreo influenţă din ex-
terior, în starea fundamentală (EI) şi emite un foton cu E2 • E2
J1y2l
energia hV zI (fig. 5.13). Aceasta este emisia spontană a •
El El
radiaţiei. a) b)
Diferiţi atomi excitaţi emit spontan, independent unul de altul,
Fig. 5.13
fotoni între care nu există nici o concordanţă în ceea ce priveşte
direcţia de propagare, faza oscilaţiilor sau polarizarea. Situaţia
dată se realizează în sursele obişnuite de lumină necoerentă. E2J1y2; E2 ~2l
În 1917, Albert Einstein a argumentat existenţa unei alte El El •
modalităţi de emisie a radiaţiei - emisia stimulată (indusă). a) b)
Considerăm un atom excitat (electronul pe nivelul E) şi un foton Fig. 5.14
cu energia hV Zl apropiindu-se de acest atom (fig. 5.14, a). Fotonul
influenţează electronul de pe nivelul excitat şi stimulează trecerea lui pe nivelul fundamental (EI)
cu emisia unui foton al cărui energie este egală, de asemenea, cu hV zl (fig. 5.14, b). S-a constatat că
fotonul astfel emis este caracterizat de aceeaşi parametri ca şi cel incident: direcţie de propagare,
frecvenţă, fază, polarizare. Putem spune că fotonul emi{; este "clonă" a celui incident.
În starea obişnuită a corpurilor majoritatea atomilor se află în stare fundamentală. Dacă pe
corp cade un fascicul de fotoni, o parte din ei sînt absorbiţi, atomii trec în stare excitată şi
după un timp emit spontan fotoni în direcţii diferite. Are loc împrăştierea luminii, intensitatea
fasciculului se micşorează pe măsură ce el parcurge o distanţă mai mare în corp. Datorită
duratei mici a vieţii atomilor în stare excitată, emisia stimulată are loc la un număr nesemnificativ
de atomi şi nu compensează pierderile de fotoni din fascicul în urma absorbţiei.
Emisia stimulată ar prevala-o pe cea spontană dacă atomii s-ar afla timp mai îndelungat în stare
excitată. Astfel de stări excitate au fost descoperite, ele fiind numite metastabile şi caracterizate de
vieţi medii de circa 10-3 s, adică de zeci şi sute de mii de ori mai mari decît viaţa medie a stărilor
excitate obişnuite. În lasere se utilizează substanţe particulele cărora pot exista în stări de acest fel.
Să analizăm funcţionarea laserului cu rubin. Rubinul reprezintă un cristal de oxid de
aluminiu AI,o,. in cace o parte din atomii de aluminiu (ci"'a I E I
stările cărora metastabilă.Notăm
0,05%) sînt înlocuiţi cu atomi de crom (ioni Cr3+), una din
excitate ale este cu El energia
atomului de crom în stare fundamentală şi cu E z şi E 3 , unde
E2
3

=t S i

E z < E 3, energiile atomului în două stări excitate, dintre care starea ~l J1y21 ~2l
cu energia Ez este metastabilă (fig. 5.15). Acest sistem cu trei
niveluri se află la baza principiului de funcţionare a unor lasere. I El
Fig. 5.15
Pe un cilindru (1) din rubin este înfăşurat un tub spiralat (2)
de descărcare electrică în gaz (de obicei, xenon). Bazele
cilindrului sînt perpendiculare pe axa lui, una din ele (3)
reprezintă o oglindă, iar a doua (4) - o oglindă semitransparentă
(fig. 5.16). Distanţa dintre oglinzi este egală cu un număr întreg
de semiunde, astfel încît între ele se formează unde staţionare. -l
Fig. 5.16
Sistemul de oglinzi prezintă un rezonator optic.

148
Capitolul 5
 Descărcarea electrică a lămpii cu xenon este însoţită de un impuls puternic de lumină, astfel
încît o parte din atomii de crom absorb fotoni cu energia hv 31 şi trec în stare excitată, a cărei energie
este eg-a]ă cu E 3 (fig. 5.15). Această fază a funcţionării laserului este numită pompaj optic.
Din starea nestabilă cu energia E3 atomul de crom trece în cea cu energia mai mică E 2 ,
diferenţa dintre energii (E3 - E 2 ) fiind transmisă atomilor sub formă de energie cinetică. Ca
rezultat energia internă a cristalului se amplifică, el se încălzeşte, din care cauză laserele de
intensitate mare sînt prevăzute cu sisteme de răcire.
După tranziţia E 3 > E 2 un număr mare de atomi se află în stare metastabilă şi pot să
treacă în stare fundamentală. Cristalul este pregătit pentru emisia stimulată şi prezintă un
mediu activ.
De menţionat o proprietate deosebită a mediului activ. În această stare a substanţei numărul
de atomi N 2 în starea metastabilă este mai mare decît numărul NI de atomi în stare fundamentală,
adică N 2 > NI la E2 > EI' În starea normală a substanţei raportul este invers: N 2 «NI' Astfel,
în mediul activ este realizată o populaţie inversă a nivelurilor energetice. Necesitatea obţinerii
acestei situaţii se explică prin faptul că la un număr mic de atomi NI în stare fundamentală
absorbţia fotonilor este redusă, în timp ce la numere N 2 mari de atomi în stare metastabilă
emisia stimulată a fotonilor este intensă.
Întîmplător, un atom trece din starea metastabilă în cea ~

fundamentală cu emisia unui foton de energie hv 21 (fig. 5.15). -7-~::::::::::

~~::::::::~
Deplasîndu-se prin cristal, acesta provoacă emisia stimulată a ...............
~ ~~~
..............................
~ ...............
unui atom aflat în stare metastabilă. Ca rezultat, prin cristal se ~~~
~~

~~ :::::=:
deplasează doi fotoni cu proprietăţi identice. Ei provoacă apoi ~

emisia stimulată încă a doi fotoni etc. După fiecare etapă, Fig. 5.17
numărul de fotoni se dublează, în cristal se produce o avalanşă
de fotoni cu aceeaşi parametri (jig. 5.17). Dacă avalanşa formează un unghi cu axa cristalului,
ea va ieşi prin suprafaţa laterală a acestuia.
Altă situaţie este în cazul avalanşei ce,se propagă paralel cu axa cristalului. Oglinzile de la
capătul cristalului o reflectă de multe ori, ea parcurge o distanţă mare, numărul de fotoni din
avalanşă crescînd permanent. Prin oglinda semitransparentă (4) iese un fascicul intens de
fotoni (fig. 5.16) - fasciculullaser (5). Laserul cu rubin funcţionează în regim de impulsuri,
fiecare fiind iniţiat de descărcarea electrică a lămpii cu xenon.
În anii ce au unnat după descoperirea laserului cu rubin au fost construite noi tipuri de lasere.
Laserul cu gaz prezintă un tub de descărcare electrică de construcţie specială, umplut cu
un amestec de gaze, mai frecvent cu heliu şi neon. În urma descărcării electrice prin tub
electronii acceleraţi ciocnesc atomii de neon care ajung în stare excitată metastabilă, apoi trec
în stare fundamentală prin emisie stimulată. Fasciculullaser are culoare roşie (A = 632,8 nm).
Este utilizat, de asemenea, laserul cu un amestec de dioxid de carbon, azot şi heliu. Laserele
cu gaz funcţionează în regim continuu.
În laserele cu semiconductor emisia luminii se produce datorită proceselor de recombinaţie
a electronilor de conducţie şi a golurilor în regiunea joncţiunii p - n.
Au fost construite şi lasere cu coloranţi organici, o particularitate a cărora este posibilitatea
de a modifica frecvenţa radiaţiei emise.
Să evidenţiem proprietăţile fasciculului laser:
- monocromatismul, condiţionatde faptul că undele electromagnetice sînt emise în urma
tranziţiei cuantice dintre două niveluri energetice bine determinate ale atomi lor;
- coerenţa, care este o proprietate a emisiei stimulate;

149
FIZICA ATOMULUI
 - direcţionalitatea, adică gradul înalt de paralelism al razelor ce formează fasciculul, este
condiţionată de amplificarea numai a undelor de lumină ce se propagă perpendicular pe oglinzile
rezonatorului optic; gradul de paralelism poate fi ilustrat prin faptul că un fascicul laser transmis
de la Pămînt spre Lună formează pe suprafaţa acesteia un spot luminos cu diametrul de circa
3 km (distanţa Pămînt-Lună este de aproximativ 380 000 km);
- intensitatea foarte mare. Laserele sînt surse artificiale de lumină cu cea mai mare
putere. La unele tipuri de lasere se obţin (pe parcursul unor intervale mici de timp) puteri ale radia~ei
de circa 10 14 W/cm2 , mult mai mari decît puterea radiaţiei Soarelui de 7 . 103 W/cm2; intensitatea
cîmpului electric din fasciculullaser atinge valori mai mari decît cea din interiorul atomului.
Aplica~ile laserelor sînt diverse, unele din ele fiind deja menţionate la începutul temei. Fascicule
laser de intensitate foarte mare se utilizează la tăierea, perforarea, sudarea şi topirea metalelor, iar
prin evaporarea lor în vid se obţin metale de o puritate deosebită. Aceste fascicule se folosesc la
transmiterea informaţiei prin fibre optice: printr-un cablu optic pot fi transmise simultan pînă la un
miliard de convorbiri telefonice şi emisiuni muzicale sau un milion de emisiuni televizate.
Laserele sînt folosite în geodezie, unde cu ajutorul lor se măsoară distanţe şi unghiuri dintre
direc~i anumite, se trasează direcţiile în cazul construcţiilor subterane. Astfel, laserul a fost folosit la
construirea canalului de sub strîmtoarea La Manche, canal ce uneşte Franţa şi Marea Britanie.
Folosirea laserelor a contribuit la lărgirea cunoştinţelor despre atmosferă şi structura
suprafeţelor unor planete, determinarea mai exactă a caracteristicilor mişcării lor. Locatoarele
cu lasere permit să se stabilească distribuţia impurităţilor în atmosferă în funcţie de înălţime,
vitezele curenţilor de aer şi componenţa atmosferei~
Descoperirea laserelor a condus la apari~a unor domenii noi ale fizicii, ca holografia (vezi p. 1.6)
şi optica neliniară. Laserele se utilizează tot mai frecvent în cercetările din domeniul fizicii nucleare,
inclusiv la realizarea reacţiei termonucleare dirijate (vezi p. 6.4, d), în tehnică şi în viaţa cotidiană.

ÎNTREBĂRI
1. În ce constă emisia stimulată a radiaţiei? Prin ce se deosebeşte ea de emisia spontană?
2. Care stări excitate ale atomi lor sînt numite metastabile? Prin ce diferă ele de alte stări excitate?
3. Ce prezintă sistemul cu trei niveluri?
4. Prin ce este important pompajul optic?
5. În ce constă inversarea populaţiei niveluri lor energetice? Care este necesitatea realizării ei?
6. Care sînt proprietăţile fasciculului laser?
7. Ce proprietate a fasciculului este folosită În geodezie?

5.5*, PROPRIETĂŢILE ONDULATORII ALE MICROPARTICULELOR.

DUALISMUL UNDĂ-CORPUSCUL
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea au fost propuse două concepte privind natura
luminii. Cristian Huygens (1629-1695) îşi imagina lumina ca totalitatea unor unde sferice emise
de puncte diferite ale corpurilor, iar Isaac Newton (1642-1727) ca un flux de corpusculi
(lat. corpusculum - corpuscul, particulă). Astfel, în optică coexistau două concepte diferite
referitor la natura luminii: ondulatoriu şi corpuscular. Ambele explicau fenomenele de reflexie
şi refracţie a luminii şi legile respective. Se considera că aceste concepte se exclud reciproc, dar
la acel timp nu existau dovezi experimentale care ar fi demonstrat veridicitatea lor.

150
Capitolul 5
 Argumente în favoarea conceptului ondulatoriu au fost obţinute abia în anii '20 ai secolului
al XIX-lea ca rezultat al cercetării fenomenelor de interferenţă, de difracţie şi de polarizare a
luminii. Optica ondulatorie s-a separat într-un capitol aparte. Conceptul corpuscular a fost respins.
După descoperirea undelor electromagnetice şi stabilirea proprietăţilor acestora, s-a ajuns
la concluzia că undele de lumină sînt de natură electromagnetică. Se părea că problema referitor
la natura luminii a fost rezolvată definitiv în favoarea conceptului ondulatoriu.
După cum cunoaşteţi, pentru a explica legităţile experimentale ale radiaţiei termice de echilibru
Planck a presupus, în 1900, că absorbţia şi emisia energiei radiaţiei electromagnetice se produc
în mod discret, în cantităţi egale cu un număr întreg de cuante de energie. După Planck, existenţa
cuantelor se datorează proprietăţilor corpurilor cu care interacţionează radiaţia. În 1905, Einstein,
pentru a explica legile efectului fotoelectric, a dezvoltat ipoteza cuantelor, a admis existenţa
reală a unor particule (corpusculi) de lumină a căror energie este egală cu cea a cuantei de
lwnină, particule ulterior numitefotoni. Dacă la explicarea efectului fotoelectric a fost utilizată
doar expresia pentru energia fotonului şi legea conservării energiei, la explicarea efectului Compton
a fost folosită suplimentar expresia pentru impulsul fotonului şi legea conservării impulsului.
Constatăm deci că lumina posedă atît proprietăţi ondulatorii, cît şi corpusculare, adică are
un caracter dual: undă-corpuscul. Proprietăţile ondulatorii se manifestă în asemenea fenomene
ca interferenţa, difracţia, dispersia şi polarizarea luminii, iar cele corpusculare în efectul
fotoelectric şi efectul Compton, precum şi în alte fenomene care nu sînt prevăzute pentru
studiere în învăţămîntul preuniversitar.
Relaţiile dintre caracteristicile corpusculare şi cele ondulatorii, adică dintre impulsul Pl şi
energia fotonului CI' pe de o parte, şi lungimea de undă A şi frecvenţa luminii v, pe de altă
parte, sînt exprimate de formulele (4.10) şi (4.4), anume:
h
Pl·. = - , CI· = hv (5.20)
A · .
În 1923, tînărul fizician francez Louis de Broglie (1892-1987) a prezentat Academiei din
Paris un memoriu, în care a expus o idee îndrăzneaţă:
,
rticulele de substanţă posedă proprietăţi ondulatorii.

Anume, particulei caracterizate de impulsul P = mV şi energia E i se asociază o undă,

ulterior numită undă de Broglie, a cărei lungime de undă A şi frecvenţă v se exprimă prin
relaţiile (5.20) stabilite pentru fotoni, anume
h h E
A=-=-,V=-. (5.21)
P meV h
Referitor la ipoteza lui Louis de Broglie, Einstein a menţionat că aceasta este "o plirnă rază
timidă de lumină orientată asupra uneia dintre cele mai Întunecate enigme ale fizicii".
Mai tîrziu, în legătură cu ipoteza sa, Louis de Broglie scria: "În optică pe parcursul unui
secol afost neglijat aspectul corpuscular în comparaţie cu cel ondulatoriu: nu s-a comis oare
o eroare inversă în cazul substanţei? Nu am greşit noi considerîndprea mult aspectul corpus-
cular şi neglijîndu-l pe cel ondulatoriu? După multe cugetări şi raţionamente, eu am înţeles
brusc, în 1923, că descoperirea efectuată de Einstein în 1905 trebuie generalizată şi extinsă
asupra tuturor particulelor materiale, în caz particular, a electroni/or".
O ipoteză devine adevăr ştiinţific numai dacă este confirmată experimental. În cazul ipotezei
lui Louis de Broglie un astfel de experiment ar ti cel în care s-ar observa un fenomen ce poate
fi explicat numai în cadrul teoriei ondulatorii, de exemplu, difracţia particulelor. Se ştie că

151
FIZICA ATOMULUI
difracţialuminii se observă numai în cazul în care dimensiunea obstacolului, de exemplu,
lăţimea fantei sau perioada reţelei de difracţie, este de ordinul lungimii de undă.
Să estimăm lungimea de undă de Broglie pentru un electron care a parcurs o tensiune acceleratoare

2
U = 100 V Egalăm energia cinetică a electronului cu lucrul cîmpului electric: meu = eU, unde
2
masa electronului me = 9,1 . 10-31 kg şi sarcina electrică elementară e = 1,6 . 10-19 C. Viteza

electronului U= f!eu
--
me
şi impulsul p = meu = ~2emp .
Pentru lungimea de undă de Broglie din (5.21) avem:

h
As = ~2emp' (5.22)

În urma calculelor numerice se obţine valoarea As = 1,2 . 10- 10 m.

Reţele de difracţie cu perioadă de acest ordin nu pot fi confecţionate artificial, dar se
întîlnesc în natură: acestea sînt reţelele cristaline a căror perioadă este de ordinul diametrului
atomului, de ordinul 10- 10 m. În cazul particulelor de masă mai mare, după cum rezultă din
(5.22), lungimea de undă de Broglie este şi mai mică, deci difracţia lor este şi mai greu de
observat. De aceea vorbim, de obicei, despre proprietăţile ondulatorii ale microparticulelor
la care ele pot fi observate. "
În 1927, fizicienii americani Clinton Joseph Davisson (1881-1958) şi Lester Helbert
Germer (1896~1971) au realizat un experiment în care un fascicul de electroni era orientat
pe suprafaţa unui monocristal de nichel şi erau înregistraţi electronii reflectaţi. S-a constatat
că electronii se reflectă doar în anumite direcţii, în conformitate cu calculele efectuate în
cadrul teoriei ondulatorii. Variaţia tensiunii acceleratoare U este însoţită de modificarea
respectivă a lungimii de undă de Broglie (5.22) şi a tabloului de difracţie, în conformitate
cu teoria.
În acelaşi an, în Anglia, savantul George Paget Thomson (1892-1975) a cercetat difracţia
electronilor la traversarea unor pelicule metalice subţiri cu structurăpolicristalină. Rezultatele
acestor experimente, de asemenea, se află în acord cu teoria ondulatorie.
Au fost realizate şi alte experimente cu fascicule de electroni de intensităţi diferite, în
particular, de intensitate extrem de mică. Astfel, existenţa proprietăţilor ondulatorii ale
electronilor a fost confirmată experimental.
Existenţa proprietăţilor ondulatorii ale electronilor permite o altă interpretare a regulii de
cuantificare a lui Bohr (5.6). Exprimăm din (5.21) impulsul electronului meu = h/ A.
Substituind această valoare în regula (5.6), avem !!-r = n~,
A 2rc
2rcr = nÂ, unde n = 1,2,3, ... . (5.23)
Prin urmare, regula de cuantificare a lui Bohr poate fi reformulată astfel:
orbitele staţionare ale electronului În atomul de hidrogen sînt orbitele circulare
care au lungimi egale cu un număr Întreg de lungimi de undă de Broglie (fig. 5./8).

Proprietăţile ondulatorii ale electronilor şi-au găsit aplicaţie în microscoapele electronice,

în care raza de lumină este Înlocuită cu un fascicul de electroni acceleraţi, iar lentilele optice

152
Capitolul 5
cu lentile electrice sau magnetice. Distanţa minimă dintre două
puncte, care pot fi observate separat în microscop (puterea de
separare), este determinată de lungimea de undă a radiaţiei
utilizate. Lungimea de undă de Broglie pentru electroni este
de zeci de mii de ori mai mică decît cea a luminii, tot de atîtea
ori se micşorează şi distanţa minimă dintre punctele ce pot fi
observate separat în microscopul electronic faţă de cel optic.
Deci tot de atîtea ori mărirea microscopului electronic este
mai mare decît cea a microscopului optic, atingînd valori de
pînă la 10" ori. Microscoapele electronice se utilizează pe larg
Fig. 5.18
în cercetări biologice şi medicale, în domeniul microelectro-
nicii etc.
În anii '30 ai secolului trecut au fost realizate experimente în care au fost înregistrate
difracţia atomilor şi a moleculelor simple, iar apoi difracţia protonilor şi a neutronilor. Au fost
construite, de asemenea, microscoape ionice care dau măriri de zeci de ori mai mari decît cele
date de microscoapele electronice. Difracţia neutronilor se utilizează la cercetările
microstructurii aliajelor, a proprietăţilor magnetice ale diferitelor substanţe, inclusiv a
macromoleculelor biologice, a transformărilor de fază etc.
Rezumînd cele expuse mai sus, conchidem că atît undele electromagnetice, cît şi
microparticulele posedă proprietăţi ondulatorii şi corpusculare. În natură nu există nici
unde, nici particule, ci obiecte care pot manifesta în unele condiţii proprietăţi ondulatorii,
iar în altele proprietăţi corpusculare. Această proprietate universală a naturii este numită
dualism undă-corpuscul.
Unul din creatorii mecanicii cuantice, fizicianul-teoretician austriac Erwill Schroedinger
(1887-1961) a menţionat că "proprietăţile «ondulatorii» şi «corpusculare» nu se întîlnesc
niciodată separat; ele reprezintă laturi diferite ale unora şi aceloraşi fenomene".

ÎNTR€BĂRI ŞI PROBLEME
1. Care fenomene confirmă aspectul ondulatoriu al luminii?
2. In baza cărui aspect al luminii poate fi explicat efectul fotoelectric? Dar interferenţa?
3. In ce constă ipoteza lui de Broglie?
4. Ce gen de experimente au confirmat faptul că electronul posedă proprietăţi ondulatorii?
5. Care proprietăţi ale electronului - ondulatorii sau corpusculare - au permis construirea
microscopului electronic?
6. Determinaţi lungimea de undă de Broglie asociată unui electron a cărui viteză este egală cu 107 m/s.
7. Cum se modifică lungimea de undă de Broglie dacă tensiunea la care este accelerată microparticula
Încărcată se măreşte de 4 ori?
8. Cunoscînd raza primei orbite a lui Bohr '1 = 5,29' 10- 11 m, să se calculeze lungimea de undă
asociată electronului ce se află În starea cu numărul cuantic n=3 a atomului de hidrogen.

153
FIZICA ATOMULUI -----------------=-:~--
 FIZICA
CAPITOLUL 6 NUCLEULUI

6.1. NUCLEUL ATOMIC: CARACTERISTICILE FIZICE ŞI STRUCTURA

a. Caracteristicile fizice ale nucleului. Izotopii

Descoperirea electronului de către J.J. Thomson în 1897 a spulberat mitul despre
indivizibilitatea atomului, iar a nucleului atomic în 1911 de către E. Rutherford care a transferat
problema indivizibilităţii asupra nucleului: este acesta un tot întreg, fără structură internă sau
el prezintă un sistem compus din particule separate?
Considerăm mărimile fizice ce caracterizează nucleul: sarcina electrică, masa şi raza lui.
Cunoaşteţi deja (p. 5.2, c.) că nucleul atomului este încărcat cu sarcină electrică pozitivă.
Ea este egală cu produsul dintre numărul de ordine Z al elementului în tabelul periodic al
elementelor chimice şi sarcina electrică elementară e:
Qnucl = +Ze. " (6.1)
Z este numit număr atomic (uneori şi număr de sarcină).
Justeţea acestei relaţii a fost confirmată convingător în 1913 de către fizicianul englez
Henry Gwin Jeffreys Moseley (1887-1915). El bombarda substanţa cercetată cu un fascicul
de electroni acceleraţi pînă la viteze destul de mari, astfel încît aceştia să pătrundă în interiorul
atomului pînă aproape de nucleul lui. În unna ciocnirilor cu electronii din vecinătatea nucleului,
din atomi erau eliminaţi electronii de pe nivelurile energetice inferioare. Trecerea ulterioară a
electronilor de pe nivelurile superioare pe cele inferioare, rămase libere, era însoţită de emisia
radiaţiei electromagnetice, a cărei frecvenţă este în funcţie de sarcina electrică a nucleului.
Moseley a stabilit relaţia dintre frecvenţă şi numărul atomic, cunoscută ca legea lui Moseley.
În baza ei a şi fost confinuată relaţia (6.1), stabilindu-se sensul fizic al numărului de ordine Z
al elementului în sistemul periodic ca numărul de sarcini elementare ce formează sarcina
nucleului.
Moseley a reuşit, de asemenea, în baza acestei legi să stabilească lipsa printre elementele
chimice cunoscute la acea vreme a unui element care s-ar fi aflat între calciu (Z = 20) şi titan
(Z = 22). Ulterior a fost descoperit elementul chimic cu Z = 21 care a fost numit scandiu.
Masele nucleelor nu pot fi determinate nemijlocit din cauza prezenţei învelişurilor
electronice, de aceea se stabilesc experimental masele ionilor, iar apoi se calculează masele
nucleelor, ţinînd cont de numerele de electroni din ionii respectivi.
Pentru a determina masele ionilor, se utilizează, de obicei, spectrografele de masă, schema
principială a cărora este reprezentată înfigura 6j. Un fascicul de ioni intră prin orificiul 0I în
direcţie perpendiculară pe vectorul intensităţii E al unui cîmp electric şi pe vectorul inducţiei
jj al unui cîmp magnetic, unde vectorul jj 1- il (în fig. 6.1. vectorul jj este orientat perpen-
dicular pe planul desenului). Asupra ionului, a cărui sarcină electrică este egală cu q acţionează

154
Capitolul 6
două forţe: forţa electrică F e =
qE, de acelaşi sens cu vectorul
jj; şi forţa Lorentz F L qvB, unde veste viteza ionului, al
=
cărui sens se determină folosind regula mîinii stîngi. De
constatat că aceste două forţe au dreaptă-suport comună şi
sensuri opuse. Ionii intraţi prin orificiul 01 vor ieşi prin
orificiul 02 numai în cazul în care ei se mişcă rectiliniu, adică
forţa electrică şi forţa Lorentz se echilibrează: F = F , deci
L
q vB = qE. Conchidem că din orificiul 02 ies numai ionii ce
e
#vw"::JL#
x x x x x x ~~x ~E x
au viteza: x iI x x xR ~ +'1- fie X X

v=E / B. (6.2)
X X X X X X
~~ft
.
X X X X

Aceşti ioni pătrund apoi prin orificiul 03 perpendicular

pe liniile de inducţie Ro
ale unui alt cîmp magnetic. Aici forţa Fig. 6.1
Lorentz nu mai este echilibrată şi, fiind mereu perpendiculară
pe viteză, imprimă ionilor acceleraţia centripetă ac = v 2 / R, unde R este raza arcului de cerc,
descris de ion. În conformitate cu principiul fundamental al dinamicii mac = Fu unde m este
masa ionului. Avem mv 2 / R = qvBo' deci masa ionului:

(6.3)

Măsurînd raza R şi cunoscînd sarcina q a ionului şi caracteristicile E, B şi B o ale cîmpurilor

în care el se mişcă, din expresiile (6.2) şi (6.3) se calculează masa ionului.
Ionii cu sarcini electrice egale, dar avînd mase diferite, descriu, după cum rezultă din
(6.3), arcuri de cerc de raze diferite. Ionii se separă după masele lor, ceea ce justifică denumirea
de spectrograf de masă.
Masele nucleelor se exprimă în unităţi atomice de masă (se notează cu u), ca masele atomilor
şi ale moleculelor. Această unitate este definită ca 1/12 din masa atomului de carbon (ulterior
definiţia va fi precizată). Relaţia dmtre unitatea atomică de masă şi kilogram - unitatea
fundamentală pentru masă în SI - este:

1u = 1,66005656'10-27 kg.
În calcule se va utiliza valoarea aproximativă 1 u = 1,66'10-27 kg.
Numărul Întreg apropiat de valoarea numerică a masei nucleului exprimatăÎn unităţi
atomice de masă se numeşte număr de masă (A). Confonn definiţiei, numărul de masă este
adimensional, iar masa atomului egală cu Au.
În 1910-1911, savantul englez Frederick Soddy (1871-1956) a stabilit că nu toţi atomii
elementului chimic dat au mase egale. Ulterior ei au primit denumirea comună de izotopi
(gr. isos - egal, la fel + topos -loc). Izotopii sînt atomii aceluiaşi element chimic, au acelaşi
număr atomic Z, dar nucleele lor au mase diferite, adică numerele de masă A sînt diferite.
Proprietăţile chimice ale izotopilor sînt aproximativ aceleaşi, ceea ce demonstrează că şi
învelişurile lor electronice sînt la fel. Ca rezultat, toţi izotopii unui element ocupă în tabelul
periodic al elementelor chimice acelaşi loc.
Pentru a deosebi izotopii între ei, simbolul chimic X al elementului respectiv este însoţit
de doi indici, plasaţi în stînga: jos - numărul atomic Z, sus - numărul de masă A, adică
simbolul izotopu1ui are forma ~ X. Din numărul elementelor cu cei mai mulţi izotopi fac
parte uraniul, mercurul, stronţiu1, staniul, carbonul ş.a.
155
FIZICA NUCLEULUI
 D e exemp 1u, · . . car b onu lU1' sint:
IZOtOpll A 9C lOC '6
6 ' 10 IIC ' 12C
6 ' 13C
6 ' 14C
6 ' 15C
6 ŞI. 16C
6 . AI n
amestecturile de izotopi existente În natură izotopul I~C constituie 98,9%, izotopul I~C - doar
1,1%, procentul celorlalţi izotopi fiind nesemnificativ. În definiţia unităţii atomice de masă se
are în vedere izotopul I~c.
Cel mai uşor element - hidrogenul- are următorii izotopi - :H - hidrogenul obişnuit sau
protiul, ~H deuteriu (se notează şi ~D) şi ~ H - tritiu (se notează şi 3,T). Protiul constituie
99,985% din numărul total de atomi de hidrogen din natură, deuteriul- 0,015%, iar cantitatea
tritiului este nesemnificativă.
Apa În care atomii de hidrogen: H sînt Înlocuiţi cu atomi de deuteriu ~H a fost numită apă
grea. Moleculele de apă grea au masă mai mare decît moleculele de apă obişnuită. Din fizica
moleculară cunoaştem că la temperatura dată vitezele termice ale moleculelor mai uşoare sînt
mai mari decît cele ale moleculelor cu masă mai mare. Aceasta se manifestă prin faptul că apa
grea Îngheaţă la + 3,8°C şi fierbe la 101,2° (la presiune atmosferică nonnaIă), la temperaturi
mai mari decît temperaturile respective în cazul apei obişnuite.
Separarea izotopilor se produce prin mai multe metode, toate pornind de la faptul că atomii
lor au mase diferite. Metoda electromagneticăse realizează În instalaţii al căror principiu de
funcţionare este similar celui al spectrografului de masă. Pe larg se aplică metode ce au la
bază fenomenul difuziunii. Atomii izotopilor cu numărul de masă mai mic au viteze termice
mai mari, difuziunea lor se produce mai rapid, astfel etectuÎndu-se separarea parţială a izotopilor.
Procesul fiind repetat, se obţine gradul de separaţie do;it.
Diametrul nucleului atomic a fost estimat de către Rutherford în baza datelor obţinute la
studierea împrăştierii particulelor a (p. 5. 2, c). Rutherford a stabilit că razele nucleelor sînt
de ordinul 10- 15 _10- 14 m.
Între raza nucleului şi numărul lui de masă există o relaţie simplă. Dacă se consideră
densitatea materiei nucleare constantă, atunci volumul nucleului este proporţional cu masa
4
lui: V ~ m.
Dar volumul V = '3n
R , unde R este raza nucleului, considerat de fonnă sferică,
3

iar masa este direct proporţională cu numărul de masă A, adică m ~ A. Prin urmare,
4
'3nR 3
- A, deci R ~ A 1/3. Trecînd la egalitate, avem:

R = aA 1/3. (6.4)
Parametrul a ia valori În intervalul (1,2 -1,4)'10-'5 m.
Să estimăm densitatea materiei nucleare. Masa nucleului este egală cu Au, volumul lui cu

4 R3
-n 4 3 A . P entru d
= -na '
ensltate o b tmem
. Pnuri -- 4 Au
3 / -- -34
u 3' S ub stitum
. . d va 1on'1 e
3 3 . na A 3 na
numerice, avem Pnllcl "" 2.10 17 kg/m 3 . Aceasta este o valoare destul de mare. Pentru masa 1 cm3
de materie nucleară obţinem valoarea: 2·10 17 kghn 3 '10-6 m 3 = 2·10 II kg = 2. lOR tone.

b. Descoperirea protonului §i a neutronului. Structura nucleului atomic

Descoperirea izotopilor a demonstrat că nucleele nu mai sînt indivizibile, ele au o anumită

structură interioară.
Pentru a o stabili, era necesar să fie identificate particulele ce fac parte
din componenţa nucleului. Prima particulă a fost descoperită în 1919 de către Rutherford.

156
Capitolul 6
Schema instalaţiei utilizate este
reprezentată în figura 6.2. În 6 7
interiorul unui spaţiu ermetic 1 se 5
află o sursă 2 de particule a. Este
necesar de subliniat că particulele 2
a prezintă nuclee ale izotopului
de beliu ~ He. În calea particulelor
a este plasat un ecran transparent
3, partea din faţă a lui fiind Fig. 6.2
acoperită cu un strat de substanţă
fluorescentă. La incidenţa particulelor a pe acest strat, în locurile respective apar spoturi
luminoase, observate prin tubul microscopic 4. Mînerul 5 permite apropierea sau îndepărtarea
sursei 2 de ecranul 3. Prin tuburile 6 şi 7, dotate cu robinete, gazul din spaţiul respectiv poate
fi evacuat şi înlocuit cu altul. În timpul experienţei presiunea diferitelor gaze era constantă.
Rutherford a constatat că în cazul în care spaţiul conţinea oxigen spoturile luminoase de
pe ecranul fluorescent 3 dispăreau dacă distanţa dintre sursa 2 şi ecran era mărită pînă la o
anumită valoare minimă. Situaţia rămînea aceeaşi la înlocuirea oxigenului cu dioxid de car-
bon. În aceste cazuri particulele a în mişcarea lor se ciocneau cu moleculele acestor gaze,
produceau ionizarea lor, pierdeau energie şi nu ajungeau la ecran.
O altă situaţie se observa atunci cînd spaţiul conţinea aer sau azot. La aceeaşi distanţă
dintre sursă şi ecran pe acesta apăreau uneori spoturi luminoase. Apariţia lor poate fi explicată
numai prin faptul că particulele a, ciocnind nucleele de azot, eliminau (dezbăteau) din ele o
particulă masivă, care lovind stratul fluorescent al ecranului producea spoturi luminoase.
Cercetările detaliate ale influenţei cîmpurilor electrice şi magnetice asupra mişcării particulelor
provenite din atomii de azot au demonstrat că masa lor este egală cu masa celui mai uşor
izotop al hidrogenului :H, iar sarcina electrică este pozitivă şi egală cu sarcina elementară.
Aceste particule - nucleele izotopului :H - au fost numite protoni.
Experienţa a fost repetată cu alte substanţe - bor, fluor, natriu, aluminiu, neon ş.a. Ruther-
ford a stabilit că în toate aceste cazuri particulele a dezbat din nucleele respective protoni.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că protonii sînt particule ce fac parte din componenţa
nucleelor. Se notează cu litera p.
Măsurătorile de mare precizie au stabilit că masa protonului mI' = 1,6726231,10-3 J kg =
=1,007276470 u şi sarcina electrică qp = +e = +1,60217733'10- 19 C. Protonul este nucleul
cu Z = 1 şi A = 1. Simbolul său, conform regulii adoptate pentru cele ale izotopilor, este: p.
Masa protonului este de 1836 de ori mai mare decît masa electronului: mI' = 1836 m c '
Numărul de masă al electronului este deci egal cu zero, sarcina electrică este - e. Pentru
electron se foloseşte simboluL~e.
În experimentul în care a fost descoperit protonul, Rutherford a realizat prima reacţie nucleară
artificială. Ţinînd cont de faptul că particula a este izotopul ~He, reacţia respectivă este:

(6.5)
Astfel, Rutherford a realizat transformarea azotului în oxigen.
Conştientizînd faptul că prin existenţa numai a protonilor nu poate fi explicată diversitatea
izotopilor în natură, Rutherford în 1920 a admis existenţa încă a unei particule, neutre, ce face
parte din componenţa nucleului. Descoperirea acesteia a durat 12 ani.

157
FIZICA NUCLEULUI
 Primul pas a fost făcut în 1930 de către fizicianul german Walter Bothe (1891-1957)
împreună cu colaboratorul său H. Becker. Bombardînd beriliul cu particule a, ei au înregistrat
apariţia unor particule, de natură necunoscută, cu o putere de penetraţie mare. Acestea traversau
straturile groase de plumb cu pierderi de intensitate mai mici decît cele în cazul altor radiaţii
cunoscute în acele timpuri.
În 1932, savanţii francezi, soţii Joliot-Curie Beriliu Parafină

Irene (1897-1956) şi Frederick Jean (1900--1958) ~ ~

au orientat radiaţia necunoscută, ce se obţine la
bombardarea beriliului cu particule a, asupra unui
• ~
strat de parafină (fig. 6.3). S-a constatat că radiaţia
necunoscută dezbate din parafină protoni.
Pasul decisiva fost făcut în acelaşi an, în 1932,
aIParticule a. +
Particule
•
• ~
p
•
de către fizicianul englez James Chadwick necunoscute

(1891-1974), care a stabilit că particulele emise Fig. 6.3

de beriliu ca rezultat al bombardării cu particule
a sînt particule neutre a căror masă este egală aproximativ cu masa protonului. Acestea au
fost denumite neutroni şi se notează cu n.
În urma unor măsurători destul de precise s-a stabilit că masa neutronului m = /1

=1,6749286,10-27 kg = 1,008664902 u"" 1838 me' Masa neutronului este cu circa 0,15% mai
mare decît masa protonului. Numărul de masă al neutronului este egal cu 1, iar cel de sarcină
- cu O. De aceea neutronul se notează cu ~n.
De menţionat că neutronul în stare liberă este nestabil cu o durată medie de viaţă de circa
15 min. El este stabil doar în componenţa nucleelor atomice.
Astfel, au fost identificate particulele constituente ale nucleului atomic: protonul : p şi
neutronul ~n. Ele poartă un nume comun - nucleoni.
După descoperirea neutronului, în 1932, fizicianul german Werner Cari Heisenberg
(1901-1976) şi cel rus Dmitri Ivanenko (1904-1994), în mod independent, au propus modelul
protono-neutronic al nucleului. Conform acestuia, nucleul atomului este compus din protoni
şi neutroni. Fiecare din ei are numărul de masă egal cu 1, deci numărul total al lor (numărul de
nucleoni) este egal cu numărul de masă A. Din ei, numărul de protoni este egal cu numărul
atomic Z de sarcini elementare ale nucleului, iar restul de nucleoni N = A - Z sînt neutroni.
Prin urmare, nucleul elementului chimic ~X este compus din A nucleoni, dintre care Z
sînt protoni şi N = A- Z sînt neutroni.
Modelul protono-neutronic al nucleului permite a explica existenţa izotopilor, care au
numere atomice Z egale, dar numere de masă A diferite. Prin urmare, nucleele respective
conţin numere egale de protoni, dar diferite de neutroni.
Astfel, cercetările efectuate de diferiţi fizicieni pe parcursul a circa 20 de ani au permis
stabilirea nu numai a modelului atomului, ci şi al nucleului său.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Ce caracteristică fizică a nucleului este determinată de numărul atomic al elementului chimic?
2. Cum se defineşte numărul de masă al nucleului atomic?
3. Ce reprezintă izotopii unui element chimic?
4. Care din numerele ce caracterizează nucleul atomic este acelaşi pentru toţi izotopii unui ele-
ment chimic? Dar care ia valori diferite?
5. Cum sînt energiile cinetice medii ale mişcării termice a izotopilor aceluiaşi element chimic?

158
Capitolul 6
 6. Care este masa moleculară relativă a moleculei de apă grea?
7. Cum sînt valorile temperaturilor la care Îngheaţă şi la care fierbe apa grea faţă de temperaturile
respective pentru apa obişnuită?
8. O particulă a cu energia cinetică de 3.10- 13 J se apropie de un nucleu de argint (Z = 47), aflat
În repaus. Determinaţi distanţa minimă la care se poate apropia de centrul nucleului această
particulă.

9. Estimaţi raza aproximativă a nucleului izotopului iodului 1;~1.

10. Calculaţi lungimea muchiei cubului de aluminiu a cărui masă este egală cu masa unui cm 3 de
materie nucleară. Densitatea aluminiului este egală cu 2,7,10 3 kg/m 3 •
I 1. Cîţi protoni şi cîţi neutroni conţine nucleul izotopului toriului ~~2 Th?
12. Calculaţi diferenţa dintre numele de neutroni şi de protoni ai izotopului plumbului ~~7 Pb.

6.2°. FORŢELE NUCLEARE. ENERGIA DE LEGĂTURĂ A NUCLEULUI

aO. For1ele nucleare §i proprietă1ile lor

Protonii din componenţa nucleului atomic sînt încărcaţi cu sarcini electrice pozitive, deci
între ei acţionează forţe electrostatice de respingere. Dacă ţinem seama că distanţele dintre
protoni sînt foarte mici, conchidem că forţele menţionate sînt mari. Dar protonii nu se împrăştie
în spaţiu, ci, împreună cu neutronii, formează o structură compactă - nucleul. Această situaţie
poate fi explicată numai considerînd că între nucleoni - protonii şi neutronii din nucleu -
acţionează, de asemenea, forţe de altă natură fizică ce le depăşesc pe cele de respingere electrică
şi-i menţin împreună.

ţele care menţin nucleonii împreună în componenţa nucleului sînt numite

Cercetările detaliate au avut ca rezultat evidenţierea proprietăţilor forţelor nucleare. Să le

analizăm pe cele principale.
1. Forţele nucleare sînt forţe de atracţie. Astfel ele sînt similare forţelor de atracţie
gravitaţională, dar diferă de forţele electrostatice, care pot fi atît de atracţie, cît şi de respingere,
în funcţie de semnele sarcinilor electrice care interacţionează.
2. Forţele de atracţie nucleară nu depind de sarcinile electrice ale nucleonilor. Atracţia
nucleară proton-proton, proton-neutron sau neutron-neutron este identică pentru aceleaşi poziţii
reciproce ale perechilor de nucleoni.
3. Forţele nucleare au rază de acţiune mică. La distanţe dintre nucleoni mai mari de
circa 1,4,10- 15 m ele pot fi neglijate.
4. Din cauza razei mici de acţiune fiecare nucleon interacţionează doar cu nucleonii din
vecinătate, atrăgînd şi fiind atras numai de cei din vecinătate. De aceea se spune că forţele
nucleare au caracter de saturaţie.
5. Forţele nucleare sînt cele mai puternice forţe cunoscute în natură. Ele sînt
aproximativ de 100 de ori mai intense decît forţele de interacţiune electrică, din cauza razei
mici de acţiune fiind comparate cu "un voinic cu mîini foarte scurte".
Interacţiunea dintre nucleoni s-a dovedit a fi atît de complexă, încît pînă în prezent n-a fost
elaborată o teorie completă a forţelor nucleare.

159
FIZICA NUCLEULUI
 bo. Defectul de masă
Din mecanica clasică (vezi Fizică el. alO-a, p. 2.2, a) cunoaşteţi că masa este o mărime
fizică aditivă: masa sistemului de corpuri este egală cu suma maselor corpurilor ce fac
parte din acest sistem.
Măsurătorile cu un grad înalt de precizie au demonstrat că în fizica nucleului această
proprietate nu are loc. Masa nucleului este mai mică decît suma maselor nucleonilor din
care el este constituit.
Nucleul elementului ~ X conţine Z protoni şi N = A - Z neutroni. Dacă mI' este masa
Protonului şi m-a
11
neutronului, suma maselor lor este Zm P + (A - Z). m . Masa nucleului mnucI
Il

este mai mică decît suma obţinută:

mflucl <ZmfJ +(A-Z)m. fi

lDiferenţadintre suma maselor protonilor şi ale neutronilor ce formează nucleul

~~asa acestuia se numeşte defect de masă &n:

!'!..m=Zmp +(A-Z)m -m nuc,.

11
(6.6)
În experimente se determină nu masele nucleelor, ci masele atomilor. De aceea vom
trece în expresia pentru defectul de masă (6.6) la masele atomilor, care sînt mai mari
decît masele nucleelor cu masele electronilor din jurul său. Ţinînd seama că masa atomului
mal = mnuc,+ Ze, iar m11 + me = mi] este masa atomului de'hidrogen, transcriem (6.6) astfel:
!'!..m=ZmH+(A-Z)m -m at. 11
(6.7)
Defectul de masă se exprimă, de obicei, ca masele atomilor, în unităţi atomice de masă (u).
Să calculăm, de exemplu, defectul de masă pentru izotopul de siliciu ~~Si. Masa acestui
atom este egală cu 30,9753 u, a celui de hidrogen - cu 1,00783 u, iar masa neutronului - cu
1,00866 u. Astfel, !'!..m = (14'1,00783 + (31-14)-1,00866 - 30,97535) u = 0,28149 u. Defectul
de masă pentru acest izotop este de circa un sfert de unitate atomică de masă.

co. Energia de legătură a nucleului. Stabilitatea nucleelor

Cunoaşterea defectului de masă permite a detennina o caracteristică energetică importantă
a nucleului - energia de legătură.
Se numeşte energie de legătură a nucleului mărimea fizică egală cu lucrul minim
e trebuie consumat pentru descompunerea nucleului în protoni şi neutroni.
Lucrul se efectuează pentru învingerea forţelor nucleare care menţin protonii şi neutronii
împreună în nucleu. Situaţia este analoagă celei ce are loc în cazul descompunerii în molecule
a unei picături de apă adusă la temperatura de fierbere - pică turii în acest scop i se transmite
o cantitate de energie, căldura de vaporizare. În ambele cazuri, desfacerea nucleului sau a
picăturii, energia sistemului considerat de particule se măreşte.
Pentru a calcula creşterea energiei la descompunerea nucleului, vom pomi de la faptul că acest
proces este însoţit de mărirea masei sistemului de particule cu valoarea defectului de masă !'!..m şi
de la relaţia (3.43) dintre variaţia masei şi variaţia respectivă M a energiei: !'!..E= !'!..mc 2, unde c este
viteza luminii în vid. Confonn defmiţiei energiei de legătură E'eg = !'!..E, adică:

160
Capitolul 6
 2
Eleg =!J.m 'C , (6.8)
wlde !J.m este defectul de masă.
Substituind expresia (6.7) în (6.8), obţinem formula de calcul a energiei de legătură a
nucleului:
E'eg = (Zm H+ (A - Z) mII - m) d. (6.9)
La formarea nucleului din protoni şi neutroni separaţi masa sistemului de particule se
micşorează cu !J.m, iar energia E'eg este degajată.
Defectul de masă se exprimă în unităţi atomice de masă (u). Energia echivalentă acestei
unităti este:
, , -'7 '7 14,94,10-"
-Il H
lu·c-=1,66·IO-kg·(3·lOmlst=14,94·1O J= 19
eV=9,315·1O eV=931,5MeV.
1,6.10-

Pentru energia de legătură a izotopului de siliciu ~1Si, al cărui defect de masă a fost
calculat mai sus, avem: E'eg = 0,28149'931,5 MeV = 262,2 MeY.
Aceasta este o valoare destul de mare, mult mai mare decît energiile ce figurează în lumea
atomilor. Pentru energia de ionizare a hidrogenului (p. 5.3, c) am avut valoarea E io" = 13,5 eV,
de circa 20 miI. de ori mai mică decît energia de legătură a nucleului de siliciu.
Energia de legătură E'eg este mai mare la nucleele cu un număr de masă A mai mare. Pentru
a caracteriza stabilitatea nucleelor, se introduce mărimea fizică, numită energie de legătură
pe nucleon:
(6.10)
al cărei grafic în funcţie de numărul de masă A este reprezentat înjigura 6.4.

Observăm că izotopi diferiţi au E MeV

valori ale energiei de legătură pe 'nucleon
I
nucleon diferite. Valoarea minimă a ei 2~~~,
n
iHe pO'"

-
o

este de 1,1 MeV/nucleon la izotopul,

r/ ~:Kr 1l: Pd ~PI
--o-
N
hidrogenului ~ H, ce conţine doar doi ~ ~B
7

nucleoni. La izotopul heliului ~ He ea

atinge valoarea de circa 7,2 MeVI ~Li
nucleon. La mărirea ulterioară a
numărului de masă A energia E
variază, mai întîi, complicat, apoi se ~He
măreşte lent pînă la valoarea maximă
1 /;H
1
de 8,8 MeV/nucleon la izotopul
fierului ~~ Fe, după ce se micşorează o
o 20 40 60 80 100 120 140 160 180 200 220 240 A
pînă la 7,6 MeV/nucleon la izotopul Fig. 6.4
de uraniu 2~~ U. Majoritatea izotopilor
au energii de legătură pe nucleon în intervalul dintre 7,6 şi 8,8 MeV/nucleon.
Nucleele sînt mai stabile dacă energia de legătură pe nucleon este mai mare. Cele mai
stabile, după cum rezultă din grafic, sînt nucleele elementelor din partea centrală a tabelului
periodic.
Ulterior acest grafic va fi utilizat pentru a indica modalităţile de obţinere a energiei
nucleare.

161
FIZICA NUCLEULUI--------------------'---~-~
 ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Cum se explică faptul că, respingÎndu-se electric Între ei, protonii se menţin Împreună În
componenţa nucleului atomic?
2. Depind forţele nucleare de sarcinile electrice ale nucleonilor?
3. În ce constă caracterul de saturaţie al forţelor nucleare?
4. Ce lege a mecanicii clasice nu se respectă la formarea nucleului atomic din nucleoni?
S. Ce prezintă defectul de masă al nucleului?
6. Cum se defineşte energia de legătură a nucleului?
7. Calculaţi defectul de masă al izotopului de azot liN, ştiind că masa lui este egală cu 14,00307 u.
8. Determinaţi energia minimă necesară pentru a diviza nucleul ~Be În nucleoni separaţi. Masa
atomului acestui izotop este egală cu 7,01693 u.
9. Determinaţi defectul de masă al izotopului ~~Ni, dacă energia de legătură pe nucleon pentru el
este egală cu 8,795 MeV/nucleon.
10. În baza graficului din figura 6.4 determinaţi energiile de legătură ale izotopilor de heliu ~He şi ~He.

II. Folosind graficul din figura 6.4, determinaţi defectul de masă al izotopului de cripton ~~Kr.

6.3°. RADIOACTIVITATEA

aO. Descoperirea radioactivită1ii naturale. Tra~sformări radioactive

În 1896, fizicianul francez Henri Antoine Becquerel (1852-1908) a observat că sărurile de
uraniu CU) acţionează (înnegresc) spontan placa fotografică învelită în hîrtie neagră. Becquerel a
stabilit că această acţiune nu este influenţată de astfel de factori externi ca temperatura, presiunea,
precum şi de compoziţia chimică a substanţei, din componenţa căreia face parte uraniul. Astfel, a
fost descoperită o radiaţie nouă cu proprietăţi deosebite. Substanţe le care o emit au fost numite
radioactive.
În anii următori au fost obţinute noi rezultate. În
1898, soţii Maria Sklodowska-Curie (1867-1934) şi
Pierre Curie (1859-1906), îndrumaţi de către
Becquerel, au stabilit că toriul (Th) este, de asemenea,
radioactiv şi au descoperit două elemente radioactive
noi: poloniul (Po) şi radiul (Ra), a căror radiaţie este
mult mai intensă decît cea a uraniului.
În 1899, Rutherford a realizat un experiment a I \1,1''1'. . . . -------5
cărui schemă este reprezentată în figura 6.5. În
canalul din interiorul unui bloc de plumb I a fost
introdusă o substanţă radioactivă 2. Din canal ieşea
un fascicul 3 de radiaţie, ce cădea pe o placă
fotografică 4. La developare, în centrul ei s-a observat I •
o pată neagră. Tabloul se modifica dacă radiaţia trecea
printre polii unui magnet 5. La developarea peliculei
pe ea se observau două pete: una mai apropiată de
centrul plăcii, corespunzînd unor particule încărcate 1 Fig. 6.5

162
Capitolul 6
cu sarcină pozitivă 6, a doua, mai îndepărtată de centru, fiind condiţionată de particule cu
sarcină electrică negativă 7. Fluxul de particule pozitive a fost numit raze a, al doilea
flux - raze f3. Astfel, Rutherford a stabilit existenţa a două componente ale radiaţiei
emise de substanţele radio active. În acelaşi an Rutherford a descoperit încă un element
radioactiv - radonul (Rn).
În 1900, fizicianul francez Paul Villard (1860-1934) a descoperit a treia componentă a radiaţiei,
care nu se abătea în cîmpul magnetic, fiind numită raze y. Cercetările au permis să fie stabilită
natura razelor menţionate. Mai întîi Becquerel a demonstrat (1900) că razele (J prezintă un fascicul
de electroni ce posedă viteze foarte mari, care se apropie de viteza luminii în vid. În 1903, Ruther-
ford a stabilit că particulele a sînt ioni de heliu He 2+ (în acei ani nucleul nu era descoperit), în
tenneni contemporani - nuclee ale izotopului de heliu ~He. S-a constatat că razele y sînt unde .. '"
electromagnetice de frecvenţă foarte înaltă, mai mare decît a razelor Roentgen.
În 1903, Rutherford şi Soddy au demonstrat experimental că radioactivitatea este însoţită
de transformarea unor elemente chimice în altele, de exemplu, a radiului în radon (Rn), care
este un gaz inert. Astfel, a fost stabilită esenţa fenomenului radioactivităţii.
Radioactivitatea este transformarea spontană a nucleelor unor elemente chimice
în nuclee ale altor elemente cu emisia simultană a unor particule.

Radioactivitatea însoţită de emisia particulelor a mai este numită dezintegrare a, iar cea
de emisia particulelor (J - dezintegrare (J.
Să scriem regulile care reflectă transformările radioactive respective. Se va ţine seama de
respectarea legilor conservării sarcinii electrice şi a masei. În cazul dezintegrării a particula
emisă de nucleul iniţial ~X este un nucleu de heliu ~He. Prin urmare, nucleul Y obţinut are
numărul atomic egal cu (2-2) şi cel de masă egal cu (A--4). Regula respectivă este:
AX A.4y 4
(6.11)
Z --., Z·2 + 2 He.
La dezintegrarea a elementul radioactiv se transformă Într-un element situat cu
două căsuţe mai la stînga, adică spre Începutul sistemului periodic al elementelor.

Particula emisă la dezintegrarea (J este electronul _~ e, iar regula transformării este:

~X ---7 Z:lY + .~e. (6.12)

Prin dezintegrare (J elementul radioactiv se transformă În elementul situat În căsu

vecină din dreapta, adică se deplasează cu o căsuţă spre sfirşitul sistemului periodic

Aceste reguli, numite reguli de deplasare, au fost stabilite în 1913, în mod independent,
de către F.
Soddy şi Kasimir Fajans (1887-1975).
În cazul dezintegrării a particulele componente - protonii şi neutronii - fac parte din
structura nucleului. În cazul dezintegrării (J electronii emişi nu intră în structura nucleului.
Analizînd regula de transformare (6.12), constatăm că numărul de masă A este acelaşi la
ambele nuclee - primar şi secundar. Prin urmare, ambele nuclee conţin acelaşi număr de
nucleoni, dar în nucleul secundar numărul de protoni este cu unul mai mare decît în nucleul
primar, în timp ce numărul de neutroni a devenit mai mic cu unu. Conchidem că în interiorul
nucleului un neutron s-a transformat în proton şi electron, ultimul fiind expulzat din nucleu:
(6.13)

163
FIZICA NUCLEULUI
 Astfel, se explică expulzarea electronului din nucleul care nu are electroni în componenţa
sa. Situaţia este analoagă emisiei fotonilor de către atomii care însă nu-i conţin. În ambele
situaţii emisia particulelor are loc în urma unor transformări ce se produc în sistemele fizice
considerate.
Masa neutronului este mai mare decît cea a protonului, deci transformarea (6.13) este
însoţită de degajarea unei energii. Ea se poate realiza şi în cazul în care neutronul este liber,
astfel explicîndu-se nestabilitatea lui (p. 6.1, b).

bo. Radioactivitatea artificială

În 1934, soţii F. şi 1. Joliot-Curie au descoperit radioactivitatea artificială. Bombardînd
o folie de aluminiu cu particule a, au stabilit că după îndepărtarea sursei folia pe parcursul
unui anumit interval de timp era radioactivă. S-a constatat că în urma bombardării izotopul
stabil de aluminiu ~; Al s-a transfonnat în izotopul fosforului ~~P şi un neutron:
i~AI+ ~He~ ~~P+ dn. (6.14)
Acest izotop al fosforului, obţinut pe cale artificială, nu este stabil. Fiind radioacti v, el se
transfonnă în izotopul de siliciu ~~Si cu emisia unui pozitron. Acesta este o antiparticulă
(mai amănunţit vezi Cap. 7). Este suficient să cunoaştem că pozitronul are masa egală cu cea
a electronului, dar sarcina electrică este pozitivă şi egală cu sarcina electrică elementară, din
care cauză a fost numit şi electron pozitiv. Simbol~llui este +~e.
Reacţia de dezintegrare a izotopului de fosfor este:

~~P ~ ~~Si + +~e. (6.15)

Pentru a preciza particula emisă, dezintegrarea cu emisia electronului este numită
dezintegrare (3-, iar cea cu emisia pozitronului - dezintegrare (3+.
În cazul dezintegrării (3+ regula de deplasare (6.12) ia forma:

~X~ Z~lY + +~e. (6.16)

Din regula (6.16) rezultă că nucleele X şi Y au acelaşi număr de nucleoni, însă nucleul Y
conţine cu un proton mai puţin şi cu un neutron mai mult decît nucleul X. Conchidem că în
interiorul nucleului X un proton s-a transformat într-un neutron şi un pozitron:
:p~dn++~e. (6.17)
Masa protonului este mai mică decît cea a neutronului, din care cauză transformarea (6. 17)
decurge cu absorbţie de energie. Ea poate avea loc în cazul protonului aflat în nucleu, cînd
primeşte energie de la ceilalţi nucleoni. Dacă protonul este liber, această transformare nu se
poate realiza, el fiind stabil.
Ulterior s-a constatat că în urma bombardării nucleelor stabile cu particule a, protoni,
neutroni şi alte particule accelerate, se obţin artificial izotopi ai tuturor elementelor chimice.
Pe cale artificială au fost obţinute şi elementele transuraniene, cu numărul atomic Z> 92.

cO. Izotopi stabili §i nestabili. Particulele a, f3 §i razele r

În prezent sînt cunoscuţi aproximativ 280 de izotopi stabili ai elementelor chimice şi circa
2000 de izotopi nestabili (radioactivi), ultimii circa 85% fiind obţinuţi în mod artificial. Izotopii
164
Capitolul 6
stabili au numărul atomic Z::; 83, iar toţi izotopii cu numere atomice mai mari sînt nestabili.
Izotopi nestabili are fiecare element chimic. De exemplu, izotopul hidrogenului, tritiul, ~ R,
este radioactiv.
S-a constatat că pentru izotopii stabili raportul dintre numărul N de neutroni şi numărul Z
de protoni din componenţa nucleului ia valori într-un anumit interval. Dacă acest raport este
mai mare, adică se majorează rolul protonilor, din nucleu este expulzată o particulă a sau un
pozitron. În cazul în care raportul este mai mic decît cel din interiorul intervalului, rolul
protonilor este diminuat, un neutron se transformă într-un proton şi un electron, ultimul fiind
expulzat din nucleu.
Masa nucleului primar, nestabil, este mai mare decît cea a noului nucleu, secundar, şi a
particulei expulzate la dezintegrarea radioactivă. Diferenţa dintre aceste valori determină
energiile cinetice ale produselor dezintegrării, conform relaţiei Einstein (3.43), care exprimă
interdependenţa dintre masă şi energie.
Particulele a emise de izotopul radioactiv dat prezintă energii cinetice anumite. De exemplu,
în urma dezintegrării radiului:
226Ra ~ 222Rn + 4He
88 86 2

particulele a emise posedă energii din şirul de valori: 4,8 MeV, 4,6 MeV şi 4,3 MeV, ceea ce
demonstrează că energia nucleului de radon obţinut poate lua anumite valori discrete. Această
energie este minimă în cazul în care energia particulei a emise este maximă, egală cu 4,8 MeV
În acest caz nucleul radonului se află în stare fundamentală. Însă la emisia unei particule cu
energie mai mică, de exemplu 4,6 MeV, nucleul radonului rămîne în stare excitată, avînd energia
mai mare decît în stare fundamentală cu diferenţa de 0,2 MeV. Tranziţia de la starea excitată la
cea fundamentală este însoţită de emisia unei cuante r cu energia respectivă de 0,2 MeV Astfel,
razele r se emit la tranziţiile nucleelor din stări excitate în cea fundamentală atît în cazul
dezintegrărilor a, cît şi în cel al dezintegrărilor fJ.
Spre deosebire de particulele a, electronii emişi de izotopii radioactivi nu au energii bine
determinate. Energiile lor prezintă valori într-un interval întreg, de la zero pînă la o energie
maximă, caracteristică pentru izotop~l dat. Aceasta se observă în experimentul reprezentat
schematic în figura 6.5 - particulele fJ înnegresc pe placa fotografică o fîşie, ceea ce
demonstrează că ele au viteze diferite. Faptul respectiva creat o situaţie confuză în teoria
dezintegrării f3. Doar nucleele - cel primar şi cel secundar - au energii bine determinate, iar
diferenţa lor trebuie să fie egală cu o valoare anumită a energiei particulei f3. Nu era clar cum
poate fi respectată legea conservării energiei în cazul în care energia particulei f3 ia valori în-
tr-un interval de energii.
În baza legii conservării energiei, în 1930, fizicianul austriac Wolfgang Pauli (1900-1958)
a presupus că nucleul radioactiv emite simultan particula f3 şi o particulă neutră cu masă
neglijabilă, numită neutrino El preia o parte din energia degajată la dezintegrare.
Ulterior s-a constatat existenţa mai multor feluri de neutrini, precum şi a antiparticulelor
lor - a antineutrinilor. La dezintegrarea f3 se emit electroni sau pozitroni, de aceea neutrinii şi
antineutrinii respectivi au fost numiţi electronici. Simbolurile lor sînt: ve pentru neutrinul
electronic ve şi pentru antineutrinul electronic. S-a stabilit că emisia electronului (particulă)
este însoţită de un antineutrin electronic (antiparticuIă), adică se emit perechi: particulă­
antiparticulă.
Ţinînd seama de cele menţionate, regulile de deplasare (6.12) şi (6.16) trebuie completate
în modul respectiv. Ele iau forma:

165
- - - FIZICA NUCLEULUI
 AX --7 Z+L
Z
Ay + _le
O +V- (6.18)
e

AX --7 Z-lAy + +le+v

O
Z e • (6.19)
Similar se modifică formulele (6.13), (6.15) şi (6.17).
Astfel, la începutul anilor '30 ai secolului al XX-lea au fost explicate transformările radio-
active.

do. Legea dezintegrării radioactive

În urma dezintegrării numărul de nuclee radioactive se micşorează. În 1903, fizicienii
E. Rutherford şi F. Soddy au stabilit legea dezintegrării radioactive care exprimă acest număr
în funcţie de timp ţinînd cont de faptul că fenomenul studiat este aleatoriu. Este imposibil a
prezice anume care nucleu şi cînd se va dezintegra. Se poate prezice doar numărul de nuclee
care se vor dezintegra într-un anumit interval de timp, acesta fiind cu atît mai exact, cu cît este
mai mare numărul de nuclee radioactive. Despre legea menţionată se spune că are un caracter
statistic.
Notăm cu No numărul de nuclee radioactive la momentul t = O. Să determinăm numărul N
o
de nuclee radioactive la momentul arbitrar de timp t. Fie dN variaţia numărului de nuclee în
intervalul de timp dt. În urma dezintegrăriinumărul de nuclee rămase radioactive se micşorează,
deci variaţia dN este negativă, dN<O. Numărul de nuclt(e care au dezintegrat în acest interval
de timp dt, egal cu IdNI ' este cu atît mai mare, cu cît intervalul este mai mare, adică IdNI- dt .
În afară de aceasta, numărul de nuclee dezintegrate în intervale de timp egale este mai mare
dacă numărul de nuclee N pasibile dezintegrării este mai mare: IdNI- N. În concluzie, avem
IdNI- N dt . Trecînd la egalitate şi introducînd un coeficient de proporţionalitate A, numit
constantă radioactivă sau de dezintegrare, avem:

IdNj =ANdt. (6.20)

Din această relaţie stabilim sensul fizic al constantei radioactive:
.11,= IdNI.
(6.21)
N·dt
Raportul dintre numărul IdNI de nuclee care au dezintegrat în intervalul dt şi numărul
de nuclee radioactive N la începutul acestui interval este partea de nuclee care au
dezintegrat. Prin urmare, constanta radioactivă A este egală cu raportul dintre partea
de nuclee radio active care au dezintegrat într-un interval de timp şi mărimea acestui
interval.
Variaţia numărului de nuclee radioactive dN = -ldNI ' deci dN = -ANdt .
Separăm variabilele:
dN =-Adt.
N
Integrăm în limitele de la O pînă la t pentru timp şi valorile respective N o şi N pentru
numărul de nuclee: N dN r

f-=-fAdt.
No N o

166
Capitolul 6
 Luînd în considerare că mărimea A este constantă şi efectuînd integrarea, obţinem:

pnn unnare:
N
In-=-At
No '
N-AI
de unde rezultă că - = e
No
Astfel, pentru numărul de nuclee radioactive N la momentul de timp t avem:

N -N
- o·e-AI . (6.22)

I de nuclee radioactive se micşorează exponenţial <.:u timpul.

Pentru a caracteriza radioactivitatea izotopilor se foloseşte mai frecvent o altă constantă -

timpul (perioada) de înjumătăţire, egal cu intervalul de timp în care numărul de nuclee
radioactive se micşorează de două ori.
Conform acestei definiţii, la momentul de timp t = ~/2 numărul de nuclee radio active
N = H o / 2. Substituim aceste valori în legea (6.22):

Simplificăm prin H o şi logaritmăm:

1 I -Xlii'-
I n-=ne sau -In 2 = -A~/2'
2
Pentru constanta radioactivă A scriem:

A=ln2.
(6.23)
~/2
Substituind (6.23) în (6.22), transcriem legea dezintegrării radioactive sub fonna:

(6.24)

Funcţia exponenţială poate fi modificată astfel:

luîndu-se în considerare că eln 2 = 2.

Pentru legea dezintegrării radioactive obţinem o altă expresie echivalentă:

t
~!2 (6.25)

167
FIZICA NUCLEULUI
 Graficul ce ilustrează numărul de nuclee radioactive
în funcţie de timp este prezentat în figura 6.6. În tabelul N
de mai jos sînt indicate valorile timpilor de înjumătăţire
~
pentru cîţiva izotopi. Din tabel observăm că timpii de
înjumătăţire iau valori într-un interval foarte mare: de la
milionimi de secundă pînă la miliarde de ani. Izotopii
diferiţi ai aceluiaşi element dezintegrează diferit, a sau f3
şi au timpi diverşi de înjumătăţire (vezi izotopii uraniului).

Izotopul Modul Timpul No 12 r

I
radioactiv de dezintegrare de înjumătăţire I
I
I
238U
a 4,5'10 9 ani
I .
92 ~/4 ---~---~
I I
4°K
19
{3- 1,3'109 ani N/8 ---~---~-- I
O I !
No /16 - - - ...I - - - . I. - - - +I - -- I
235U
92
a 7'108 ani
242
O Tl/ 2 2T 1/ 2 3T1/2 4Tl/2
94 PU
a 3,8'105 ani
Fig. 6.6
234
92 U
a 2,5'10 5 ani
226
Ra a 1,6'103 ani Majoritatea izotopilor obţinuţi
88
în unna dezintegrărilor sînt, de
3H
1
{3- 12,3 ani asemenea, radioactivi. Ei dezinte-
131 grează şi acest proces continuă
53 1
{3- 8 zile
pînă se obţine un izotop stabil.
212 b {3- Totalitatea izotopilor care
82 P
10,6 ore
239
dezintegrează pînă la izotopul
92 U
{3- 23 min.
stabil este numită serie sau
19
Ne {3+ 17,2 S familie radioactivă. În natură
10
se cunosc trei serii de acest fel.
215pO
84
a 1,8'10-6 S Ele încep cu izotopii uraniului
92 U '
238
92 U ŞI. a1torm
235 . 1Ul. ?)?
- 9-0
Th ŞI.
se termină cu diferiţi izotopi stabili ai plumbului.
În natură există de asemenea dezintegrare protonică, biprotonică, bineutronică Ş. a.

e *. Activitatea sursei radioactive

Sursele radioactive diferă prin numerele de dezintegrări în intervale de timp egale, adică
prin vitezele de dezintegrare. Pentru a le caracteriza, s-a introdus mărimea fizică A - activitatea
sursei radioactive egală cu raportul dintre numărul de dezintegrări Într-un interval mic de
timp şi acest interval. Confonn definiţiei,

A=-.
IdNI (6.26)
dt
Ţinînd seama de expresia (6.20) şi de legea (6.22), obţinem:

A = AN= ANe-}..1
o . (6.27)

168
Capitolul 6
 Activitatea sursei radioactive scade exponenţial cu timpul. Unitatea de măsură a acesteia
în SI poartă numele de becquerel (Bq). Un becquerel este activitatea sursei În care se
produce o dezintegrare Într-o secundă. Această unitate este foarte mică, de aceea în practică
este utilizată o altă unitate, egală cu activitatea unei surse de radiu cu masa de l g. Ea a fost
numită curie (Ci). Relaţia dintre aceste două unităţi pentru activitate este: ICi = 3,7'10 10 Bq.

• PROBLEME REZOLVATE'
1. Detenninaţi numărul dezintegrărilor a şi cel al dezintegrări lor (3 ce s-au produs la transformarea
izotopului de uraniu 2;~ U în izotopul de radon 2;Rn.
Se dă: Rezolvare. Numărul de masă variază doar la dezintegrările a, la fiecare din ele acesta
ZI = 92 micşorîndu-se cu 4. Deci numărul acestor dezintegrări n a = (AI - A)/4. La fiecare
A I = 238 dezintegrare a numărul atomic se micşorează cu 2, şi dupăn
~ . a
dezintegrări se reduce cu
Zz = 86 2n" = 8. In transfonnarea considerată numărul atomic s-a micşorat numai cu ZI - Zz = 6.
A = 222 Tinînd seama de faptul că la o dezintegrare (3. acest număr se măreşte cu 1, conchidem
z
n ,n _? ~ă numărul de dezintegrări (3 este: nf3 = 2n a - (ZI - Z2); nf3 = 2.
a f3 In transformarea analizată numărul dezintegrărilor este: n" = 4 şi nf3 = 2.
2. Organismele vii absorb din atmosferă şi, ca rezultat, conţin o cantitate anumită de
carbon radioactiv l~ C cu timpul de înjumătăţire egal cu 5700 de ani. În urma analizei unor obiecte
de lemn descoperite de către arheologi s-a constatat că ele conţin doar 25% din cantitatea de carbon
conţinută în prezent în lemnele proaspăt tăiate (la aceeaşi masă de lemn uscat). Cu cîţi ani în unnă
au fost confecţionate obiectele descoperite de arheologi?
Rezolvare. După tăierea copacilor, lemnul lor nu mai absoarbe carbon radioactiv, acesta se
dezintegrează, conţinutul lui în lemn micşorîndu-se. În fiecare timp de înjumătăţire el se reduce de
două ori. În cazul obiectului descoperit de arheologi conţinutul carbonului radioactiv a scăzut de 4
ori, adică de 2 cîte 2 ori. Pentru aceasta erau necesari 2 timpi de înjumătăţire. Prin urmare, obiectele
descoperite de arheologi au fost confecţionate cu 2·5700 de ani = 11400 de ani în umlă.
Această metodă, ce are la bază detemlinarea conţinutului de carbon radioactiv în resturile organice, este
folosită la determinarea vechimii lor, în,special în arheologie. Premiul Nobel pentru chimie în 1960 a fost
primit de către chimistul american William Franck Libby (1908-1980), care a propus această metodă.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. În ce constă fenomenul de radioactivitate naturală?
2. Cum variază numărul atomic §i cel de masă la dezintegrarea a?
3. Care este numărul atomic §i cel de masă al nucleului obţinut În urma dezintegrării a a izotopului
radioactiv de cupru ~~Cu?
4. Ce particulă a emis izotopul de poloniu 2~PO la transformarea radioactivă În izotopul stabil de
plumb 2~Pb?
5. Este posibil ca În urma dezintegrărilor a §i (3- ale unui izotop radioactiv să se obţină un alt izotop
al acelui3§i element? În cazul răspunsului afirmativ explicaţi prin ce se vor deosebi ace§ti izotopi.
6. Determinaţi numărul atomic Z §i cel de masă A al izotopului care se obţine din izotopul de
toriu 239~Th după 2 dezintegrări (3- §i 4 dezintegrări a.
7. Cum se explică expulzarea electronilor de către nuclee la dezintegrarea (3- dacă În nuclee nu
există electroni?
8. Ce procese din nucleu sînt Însoţite de emisia razelor y?
9. Cum este spectrul de valori ale energiei particulelor a?
10. Cum veţi explica spectrul continuu al valorilor energiei particulelor (3?
11. În ce constă sensul fizic al constanţei radioactive?

169
- - - FIZICA NUCLEULUI - - - - - - - - - - - - - - - - - = - - = - = - - -
 12. După ce lege variază în timp numărul de nuclee radioactive?
13. Cum se define§te perioada (timpul) de înjumătăţire?
14. Cantitatea de iod radioactivl31i s-a miqorat de 16 ori în 32 de zile. Care este perioada de
3
înjumătăţire a acestui izotop a1 iodului?
15. Ce procente din numărul iniţial de nuclee radioactive dezintegrează Într-un interval de timp egal
cu 3 timpi de înjumătăţire pentru acest izotop?
16. Două surse radioactive conţin numere egale de nuclee radioactive de natură diferită. Activitatea
cărei surse este mai mare: a celei cu perioada de înjumătăţire mai mare sau cu perioadă mai
mică?
17. Timpul de înjumătăţire al izotopului de magneziu ~iMg este egal cu 10 min. De cîte ori se
miqorează activitatea unei surse de magneziu într-o oră?

6.4°, REACŢIILE NUCLEARE

aO. Reac~iile nucleare. Caracteristici generale

Reacţiile nucleare reprezintă transformările unor nuclee în altele ca rezultat al
interacţiuniicu diferite particule sau nuclee.
Notăm cu X nucleul primar, numit şi nucleu ţintă, care este ciocnit de particula proiectil a.
Produse ale interacţiunii respective sînt nucleul rezidual 'Y şi particula (sau particulele) b
rezultată din reacţie. Ecuaţia reacţiei se prezintă, de obicei, sub forma:
X+a ---7 Y + b. (6.28)
Reacţia se produce dacă particula proiectil pătrunde în regiunea în care acţionează
forţele nucleare ale nucleului ţintă, adică se apropie de acesta la distanţe de circa 10- 15 m.
Particulele proiectil, fiind încărcate cu sarcină electrică pozitivă, trebuie să posede energii
cinetice suficiente pentru a învinge forţele de respingere electrică din partea sarcinii
pozitive a nucleului şi a se apropia la distanţa menţionată. Asupra particulelor proiectil
neutre nu acţionează forţe electrice de respingere, de aceea ele pot pătrunde în nucleu
chiar avînd viteze mici.
Prima reacţie nucleară în condiţii de laborator a fost realizată, după cum s-a relevat mai
sus (p. 6.2, a), de către Rutherford în 1919, reacţie care a avut ca rezultat descoperirea pro-
tonului:

14N
7
+ 24He---7 178 0 + 11p.
O altă reacţie nucleară a condus la descoperirea de către Chadwick (1932) a neutronului:
9B 4H
4 e + 2 e ---7
12C
6
1
+ ono
În 1934, soţii F. şi 1. Joliot-Curie au realizat reacţia care a avut ca urmare descoperirea
radioactivităţii artificiale
(vezi p. 6.3, b):
27Al
13 + 4H
2 e
30p 1
---7 15 + ono
În aceste trei reacţii particulele proiectil sînt particule CI, emise de surse radioactive. În
prezent se realizează reacţii nucleare utilizîndu-se fascicule de particule accelerate în instalaţii
special construite în acest scop.

170
Capitolul 6

----_._--_._-------_ •..,,----,--_._--".~--
 În reacţiile nucleare sînt respectate anumite legi de conservare: a sarcinii electrice, a
numărului de nucleoni, a impulsului, a energiei, precum şi unele legi de conservare specifice
microcosmosului. Analizînd ecuaţiile reacţiilor nucleare, ne convingem uşor de conservarea
sarcinii electrice prin însumarea indicilor de jos ale simbolurilor de ambele părţi ale săgeţii şi
de conservarea numărului de nucleoni însumînd în mod similar indicii de sus.
Din punct de vedere energetic, reacţiile nucleare sînt caracterizate de energia de reacţie
Q egală cu diferenţa dintre energia cinetică E C2 a particulelor rezultate din reacţie şi
energia cinetică E cI a particulelor ce intră în reacţie:

(6.29)
Conform expresiei relativiste (3.48), pentru energia cinetică avem Ee = E - E o, unde E este
energia totală a sistemului de particule, aceeaşi înainte şi după reacţia nucleară (conservarea
energiei), iar Eo = m oc2 - energia de repaus (3.42). Avem:
EI
c
= E - (m x + m a )c2 şi E c 2 = E - (m y + m b)c2.
Substituind aceste expresii în (6.29), obţinem formula de calcul a energiei de reacţie:

Q = (m x + m a - m y - m b )c2 • (6.30)

Dacă energia de reacţie

este pozitivă, Q > 0, reacţia decurge cu degajare de energie, fiind
numită exoenergetică, iar dacă Q < 0, reacţia necesită absorbţie de energie şi este numită
endoenergetică. Situaţia este similară celei în cazul reacţiilor chimice.
Să analizăm un caz concret de reacţie nucleară:

l~B+ ~He ~ 1; N+ ~n.

Masele izotopilor sînt: ml~B = 10,01294 u, m iHc = 4,00260 u m" N = 13,00574 u şi masa
7

neutronului miu
o
= 1,00866 u. Substituim în (6.30):
Q = (10,01294 + 4,00260 - 13,00574 - 1,00866) U'c 2 = 0,00114 u·c 2•
,
Observăm că Q > 0, reacţia este exoenergetică.
În p. 6.2, c a fost determinată energia ce corespunde unei unităţi atomice de masă:
1 u'c 2 = 931,5 MeY.
Prin urmare, energia de reacţie
Q = 0,00114'931,5 MeV = 1,062 MeY.
Constatăm că energia de reacţie nucleară este de milioane de ori mai mare decît cele
degajate în reacţiile chimice care sînt de ordinul a cîţiva electron-volţi (eV).

bo. Fisiunea nucleelor de uraniu

La finele anului 1938, savanţii germani 000 Hahn (1879-1968) şi Fritz Strassman (1902-1980)
au descoperit că în urma bombardării cu un fascicul de neutroni lenţi a eşantionului izotopului de
uraniu 2~; U în acesta apar nuclee de bariu- element ce se află în partea de mijloc a sistemului periodic.
Interpretarea corectă a acestor rezultate a fost propusă la începutul anului 1939 de către
fiziciana austriacă Lise Meitner (1878-1968) şi fizicianul englez Otto Robert Frish
(1904-1979). Ei au presupus că neutronii provoacă fisiunea nucleelor de uraniu - divizarea
lor în cîte două fragmente ce prezintă nuclee ale unor elemente mai uşoare.

171
FIZICA NUCLEULUI
 În acelaşi an F. Joliot-Curie şi colaboratorii săi L. Kowarski şi H. von Halban au stabilit că
fisiunea este însoţită, de asemenea, de emisia a cîte 2-3 neutroni.
Prezentăm exemple concrete de reacţii de fisiune. Nucleul primar 2~;U, absorbind un neu-
tron lent, se transformă în izotopul în stare excitată 2~~U* (asteriscul denotă starea excitată a
izotopului). Nucleul în această stare este nestabil şi dezintegrează conform uneia din ecuaţiile
de tipul (aducem doar 3 din mai multe ecuaţii posibile):
/ .7I
144
~
Ba + 89K
~ r +
3 on;
1

90Rb
235
92
1
U + on ~
236U*
92 ~
144
55 C S + 37 + 2 on;
I
(6.31 )
"
~ 54 X e +
140 94S
38 r + 2 ono
1

Făcînd raportul maselor nucleelor (a numerelor de masă) obţinute în urma fisiunii, constatăm
că el este de aproximativ 1,5.
Pentru a ne imagina modul în
care se produce fisiunea, vom ţine , t s'ftI.

intemcţiuneelectrică <It ,
seama de faptul că raza de acţiune n W .----
a forţelor nucleare este mică, iar a lli
celor de e,te 92 U i ---..
mare. După absorbirea neutronului o Proton • Neutron •
Timpul
lent nucleul rezultat 2~~U* în stare Fig. 6.7
excitată are un surplus de energie.
În unna mişcării nucleonilor fonna nucleului nu este sferică, dar alungită (jig. 6.7). Aria
cercului de mijloc, în plan perpendicular pe direcţia în care s-a produs alungirea, este mai
mică decît cea din cazul formei sferice. Aceasta are ca unnare micşorarea forţei nucleare
rezultante care menţine împreună cele două părţi ale nucleului. Forţele de respingere electrică
dintre protonii acestor părţi le îndepărtează, între ele se fonnează o "gîtui tură" care continuă
să se subţie şi, în fine, se rupe (jig. 6.7). Nucleul primar s-a divizat în două şi au fost emişi 2-3
neutroni. Nucleele obţinute în urma fisiunii sînt radioactive şi după o serie de dezintegrări se
transfonnă în nuclee stabile.
Să estimăm energia degajată la fisionarea unui nucleu de uraniu utilizînd graficul dinfigu-
ra 6.4 care reprezintă energia de legătură pe un nucleon în funcţie de numărul de nucleoni.
Amintim că energia de legătură este energia ce se degajă la fonnarea nucleului din nucleoni
separaţi. Din grafic se observă că ea este de circa 7,6 MeV/nucleon pentru uraniu şi aproximativ
de 8,5 MeV/nucleon în cazul nucleelor din partea de mijloc a sistemului periodic. Rezultă că
fisiunea nucleului de uraniu este însoţită de degajarea suplimentară a unei energii de
(8,5-7,6) MeV/nucleon = 0,9 MeV/nucleon. Ţinînd seama că nucleul primar are 235 de
nucleoni, obţinem că fiecare act de fisiune a unui nucleu este însoţit de degajarea unei energii
de circa 235'0,9 MeV "" 210 MeY. Calcule mai precise conduc la acelaşi rezultat. Valoarea
obţinută este foarte mare, de zeci de milioane de ori mai mare decît cea degajată într-o reacţie
chimică (vezi problema rezolvată de la sfîrşitul capitolului).

cO. Reac!ia În lan!. Reactorul nuclear

Neutronii ce însoţesc fiecare act de fisiune al nucleelor pot produce, la rîndul lor, scindarea
altor nuclee. Dacă cei 2 neutroni emişi după primul act de fisiune vor produce unnătoarele 2, se
vor obţine deja 4 neutroni. Dacă fiecare din ei va produce cîte o fisiune, se vor obţine 8 neutroni etc.

172
Capitolul 6
Numărul de neutroni creşte de la o
generaţie la alta (jig. 6.8), pro- Generalia •
a treia
ducîndu-se o reacţie în lanţ. Generaţia ~
'000 /_ •

~.--.--T
Reactie În lant este numită
reacţia În care neutronii
rezultaţi din fisiunea nucle-
elor stimuleazăfisiunea altor
•
Prima
generaţie

- IIW---- $& ift

n

,. 1t~::.
nuclee.
Pentru a caracteriza viteza
reacţiei în lanţ,
se utilizează mări­
mea adimensională numită coefi-
TImpul )J:
cient de multiplicare a neutro-
nilor k, care este egal cu raportul Fig. 6.8
numărului de neutroni N i+ 1 dintr-o
generaţie a reacţiei în lanţ şi numărul de neutroni Ni din generaţia precedentă:

k= N i +l •
Ni (6.32)
Reacţia în lanţ se autoîntreţine numai dacă k ~ 1. La k = 1 ea
decurge în regim staţionar, iar la k > 1 intensitatea reacţiei creşte în
timp. La valori de ordinul k = 1,01 se degajă extrem de rapid cantităţi
enorme de căldură, au loc creşteri considerabile ale temperaturii (pînă
la milioane de grade) şi presiunii, producÎndu-se o explozie nucleară. 3
Are loc o reacţie în lanţ nedirijată.
Masa minimă de substanţă la care are loc reacţia În lanţ se
numeşte masă critică. La mase mai mici decît aceasta creşte partea
de neutroni care trece pe lîngă nuclee şi iese în afara substanţei ra-
dioactive fără a provoca fisiunell nucleelor. Evident, izotopul
2~;U poate fi păstrat numai în cantităţi mai mici decît masa critică. 4
Aceasta poate fi micşorată folosind învelişuri din substanţe care
reflectă neutronii, de exemplu, din beriliu. Astfel, în cazul uraniului
aceasta poate fi redusă pînă la cîteva sute de grame.
Reacţia nedirijată de fisiune în lanţ se produce în bomba atomică 2
(denumirea corectă, bombă nucleară), reprezentarea grafică a căreia
este redată înfigura 6.9. Două fragmente 1 de uraniu 2;~U, avînd
fiecare masa mai mică decît cea critică, dar suma maselor lor fiind Fig. 6.9
mai mare decît aceasta, se află în interiorul unui înveliş metalic 2.
La momentul respectiv se produce explozia unui explozibil obişnuit 3, fragmentele de uraniu
sînt suprapuse, obţinîndu-se un corp cu masa mai mare decît cea critică. Neutronii emişi de
sursa de neutroni 4 provoacă reacţii în lanţ, acestea se dezvoltă rapid şi are loc explozia
nucleară.
Reacţia dirijatăde fisiune În lanţ se realizează în reactorul nuclear, a cărui schemă
este reprezentată în.figura
6.10. Regiunea în care se produce reacţia în lanţ este numită
zonă activă. Uraniul natural conţine doar circa 0,7% de izotop fisionabil 2~;U, restul de
99,3% revenind izotopului 2~~ U . Prin separarea izotopilor se obţine uraniu bogat în
173
- - - FIZICA NUCLEULUI
izotopul fisionabil, numit uraniu îmbogăţit. Fisiunea
acestui izotop se produce mult mai eficient sub acţiunea 5 -== n
neutronilor lenţi cu viteze de circa 2.10 3 m/s, însă neutronii
emişi în urma fisiunii au viteze mult mai mari, de ordinul
10 7 m/s. Pentru reducerea vitezelor acestora se foloseşte
moderatorul (apa, apa grea, grafitul sau un amestec al lor).
La mişcarea prin moderator neutronii rapizi pierd din 2
energie, devenind lenţi. Ca rezultat, numărul de nuclee ce 3
fisionează se măreşte considerabil. Aceşti factori deter- 4
mină structura zonei active: ea prezintă un sistem de
blocuri sau bare de uraniu 1 plasate în volumul de mode-
rator 2.
Zona activă este înconjurată de un înveliş reflector 3, mai
frecvent din beriliu, care reflectă neutronii, îi întoarce în zona Fig. 6.10

activă, intensificînd astfel fisiunea nucleelor. În exteriorul

acestuia se află învelişul protector de radiaţie 4 din beton armat.
Funcţionarea reactorului este dirijată cu ajutorul barelor de control 5 din compuşi ai
cadmiului sau borului care absorb puternic neutronii lenţi. Introduse complet, barele absorb
un număr mare de neutroni astfel încît reacţia în lanţ nu se produce. Pentru a o iniţia, barele
sînt scoase parţial pînă se produce reacţia în regim staţionar. În cazul în care accidental
intensitatea reacţiei se măreşte brusc, barele de control sîn! introduse automat în zona activă şi
reacţia este întreruptă.
Energia degajată în zona activă este preluată de un agent termic 6, consumată apoi la
producerea vaporilor de apă care pun în funcţiune turbinele staţiilor electrice, precum este
utilizată şi la încălzirea încăperilor cu cele mai diverse destinaţii. Reactoarele nucleare pun în
funcţiune, de asemenea, spărgătoarele de gheaţă, submarinele ş.a.

Emice Fermi (1 901-1 954) - fizician italian,

stabilit În 1938 În SUA
Primele cercetări §tiinţifice ţin de domeniul fizicii cuantice. A elaborat
statistica cuantică pentru un gen de microparticule, din care fac parte
electronii, numite În prezent fermioni. Această statistică - Fermi-Dirac -
se află la baza teoriei atomilor cu mai mulţi electroni, precum §i a teoriei
metalelor §i a semiconductoarelor, mai multe noţiuni purtÎndu-i numele:
gazul Fermi, lichidul Fermi, nivelul Fermi, suprafaţa Fermi.
În 1932, E. Fermi a elaborat teoria dezintegrării [3. Luînd cuno§tinţă
de lucrările soţilor Joliot-Curie privind radioactivitatea artificială provocată
de particulele a, Fermi §i colaboratorii săi au semnalat radioactivitatea
artificială stimulată de neutroni. A descoperit §i a explicat fenomenul frînării
neutronilor. A realizat primele experimente În care au fost atestaţi neutronii
emi§i la fisiunea nucleelor de uraniu. A efectuat cercetări vaste În domeniul
fizicii razelor cosmice.
Sub conducerea §tiinţifică a lui E. Fermi a fost construit primul reactor nuclear În lume.
-15
Unitatea de lungime caracteristică pentru fizica nucleară poartă numele fermi cu simbolul Fm: I Fm = 10 m.
Elementul chimic cu numărul 100 este numit fermiu (Fm). În 1938, pentru descoperirea reaCţiilor nucleare provocate
de neutroni lenţi, i-a fost decernat Premiul Nobel.

174
Capitolul 6
 Primul reactor nuclear în lume a fost construit la Chicago (SUA) sub conducerea lui
E. Fermi, fiind pus în funcţiune la 2 decembrie 1942. În Europa primul reactor nuclear a fost
construit în 1946 sub conducerea lui Igor Kurciatov (1903-1960).
În prezent sînt construite şi funcţionează mai mult de o mie de reactoare, cele mai multe
dintre ele fiind componente ale unor centrale nucleare electrice. Acestea produc circa 6% din
energia electrică consumată în lume, iar în ţări ca Franţa şi Suedia - mai mult de jumătate din
energia consumată.

do. Fuziunea termonucleară

Estimînd energia degajată la fisiunea nucleului de uraniu, am constatat că energia de

legătură pe nucleon pentru produsele de reacţie - a nucleelor din partea de mijloc a sistemului
periodic - este cu 0,9 MeV Inucleon mai mică decît cea corespunzătoarenucleului iniţial de
uraniu 2~~u. Această energie se degajă la fisiunea nucleului. Ţinînd cont că numărul de
nucleoni pe care îl conţine este egal cu 235, pentru energia totală degajată la fisiune se
obţine valoarea 235 '0,9 MeV '" 210 MeY.
O situaţie similară, din punct de vedere energetic, există la sinteza nucleelor din partea de
început a sistemului periodic prin fuziunea (contopirea) nucleelor mai uşoare. Să considerăm,
ca exemplu, fuziunea nucleelor de deuteriu ~H şi tritiu ~H:

2H
1 + 3H
1 -7 4H
2 e + an.
1 (6
\ .33)
Calculăm energia degajată în această reacţie (la ea participă 5 nucleoni) reieşind din for-
mula (6.30) şi ţinînd cont de faptul că 1 u'c 2 = 931,5 MeY. Masele particulelor palticipante
sînt: m 2H = 2,01355 u, m 3H = 3,01550 u, m 4H = 4,00150 u şi m 1 = 1,00866 u. Efectuînd
I I 2 an
calculele respective, obţinem pentru energia ce revine la 5 nucleoni valoarea de 17,6 MeY.
Astfel, în reacţia de fuziune nucleară (6.33) energia de legătură pe nucleon se măreşte cu
17,6 MeV : 5 nucleoni "'3,5 MeV/nucloon, această energie fiind degajată.
Comparînd această valoare a energiei degajate pe nucleon (3,5 MeV/nucleon) în reacţia
de fuziune cu energia degajată pe nucleon în reacţia de fisiune a uraniului (0,9 MeV/nucleon),
constatăm că în cazul reacţiei de fuziune se degajă pentru fiecare nucleon energie de circa 4
ori mai mare decît la fisiunea uraniului.
Acest rezultat demonstrează eficienţa reacţiilor de fuziune nucleară ca surse de energie.
Trebuie să se ţină seama şi de rezervele enorme de deuteriu în natură în apele mărilor şi
oceanelor. Ele satisfac necesităţile populaţiei Terrei în energie pentru cîteva sute de milioane
de ani. Tritiul nu există în natură, el poate ti obţinut prin reacţie nucleară:
6L' I
3 Han -7 4He+ 3H
I • (6.34)
2

Un avantaj mare al utilizării reacţiilor de fuziune nucleară este că în ele nu se obţin deşeuri
radioactive.
Realizarea în practică a reacţiilor de fuziune este mult mai dificilă decît a celei de fisiune.
Ultima este stimulată de neutroni, aceştia nefiind respinşi de nucleele de care se apropie.
Nucleele izotopilor hidrogenului sînt încărcaţi cu sarcini electrice pozitive, deci ele se resping.
Reacţia de fuziune se va produce dacă nucleele vor fi apropiate unul de altul la distanţe de
ordinul razei forţelor nucleare (circa 10- 15 m). Rezultă că nucleele trebuie să posede energii
cinetice suficiente pentru a învinge forţele de respingere electrostatică la apropierea lor. Aceste

175
FIZICA NUCLEULUI
energii pot fi obţinute prin încălzire pînă la temperaturi foarte înalte, de circa 10 9K. Din această
cauză reacţiile date sînt numite reacţii de fuziune termonucleară.
În natură asemenea temperaturi posedă Soarele şi stelele. Reacţiile de fuziune termonucleară
din ele produc energia radiaţiei emise de ele. Masele nucleelor rezultate din reacţie sînt mai
mici decît ale celor care fuzionează. Ca rezultat, masa Soarelui se micşorează în fiecare secundă
cu circa 4 milioane de tone. Pe Soare se consumă în fiecare secundă circa 100 milioane de
tone de hidrogen, rezervele respective fiind suficiente pentru a-i susţine activitatea timp de
100 de miliarde de ani.
Pînă în prezent omul a reuşit să realizeze doar reacţia termonucleară
nedirijată prin explozia bombei termonucleare, numită mai frecvent
bombă cu hidrogen (fig. 6.11). Aceasta conţine combustibilul
termonuclear 1 - un bloc solid din deuterură de litiu LiD (un compus
al deuteriului ~H == D şi al izotopului de litiu ~Li), avînd ca
declanşator o bombă atomică (cu uraniu) 2. Fisiunea nucleelor de
uraniu este însoţită, după cum deja cunoaşteţi, de o emisie intensă a I II ( 1) 2
neutronilor. În urma bombardării litiului de aceşti neutroni are loc
reacţia nucleară (6.34), ca rezultat producîndu-se un număr mare de
nuclee de tritiu. Temperatura la explozia bombei atomice este suficientă
pentru a stimula reacţia termonucleară(6.33) a nucleelor de tritiu astfel
obţinute cu nucleele de deuteriu existente în combustibilul nuclear.
Cantitatea enormă de energie degajată provoacă distrugeri devastatoare
într-un spaţiu extins în jurul locului unde s-a produs explozia.
Prioritatea reacţiilor de fuziune termonucleară faţă de reacţiile de
fisiune menţionate au plasat problema realizării practice a fuziunii
termonucleare dirijate în centrul de atenţie al savanţilor. Soluţionarea
ei este foarte dificilă. Ca nucleele izotopilor de hidrogen să poată I Fig. 6.11
fuziona, sînt necesare temperaturi foarte înalte. La aceste temperaturi
substanţa se află în stare ionizată, cunoscută sub numele de plasmă.
Problema, fiind de o importanţă deosebită pentru asigurarea omenirii cu energie, necesită
concentrarea eforturilor savanţilor din diferite ţări. În acest scop la 28 iunie 2005 Uniunea
Europeană, SUA, Rusia, China, Japonia şi Coreea de Sud au luat decizia de a construi împreună
către anul 2015 un reactor experimental termonuclear internaţional la Cadarache (Franţa)
pentru a cerceta şi a realiza fuziunea termonucleară dirijată, în acest scop fiind prevăzute zeci
de miliarde de euro.

• PROBLEMĂ REZOLVATĂ·
Calculaţi energia degajată în urma fisiunii nucleelor dintr-o cantitate de uraniu cu masa de I g.
Determinaţi masa cărbunelui cu puterea calorică de 30 MJ/kg care trebuie arsă pentru el obţine
aceeaşi energie.
Se dă: Rezolvare. Energia degajată la fisiunea unui nucleu de uraniu Q = 21 OMeV.
A =235 Avînd în vedere că 1 e V = 1,6'10 19 J, avem Q = 210· 10 6,1,6' 10 19 J =
1 u = 1,66 . 10 27 kg =3,36'10 11 J.
3
111 = 10 kg Masa unui nucleu de uraniu 1110 = A'u = 235'1,66'10 27 kg = 3,90' 10 25 kg.
q = 3 . 10 7 J/kg 111
Numărul nucleelor de uraniu în masa 111 este N = - . La fisiunea lor s-a
E ? 111c -? ma

176
Capitolul 6
 m
degajat energiaE=NQ = - . Q = 8,62'10 10 J.
ma
Masa de cărbune ce trebuie arsă pentru a obţine aceeaşi cantitate de energie

m, = -E ::::2,87 ·103 kg = 2,87 tone.

q
Comparaţi: 1 g de uraniu şi 2,87 tone de cărbune!

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Folosind regulile de conservare, stabiliţi natura particulei proiectil a din următoarele reacţii nucleare:
24M
12 g+a ~ 13 A 1+11p;
27

IOB 7L' 4He.

5 +a ~ 3 1+ 2

2. Din' ce substanţă X se obţine aurul în următoarea reacţie nucleară:

X + ~n ~ 1~~Au+ :H?
3. Dp.terminaţi izotopii Y obţinuţi ca rezultat al următoarelor reacţii:

6L' 1
3 1+ an ~
Y +24He;

I~C+ ~H~Y+:H.

4. Stabiliţi natura particulei b emisă în reacţia:

'~N+~n ~ ':C+ b.
5. Prin ce diferă reacţiile nucleare stimulate de neutroni de cele stimulate de particule a sau de protoni?
6. Cum se poate stabili dacă într-o reacţie nucleară energia este degajată sau absorbită?
7. Calculaţi energia degajată în următoarea reacţie nucleară:
,
IOB 1
5 +a n ~ 3
7L'1 + 4H
2 e.

Masele particulelor implicate în reacţie sînt:

m'~B == 10,01294 u, m ~n == 1,00866 u, m~li == 7,01601 uşi m iHe == 4,00260 u.
8. Cum veţi explica fisionarea stimulată de neutroni a nucleelor de uraniu 2;~U?
9. Analizaţi reacţiile (6.31) de fisiune ale uraniu lui şi evaluaţi raportul maselor fragmentelor rezultate.
10. Cunoscînd masele particulelor participante la următoarea reacţie de fisiune a uraniului

2~;U+~n ~ l~:'Ba+ ~~Kr + 3~n,

calculaţi energia degajată în reacţie şi comparaţi rezultatul cu valoarea obţinută în text în baza
graficului pentru energia de legătură pe nucleon.
Se cunosc: m 235u
92
== 235,0439 u, m'4'Ba
56
== 140,9141 u, m"Kr
36
== 91,9250 u şi m o'n == 1,0087 u.
11. Care reacţie de fisiune este numită reacţie în lanţ?
12. Cum se defineşte coeficientul de multiplicare a neutronilor?
13. Pentru ce valori ale coeficientului de multiplicare reacţiile în lanţ se autoîntreţin?
14. ~e reprezintă masa critică? Cum veţi explica necesitatea introducerii acestei noţiuni?
15. In ce constă necesitatea îmbogăţirii uraniului folosit în reactoare le nucleare?
16. Care este rolul moderatorului în reactoarele nucleare?
17. Cum se efectuează dirijarea funcţionării reactorului cu ajutorul barelor de control?
18. În ce constă reacţia de fuziune nucleară? Din ce cauză ea este numită termonucleară?

1'7-I
I

FIZICA NUCLEULUI

1?
 19. Calculaţi energia degajată În reacţia de fuziune (6.33) cunoscînd masele particulelor participante
la ea: m jH = 2,01355 u, m',H = 3,01550 u, m jHe =4,00150 u, m dn = 1,00866 u. Comparaţi
rezultatul obţinut cu cel din text folosind reprezentarea grafică din figura 6.4 pentru energia de
legătură pe nucleon.
20. In baza rezultatului obţinut În problema precedentă calculaţi energia degajată la sinteza Ig de
heliu. Ce masă de cărbune (vezi problema rezolvată) trebuie arsă complet pentru a obţine această
cantitate de energie? Comparaţi această masă de cărbune cu cea care trebuie arsă pentru a
obţine o cantitate de energie egală cu cea degajată În urma fisionării a Ig de uraniu.
21. Care sînt avantajele reacţiilor termonucleare faţă de cele de fisiune a uraniului?

6.5°. METODELE DE CERCETARE A RADIAŢIILOR NUCLEARE

Pe parcursul anilor au fost elaborate şi implementate mai multe metode de cercetare a

radiaţiilor nucleare. Ele permit nu numai să fixeze prezenţa acestor radiaţii, dar să şi deter-
mine energiile şi sarcinile electrice specifice q/m ale particulelor studiate prin vizualizarea
traiectoriilor acestora. La baza metodelor respective se află proprietatea particulelor încărcate
de a ioniza şi a excita particulele din componenţa substanţei.
Aici vom lua cunoştinţă de ideile fizice ale principalelor metode. Realizarea practică a
unora din ele este destul de dificilă, instalaţiile respective fiind masive, sofisticate şi costisitoare.
Metoda emulsiilorfotografice i-a permis lui Becquerel să descopere în 1896 radioactivitatea
naturală. Metoda aceasta se bazează pe acţiunea ionizantă a particulelor încărcate. Trecînd
prin pelicula fotografică, ele ionizează, asemenea luminii, cristalele microscopice de bromură
de argint (AgBr) din ea. La developare argintul metalic formează nişte punctuleţe negre care
marchează locurile unde particulele au căzut pe peliculă.
Metoda fiind perfecţionată, în prezent se utilizează
emulsii fotografice cu grosimi de pînă la 2 mm. După
developarea lor argintul formează mai multe linii punctate
negre. Acestea marchează atît traseul particulei incidente,
cît şi locurile unde s-au produs reacţii nucleare, precum şi
traseele particulelor rezultate. În figura 6.12 este re dată
reprezentarea grafică a dezintegrării unei particule, a
mezonului K (vezi cap. 7), în trei particule. Grosimile liniilor
sînt determinate de sarcinile şi masele particulelor, iar
lungimile - de energiile lor.
K
Peliculele cu emulsii fotografice permit a stabili
distribuţia izotopilor radioactivi în corpuri. Dacă de corp
alipim o astfel de peliculă menţinînd-o în această poziţie
Fig. 6.12
un interval de timp, după developare în locurile unde se
află izotopii se observă pete întunecate.
Contorul cu scintilaţii (scînteieri) a fost inventat în 1903 de către fizicianul englez William
Crookes (1832-1919), după ce a fost descoperită fluorescenţa sulfurii de zinc provocată de ciocnirile
particulelor a şi ale altor particule grele, inclusiv a fragmentelor de fisiune a nucleelor. Cu ajutorul
lupei sau microscopului pot fi observate locurile unde s-au produs scintilaţiile. Rutherford a utilizat
această metodă la cercetarea împrăştierii p,articulelor a, avînd ca rezultat descoperirea nucleului.

178
Capitolul 6

-.
 În figura 6.13 este reprezentată schema spintariscopului (din
gr.: spinter- scînteie şi scopein - a privi). Pe vîrful unui ac este
fixată substanţa radioactivă cercetată 1. Sub ea, la o distanţă de
1-2 lllill, se află ecranul 2, acoperit cu sulfură de zinc. Pmticulele
a, căzînd pe ecran, produc în locurile respective scintilaţii care
sînt examinate cu ajutorullupei 3. Numărînd vizual scintilaţiile
produse de surse diferite în intervale egale de timp, se pot trage
concluzii privind intensităţile radiaţiilor acestor surse.
În prezent scintilaţiile sînt înregistrate prin intermediul 2
elementelor fotoelectrice care transformă semnalele luminoase
în impulsuri electrice. După valorile acestor impulsuri se fac
concluzii suplimentare privind energiile particulelor incidente. Fig. 6.13
Controlul cu descărcareelectrică în gaze a fost inventat în
1908 de către fizicianul gennan Hans Wilhehn Geiger (1882-1945) în colaborare cu E. Ruther-
ford. În 1928, Geiger împreună cu W. Millier au perfecţionat contorul, în prezent fiind cunoscut
sub numele de contorul Geiger-MiiUer.
Reprezentarea schematică a contorului este redată în figura
6.14. Un tub cilindric de sticlă conţine un anod 1 de forma unui
fir subţire, întins de-a lungul tubului, şi un catod 2 - o peliculă
metalică depusă pe suprafaţainterioară a tubului sau un cilindru R
metalic coaxial cu anodul. Tubul este umplut cu gaz, de exemplu,
un mnestec de argon cu vapori de spirt metilic, la o presiune de
cîteva zecimi din cea atmosferică. Între electrozi este aplicată o Fig. 6.14
tensiune înaltă, dar insuficientă pentru ca în tub să se producă
descărcări electrice. Intensitatea cîmpului electric în regiunea anodului este mult mai mare decît
lîngă catod (aproape de anod -liniile de intensitate sînt mult mai dense decît lîngă catod).
Particula încărcată, pătrunzînd cu viteză mare în interiorul tubului, ionizează gazul. Ionii
pozitivi se deplasează spre catod, iar electronii - spre anod, unde intensitatea cîmpului elec-
tric este mai mare. Obţinînd energii mari, ei ionizează prin ciocnire atomii neutri ai gazului.
Se formează o avalanşă de electroni, în tub se produce o descărcare electrică. Intensitatea
curentului în circuit creşte brusc, între capetele rezistorului R se produce un impuls de tensiune
ce este transmis la dispozitivul de înregistrare.
Creşterea tensiunii la rezistor este însoţită de micşorarea tensiunii dintre catod şi anod
(suma acestora fiind egală cu tensiunea electromotoare a sursei ce alimentează circuitul). Ca
rezultat, după fiecare impuls de tensiune la rezistor descărcarea electrică încetează şi contorul
poate să înregistreze particulele următoare.
Contorul Geiger-Muller se foloseşte pentru numărarea

~~~::l:~:~:~~~~;eî~~~~::~;:tr:~~:~~O~i~~~~~~~~
particule pe secundă.
4
• ••
ar- 6

3
Camera CII ceaţă a fost elaborată în 1912 de către fizicianul ~ ••••
1
englez Charles Thomas Rees Wilson (1869-1959) şi este -
cunoscută mai mult sub numele de camera Wilson. Ea ~--qlil!--* 2
reprezintă(jig. 6.15) un vas din sticlă 1 dotat cu un piston mobil ~
2. Camera conţine vapori de apă sau de spirt etilic la densităţi
Fig. 6.15
ale căror valori sînt apropiate de cele ale vaporilor saturanţi.

179
- - - FIZICA NUCLEULUI----------------'-'---''-----
 La deplasarea bruscă a pistonului în jos vaporii se dilată adiabatic, temperatura lor se
micşorează, devenind suprasaturanţi. Starea dată este nestabilă. Dacă în cameră pătrunde o
particulă încărcată şi ionizează moleculele, ionii formaţi devin centre de condensare, în jurul lor
apărînd picături de lichid. Traseul particulei încărcate este marcat de o urmă vizibilă cu lăţimea
de pînă la 1 mm - un lanţ de picături mici de lichid. Ele sînt iluminate lateral 5 şi fotografiate 6.
Fotografiile obţinute cu ajutorul
camerei Wilson prezintă urme lumi-
noase pe un fond închis (fig. 6.16). După
lăţimea lor se pot face concluzii referitor
la natura particulei încărcate - urmele
lăsate de particulele a sînt mai late decît
cele lăsate de electroni. Particulele cu
energii mai mari lasă urme mai lungi.
Astfel camera Wilson permite
obţinerea informaţiei mai detaliate
despre particulele nucleare decît
contoarele menţionate care pot doar să
le înregistreze.O informaţie mai amplă
se obţine prin introducerea camerei Wil-
son în cîmp magnetic omogen. Asupra
particulelor încărcate acţionează forţa
Lorentz, urmele lor reprezentînd nişte
porţiuni de arc. Măsurînd razele arcelor, Fig. 6.16
cunoscînd vitezele particulelor şi
inducţia cîmpului magnetic, în baza relaţiei (6.3) se calculează sarcinile specifice ale
particulelor, stabilindu-se natura lor.
Camera cu bule. A fost inventată în 1952 de către fizicianul american Donald Arthur
Glaser (n. 1926). Ea reprezintă un alt dispozitiv care permite vizualizarea traseului particulei
încărcate. Într-un vas se află un gaz lichefiat - hidrogen,
deuteriu, xenon, propan ş. a. -la presiune înaltă. Substanţa
se află în stare lichi dă, chiar dacă temperatura ei este mai
mare decît temperatura de fierbere la presiune atmosferică
normală. Prin micşorarea bruscă a presiunii (în anumite
limite) substanţa este adusă în stare de lichid supraîncălzit.
Această stare este nestabilă, deoarece în condiţiile date în
vas ar trebui să se afle lichid şi vapori saturanţi. Particula
încărcată pătrunsă în vas formează un lanţ de ioni. Aceştia
servesc drept centre de vaporizare, în jurul lor formîndu-se
bule mici de vapori ai acestui lichid.
Lanţul acestor bule marchează traseul particulei în lichid
şi, fiind luminat lateral, poate fi fotografiat (fig. 6.17).
Densităţile lichidelor sînt de sute de ori mai mari decît
cele ale gazelor. Din această cauză particula încărcată pro-
duce pe o unitate de lungime în lichid un număr de ioni mult mai mare decît pe aceeaşi
distanţă în gaze şi parcurge o distanţă mai mică decît în gaz. Factorul respectiv justifică utilizarea
camerei cu bule la cercetarea particulelor de energii mari, a lanţuri lor de transformări nucleare

180
Capitolul 6
succesive (de generare şi dezintegrare) ale lor. În cazul acesta camerele Wilson sînt ineficiente,
particula le poate traversa rară a suferi nişte transfonnări, avantajul camerelor cu bule fiind
evident.
Pentru a obţine o infonnaţie mai bogată despre particula studiată, camera cu bule se intro-
duce, ca şi cea cu ceaţă, în cîmp magnetic.
Despre rolul important ce l-au jucat camerele cu ceaţă şi cu bule în domeniul cercetărilor
nucleare denotă faptul că inventatorii lor au devenit laureaţi ai Premiului Nobel: Wilson în
1927 şi Glaser în 1960.

ÎNTREBĂRI
1. Ce proprietăţi fizice ale radiaţiilor nucleare se află la baza metodelor de cercetare a acestora?
2. În ce constă metoda emulsiilor fotografi ce?
3. În baza cărui fenomen fizic funcţionează contorul cu scintilaţii?
4. Cum funcţionează contorul Geiger-Muller?
5. Din ce cauză firul subţire din contorul Geiger-Muller este conectat numaidecît la polul pozitiv al
sursei de tensiune electrică?
6. Care mărimi fizice ce caracterizează particulele Încărcate pot fi determinate cu ajutorul camerei
Wilson?
7. Ce informaţii suplimentare despre radiaţiile nucleare pot fi obţinute prin introducerea camerei
Wilson şi a celei cu bule În cîmp magnetic?
8. Care este avantajul camerei cu bule faţă de cea cu ceaţă?

6.6°. OBŢINEREA ŞI UTILIZAREA IZOTOPILOR RADIOACTIVI

Descoperirea în 1934 a radio activităţii artificiale (v. p. 6.3, b) de către soţii F. şi 1. Joli-
ot-Curie a indicat metoda de obţinere a izotopilor diferitelor elemente chimice. Ei au bombardat
cu particula izotopul stabil al aluminiului ~~ Al şi au obţinut izotopul radioactiv al
tosforuluii~p(v. formula (6.14)).
În prezent izotopii artificiali, inclusiv cei radioactivi, sînt obţinuţi prin bombardarea unor nuclee
atît cu particule a, cît şi cu neutroni, precum şi cu protoni sau nuclee accelerate în instalaţii speciale.
Bombardarea cu neutroni se efectuează în reactoarele nucleare. De exemplu, izotopul
radioactiv al cobaltului se obţine în reactorul nuclear bombardînd nucleele de fier cu neutroni:
~~Fe + ~n ~ ~~Fe + y.
Izotopul ~~Fe este radioactiv şi în urma dezintegrării f3 se transfonnă în izotopul cobaltului:
59F 59C
26 e ~ 27 o + -1oe.
S-a menţionat (p. 6.3, b) că prin bombardarea unor nuclee se obţin, de asemenea, elementele
transuraniene, adică elementele cu numărul atomic Z > 92. Cercetările în acest domeniu au
început în a. 1940. Primele elemente transuraniene sintetizate au fost neptuniu (Np, Z = 93) şi
plutoniu (Pu, Z = 94). Ulterior în laboratoarele din SUA, Uniunea Sovietică şi Gennania au fost
sintetizate alte elemente: americiu (Am, Z = 95), curiu (Cm, Z = 96), berkeliu (Bk, Z = 97),
californiu (Cf, Z = 98), einsteiniu (Es, Z = 99), fermiu (Fm, Z = 100), mendeleeviu (Md,
Z = 101), nobeliu (No, Z = 102), lawrenciu (Lw, Z = 103), rutheifordium (Rf, Z= 104), dubnium

181
FIZICA NUCLEULUI
(Db, Z = 105), seaborgium (Sg, Z = 206), bohrium (Bh, Z = 107), hassium (Hs, Z = 108),
meitnerium (Mt, Z = 109), darmstadtium (Ds, Z = 110), roentgenium (Rg, Z = 111). Această
simplă enumerare a elementelor transuraniene denotă că majoritatea din ele au fost numite în
cinstea savanţilor care au obţinut rezultate apreciabile în domeniul fizicii. Unele denumiri au
preluat numele localităţilor unde se află laboratoarele în care au fost obţinute elemente
transuraniene: California, Berkley (SUA), Dubna (Uniunea Sovietică) şi Darmstadt (Germania).
Printre izotopii elementelor transuraniene nu a fost descoperit nici un izotop stabil, toţi
sînt radioactivi.
Izotopii radioactivi şi-au găsit aplicare în cele mai diferite domenii ale economiei naţionale,
în ştiinţă, în medicină. Să ne familiarizăm cu unele din ele.
Izotopii stabili şi cei radioactivi ai fiecărui element posedă aceleaşi proprietăţi chimice.
Izotopii radioactivi pot fi depistaţi după radiaţia emisă, de aceea atomii respectivi sînt numiţi
atomi marcaţi.
Folosirea atomilor marcaţi a facilitat studierea nemijlocită a autodifuziunii - procesul de
mişcare reciprocă a atomilor sau moleculelor unei şi aceleiaşi substanţe. Astfel sînt urmărite
procesele ce au loc în furnale, difuziunea metalelor etc.
În agrotehnică, pentru a stabili ce îngrăşăminte cu fosfor sînt asimilate mai bine de plante,
acestea sînt alimentate cu îngrăşăminte ce conţin fosfor radioactiv. Analizînd apoi conţinutul
acestor izotopi în porţiuni diferite ale plantei, se formulează concluzii referitor la gradul de
asimilare a fosforului dintr-un îngrăşămînt sau altul. S-a determinat de asemenea procentul de
fosfor asimilat în funCţie de adîncimea la care au fostlntroduse îngrăşămintele, de dimensiunile
granulelor ş.a., ceea ce a permis să fie elaborate recomandările necesare.
Metoda atomilor marcaţi permite a se obţine informaţii despre schimbul de substanţe în-
tr-un organism viu.
În medicină izotopii marcaţi sînt folosiţi pentru punerea diagnosticului, de exemplu, iodul radioactiv
este indicat pentru a pune în evidenţă funcţionarea glandei tiroide, iar bariul radioactiv - a tractu1ui
digestiv. Razele emise de cobaltul radioactiv sînt utilizate pentru tratarea unor maladii canceroase.
Cunoaşteţi că radiaţii le nucleare produc ionizarea particulelor substanţei prin care se
deplasează. Această proprietate este folosită la funcţionarea dispozitivelor care permit
neutralizarea electricităţii statice. De exemplu, la funcţionarea maşinilor de ţesut, în industria
textilă firele, îndeosebi cele sintetice, se electrizează în urma frecării. Firele electrizate se răsucesc
cu greu, se alipesc de piesele maşinii, în unele cazuri pot să se aprindă de la sine. Plasarea în
apropiere a unui dispozitiv cu izotopi radioactivi are ca rezultat ionizarea aerului şi scurgerea
continuă a sarcinilor electrice ale firelor prin aerul ionizat. Folosirea unui astfel de dispozitiv
contribuie la ridicarea productivităţii diferitelor utilaje din industria textilă cu pînă la 30%.
O aplicaţie interesantă şi-au găsit izotopii radioactivi în arheologie (vezi problema
rezolvată 2 de la pag.169).

ÎNTREBĂRI
1. Cînd a fost obţinut primul izotop radioactiv pe cale artificială?
2. Care este metoda de obţinere a izotopi lor radioactivi?
3. În ce constă metoda atomilor marcaţi?
4. Cum se folosesc atomii marcaţi În agrotehnică?
5. Ce cunoaşteţi despre aplicarea izotopilor radioactivi În medicină?
6. Cum se produce neutralizarea electricităţii statice În industria textilă?

182
Capitolul 6
 6.7°. EFECTUL BIOLOGIC AL RADIAŢIILOR NUCLEARE

Noi ne aflăm, metaforic exprimîndu-ne, într-un ocean de radiaţie de natură diferită: particule
a, protoni, neutroni, particule f3 (electroni) şi radiaţii y. Cea mai mare parte a surselor de
radiaţie sînt naturale: razele cosmice - un flux de particule încărcate, în majoritate protoni,
care bombardează Pămîntul şi care generează alte particule în urma interacţiunilorcu nucleele
din atmosferă; izotopii radioactivi din scoarţa Pămîntului; radonul radioactiv din atmosferă,
precum şi izotopii ce se află în produsele alimentare şi în apă. Printre sursele artificiale sînt
aparatele folosite în medicină, îndeosebi instalaţiile Roentgen, unele produse industriale,
izotopii radioactivi utilizaţi în industrie şi agricultură, industria referitoare la dobîndirea,
prelucrarea uraniului şi a deşeurilor radioactive etc.
Radiaţiile nucleare au proprietatea de a excita şi ioniza atomii şi moleculele. Ca rezultat se
dereglează activitatea biochimică a celulelor iradiate, formîndu-se molecule noi, improprii
acestor celule. După încetarea acţiunii radiaţiei schimbările respective nu dispar, unele
consecinţe pot să se manifeste după anumite intervale de timp.
Cele mai vulnerabile la radiaţie sînt măduva oaselor (este dereglat procesul de formare a sîngelui),
glandele limfatice, splina, tractul digestiv. În celulele germinale apar efecte care conduc la mutaţii
genetice în descendenţe.
Cele menţionate ne determină să avem unele cunoştinţe despre radiaţiile nucleare, mărimile
ce le caracterizează, precum şi modalităţile de protejare.
Este evident că efectele radiaţiei nucleare depind nu numai de energia absorbită de corp, ci
şi de masa lui.

şte doză de radiaţie absorbită raportul dintre energia absorbită E

or ului iradiat.

D= E"b,".
m (6.35)
Unitatea de măsură a dozei de radia~e absorbită, adoptată în 1975 la Conferinţa generală
pentru măsuri şi greutăţi, este numită gray (cu simbolul Gy), anume 1 Gy = 1 J/kg.
1 Gy este doza de radiaţie absorbită în cazul în care corpul cu masa de 1 kg absoarbe o
energie de 1 1. Unitatea respectivă poartă numele fizicianului englez L. H. Gray care a obţinut
anumite succese în utilizarea radiaţiei pentru tratarea maladiilor canceroase.
Este important de menţionat faptul că acţiunea biologică a radiaţiei depinde, de asemenea,
de tipul ei. De exemplu, la aceeaşi doză de radiaţie absorbită particulele a produc un efect
biologic de 20 de ori mai mare decît razele y.
Pentru a caracteriza acţiunile biologice ale radiaţiilor de tipuri diferite, se introduce mărimea
adimensională k, numită.factor de eficacitate biologică sau factor de calitate. Pentru razele y
este luat convenţional egal cu unitatea. Tabelul următor conţine valorile factorilor de calitate
în funcţie de tipul radiaţiei.
Produsul dintre doza de radiaţie absorbită şi factorul de calitate este numit
doză biologică efectivă.

A = kD. (6.96)
Unitatea respectivă a fost introdusă în 1979 şi este numită sievert (cu simbolul Sv) în
cinstea fizicianului suedez Rolf Sievert, cunoscut prin contribuţiile substanţiale la măsurarea
şi standardizarea radiaţiilor utilizate pentru tratarea cancerului.

183
- - - HZICA NUCLEULUI
 Tipul radiaţiei k
Razele r I
Particulele f3 (electronii) I
Neutronii lenţi 3
Neutronii cu energii de circa 0,5 MeV 10
Neutronii cu energii de circa 5 MeV 7
Protonii 10
Particulele a 20

Doza biologică efectivă nu trebuie să o depăşească pe cea admisibilă care este de 5 mSv/an.
Doza datorată fondului natural de radiaţie este de circa 2 mSv/an. Încă 1 mSv/an constituie
doza condiţionată de sursele artificiale de radiaţie.
Doza limită pentru persoanele a căror profesie este legată de folosirea surselor de radiaţii
ionizante este 50 mSv/an. Această valoare a fost adoptată din considerentele că este aproape
de doza efectivă în unele locuri de pe Pămînt, neremarcîndu-se influenţe nefaste asupra
omului.
Dozele mai mari sînt nocive pentru sănătate. De aceea în cazuri de accidente care pot fi
însoţite de emisiile de substanţe radioactive trebuie să respectăm unele reguli de protejare: să
părăsim locul respectiv, să ne îndepărtăm cît mai mult de el; să folosim echipament special de
protecţie; în cazul necesităţii efectuării unor lucrări în zona iradiată trebuie de redus timpul
aflării în ea. Pentru a stabili gradul de iradiere, sînt'utilizate aparate speciale - dozimetrele.
Măsurile de protecţie se iau în funcţie de acest grad.
În prezent se consideră că existenţa fondului natural de radiaţie a influenţat benefic
evoluţia vieţii pe Pămînt. S-au efectuat experimente speciale în care o serie de plante au
fost crescute în încăperi în care radiaţia practic lipsea. S-a constatat că plantele respective
erau mai slab dezvoltate şi dădeau o recoltă mai mică decît cele crescute în prezenţa radiaţiei
naturale a Pămîntului. Se constată că în lipsa fondului radioactiv natural viaţa pe Pămînt nu
ar fi fost aşa cum este.

ÎNTREBĂRI
1. Care proprietate a radiaţiilor nucleare determină efectul lor biologic?
2. Cum este definită doza de radiaţie absorbită?
3. Ce caracterizeazăfactorul de calitate al radiaţiei?
4. Ce numim doză biologică efectivă?
5. Care este unitatea de măsură a dozei de radiaţie absorbită? Dar a dozei biologice efective?
6. Ce relaţie există Între valorile numerice ale celor două doze: de radiaţie absorbită şi biologică
efectivă?
7. Cum trebuie de procedat În cazul accidentelor Însoţite de emisii de radiaţii?

184
Capitolul 6
 PARTICULE
CAPITOLUL 7° ELEMENTARE

o problemă de care au fost preocupaţi savanţii tuturor timpurilor este cea despre constituenţii
primari ai materiei.
Partea constitutivă a materiei care nu mai poate fi descompusă În unităţi mai
simple se numeşte particulă elementară.
Un timp îndelungat atomul era considerat cel mai mic constituent indivizibil al materiei,
adică o particulă elementară. Însă descoperirile electronului de către J.J.Thomson (1897), apoi a
protonului de către E.Rutherford (1919) şi a neutronului de către J. Chadwick (1932) au
demonstrat că atomul prezintă o structură complicată. El constă din nucleu şi electroni, iar
nucleul- din protoni şi neutroni. Astfel, pînă în 1932 erau cunoscute patru particule elementare
- electronul, protonul şi neutronul - ca părţi componente ale atomului şi fotonul ca purtător al
interacţiunii electromagnetice. Se considera că ele reprezintă acei constituenţi primari, din care
poate fi construită întreaga lume materială: protonii şi neutronii legaţi în nuclee împreună cu
electronii fonnează atomii. Aceştia, la rîndul lor, asociindu-se în molecule, formează substanţa.
Foarte curînd însă s-a constatat că există şi alte particule elementare, proprietăţile cărora
vor fi analizate în acest capitol.

7.1°. DESCOPERIREA PARTICULELOR ELEMENTARE

În anul 1935, fizicianul nipon H.Yukawa (1907-1981) a prezis existenţa unei noi particule
elementare. Conform teoriei sale, această particulă trebuia să joace rolul de purtător al
interacţiunii tari de atracţie dintre nucleoni, asemeni fotonului, purtător al interacţiunii
electromagnetice între particulele încărcate. Din estimările lui Yukawa, pentru masa noii
particule s-a obţinut o valoare de aproximativ 250 de mase ale electronului (în unităţi energetice
~ 130 MeV/c 2), intennediară între masa electronului şi cea a protonului. Din această cauză
particula prezisă a căpătat denumirea de mezon (din gr. mesos - mijlociu, intennediar).
Supozi~a teoretică a existenţei mezonului a impulsionat cercetările experimentale care ulterior au
condus la descoperirea de noi particule elementare. În anul 1936, fizicienii americani C. Anderson şi
S. Neddenneyer au descoperit în razele cosmice (particule încărcate care pătrund în atmosfera terestră
din spaţiul cosmic) o particulă cu masa de ~ 106 MeVlc 2 (de aproximativ 207 ori mai mare decît
masa electronului mJ Această valoare se deosebea de cea prezisă teoretic, însă după cum s-a constatat,
particula numită mezon Il sau miuon, nu participă la interacţiunea dintre nucleoni, deci nu poate fi
mezonullui Yukawa. Miuonul poate avea atît sarcina negativă (ţ1-), cît şi pozitivă (ţ1+). După proprietă~le
sale, el este un electron foarte greu, instabil, cu timpul mediu de viaţă de aproximativ 2,2 . 10-" s.

185
PARTICULE ELEMENTARE - - - - - - - - - - - - - - -
 Mezonul lui Yukawa a fost descoperit abia în anul 1947 de către fizicianul englez
S. Powell (1903-1969) şi colaboratorii săi în razele cosmice. El s-a numit mezon n sau
pion şi există în trei stări: cu sarcina pozitivă (n+), negativă (n-) şi nulă (nO). Pionii n+ şi n
au masa de 139,6 MeV/c 2 (~273 m), iar Jf - de 135 MeV/c 2 (~264 mJ După descoperirea
pionilor în razele cosmice, ei au fost semnalaţi şi în condiţii de laborator cu ajutorul
acceleratoarelor de particule. Dacă protonii sînt acceleraţi pînă la astfel de viteze încît energia
lor cinetică să fie suficientă pentru crearea unei mase suplimentare egală cu cea a pionului,
atunci se pot realiza reacţiile:
, I , , a
,p+ IP~ ,p+ lP+n ,
I 1 I , +
I P + ,P ~ I P + an + n .
Sub conducerea lui Powell au fost descoperiţi şi mezonii K, numiţi şi kaoni, care au masa
mai mare decît cea a pionilor şi, de asemenea, implicaţi în interacţiunea dintre nucleoni. Este
important de remarcat că toţi mezonii sînt particule elementare instabile, care se dezint~grează
şi se transfonnă în alte particule.
Pentru prezicerea teoretică a mezonilor şi pentru descoperirea lor experimentală, Yukawa
în anul 1949 şi, respectiv, Powell în 1950 au fost distinşi cu Premiul Nobel.
A fost confirmată experimental şi ipoteza lui W. Pauli (vezi p.6.3, c) despre existenţa
neutrinului - particulă elementară neutră din punct de vedere electric, cu o puterc de penetrare
extrem de mare datorită masei sale foarte mici (poate Ghiar egală cu zero). De exemplu, în
substanţele solide neutrinul cu energia caracteristică dezintegrării {3, înainte d:: a ti captat de un
nucleu trebuie să parcurgă o distanţă de ordinul a o sută de ani lumină (l an lumină", 10 13 km).
În anul 1953, fizicienii americani F. Reines (n. 1918) şi C. Cowan (n. 1919) au descoper~t neutrinul
electronic ve' observînd aşa-numita dezintegrare {3 inversă care se produce COnf0n11 reacţiei:
, 'a
an+ve~ lP+_,e.
După descoperirea miuonilor, pionilor şi kaonilor s-a constatat că dezintegrarea lor este
însoţită de apariţia neutrinilor, diferiţi de neutrinul electronic. În acest caz neutrinul ia naştere
doar în pereche cu miuonul şi de aceea a fost numit neutrin miuonic notat cu simbolul vJ1 .
O dată cu dezvoltarea tehnicii de construcţie a acceleratoarelor de particule cu energii mari,
au avansat şi posibilităţile experimentale de studiu ale particulelor elementare. Au fost descoperite
particule de masă mai mare decît cea a protonilor şi neutronilor, numite hipervni. De exemplu,
masahiperonului [2- este de 3273 m e '" 1,78 mp.. Există mai multe tipuri de hiDerclli, toti ie.stabili,
~.,

dezintegrîndu-se în nucleoni şi particule mai u~9are (pioni, electroni, neutr:;li ş.a.).

Cu ajutorul acceleratoarelor în anii 1960-1970 a fost descoperit un număr 'l1are de paliicule
elementare instabile, numite rezonanţe. Durata medie de viaţă a acestora este extrem de
mică, de ordinul 10-24 -7- 10-23 s.
În prezent sînt cunoscute circa 400 de particule elementare, dintre care cele mai multe sînt
rezonanţele. Majoritatea particulelor elementare sînt instabile, patticule stabileexistî:1:l doar
cîteva: fotonul, electronul, neutrinul şi protonul. Neutronul are durata medie de viaţă de
aproximativ 10 3 s.

ÎNTREBĂRI
1. Ce se numeşte particulă elementară?
2. Existenţa cărei particule a fost prezisă de Yukawa? Care sînt proprietăţile acesteia?

186
Capitolul 7
 3. Care sînt proprietăţile miuonului şi ale pionului? Prin ce se deosebesc aceste proprietăţi?
4. Ce reprezintă kaonii?
5. Ce particularitate este comună tuturor mezonilor?
6. Ce reprezintă hiperonii?
7. Care particule au fost numite rezonanţe?
8. Care sînt particulele elementare stabile?

7.2°. PARTICULE ŞI ANTIPARTICULE

În anul 1928, fizicianul englez P. Dirac a elaborat teoria relativistă a mişcării electronului
în atom. Această teorie nu numai că a confirmat rezultatele experimentale cunoscute, dar şi a
demonstrat că există o particulă elementară, care posedă caracteristici identice cu cele ale
electronului, însă cu sarcina opusă, pozitivă. Generalizînd raţionamentele, Dirac a ajuns la
concluzia că trebuie să existe nu numai electroni pozitivi, dar şi protoni cu sarcină negativă.
Aceste particule au fost numite antiparticule. În teoria fizicii particulelor elementare se
consideră că pentru toate particulele există şi antiparticule corespunzătoare, chiar dacă în
unele cazuri (de exemplu, fotonul) particulele şi antiparticulele coincid.

Paul Adrien Maurice Dirac (1902-1984),

fizician englez

Este unul dintre fondatorii mecanicii cuantice. A efectuat cercetări

teoretice fundamentale În mecanica §i electrodinamica cuantică, teoria
cuantică a cîmpului §i a particulelor elementare. În anii 1926-1927 a elaborat
aparatul matematic al mecanicii cuantice, propunînd metoda de cuantificare
secundară, utilizată §i În prezent. În colaborare cu W. Heisenberg (1928), a
descoperit interacţiunea de schimb, proprie doar particulelor cuantice, fără
analogii În mecanica clasică. A elaborat teoria relativistă a mi§cării electronului,
propunînd ecuaţia de undă care Îi poartă numele (ecuaţia lui Dirac). În baza
acesteia, a prezis existenţa electronului Încărcat pozitiv - a pozitronului,
observat În razele cosmice. În anul 193 1 a emis ipoteza despre existenţa
antiparticulelor §i despre crearea §i anihilarea perechilor electron-pozitron,
iar În 1933 - despre existenţa antimateriei. În mod independent de E. Fermi,
În anul 1926 a elaborat statistica cuantică a particulelor numite fermioni (statistica Fermi-Dirac). A elaborat
teoria miuonilor, În care miuonul este reprezentat sub forma unei stări de oscilaţie a electronului (1962).
Dirac a emis §i ipoteza despre existenţa monopolilor magnetici - ni§te particule magnetice izolate, avînd
numai polul Nord sau numai polul Sud, asemănătoare cu particulele electrice Încărcate pozitiv sau negativ.
Pentru cercetările care au pus bazele mecanicii cuantice P. A.M. Dirac Împreună cu E. Shroedengher În
anul 1933 au fost distin§i cu Premiul Nobel.

Prima antiparticulă - electronul pozitiv prezis de Dirac - a fost observată pentru întîia
dată în anul 1932 de către fizicianul american C. Anderson. Studiind mii de fotografii ale
traiectoriilor particulelor din razele cosmice înregistrate în camera Wilson, Anderson a
observat cîteva urme care se deosebeau de cele lăsate de electroni numai prin deviaţia de
sens opus. Evident că sensul deviaţiei în cîmp magnetic a particulei încărcate depinde şi de

187
- - - PARTICULE ELEMENTARE ----------------'-..::~--
 -e
sensul mişcării particulei. Traiectoria AS (fig. 7.1, a) ar putea

©
fi urma lăsată de un electron ce se mişcă de la B spre A, dar şi ~ B B B
. ~'î . " ... 'I~.
de o particulă ce se mişcă de la A spre B, deosebindu-se de 18)
electron doar prin semnul sarcinii electrice.
Raza de curbură a traiectoriei particulei depinde direct A <ti A
proporţional de viteza ei: r = m v/(qB) (6.3). Pentru detenninarea a) b)
q
sensului de mişcare a particulei, Anderson a plasat în calea ei o
Fig. 7.1
placă de plumb cu grosimea de 6 mrn. La trecerea prin placă
particula era frînată şi raza de curbură a traiectoriei trebuia să se
micşoreze (fig. 7.1, b). Experienţa a demonstrat că urma îmegistrată în camera Wilson era
traiectoria unui electron cu sarcină pozitivă, adică a unui antielectron, numit pozitron (de la
lat. pozitivus - pozitiv), notat cu simbolul e+.
Ulterior au fost descoperite alte antiparticule: antimiuonul ţ1+ (1936), antipionul n- (1947)
şi antineutrinul electronic Ve (1953), antiprotonul p (1955) şi antineutronul ii (1956). Deseori
antiparticula se notează cu acelaşi simbol ca particula, dar cu tildă.
Procesul de interacţiune a unei particule elementare cu antiparticula sa, în urma
căruia acestea se transformă În fotoni (radiaţie electromagnetică) sau În alte
particule elementare se numeşte anihilare.

Procesul de anihilare la ciocnirea electronului cu pozitronul a fost enunţat mai întîi teoretic
de către Dirac. După descoperirea pozitronului a fost observată experimental anihilarea elec-
tron-pozitron însoţită de apariţia a doi fotoni:
e-+ e+ ~2 y. (7.1)
Întrucît trebuie să se îndeplinească concomitent atît legea conservării energiei, cît şi cea a
impulsului, din relaţia (7.1) rezultă că este imposibilă apariţia doar a unui singur foton, iar
energia minimă a fotonilor creaţi În unna anihilării este:
E min = 2 m e c 2 = 2· 0,51 MeV = 1,02 MeV
Studiul interacţiunii radiaţiilor y de anumite energii cu substanţa a evidenţiat un nou fenomen
- formarea de perechi. De exemplu, perechea electron-pozitron se fonnează doar dacă radiaţia
y are energia minimă egală cu dublul energiei de repaus a electronului, adică cu 1,02 MeV În
acest caz are loc reacţia:
y ~ e-+ e+, (7.2)
semnalată în anul 1933 de către soţii Irene şi Frederic Joliot-Curie. Înfigura 7.2 este reprezentat
procesul de fonnare a perechii electron-pozitron observat experimental la interacţiunea radiaţiei
ycu placa de plumb în camera Wilson. Deoarece forţele Lorentz ce acţionează asupra electronului
şi pozitronului sînt orientate în sensuri opuse, particulele sînt deviate diferit.
Din relaţiile (7.1) şi (7.2) rezultă că procesul de formare a perechilor
este invers celui de anihilare. Evident că pentru formarea altor perechi de
particule este necesară o energie minimă mai mare, egală cu dublul energiei
de repaus a particulei respective. În procesul de anihilare, aceeaşi energie
va fi eliberată sub fonnă de radiaţie y. De exemplu, în cazul perechii pro- r
ton-antiproton această energie este de 1867 MeV, adică aproape de 2000
de ori mai mare decît În cazul perechii electron-pozitron. Fig. 7.2

188
Capitolul 7
 ÎNTREBĂRI
1. Ce reprezintă antiparticulele?
2. Care particulă a fost numită pozitron? Prin ce se deosebeşte ea de electron?
3. Ce se numeşte anihilare? Scrieţi reacţia de anihilare electron-pozitron.
4. În ce constă esenţa fenomenului formării de perechi? În ce condiţii se formează perechea elec-
tron-pozitron? Scrieţi reacţia respectivă.
5. Cum este orientat cîmpul magnetic În camera Wilson (fig. 7.2)?

7.3°. INTERACŢIUNI FUNDAMENTALE

Proprietăţile şi comportamentul multitudinii de particule elementare pot fi cercetate numai

În procesele de interacţiune. În natură se realizează patru tipuri de interacţiuni care nu se
reduc la altele mai simple. Acestea sînt interacţiunile tari (nucleare), electromagnetice, slabe
şi gravitaţionale. Ele au fost numite interacţiuni fundamentale.
Mai cunoscute prin efectele produse sînt interacţiunile gravitaţionale şi cele
electromagnetice.
Interacţiunile gravitaţionale au un caracter universal, se realizează cu participarea tuturor
corpurilor din Univers şi sînt descrise de legea atracţiei universale a lui Newton. Mărimea forţelor
de interacţiune este În funcţie de masele corpurilor ce interacţionează. Din această cauză, Înlwnea
particulelor elementare de mase extrem de mici, forţele de interacţiune gravitaţională sînt neglijabile.
Ele au un rol decisiv doar la interacţiunea obiectelor masive - stele, planete, asteroizi ş.a.
Interacţiunile electromagnetice se produc Între oricare particule încărcate electric într-un
domeniu foarte extins de fenomene ale naturii. Datorită lor este posibilă existenţa atomilor şi
moleculelor, a forţelor de frecare şi de elasticitate, a undelor electromagnetice, În particular, a
luminii. Interacţiunile electromagnetice determină foarte multe proprietăţi ale substanţelor
aflate În stare solidă, lichidă sau gazoasă) cauzează procesele de absorbţie şi emisie a fotonilor
de către atomi şi molecule. Acţiunea forţelor coulombiene conduce la instabilitatea nucleelor
cu numere de masă mari datorită respingerii dintre protoni şi la apariţia fotonilor drept rezultat
al anihilării perechii electron-pozitron.
Interacţiunile tari sînt cele mai puternice dintre toate cele cunoscute. Datorită lor se
realizează legătura dintre protoni şi neutroni În nucleele atomilor. Toate procesele în care sînt
antrenate interacţiunile tari se realizează cu viteze foarte mari, adică se produc Într-un interval
de timp foarte mic, de ordinul 1O~22 s. Se manifestă la distanţe de ordinul 1O~15 m şi mai mici,
de aceea mai sînt numite forţe cu rază mică de acţiune. La asemenea distanţe interacţiunile
tari sînt de sute de ori mai puternice decît cele electromagnetice.
Interacţiunile slabe sînt cele mai lente dintre toate interacţiunile care au loc În lumea
particulelor elementare, se produc în intervale de timp de ordinul 10~IO s şi mai mari. Ele au
loc Între orice particule elementare, cu excepţia fotonilor. Raza de acţiune a forţelor
interacţiunilor slabe este foarte mică, de ordinul 10- 18 m. Interacţiunile slabe se produc În
procesele cu participarea neutrinilor sau antineutrinilor, dar şi În cele de dezintegrare a
particulelor cu timpul mediu de viaţă mai mare de 1O~1O s.
S-a constatat că toate interacţiunile fundamentale se realizează conform unuia şi aceluiaşi
mecanism - prin schimbul de anumite particule purtătoare ale interacţiunii cercetate. Din
această cauză ele au fost numite interacţiuni de schimb. De exemplu, interacţiunea

189
PARTICULE ELEMENTARE
electromagnetică dintre particulele încărcate are loc prin intermediul schimbului de fotoni -
cuante ale cîmpului electromagnetic.
Teoria interacţiunii de schimb a fost confirmată prin descoperirea mezonilor n (pionilor),
prin intermediul cărora se realizează interacţiunea dintre nucleonii nucleelor atomice. În anul
1957 a fost demonstrată teoretic existenţa unor particule grele, numite bozoni vectoriali, care
aveau rolul de purtători ai interacţiunilor slabe, iar în 1983 ei au fost descoperiţi experimental,
astfel confirmîndu-se caracterul interacţiunii de schimb şi pentru acestea.
În teoria contemporană a gravitaţiei se demonstrează că şi interacţiunea gravitaţională se
manifestă ca o interacţiune de schimb, purtătorul acesteia fiind gravitonul- cuantă a cîmpului
gravitaţional, care, asemeni fotonului, este o particulă fără masă. Datorită intensităţii foarte
mici a interacţiunii gravitaţionale, pînă în prezent gravitonul încă nu a fost detectat experi-
mental.
În tabelul 7.1 sînt prezentate pentru comparaţie cele patru interacţiuni fundamentale în
ordinea descreşterii intensităţii acţiunii lor.
Tabelul 7.1

Interacţiunea Intensitatea interacţiunii Raza medie Particula

(în unităţi relative) de acţiune (m) purtătoare

Tare I 10- 15 Mezonulrc

Electromagnetică 10-2 00 Fotonul
10- 10
" 10- 18
Slabă Bozonii vectoriali
Gravitaţională 10- 38 00 Gravitonul

ÎNTREBĂRI
1. Care interacţiuni sînt numite fundamentale? Numiţi-le.
2. Caracterizaţi fiecare interacţiune fundamentală şi indicaţi care particule iau parte la ele?
3. Ce reprezintă interacţiuneade schimb?
4. Care sînt particulele purtătoare ale fiecărei interacţiuni fundamentale?

7.4°, CLASIFICAREA PARTICULELOR ELEMENTARE ŞI PROPRIETĂŢILE LOR

Cercetările teoretice şi experimentale efectuate în domeniul particulelor elementare au

pus în evidenţă posibilitatea clasificării lor într-un sistem ordonat în funcţie de proprietăţile
pe care le posedă. În tabelul 7.2 sînt prezentate unele informaţii despre proprietăţile
particulelor elementare ce au timpul mediu de viaţă mai mare decît 10-20 s. Dintre toate
proprietăţile care caracterizează o particulă elementară în tabel sînt indicate doar masa (în
unităţi m e şi în unităţi energetice MeV/c 2), sarcina (în unităţi de sarcină elementară e) şi
timpul mediu de viaţă.
În funcţie de interacţiunea fundamentală realizată, în procesele cu participarea particulelor
elementare, ele se împart în trei clase: fotoni, leptoni şi hadroni.

190
Capitolul 7
 aO. Fotonii §i Jeptonii
Din clasa fotonilor face parte o singură particulă elementară - fotonul. EI nu are sarcină
electrică, dar este purtătorul forţelor de interacţiune electromagnetică. Fotonul este stabil, are
timpul de viaţă infmit de mare pînă la interacţiunea cu alte particule elementare. Prin intermediul
fotonilor se obţine cea mai mare parte din infonnaţia despre natură: de la stările energetice ale
atomilor şi moleculelor pînă la radiaţia emisă de obiectele din spaţiul cosmic. În stare liberă
fotonul poate fi considerat cea mai răspîndită particulă elementară din Univers.
Particulele care nu participă la procesele de interacţiune tare se numesc leptoni.
Clasa leptonilor conţine 12 particule elementare (6 particule şi 6 antiparticule), care constituie
3 generaţii - electronul e- cu neutrinul electronic ve' miuonul ţr cu neutrinul miuonic Vm şi
taonul r- cu neutrinul taonic V" Din tabelul 7.2 se observă că atît miuonul, cît şi taonul sînt
particule instabile. Datorită energiilor de repaus mari, aceste particule se pot transfonna în altele,
de mase mai mici, caracterizate de anumite impulsuri şi energii cinetice. În timp de -2,2'10-6 s
Tabeiul7.2
Clasa şi
numărul de
Simbolul
'l'll
:;
,.,
'3
u
.~
Masa

Unităţi Unităţi
l'll .-

.~ :~
C -
-
CI.J

Durata medie
particule Denumirea particulei u
m
'f • MeV \1) :s de viaţă, s
~
~
D..
- 2-
c e
Fotoni I Foton y O O O Stabil
Electron e- e+ 1 0,51 -1 1 Stabil

-N';:
Neutrinul electronic ve ve -10- 11 -10- 11 O Stabil

..
o
c.
CI.J
Mezonul f1 (miuon)
Neutrinul miuonic
W
v ~
f1+
V/1
207
-10-9
105,7
-10-9
-1
O
1 2,2,10- 6
Stabil
..J Taon r- r+ 3492 1782 -1 1 1,5,10- 10
Neutrinul taonic v, ~ v, -10-5 -10-5 O Stabil
n° 264 135 O 0,8'10- 16
o Mezonul n(pion)
n+ n-
--
1\ K+ K-
273
966,4
139,6
493,7
1 -1
1 -1
2,6,10. 8
1,2'10-8
';: K(kaon) K.~ -8,9.10-
11
o Mezonul
N KO kO 974,1 437,7 O
QI K~ -5,2.10- 8
:I:
Mezonul1]° 1]0 1074 548,8 O 2,4'10- 19
';: 'c Proton P p 1836,1 933,3 1 -1 Stabil (5'10 60)
o
~
°
~"lt
l:i Neutron n n 1838,6 939,6 O 103
~
:::c o Hiperonul (lambda) 1\0 ÂO 2183, I 1115,6 O 2,6'10- 10
N L+ i;+ 2327,6 1189,4 1 -1 8.10- 11
1\
';: ';:o Hiperonul (sigma) LO i;0 2333,6 1192,5 O 5,8'10-20
o i;-
'i:
~
CI.J L- 2343,1 1197,4 -1 1 1,5'10- 10
l'll C.
~
J: 3° 3° 2572 8 13149 O 29.10- 10
Hiperonul (xi)
~
- ~ 2585,6 1321,3 -1 I 1,6,10- 10
Hiperonul (omega minus) Q- Q- 3273 1672,2 -1 1 8,2'10- 11

191
- - - PARTICULE ELEMENTARE
miuonul se dezintegrează într-un electron, un antineutrin electronic şi un Ill? _~trin miuonic:
ţJ-~e-+Ve+V",

ţJ+~e++ve+vţ1. (7.3)
Taonul, avînd masa mult mai mare (349m), se dezintegrează mult mai repede (1,5.10- 10 s).
Ca rezultat se formează UIl miuon cu antineutrinul său şi un neutrin taonic:
r- ~ ţJ- + v" +vr '

r+ ~ r1/+ +v +vT (7.4, a)

ţ1

sau un electron cu antineutrinul său şi un neutrin taonic:

r- ~ e- +ve +V"
(7.4, b)
r+ ~ e+ + vI' +v,.
Reacţiile de transfonnare a particulelor elementare întotdeauna se produc cu respectarea
legilor de conservare: a impulsului, energiei, sarcinii electrice ş.a. Totodată pentru caracterizarea
interacţiunilor slabe care au loc între leptoni se introduce numărul cuantic, numit număr de
sarcină leptonică L. Pentru leptoni L = 1, pentru antileptoni L = -1, iar pentru oricare altă
part:culă elementară L = O. Astfel, pe lîngă legile de conservare cunoscute, trebuie să se
respecte şi legea conservării sarcinii leptonice:
Suma sarcinilor leptonice pînă şi după interacţiunea particulelor elementare
rămîne constantă.

Din reacţiile (7.3)-(7.4) se observă uşor că legea conservării numărului de sarcină leptonică
se respectă atît în cazul dezintegrării miuonului ţJ- şi a taonului r-
1=1+(-1)+1,
cît şi în cazul antiparticulelor respective ţJ+ şi r+
-1 = (~l) +1 + (-1).
Cercetările experimentale şi teoretice efectuate pînă în prezent demonstreazăcă leptonii
nu au structură internă. Din această cauză cei 12 leptoni, 6 particule (electronul, miuonul
şi taonul cu neutrinii lor) şi 6 antiparticule respective, mai sînt numite particule
fundamentale.

60 • Hadronii

Cea mai numeroasă clasă a particulelor elementare (peste 300) o constituie hadronii (de la
gr. hadros - tare, puternic). Procesele de transformare a hadronilor se realizează prin intermediul
tuturor interacţiunilor fundamentale, însă la distanţe mici predomină interacţiunile tari. Cu excepţia
protonului, care este o particulă stabilă, toţi hadronii sînt instabili, se dezintegrează. Dacă
dezintegrarea se produce datorită interacţiunilor electromagnetice sau slabe, timpul mediu de
viaţă este mai mare de 10-20 s, iar dacă pe seama celor tari, atunci în unna dezintegrării apar
particulele numite rezonanţe cu timpul mediu de viaţă de ordinul 10-23s.
Hadronii se împart în mezoni (de la gr. mesos - mediu) şi barioni (de la gr. barys - greu).
La rîndul lor, barionii se împart în nucleoni (protonul şi neutronul) şi hiperoni (particule mai
grele decît nucleonii).

192
Capitolul 7
 Ca şi cazulleptonilor, procesele care se produc cu participarea hadronilor sînt dirijate de
legile de conservare cunoscute. S-a constatat însă că în asemenea procese mai trebuie să se
respecte încă o lege -legea conservării sarcinii barionice:
În orice proces de interacţiune a particulelor elementare sarcina barionică se
conservă.

Pentru descrierea cantitativă a acestei legi se introduce numărul cuantic B, numit număr de
sarcină barionică, astfel încît pentru toţi barionii B = 1, pentru antibarioni B = -1, iar pentru celelalte
particule şi antiparticule B = O. De exemplu, dacă un proton posedă energie suficientă, atunci la
interacţiunea lui cu un neutron sau cu alt proton se fonnează perechea proton-antiproton. însă reacţia

p + n.r( p + P + P
este imposibilă chiar dacă se respectă legile de conservare a sarcinii electrice, energiei şi impulsului.
Nwnărul de sarcină barionică nu se conservă: în partea stîngă a reacţiei B=(+1)+(+ 1)=+2, iar în
cea dreaptă - B=(+1)+(+1 )+(-1)=+1. În aceste cazuri se realizează reacţiile:
p+n-7 p+n+ p+ p
ŞI

p+ p-7 p+ p+ p+ P
care respectă toate legile de conservare, inclusiv a sarcinii barionice: de ambele părţi ale
semnului săgeţii în reacţii B = + 2.

c*. Structura hadronilor. Quarkuri

În anul 1963, fizicienii americani M. Gell-Mann şi G. Zweig au emis ipoteza că hadronii

sînt particule compuse. Confonn acesteia, nucleonii, de exemplu, sînt compuşi din trei particule
mai mici încărcate electric, numite quarkuri. Existenţa lor a fost confirmată în anul 1969 în
urma experimentului similar celui al lui Rutherford, care prin împrăştierea particulelor a a
demonstrat existenţa nucleului. La ,bombardarea protonilor şi a neutronilor cu electroni
acceleraţi pînă la energii de 50 GeV, s-a constatat existenţa a trei sarcini punctifonne ce se
deplasează liber în interiorul lor. Aceste sarcini punctifonne (particule) sînt quarkurile.
Una dintre particularităţile caracteristice ale quarkurilor este sarcina electrică fracţionară. S-a
constatat că quarkurile pot avea doar două valori pozitive sau negative ale sarcinii. într-adevăr,
dacă notăm cu q! şi qz valorile posibile ale sarcinilor electrice ale quarkurilor, atunci luînd în
considerare că protonul are sarcina electrică +e, iar neutronul este particulă neutră, avem:
2q! + qz= +e,
q! + 2qz= O.
Soluţiile acestui sistem de ecuaţii sînt:
2 1
q! = +-e, qz = --e.
3 3
Quarkul cu sarcina +2e13 a fost numit sus şi notat cu u (din engl.
up - sus), iar cel cu sarcina -e13 -jos şi notat cu d (din engl. down -
jos). Evident, antiquarkul îi are sarcina -2eI3, iar antiquarkul d- (l)([;)(!)
a) b) c)
sarcina +eI3. Astfel, structura protonului poate fi prezentată sub
fonna uud (fig. 7.3, a), iar a neutronului - udd (fig. 7.3, b). Fig. 7.3

193
- - - PARTICULE ELEMENTARE ---------------=--=---=----
 Teoria quarkurilorpermite reprezentarea tuturor hadronilorprin diferite combinaţii de quarkuri
şi antiquarkuri. De exemplu, pionul n+ constă dintr-un quark u şi un antiquark d (fig. 8.3, c), iar
antipionul n- are structura ild . Pentru reprezentarea altor particule elementare a fost necesară
introducerea a încă două generaţii de quarkuri (prin analogie cu generaţiile de leptoni).
Quarkurile din aceste generaţii au fost numite farmec, straniu, superior şi inferior, fiind
notate cu primele litere de la cuvintele respective în engleză: c (charm), s (strange), t (top) şi
b (bottom). Mai mult ca atît, s-a constatat că pentru explicarea structurii hadronilor, quarkurile
există sub trei forme, fiecăreia dintre ele atribuindu-se un număr cuantic de sarcină de culoare,
sau mai simplu culoare. Sarcinile de culoare determină o anumită interacţiune a quarkurilor
fiind numite: roşu, albastru şi verde. Evident, antiquarkurile sînt caracterizate de anticulori:
antiroşu, antialbastru şi antiverde. Menţionăm că aceste denumiri nu au nimic comun cu spectrul
de culori din domeniul vizibil.
Culoarea quarkurilor determină modul de interacţiune dintre ei. Interacţiunea tare dintre
quarkuri se realizează pe seama schimbului de gluoni (din eng. glue - clei). Gluonii sînt
particule fără masă de repaus şi neutri din punct de vedere electric, dar caracterizaţi de sarcină
de culoare. Din teoria numită cromodinamica cuantică (din gr. chroma - culoare) rezultă că
trebuie să existe 8 gluoni, fiecare fiind compus din "culoare" şi "anticuloare", iar emisia sau
absorbţia unui gluon conduce la modificarea "culorii" quarkului. Astfel, este asigurată
interacţiunea tare de atracţie dintre quarkuri, gluonii fiind purtători ai acestei interacţiuni.
Deşi teoria quarkurilor a fost confirmată experimental, pînă în prezent încă nu s-a observat
nici un quark în stare liberă. Cercetările experiment~le referitoare la interacţiunea dintre
quarkuri au evidenţiat proprietăţi excepţionale ale acesteia. S-a constatat că interacţiunea de
atracţie dintre "culorile" quarkurilor (la distanţe de ordinul 1O-15 m) este cu atît mai puternică,
cu cît distanţa dintre ei se măreşte. Rezultă că energia necesară pentru descompunerea unui
adron în quarkuri separate este foarte mare, tinde la infinit. Din acest motiv, observarea
quarkurilor în stare liberă este practic imposibilă.
Particularităţile de interacţiune ale quarkurilor, precum şi proprietăţile lor ne permit să
atribuim aceste particule la clasa celor fundamentale. În prezent se consideră că există 57 de
particule fundamentale care reprezintă constituenţii primari ai materiei: 36 quarkuri şi
antiquarkuri, 8 gluoni, 12 leptoni şi fotonul.

ÎNTREBĂRI
1. Cum se clasifică particulele elementare În funcţie de interacţiunea fundamentală realizată?
2. Care sînt caracteristicile fotonului?
3. Care particule sînt numite leptoni? Enumeraţi leptonii din cele trei generaţii.
4. Enunţaţi legea conservării sarcinii leptonice. Cum se aplică această lege?
5. Care particule elementare se numesc hadroni?
6. Cum se clasifică hadronii?
7. Ce reprezintă numărul de sarcină barionică? Formulaţi legea conservării sarcinii barionice. Daţi
exemple de aplicare a ei.
8*. Ce reprezintă quarkurile? Care este esenţa experienţei ce confirmă existenţa lor?
9*. Cu ce sînt egale sarcinile electrice ale quarkurilor? Care este structura de quarkuri a protonului,
neutronului şi pionului?
10*. Cum se numesc quarkurile din cele trei generaţii?
II *. Ce reprezintă numărul cuantic de sarcină de culoare?
12*. Ce reprezintă gluonii?
13*. De ce quarkurile nu există În stare liberă?
14*. Care sînt cele 57 de particule fundamentale?

194
Capitolul 7
 TABLOUL FIZIC
CAPITOLUL 8 CONTEMPORAN AL LUMII

Ajunşi la finele cursului liceal de fizică, să analizăm evoluarea ei de la începuturi pînă în

prezent şi să urmărim formarea conceptelor despre lume în perioadele respective.
Se consideră că primele cunoştinţe în domeniul fizicii au fost obţinute încă în antichitate.
Tales din Milet (sec. VI î. Hr.) ştia că chihlimbarul frecat cu ţesătură de lînă atrage corpuri
uşoare, iar magnetita atrage obiectele din fier. În sec. V-IV î.Hr. Leucip şi Democrit au formulat
ideea despre existenţa unei limite a divizibilităţii substanţei, a existenţei unor particule
indivizibile - a atomilor. Aristotel (sec. IV. î. Hr.) a pus bazele mecanicii: a descris mişcarea
mecanică, a evidenţiat mişcările rectilinii şi curbilinii, a formulat regula compunerii deplasărilor
reciproc perpendiculare.
În secolul următor Euclid a formulat legea propagării rectilinii a luminii, a stabilit legile
reflexiei luminii, iar Arhimede a obţinut unele rezultate în domeniul mecanicii: a introdus
noţiunile de centru de greutate şi de moment al forţei, a formulat legea pîrghiei, a stabilit legea
hidrostaticii (cunoscută în prezent ca legea lui Arhimede) şi condiţiile de plutire a corpurilor.
În era noastră Heron din Alexandria (sec. 1) a descris o serie de mecanisme simple: scripeţii,
pana, şurubul, vîrtejul, iar Ptolemeu (sec. II) a descris fenomenul refracţiei luminii, a elaborat
forma definitivă a sistemului geocentric al lumii.
Această enumerare de descoperiri denotă că în antichitate au apărut acei germeni care,
dezvoltîndu-se, au devenit capitole importante ale fizicii: mecanica, electrodinamica, fizica
moleculară şi optica.
La mijlocul secolului al XVI-lea ~icolaus Copernic a publicat lucrarea sa fundamentală
"Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti", în care a fundamentat concepţia
heliocentrică, potrivit căreia Pămîntul, împreună cu celelalte planete, se roteşte simultan în
jurul Soarelui şi al propriilor axe. La începutul secolului următor Johannes Kepler a descoperit
legile mişcării planetelor în jurul Soarelui, argumentînd sistemul heliocentric.
Secolul al XVII-lea s-a remarcat prin apariţia a două lucrări în care au fost puse bazele
mecanicii. În 1632, Galileo Galilei a publicat "Dialogul despre două sisteme principale ale
lumii", care conţine două principii fundamentale ale mecanicii - principiul relativităţii şi cel
al inerţiei. În 1687 a văzut lumina tiparului lucrarea lui Isaac Newton "Principiile matematice
ale filosofiei naturale", în care au fost expuse noţiunile fundamentale ale mecanicii, trei prin-
cipii fundamentale ale dinamicii şi legea atracţiei universale.
În baza acestor principii, a fost elaborat tabloul mecanic al lumii, confonn căruia toate
fenomenele din natură se reduc doar la mişcări mecanice, adică la schimbarea poziţiilor
corpurilor unele faţă de altele. Corpurile sînt caracterizate de masele şi dimensiunile lor spaţiale,
mişcările lor nefiind dependente de structura internă. .
În mecanica newtoniană spaţiul şi timpul sînt considerate absolute şi independente între
ele. Proprietăţile spaţiului şi timpului nu sînt influenţate de corpuri şi de mişcările lor. Se
admite că spaţiul este omogen şi izotrop (proprietăţile lui sînt identice în toate regiunile spaţiului
şi în toate direcţiile), iar timpul omogen şi decurge uniform în tot spaţiul. Interacţiunea dintre

195
-~-- TABLOUL FIZIC CONTEMPORAN AL LUMII ---------=---=---=-------
corpuri se transmite momentan şi este caracterizată de forţe, ale căror valori sînt în funcţie de
parametrii corpurilor, de poziţiile lor reciproce (distanţa dintre ele), iar în cazul corpurilor
aflate în contact - de vitezele lor relative. Cunoscînd forţele ce acţionează asupra corpului,
poziţiile şi vitezele punctelor lui la un moment de timp considerat iniţial, în baza principiilor
mecanicii, pot fi determinate poziţiile şi vitezele lor la orice moment ulterior de timp. Au fost
rezolvate, astfel, diferite probleme de mişcare a corpurilor, începînd cu cele mai simple, cu
alunecarea corpului pe planul înclinat sau mişcarea corpului aruncat sub un unghi faţă de
orizontală, precum şi probleme de mişcare a planetelor şi a sateliţilor lor. Este bine cunoscută
previziunea în baza legităţilor mecanicii şi a observaţiilor astronomice de către Le Verrier a
unei planete, necunoscute la timpul respectiv şi descoperită ulterior de către Galle - planeta
Neptun.
Principiile mecanicii au fost aplicate cu succes şi în alte ramuri ale fizicii. În teoria cineti-
co-moleculară a gazelor ideale - sisteme de molecule în mişcare haotică - a fost dedusă
formula fundamentală a acestei teorii - relaţia dintre presiunea gazului, concentraţia
moleculelor şi energia cinetică medie a mişcării lor de translaţie.
În optică, Newton considera lumina un flux de corpusculi. Considerînd elastice ciocnirile
dintre ei şi oglindă, el a dedus legile reflexiei luminii. A dedus, de asemenea, legile refracţiei
luminii, considerînd că la trecerea din aer într-un mediu transparent acesta atrage
corpusculii de lumină în interior, unde aceştia se deplasează cu viteze mai mari decît în
aer (vid).
Succesul obţinut în explicarea unor fenomene ale n'flturii în baza principiilor mecanicii a
creat iluzia că acestea sînt unicele principii fundamentale ale naturii.
În această ordine de idei Ei'nstein releva: " ... impresiona faptul că metodele mecanice erau
aplicate cu succes în domenii care nu aveau nimic cu mecanica: teoria mecanică a luminii... ;
teoria cinetică a gazelor; ... teoria conducţiei căldurii...".
În primele două decenii ale secolului al XIX-lea au fost efectuate cercetări vaste în domeniul
opticii. Young, Fresnel, Fraunhofer, Malus şi Brewster au realizat o serie de experimente şi
studii teoretice privind interferenţa, difracţia şi polarizarea luminii. Se confirma teoria
ondulatorie a luminii, propusă de către Huygens (1678). S-a stabilit că undele de lumină sînt
unde transversale. Un rol decisiv în favoarea naturii ondulatorii a luminii l-a jucat experimentul
lui Foucault (1850), în care a fost determinată viteza propagării ei în apă. Ea s-a dovedit a fi
mai mică decît în aer, conform teoriei ondulatorii a luminii şi în contradicţie cu conceptul
corpuscular al luminii propus de către Newton. Astfel, către mijlocul sec. al XIX-lea natura
ondulatorie a luminii era considerată un fapt demonstrat.
Pentru a explica proprietăţile ondulatorii ale luminii în baza legităţilor mecanicii, s-a admis
existenţa unui mediu ipotetic - eterul - cu proprietăţi elastice deosebite. Se considera că
eterul penetrează substanţa, iar undele de lumină sînt unde elastice transversale, ce se propagă
în el. Lipsea însă o părere unică privind interacţiunea eterului cu substanţa. Unii savanţi
considerau că eterul este antrenat de corpurile aflate în mişcare, alţii constatau că eterul nu
însoţeşte corpurile ce se mişcă, ci rămîne în repaus. Ultima presupunere era echivalentă cu
cea a existenţei unui sistem de referinţă aflat în repaus absolut, de unde rezultă că ar exista
curenţi de eter faţă de corpurile în mişcare.
Anul 1820 a fost unul de cotitură în fizica fenomenelor electrice şi magnetice. Oersted a
observat influenţa curentului electric asupra acului magnetic situat în vecinătatea conductorului
parcurs de el. În acelaşi an, Ampere a efectuat o serie de experimente în care a cercetat
interacţiunea conductoarelor parcurse de curent electric şi a stabilit expresia pentru forţa

196
Capitolul 8
respectivă, cunoscută în prezent sub numele de forţă electrodinamică sau forţa Ampere (expresia
forţei de interacţiune dintre sarcinile electrice punctiforme a fost stabilită în 1785 de către
Coulomb). În 1827, Ohm a descoperit legea fundamentală a circuitelor electrice. conform
căreia intensitatea curentului în conductorul metalic este direct proporţională cu tensiunea
electrică dintre capetele lui. Descoperirea fenomenului inducţiei electromagnetice de către
Faraday (1831) şi a autoinducţiei de către Henry (1832) a determinat utilizarea vastă a curentului
electric în industrie, astfel încît secolul XIX a intrat în istorie ca "secolul electricităţii". Aceste
descoperiri au demonstrat, de asemenea, existenţa unei conexiuni indestructibile între
fenomenele electrice şi cele magnetice. În domeniul dat au mai fost obţinute următoarele
rezultate importante: au fost stabilite legile electrolizei (Faraday, 1833), legea ce exprimă
efectul termic al curentului electric (loule, 1841), a fost confirmată experimental legea
conservării sarcinii electrice (Faraday, 1843). Trebuie de menţionat, de asemenea, fonnularea
de către Faraday a ideii despre cîmp şi introducerea noţiunii de "linii de forţă", cunoscute în
prezent ca linii de intensitate a cîmpului electric şi de linii de inducţie magnetică.
Astfel, în prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost descoperite o serie de fenomene
importante din domeniul electromagnetismului, au fost introduse noţiuni fizice necesare
descrierii lor şi au fost stabilite legităţile experimentale respective.
Interpretarea teoretică şi generalizarea rezultatelor din domeniul în discuţie a fost efectuată de
către Maxwell (aa. 1860--1865) prin elaborarea electrodinamicii - teoria cîmpului electromagnetic.
La baza acesteia se află un sistem de ecuaţii fundamentale, cunoscut sub numele de ecuaţiile lui
Maxwell pentru cîmpul electromagnetic. Fiind aplicate la sisteme fizice concrete, la ecuaţiile menţionate
se adaugă ecuaţiile materiale ce exprimă anumite relaţii dintre parametrii sistemului considerat.
În cadrul teoriei sale Maxwell a reuşit nu numai să explice faptele experimentale ce-i
erau cunoscute, dar, ceea ce este deosebit de important, să faFă preziceri în domeniul fizicii.
Astfel, pe cale pur teoretică a prevăzut existenţa undelor electromagnetice şi a descris
proprietăţile lor. După Maxwell, undele electromagnetice sînt unde transversale (vectorii il
şi ii sînt perpendiculari între ei şi pe 4irecţia propagării undei), transportă energie şi produc
presiune asupra corpurilor pe care cad.Calculînd viteza undelor electromagnetice în vid, Max-
wel
a obţinut o valoare egală cu cea a vitezei luminii în vid.
Astfel s-a constatat că undele de lumină şi cele electromagnetice au proprietăţi identice,
stabilindu-se pe această cale natura electromagnetică a luminii. Un argument în favoarea acestei
concluzii este şi fenomenul descoperit în 1845 de către Faraday - rotirea planului de polarizare
a luminii ce se propagă de-a lungul liniilor magnetice. Fenomenul demonstrează influenţa
cîmpului magnetic asupra luminii, deci o legătură strînsă dintre fenomenele optice şi cele
magnetice.
Experimental, undele electromagnetice au fost descoperite de către Hertz (1888).
Către ultimul deceniu al secolului al XIX-lea s-a conturat tabloul electromagnetic al lumii.
Tentativele de a explica toate fenomenele naturii în limitele unui sau altui tablou fizic din
cele menţionate nu s-au încununat de succes. S-a constatat că aceste tablouri se completează
reciproc, dar împreună nu pot explica o parte din fenomene.
Spre finele secolului al XIX-lea au fost efectuate trei descoperiri importante: razele Roentgen
(1895), radioactivitatea (1896) şi electronul (1897). Rămîneau însă neexplicate legităţile
experimentale ale radiaţiei termice, ale efectului fotoelectric şi ale spectrelor atomilor.
Era nesoluţionată problema eterului. Au fost întreprinse încercări de a-l descoperi şi a-i
cerceta proprietăţile. Rezultatele însă erau contradictorii, "curenţii de eter" nu au fost

197
- - - TABLOUL FIZIC CONTEMPORAN AL LUMII - - - - - - - - - -
descoperiţi. Au fost emise diferite ipoteze, în baza cărora s-au obţinut şi rezultate corecte, dar
acestea nu constituiau un sistem unic.
Teoria respectivă a fost elaborată de către Einstein (1905) - teoria relativităţii restrinse. În
ea eterul nu şi-a găsit loc şi a fost eliminat din fizică. Spaţiul şi timpul nu mai sînt considerate
absolute şi independente, ci relative şi legate reciproc. Interacţiunea, în particular cea
electromagnetică, nu se transmite momentan, viteza maximă de transmitere a ei fiind egală cu
viteza luminii în vid, între masă şi energie există o relaţie anumită. Teoria relativităţii restrînse
indică limita de aplicabilitate a mecanicii newtoniene (viteze v« c).
Planck a explicat legităţile radiaţiei termice în baza ipotezei privind cuantele de energie.
Ipoteza a fost dezvoltată şi folosită la explicarea şi a altor fenomene. Către mijlocul anilor '20
ai secolului al XX-lea din ea s-a constituit mecanica cuantică, aplicată la descrierea
proprietăţilor sistemelor microscopice - atomi şi molecule. Aparatul matematic şi descrierea
mişcării în cadrul fizicii cuantice diferă radical de cel folosit în mecanica clasică (newtoniană).
S-a constatat că particulele de substanţă posedă proprietăţi ondulatorii, iar undele
electromagnetice - proprietăţi corpusculare. Ca rezultat, noţiunea de traiectorie îşi pierde
sensul fiind aplicată la microparticule. Este imposibil a determina simultan poziţia şi impulsul
ei, necesare pentru a construi traiectoria particulei şi a determina poziţia exactă a ei la orice
moment ulterior de timp. În fizica cuantică poate fi doar calculată probabilitatea că
microparticula se află la momentul dat într-o regiune sau alta a spaţiului. Energia şi unele din
caracteristicile ei pot lua doar anumite valori, discrete, spre deosebire de fizica clasică, în care
aceleaşi mărimi variază în mod continuu.
Pentru fizica secolului al XX-lea este caracteristică studierea mai profundă a structurii
substanţei. Descoperirea electronului (1897) il fost urmată de descoperirea nucleului (1911)
şi de stabilirea modelului nuclear al atomului. În 1919 a fost descoperit protonul, în 1932-
neutronul, şi tot în acelaşi an a fost adoptat modelul protono-neutronic al nucleului. De
asemenea, în 1932 Anderson a descoperit pozitronul - prima antiparticulă, confirmînd astfel
ipoteza lui Dirac despre existenţa antiparticulelor. Fermi a elaborat (1933) teoria dezintegrării
f3 în care se admitea că simultan cu electronul este emisă o particulă neutră - antineutrinul.
Astfel s-a constituit o ramură nouă a fizicii, cea a particulelor elementare, de care aţi luat
cunoştinţă în capitolul precedent.
Un succes al fizicii cuantice a fost aplicarea metodelor ei la descrierea proprietăţilor
sistemelor dintr-un număr mare de microparticule. Au fost explicate proprietăţile metalelor,
inclusiv a stării lor de supraconductibilitate la temperaturi foarte joase.
În cadrul teoriei cuantice au fost descrise proprietăţile electrice şi optice ale
semiconductoarelor, influenţa cîmpurilor electrice şi magnetice asupra acestora. În urma
cercetărilor au fost inventate dioda semiconductoare (joncţiunea p-n), apoi tranzistorul. Ca
rezultat au fost miniaturizate un şir de dispozitive electronice. Un alt succes este realizarea
telefoniei mobile. După cum cunoaşteţi, inventarea maserului şi a laserului a fost posibilă
numai în cadrul fizicii cuantice.
Astfel, fizica secolului al XX-lea s-a dezvoltat sub semnul teoriei relativităţii şi a
mecanicii cuantice şi s-a marcat prin aplicaţii de importanţă majoră.
Pentru perioada respectivă este caracteristică, de asemenea, interconexiunea fizicii cu alte ramuri
ale ştiinţei, ca rezultat s-au dezvoltat: astrofizica, geofizica, biofizica, fizica chimică ş. a.
Savanţii sînt convinşi că secolul al XXI-lea. va fi încununat de noi succese ale fizicii şi
aplicaţii, astăzi inimaginabile pentru noi.

19S
Capitolul 8
 v

LUCRARI
CAPITOLUL 9 DE LABORATOR

LUCRARE DE LABORATOR nr.1

Observarea interferen!ei
Scopul lucrării: Formarea deprinderilor de observare a fenomenului de interferenţă a
luminii.
Aparate şi materiale necesare: două plăcuţe de sticlă, soluţie de săpun, o ramă de sîrmă,
un tub cu diametrul interior de 0,2+0,5cm, o oglindă plană metalică sau orice altă suprafaţă
plană poleită, o diodă laser (laser-indicator).
Consideraţii teoretice
După cum rezultă din condiţiile maximelor şi minimelor de interferenţă (1.8) şi (1.9),
pentru observarea tabloului de interferenţă este necesar ca diferenţa de drum optic a două raze
de lumină să fie comparabilă cu lungimea de undă a luminii. Valorile foarte mici ale diferenţei
de drum, de ordinul micronilor, (A = (0,41..;.-0,78) Ilm) implică anumite dificultăţi la observarea
acestui fenomen, însă pot fi construite dispozitive relativ simple cu ajutorul cărora destul de
uşor poate fi observată interferenţa luminii. Să analizăm cîteva situaţii în care se poate remarca
tabloul de interferenţă.

Mod de lucru:
a) Observarea interferenţeiîn stratul de aer dintre două plăcuţe de sticlă
1. Ştergeţi minuţios plăcuţele de sticlă, aşezaţi-le una peste alta şi strîngeţi-le între degete.
2. Examinaţi plăcuţele în lumină reflectată pînă cînd în regiunea unde le strîngeţi, veţi
observa nişte fişii înguste colorate de formă neregulată. Acestea reprezintă franj ele tabloului
de interferenţă.
3. Descrieţi tabloul de interferenţă obţinut, prezentînd în referat răspunsul la unnătoarele întrebări:
3.1. Care este ordinea culorilor în fiecare franjă?
3.2. Ce se întîmplă cu franjele de interferenţă la modificarea puterii de strîngere între
degete a plăcuţelor?
3.3°. Care din dispozitivele pentru observarea interferenţei, studiate în p.1A, se realizează în
această experienţă? Argumentaţi din acest punct de vedere fonna şi poziţia tabloului de interferenţă.
b) Observarea interferenţeiîn peliculele subţiri din soluţie de săpun
1. Introduceţi rama de sînnă în soluţia de săpun şi obţineţi pe ea o peliculă de această soluţie.
2. Aşezaţi rama în poziţie verticală şi examinaţi pelicula de pe ea în lumină reflectată,
observînd franjele colorate.
3. Prezentaţi în referat răspunsul la următoarele întrebări:

- - - LUCRĂRI DE LABORATOR -----------~. 1.:. . .:9- -=-9_ _~

 3.1. Ce culori observaţi în franj ele de pe peliculă şi în ce consecutivitate?
3.2. Unde se observă mai uşor franjele colorate, în partea de sus a ramei sau în cea de jos?
Explicaţi cele remarcate.
3.3°. Ce dispozitiv interferenţial se realizează în această experienţă? Explicaţi de ce franjele
sînt dispuse orizontal.
4. Formaţi cu ajutorul tubului un balonaş de săpun pe suprafaţasoluţiei şi observaţi franjele
colorate de pe el.
5. Descrieţi tabloul de interferenţă obţinut.
6. Răspundeţi la următoarele întrebări:
6.1. De ce franj ele colorate se observă numai în partea de sus a balonaşului şi se deplasează
în jos, spre suprafaţa soluţiei?
6.2°. De ce franjele au formă inelară?
CO) Observarea interferenţei cu ajutorul oglinzii lui Lloyd
1. Aşezaţi oglinda meta-
lică în poziţie orizontală, astfel
încît ea să se afle la o distanţă
LE~ (1+2) m de la un ecran E
(fig.9.1). LD
~
dE
~I

I I LE I

2. Orientaţi dioda laser la Fig. 9.1

odistanţăLD~(O,25+1)m, sub
un unghi qJ cît mai mic posibil faţă de suprafaţa oglinzii.
3. Puneţi în funcţiune dioda laser, observaţi pe ecr~n tabloul de interferenţă şi descrieţi-l,
răspunzînd la următoarele întrebări:
3.1. Ce se întîmplă cu franjele tabloului de interferenţă, dacă unghiul qJ dintre raza incidentă
pe oglindă şi planul ei se măreşte?
3.2. De ce tabloul de interferenţă se formează într-un plan vertical al ecranului?

ÎNTREBĂRI
1. Ce reprezintă undele coerente de lumină §i cum se obţin ele?
2. Ce se nume§te drum optic? Care este semnificaţia diferenţei de drum optic?
3. Care sînt condiţiile de formare a maximelor §i minimelor de interferenţă a undelor lumi-
noase?

LUCRARE DE LABORATOR "r.2°

Determinarea lungimii de undă a luminii cu ajutorul re!elei de difrac!ie
Scopul lucrării: Determinarea limitelor lungimii de undă ale spectrului vizibil.
Aparate şi materiale necesare: un stativ, o reţea de difracţie, un dispozitiv pentru
determinarea lungimii de undă a luminii, o sursă de lumină albă.
Consideraţii teoretice
Dispozitivul folosit în această lucrare de laborator pentru determinarea lungimii de undă a
luminii reprezintă o riglă gradată în milimetri, avînd la unul din capete o ramă, în care se

200
Capitolul 9

----------_._-----._-._--'-------
~
montează reţeaua de difracţie. La celălalt capăt se află un ecran, situat perpendicular pe riglă,
care se poate deplasa de-a lungul ei. Ecranul are o fantă îngustă la mijloc şi este înzestrat cu o
scală milimetrică cu zero la centrul fantei.
Privind la sursa de lumină prin reţea şi fantă concomitent (fig. 9.2), observatorul va vedea •
pe ecran de ambele părţi ale fantei spectrele colorate de difracţie de ordinele 1, 2 ş.a.m.d. În
figură este reprezentat schematic modul de formare a maximelor (spectrelor) cu ajutorul acestui
dispozitiv. Fiecare maxim reprezintă un spectru, marginile căruia se află la distanţele Iv şi Iyde
la centrul fantei.
Poziţia maximului principal de ordinul m = 1 se determină din relaţia (1.38):

d sin qJ = mÂ"

unde Â, este lungimea de undă a luminii de culoarea cercetată a spectrului, d perioada reţelei de
difracţie, iar qJ unghiul sub care
este observat maximul respec-
tiv. Întrucît pentru maximul
principal de ordinul 1 unghiul
qJ este întotdeauna mic (qJ < 5°),~
~~~~~~==::~~§g~==~~=U~=EE
atunci sin qJ '" tgqJ =I/L (fig. 9.2).
Aşadar, pentru determinarea L
lungimii de undă a luminii
Fig. 9.2
obţinem relaţia:

ld ,
Â, =
(9.1)
L
unde L este distanţa dintre reţeaua de difracţie şi ecran.

Mod de lucru:
1. Montaţi reţeaua de difracţie în rama dispozitivului şi
fixaţi-l de cleştele stativului (fig. 9.3).
2. Privind prin reţeaua de difracţie, orientaţi dispozitivul
spre sursa de lumină astfel încît ea să fie văzută prin fanta
îngustă a ecranului. Pe ecran, de o parte şi de alta a fantei,
veţi observa spectrele de difracţie de cîteva ordine.
3. Citiţi de pe scala ecranului privit prin reţea poziţiile
marginilor roşie 1y şi violetă Iv ale spectrului de ordinul 1 de
pe ambele părţi ale fantei. Determinaţi valorile medii ale
distantelor
,
Iy şi 1v pentru fiecare culoare şi introduceti-le
'
în
tabelul de mai jos.
4. De pe rigla gradată în milimetri a dispozitivului notaţi
distanţa L dintre reţea şi ecran, introducînd-o, de asemenea,
în tabel.
5. Repetaţi măsurătorile din punctele 3 şi 4 pentru alte
două poziţii ale ecranului faţă de reţeaua de difracţie şi
introduceţi rezultatele în acelaşi tabel. Fig. 9.3

- - LUCRĂRI DE LABORATOR -=2::-=:0=--.:.1 _

 d, L Ir Iv Ar Av
Nr. (10-5 m) (m) (cm) (cm) (10- 6 m) (10-6 m)
I
2

><1>< ><><
3
Valoarea
medie

6. În baza relaţiei (9.1), calculaţi lungimile de undă Ar şi Av' ce constituie limitele spectrului
vizibil, apoi valorile lor medii.
7. Estimaţi erorile absolută şi relativă ale determinării lungimii de undă a luminii pentru
cele două culori, folosind următoarele relaţii:
t::J: I1l I1L - -
c=~=~+---=-, I1A=c·A.
A l L .
8. Prezentaţi rezultatul final sub forma:
Ar = (Xr+
- I1Xr ) ·10-6 ill"' r
C = ... % '

Av = (x:, ± t::J:v ) .10-6 m; Cv =. "%.

9. Fonnulaţi concluziile referitoare la rezultatele obţinute.

ÎNTREBĂRI
1. Ce reprezintă o reţea de difracţie? Ce se nume§te perioada reţelei?
2. Cum sînt amplasate părţile ro§ii §i cele violete ale spectrului de difracţie În raport cu centrul
tabloului de pe ecran?
3. Deduceţi formula de calcul a erorilor.

LUCRARE DE LABORATOR nr.3

Determinarea distantei focale a unei lentile convergente

Scopul lucrării: Determinarea distanţei focale şi a convergenţei unei lentile conver-

gente.
Aparate şi materiale necesare: o lentilă convergentă, o sursă de lumină care proiectează un
obiect luminos de forma unei săgeţi, un ecran, o panglică cu diviziuni centimetrice sau o riglă.
Consideratii teoretice
După obţin~rea în lentila convergentă a unei imagini clare a obiectului pe ecran, se măsoară
distanţele de la lentilă pînă la obiect d şi de la lentilă pînă la imagine d', iar din formula lentilei
(2.31) şi definiţiei convergenţei (2.34) se determină distanţa focală f şi convergenţa Ca lentilei
studiate. Avem:
dd' . 1
f = d +d" C=-
f (9.2)

202
Capitolul 9
 Mod de lucru:
1. Realizaţi montajul ex-
perimental din/zgura 9.4. Aveţi d d'
grijă ca ecranul să fie aşezat cu
spatele spre fereastră. Dacă în
laborator lipseşte sistemul de
proiectare a unei săgeţi, acesta
poate fi uşor confecţionat. Luaţi
o cutie mică de carton (de
exemplu, cutia pentru chi-
brituri) şi tăiaţi în ea cu o lamă
o deschizătură de fonna săgeţii.
Cînd becul introdus în cutie va
lumina, se va fonna obiectul Fig. 9.4
luminos de fonna ei.
2. Deplasînd ecranul şi lentila în raport cu obiectul luminos, găsiţi o astfel de poziţie, în
care pe ecran se formează imaginea clară a obiectului.
3. Măsuraţi distanţele de la poziţia obiectului luminos pînă la lentilă d şi de la lentilă pînă
la ecran d' . Introduceţi valorile obţinute în tabelul de mai jos.
4. Modificaţi distanţa dintre lentilă şi obiectul luminos. Deplasînd ecranul, găsiţi o astfel
de poziţie a lui, în care imaginea obţinută va fi iarăşi clară. Repetaţi acest procedeu de două
ori şi, măsurînd de fiecare dată distanţele d şi d', introduceţi valorile obţinute în acelaşi tabel.

d, d', (, C, 11(, I1C, Ee Ee'

Nr.
cm cm cm 8 cm 8 % %
I
2
3
\
,X[X
Valoarea
medie
IXX
5. Calculaţi valorile distanţei focalefşi ale convergenţei C, folosind relaţiile (9.2).
6. Aşezaţi ecranul cu faţa spre fereastră şi, deplasînd lentila în raport cu el, obţineţi imaginea
clară a obiectelor îndepărtate de afară. În acest caz se poate considera că d= 00 şi distanţa
focală coincide cu distanţa de la lentilă pînă la ecran, adicăf= d'. Comparaţi această valoare
cu cea obţinută anterior.
7. Estimaţi erorile absolută şi relativă ale determinării convergenţei şi distanţei focale a
lentilei, folosind relaţiile:

- -
l1f ( d )l1d ( d' )M' l1f f·
El =j= 1+ d+d' d+ l+'d+d' 7' = El'

8. Prezentaţi rezultatul final sub fonna:

203
--- LUCRĂRI DE LABORATOR - - - - - - - - - - - - - = - - - ' - - - -
 f=(1±4f)cm, E= %;

C=(C±t\C)8, E= %.
9. Formulaţi concluziile privind rezultatele obţinute.

ÎNTREBĂRI
1. Care lentile se numesc convergente?
2. Ce se numeşte distanţă focală a unei lentile? Care sînt unităţile ei de măsură?
3. Ce reprezintă convergenţa lentilei? Care este unitatea de măsură În SI?

LUCRARE DE LABORATOR nr. 4 *

Determinarea distantei foca le a unei lentile divergente

Scopul lucrării: Determinarea distanţei focale şi a convergenţei unei lentile diver-

gente.
Aparate şi materiale necesare: o lentilă divergentă, o lentilă convergentă, o sursă de
lumină care proiectează un obiect luminos de forma' unei săgeţi, un ecran, o panglică cu
diviziuni centimetrice sau o riglă.
Consideraţii teoretice
Lentilele divergente formează numai imagini virtuale care nu pot fi proiectate pe ecran. Din
această cauză este imposibil de măsurat distanţa dintre lentila divergentă şi imaginea obţinută cu
ea. Dacă vom folosi şi o lentilă convergentă cu distanţa focală mai mică în modul decît cea a
lentilei divergente, atunci un asemenea sistem de lentile va da pe ecran o imagine reală.
Într-adevăr, imaginea reală II a sursei de
lumină 1, obţinută pe ecran cu ajutorullentilei
convergente, îşi va schimba poziţia, dacă
între această lentilă şi ecran se introduce o
lentilă divergentă (fig. 9.5). Poziţia nouă a d'
imaginii 12 se determină prin deplasarea d
ecranului, pînă cînd ea devine clară. Fig. 9.5
În baza proprietăţii de reversibilitate a
razelor de lumină, dacă se consideră punctul 12 ca sursă luminoasă, atunci punctul Il va fi
imaginea acestei surse în lentila divergentă. Notăm distanţa de la ecran pînă la lentila divergentă
cu d, iar distanţa de la imaginea obţinută în lentila convergentă pînă la cea divergentă cu d'
(fig. 9.5). Luînd în considerare convenţia de semne pentru lentile, avem:
1 l 1
-f =d- d"
de unde dd'
f= d-d" (9.3)
În formula (9.3), f reprezintă modulul distanţei focale a lentilei divergente, adică are o valoare
pozitivă, iar convergenţa acestei lentile se va calcula din rela~a de definiţie (2.34).

204
Capitolul 9
 Mod de lucru:
1. Realizaţi montajul experimental prezentflt în figura 9.4 a Lucrării de laborator nr.3,
respectînd condiţiile de observare descrise în p.l al modului de lucru din această lucrare.
2. Deplasînd ecranul şi lentila în raport cu obiectul luminos, obţineţi pe ecran imaginea
clară a obiectului.
3. Introduceţi lentila divergentă în spaţiul dintre lentila convergentă şi ecran. Fără să
modificaţi poziţia ecranului, măsuraţi distanţa d' dintre acesta şi lentila divergentă. Introduceţi
valoarea obţinută în tabelul de mai jos.
4. Păstrînd intactă poziţia celorlalte elemente ale sistemului, deplasaţi ecranul pînă se
obţine din nou imaginea clară a obiectului luminos. Măsuraţi distanţa d de la poziţia nouă a
ecranului pînă la lentila divergentă şi introduceţi rezultatul în tabel.
5. Reluaţi de 2-3 ori procedeele de lucru descrise la punctele 2--4, luînd de fiecare dată
distanţe d' diferite.

d, d' f, C, !'lf, !'lC. Ef • Ec'

Nr.
cm cm cm 8 cm 8 % %

IX[>(
I
2
3
Valoarea
medie X X
6. Calculaţi distanţa focală f şi convergenţa C pentru lentila divergentă, apoi valorile lor
medii, folosind relaţiile (9.3) şi (9.4).
7. Estimaţi erorile absolută şi relativă ale determinării convergenţei şi distanţei focale a
lentilei divergente, folosind relaţiile:

~ b.d' b.d b.C

b.C=--+- 2 Ec=~;
(d'f d ' C

E = N =(l+_d_)b.d +(l+~)b.d' b.f = El' f·

/ f d - d' d d - d' d"
8. Prezentaţi rezultatul final sub forma:

f = (7 ± b.l)cm, E = %;

c=(C±b.C)8, E= %.
9. Formulaţi concluziile privind rezultatele obţinute.

ÎNTREBĂRI
1. Care lentile se numesc divergente?
2. Ce se numeşte distanţă focală a unei lentile? Care sînt unităţile ei de măsură?
3. Ce reprezintă convergenţa lentilei? Care este unitatea de măsură În SI?
4. Deduceţi formulele de calcul ale erorilor.

- - - LUCRĂRI DE LABORATOR - -=2=--=0--CS

C- _
 LUCRARE DE LABORATOR nr.5

Observarea spectrelor continue §i de linii

Scopul lucrării: Observarea şi analiza spectrelor continue, de absorbţie şi de emisie.

Aparate şi materiale nece-
sare: un spectroscop şcolar cu
două tuburi (l), tuburi spectrale
cu diferite gaze (2), generator
de tensiune înaltă pentru
declanşarea emisiei în tuburile
spectrale (3), o sursă de lumină
albă (4), filtre de lumină de
diferite culori (fig. 9.6). I 1)
Consideraţii teoretice
Repetaţi materialul teoretic studiat în p.5.1, b, în care este descris principiul de funcţi­
onare a spectroscopului şi noţiunile generale despre spectrele de emisie şi de absorbţie.

Mod de lucru:

1. Orientaţi colimatorul spectroscopului spre sursa de lumină şi, privind prin luneta lui,
observaţi spectrul continuu de dispersie a luminii.
2. Descrieţi spectrul obţinut, prezentînd în referat răspunsul la următoarele întrebări:
2.1. Ce culori observaţi şi care este ordinea lor în acest spectru?
2.2. Lumina de care culoare este refractată mai intens în prisma spectroscopului?
2.3. Ce culori ocupă cea mai mare parte a spectrului?
3. Introduceţi între sursa de lumină şi colimatorul spectroscopului un filtru de culoare
roşie. În luneta spectroscopului veţi observa spectrul de absorbţie.
4. Descrieţi spectrul de absorbţie pe care îl observaţi, comparîndu-l cu cel continuu, şi
răspundeţi la următoarele întrebări:
4.1. Ce culoare a spectrului continuu este absorbită total de filtrul roşu?
4.2. Ce culoare este absorbită doar parţial de acest filtru?
4.3. Ce culoarea spectrului trece prin acest filtru, practic, fără schimbări?
5. Repetaţi experienţa cu filtre de alte culori şi răspundeţi la aceleaşi întrebări.
6. Fixaţi tubul cu hidrogen în contactele generatorului de tensiune înaltă, apropiaţi cît mai
aproape de tub fanta colimatorului spectroscopului şi numai după aceasta conectaţi sursa de
alimentare cu ajutorul întrerupătorului său.
7. Observaţi prin luneta spectroscopului structura de linii a spectrului de emisie a hidro-
genului.
8. Descrieţi acest spectru în referat, enumerînd culorile liniilor observate.
9. Întrerupeţi circuitul de alimentare a generatorului şi înlocuiţi pe rînd tubul cu hidrogen
cu alte tuburi care conţin heliu, kripton şi neon. Efectuaţi aceeaşi descriere a spectrelor de
linii obţinute în fiecare caz.
10. Comparaţi spectrele observate în această lucrare cu cele din.figura VII de pe planşa
color şi prezentaţi în referat asemănările şi deosebirile.

206
Capitolul 9
 ÎNTREBĂRI
,. Care este principiul de funcţionare a spectroscopului? Explicaţi construcţia lui.
2. De ce fanta prin care nimereşte lumina În spectroscop se află În focarul principal al lentilei coli-
matorului?

LUCRARE DE LABORATOR nr.6°

Studiul urmelor particulelor elementare Încărcate

Scopul lucrării: Determinarea razei de curbură a traiectoriei particulelor elementare

înregistrate în camera Wilson şi calculul energiei lor cinetice şi sarcinii specifice.
Aparate şi materiale necesare: fotografia urmelor, lăsate de particulele încărcate în ca-
mera Wilson, riglă milimetrică, hîrtie de calc.
Consideraţii teoretice
O particulă încărcată, ce intră într-un cîmp magnetic perpendicular pe liniile lui de inducţie,
se mişcă în acest cîmp pe o traiectorie circulară (6.3). Raza acestei traiectorii este dată de
relaţia:
mv
r=-
qB' (9.4)
unde m, q şi v sînt, respectiv, masa, sarcina electrică şi viteza particuiei încărcate, iar B este
inducţia cîmpului magnetic.
La introducerea camerei Wilson într-un cîmp magnetic
orientat perpendicular pe direcţia de mişcare a particulelor,
urmele înregistrate vor prezenta nişte porţiuni de circumferinţe.
,,
Avînd fotografia acestor urme, raza de curbură a traiectoriei se ,
\
poate măsura direct de pe ea. Fie O centrul arcului de \
\
\
circumferinţă (fig. 9.7). Dacă trasăm coarda AB = 1, atunci \
\
triunghiul AOB este isoscel, iar OD este înălţime şi mediană. /
Notînd înălţimea sectorului de cerc CD = h din triunghiul
dreptunghic ODB, avem:

r 2 = ( r-h )2 +-,
[2
4
Fig. 9.7
din care rezultă:

8h (9.5)

Dacă se cunoaşte urma particulei înregistrate (sarcina şi masa sînt cunoscute), atunci se
poate determina şi energia ei cinetică. Folosind relaţia (9.4), avem:
(9.6)
mv 2 m (qBrr (qBr)2
Ee = - - = - ' - - 2 - = - - -
2 2 m 2m

- - - LUCRĂRI DE LABORATOR 2_0_7 _

 Pentru determinarea sarcinii specifice a unei particule necunoscute, urma acesteia se
înregistrează în aceleaşi condiţii ca urma unei particule cunoscute. În acest caz v şi B sînt
aceleaşi şi pentru sarcina specifică necunoscută din (9.4) obţinem:

(~1=;-(~} (9.7)

unde r şi rx sînt razele de curbură ale traiectoriilor particulei cunoscute şi, respectiv, ale celei
necunoscute.

Fig. 9.8

208
Capitolul 9
 Înjigura 9.8 este prezentată fotografia urmelor nucleului de heliu şi a nucleelor izotopilor de
hidrogen înregistrate în camera Wilson, situată într-un cîmp magnetic de inducţie B = 2,2 T. Este
cunoscut că toate particulele intră în acest cîmp cu una şi aceeaşi viteză, orientată perpendicular
pe liniile de inducţie, şi traiectoria 1 aparţine izotopului de hidrogen :H , adică protonului.

Mod de lucru:
1. Aşezaţi hîrtia de calc pe fotografia dinjigura 9.8 şi transferaţi pe ea urmele înregistrate
în camera Wilson de două particule: a protonului cu numărull şi a doua la indicaţia profesorului.
2. Trasaţi cîte o coardă la capetele traiectoriei protonului. Măsuraţi lungimile acestor coarde
şi înălţimile h respective, iar din relaţia (9.5) calculaţi raza de curbură a traiectoriei protonului
r],i la începutul şi r1,f la sfîrşitul mişcării lui.
3. Folosind relaţia (9.6), calculaţi energia cinetică a protonului în cele două poziţii şi
determinaţi cu cît s-a micşorat energia lui în timpul parcurgerii acestei traiectorii.
4. Trasaţi o coardă la începutul traiectoriei particulei necunoscute. Măsuraţi lungimea ei 1
şi înălţimea h a sectorului de cerc obţinut. Calculaţi raza de curbură r,'
5. Folosind relaţia (9.7), determinaţi sarcina specifică (q/mJ x a particulei necunoscute.
Stabiliţi ce nucleu reprezintă această particulă.
6. Prezentaţi rezultatele obţinute sub forma unui referat.

ÎNTREBĂRI
1. De ce În condiţiile acestei lucrări de laborator traiectoriile particulelor Înregistrate În camera
Wilson reprezintă arce de circumferinţă?
2. De ce razele de curbură ale diferitelor particule sînt diverse?
3. Care este sensul liniilor de inducţie magnetică În figura 9,B?

209
--- LUCRĂRI DE LABORATOR - - - - - - - - - - - - - - -
 TESTE DE v

CAPITOLUL 1O EVALUARE SUMATIVA

(PROFILUL REAL)

TESTUL NR.1

OPTICA ONDULATORIE
1. Continuaţi următoarele afirmaţii asţfel ca ele săfie adevărate:
a) În baza observaţiilor asupra eclipselor satelitului natural 10 al planetei Jupiter,
Romer . 1 p.
b) Pentru obţinerea interferenţei undelor de lumină este necesar .. 1 p.
c) Reţeaua de difracţie reprezintă . 1 p.
d) În cazul luminii plan-polarizate vectorul intensităţii cîmpului electric . 1 p.

2. Determinaţi dacă afirmaţia este adevărată marcfnd c~ A şi cu F dacă ea este falsă:

a) Indicele de refracţie al unui mediu arată de cîte ori viteza luminii în el este mai
mare decît în vid .. 1p. Af
b) Interfranja reprezintă distanţa dintre două franje ale tabloului de interferenţă .. 1p. Af
c) Difracţia luminii se produce cînd lumina trece prin orificii de dimensiuni
comparabile cu lungimea de undă . 1p. A f
d) Fenomenul de polarizare a luminii confirmă transversalitatea undelor luminoase .. 1p. Af
Itemii 3 şi 4 sînt alcătuiţi din cîte două afirmaţii legate între ele prin conjuncţia
"deoarece ". Stabiliţi dacă afirmaţiile sînt adevărate (scriind A) saufalse (scriind F)
şi dacă între ele există relaţia" cauză-efect" (scriind" da" sau" nu '').

3. Maximul central din tabloul de difracţie obţinut la iluminarea normală cu un fascicul

îngust de lumină solară a unei reţele de difracţie este de culoare roşie, deoarece în
domeniul spectrului vizibil lumina roşie are cea mai mare lungime de undă.
Răspuns: afirmaţia I-O (1 p.); afirmaţia 2 -O (1 p.);
relaţia "cauză-efect"- 0(1 p.).
4. Lumina naturală este nepolarizată, deoarece în unda de lumină naturală vectorul
intensităţii cîmpului electric oscilează haotic.
Răspuns: afinnaţia 1 - 0(1 p.); afirmaţia 2 - 0(1 p.) ;
relaţia "cauză-efect" - O (l p.).
5. Viteza luminii în apă este de 225000 k.mJs. Calculaţi viteza luminii în sticlă dacă
indicii de refracţie ai apei şi sticlei sînt respectiv egali cu 4/3 şi 1,5 12 p.
6. O pană optică de sticlă
(indicele de refracţie n = 1,5) este iluminată cu lumină
monocromatică incidentă normal. Determinaţi lungimea de undă a luminii folosite
dacă interfranja este egală cu 2 mm, iar unghiul penei este a = 10-4 rad. I 2 p.

210
Capitolul 10
7. Un fascicul paralel de lumină monocromatică este incident normal pe o reţea de
difracţie cu perioada de 41lm. Determinaţi:
a) lungimea de undă a luminii folosite dacă unghiul dintre direcţiile spre L:ele două
maxime principale de ordinul 3 din tabloul de difracţie este de 60° 3 p.
b) numărul total de maxime principale de pe ecran, obţinute cu această reţea 3 p.

8. Distanţa dintre fantele unui dispozitiv Young pentru observarea interferenţei este de
0,5 mm, iar cea de la planul fantelor pînă la ecran constituie 1 m. Interfranja măsurată
pe ecran este i = lmm. Determinaţi:
a) lungimea de undă a luminii folosite. 2 p.
b) indicele de refracţie al unui mediu transparent în care este introdus dispozitivul,
dacă interfranja în acest caz a devenit im = 0,75mm 3 p.
c) cu cît se deplasează în ultimul caz maximul central dacă în calea razei de la una din
fante este plasată transversal o Iarnă de sticlă de grosime 1= 2 cm şi indice de refracţie
n, = 1,5 3 p.
d) intensitatea cîmpului electric al undei luminoase în primul caz dacă densitatea de
energie a acestuia este we = (n/200) ~ / m 3 . Se cunoaşte constanta electrică
ca = (1/36n) nF/m . 3 p.

TESTUL NR.2

OPTICA GEOMETRICĂ
10 Continuaţi următoarele afirmaţii astfel ca ele să fie adevărate:
a) Principiul reversibilităţii razelor d.,e lumină constă în 1 p.
b) Focarul unei lentile convergente întotdeauna este 1 p.
c) La trecerea luminii printr-o Iarnă cu feţele plan-paralele raza emergentă 1 p.
d) Refracţia luminii reprezintă fenomenul............ 1 p.

2. Determinaţi dacă afirmaţia este adevărată marCÎnd cu A şi cu F dacă ea este falsă:

a) Conform legii reflexiei, sinusul unghiului de incidenţă este egal cu sinusul unghiului
de reflexie 1 p. A f
b) Indicele de refracţie relativa unui mediu transparent faţă de altul este raportul
dintre vitezele cu care se propagă lumina în aceste medii 1 p. A f
c) Unghiul limită reprezintă unghiul de incidenţă a unei raze de lumină pentru care
unghiul de refracţie este de 90°. 1 p. A f
d) Imaginea unui obiect, obţinută cu ajutorul unei lupe, este reală, răsturnată şi
mărită. .. 1 p. A f
Itemii 3 şi 4 sînt alcătuiţi din CÎte două afirmaţii legate între ele prin conjuncţia
"deoarece ". Stabiliţi dacă,afirmaţiile sînt adevărate (scriind A) saufalse (scriind F)
şi dacă între ele există relaţia "cauză-efect" (scriind "da" sau "nu").

3. Imaginea dintr-o oglindă plană este reală, deoarece distanţele de la obiect şi de la

imagine pînă la oglindă sînt egale.

- - - TESTE DE EVALUARE SUMATIVĂ 2=--1-'-.:1 _

 Răspuns: afinnaţia 1 - fJ (1 p.); afinnaţia 2 - J4J (1 p.) ;
relaţia "cauză-efect" -f/;;p p.).
4. La trecerea luminii naturale printr-o prismă optică are loc descompunerea ei într-un
spectru de culori, deoarece indicele de refracţie al prismei este diferit pentru lumina
de diferite frecvenţe.
Răspuns: afirmaţia 1 -1SJ (1 p.); afinnaţia 2 - ~ (1 p.) ;
relaţia "cauză-efect" ~p p.).

5. Cu cîte grade se modifică unghiul dintre raza incidentă pe o oglindă plană şi raza
reflectată, dacă unghiul de incidenţă se măreşte cu 5°? . 2 p.
6. Calculaţi unghiul limită al unei raze de lumină la interfaţa dintre diamant cu indicele
de refracţie2,4 şi gheaţă cu indicele de refracţie 1,3 .. 2 p.

7. Distanţa focală a unei lentile divergente este de 10 cm. Determinaţi:

a) distanţa la care trebuie aşezat un obiect în faţa lentilei pentru ca imaginea lui să fie
de 5 ori mai mică. Construiţi această imagine . 3 p.
b) mărirea liniară în cazul în care obiectul se află în focarullentilei. Unde trebuie
plasat obiectul pentru ca mărirea liniară să fie maximă? . 3 p.

8. O lentilă subţire are convergenţa de 5 8. La distanţa de 60 cm de la lentilă, perpen-

dicular pe axa optică principală este aşezat un obiel\:t liniar cu înălţimea de 6 cm.
Determinaţi:
a) distanţa focală a lentilei . 1 p.
b) la ce distanţă de la lentilă trebuie aşezat un ecran pe care se obţine imaginea clară
a obiectului? ; . 2 p.
c) înălţimea imaginii . 2 p.
d) distanţa ecranului de la lentilă dacă Între obiect şi lentilă se aşază perpendicular pe axa
optică principală o placă de sticlă cu grosimea de 9 cm şi indicele de refTacţie 1,5 . 4 p.
e) înălţimea imaginii în ultimul caz şi cu cît s-a modificat ea .. 2 p.

TESTUL NR.3

ELEMENTE DE TEORIE A RELATIVITĂŢII RESTRÎNSE

ŞI DE FIZICĂ CUANTICĂ
1. Continuaţi următoarele afirmaţii astfel ca ele să fie adevărate:
a) În conformitate cu primul postulat al teoriei relativităţii restrînse (al lui Einstein),
legile fizicii 1 p.
b) Variaţia masei corpului şi variaţia energiei lui 1 p.
c) Efectul fotoelectric extern se produce numai dacă energia fotonilor incidenţi 1 p.
d) La mărirea lungimii de undă a radiaţiei electromagnetice, impulsul fotonului
respectiv 1
1 p.
2. Determinaţi dacă afirmaţia este adevărată marcînd cu A şi cu F dacă ea este falsă:
a) Viteza luminii în vid nu depinde de viteza sursei care o emite I 1p. A f

212
CapitolullO
 b) Intervalul de timp dintre două evenimente ce se produc într-un sistem inerţial de
referinţă ce se mişcă cu o viteză apropiată de viteza luminii în vid faţă de un alt
sistem inerţial, considerat fix, este egal cu intervalul de timp dintre aceste evenimente
în sistemul fix 1 p. A F
c) Energia cinetică maximă a fotoelectronilor extraşi din metal de radiaţia incidentă
pe el este proporţional cu fluxul de energie al acesteia 1 p. A F
d) Energia fotonului este invers proporţională cu lungimea de undă a radiaţiei
electromagnetice respective 1 p. A F
Itemii 3 şi 4 sînt alcătuiţi din cîte două afirmaţii legate Între ele prin conjuncţia
"deoarece ". Stabiliţi dacă afirmaţiile sînt adevărate (scriind A) saufalse (scriind F)
şi dacă Între ele există relaţia "cauză-efect" (scriind "da" sau "nu'').

3. Nici printr-un experiment fizic efectuat într-un sistem inerţial de referinţă nu se poate ţ)
stabili dacă acest sistem se mişcă sau nu faţă de un alt sistem inerţial, deoarece legile I

fizicii se formulează la feI în toate sistemele inerţiale.

Răspuns: afirmaţia l- O (1 p.); afirmaţia 2 - O (1 p.) ;
relaţia "cauză-efect" -O (1 p.).
4. Valoarea curentului fotoelectric de saturaţie nu depinde de fluxul de energie al radiaţiei '~
incidente pe catod, deoarece efectul fotoelectric se produce numai dacă frecvenţa
radiaţiei depăşeşte frecvenţa de prag.

Răspuns: afirmaţia l - 0(1 p.); afinnaţia 2 - 0(1 p.) ;

relaţia "cauză-efect" - 0(1 p.).

5. Calculaţi (în electron-volţi) energia de repaus a electronului .. ........ .......... .......... ..... 2 p.

6. Detenninaţi energia fotonului al cărui impuls este egal cu 1,2·IO'27 kg·m/s 2 p.

7. Energia cinetică maximă a fotoelectronilor extraşi din metal este egală cu

2,875 ·10'19 J, dacă frecvenţa radiaţiei electromagnetice incidente pe metal este egală
cu 1,4'10 14 Hz. Să se determine:
a) lucrul de extracţie pentru acest metal .. 3 p.
b) energia cinetică maximă a fotoelectronilor extraşi din acest metal de radiaţia
electromagnetică a cărei frecvenţă este egală cu 1,8.10 Hz
15
. 3 p.

8. Pe suprafaţa litiului (lucrul de extracţie este egal cu 2,3 eV) cade un fascicul de
lumină cu lungimea de undă de 662 nm. Determinaţi:
a) energia unui foton incident .. 2 p.
b) lungimea de undă de prag pentru litiu .. 2 p.
c) viteza maximă a fotoelectronilor . 3 p.
d) raza cercului după care se mişcă fotoelectronul de viteză maximă la pătrunderea
lui într-un cîmp magnetic omogen cu inducţia de 0,2 T, perpendicular pe liniile de
inducţie . 4 p.

213
- - - TESTE DE EVALUARE SUMATIVĂ -------------
TESTUL NR.4

FIZICA ATOMULUI ŞI A NUCLEULUI

1. Continuaţi următoarele afirmaţii astfel ca ele să fie adevărate:
a) Spectrele obţinute în urma descompunerii radiaţiei electromagnetice provenite de la
corpurile incandescente la propagarea ei prin prisma triunghiulară sînt numite . 1 p.
b) În conformitate cu primul postulat al lui Bohr, atomul poate exista . 1 p.
c) Energia de legătură pe un nucleon este egală cu . 1 p.
d) Prin dezintegrare a elementul radioactiv se transformă într-un element situat în
hbelul periodic al elementelor . 1 p.
2. Determinaţi dacă afirmaţia este adevărată marcînd cu A şi cu F dacă ea este falsă:
a) La suprapunerea spectrului de emisie pe cel de absorbţie al aceluiaşi gaz se obţine
un spectru continuu . 1p. A F
b) Numărul de electroni din atomul ionizat este egal cu numărul de sarcini pozitive
ale nucleului . 1p. A F
c) Nucleul izotopului rubidiului ~~Rb conţine cu 17 protoni mai mulţi decît neutroni .. 1p. A F
d) În cazul reacţiei nucleare în lanţ neutronii .. 1p. AF
Itemii 3 şi 4 sfnt alcătuiţi din cîte două afirmaţii legate fntre ele prin conjuncţia
"deoarece ". Stabiliţi dacă afirmaţiile sînt adevărate (scriind A) saujalse (scriind F)
şi dacă între ele există relaţia" cauză-efect" (scriind" da" sau" nu ").

3. Postulatele lui Bohr se află în contradicţie cu electrodinamica clasică; deoarece în

"tectrodinamică se stabileşte că electronul în mişcarea sa circularăuniformă în jurul
nuclp-ului nu emite unde electromagnetice.
Răspuns: afirmaţia 1-0(1 p.); afirmaţia 2-0(1 p.);
relaţia "cauză-efect" - 0(1 p.).

4. Între protonii din componenţa nucleului acţionează forţe de respingere electrică, însă
ei cu neutronii nu se împrăştie, ci se menţin împreună, deoarece în j urui n~cleului se
mişcă electroni purtători de sarcină electrică negativă.

Răspuns: afirmaţia 1 -O (1 p.); afirmaţia 2 -O (1 p.) ;

relaţia "cauză-efect" - 0(1 p.).

5. Să se determine frecvenţa fotonului emis de atomul de hidrogen la tranziţia e1ectronului din

stareacuenergiade(-1,51)eVînceacuenergiaegaIăcu(-3,39)eV 1 3 p.
6. Cantitatea de iod radioactiv în 16 zile s-a micşorat de 4 ori. Să se determine:
a) peri~ada ~e înj~mătăţir~ a ac~stui izot~p al io~ului ; : .. ~..................... 1 2 p.
b) de cite on se mlcşoreaza cantitatea de lOd radIOactiv In 64 de Zile. 2 p.
7. În urma unui lanţ de transformări radioactive izotopul de toriu 2~~Th se transformă în
izotopul de plumb 2~~Pb . Determinaţi:
a) numărul de dezintegrări a din acest lanţ 1 2 p.
b) numărul de dezintegrări f3 3 p.
8. lzotopul de uraniu 2~~U absorbind un neutron lent fisionează în două fragmente şi
doi neutroni.

214
Capitolul 10
 a) Ştiind că un fragment este izotopul ~~Sr , determinaţi numărul de ordine şi numărul
de masă al fragmentului al doilea .. 3 p.
b) Calculaţi defectul de masă (în u) pentru izotopul de uraniu 2~~U , ştiind că masa
atomului de acest izotop este egală cu 235,04393 u, masa atomului de hidrogen (: H)
este egală cu 1,00782 u şi a neutronului - cu 1,00866 u . 3 p.
c) Determinaţi energia de legătură (în MeV) pentru nucleul izotopului considerat de
uraniu, precum şi energia de legătură pe un nucleon .. 3 p.

215
- - - TESTE DE EVALUARE SUN\ATIVĂ ---------- ---
RĂSPUNSURI LA PROBLEME

Capitolul 1. Optica ondulatorie

pag.26 18.5 m; 19.3 m; 20.0,6 ).!m; 21. 1,33; 22. 0,1 ).!m; 23. 0,004°; 24.0,02 rom; 25.1,2 ).!m;
26.. 1,5. ! '--1 Q
pag. 38 14.4,8 ).!m, 61°; 15.0,625 ).!m; 16.4,6 m; 17.2 rom.
pag. 44 9.9; 10.48,7°.

Capitolul 2. Optica geometrică

,
pag. 55 15.100°; 16.0,9 m; 18.40 cm; 19.80 cm, 80 cm, 2,58; 20. La 1,71 m de Iaeeran,
pag. 65 13. 1,9; 14.53,1°; 15.230000 km/s; 16. 1,21 cm, 68,73°; 17. 1,5; 18.3,7 cm;
J') 1
19.1,73; 20. 26 o • L ,

pag. 76 16.0,6 m, 0,4 m; 17.37,5 cm; 18. - 9 cm; 19. 14 cm, 2; 20. 3 8, 0,2 m.
pag. 82 11.30 m; 12. 5, 2,3°; 13.20 cm; 14.208; 15. 1,5 m.
pag. 88 10.1.41 m; 11. 22,2lx, 8,6 Ix; 12. 166,7lx.

Capitolul 3°. Elemente de teorie a relativită~ii>restrÎnse

pag. 102 5.54,8 m; 6. 20 cm; 7. În direcţia diagonalei mai lungi cu viteza de 0,8c.
pag.106 4.7,8'10 4 m; 2.10 4 m; O; 2,5'10-4 s; 5. a) 0,974c; b) 1,5c.
pag. 113 8. 3,57'105 kg; 9.4,5'10 6 kg; 10. Se măreşte cu 4,4.10- 12 kg; 11. Cu 2,5,10- 17 kg;
12.2.fic/3.

Capitolul 4. Elemente de fizică cuantică

pag. 118 12.2,87'10- 19 J; 13.2,5'10 13 Hz.

pag. 125 7.3,61'10- 19 J; 8. 9,5'10-28 kg'm/s; 9. 289 nm; 10. 1,0 eV; 11.6,5'10 20 J; 12. 3,85'105m/s.
pag. 128 5. Pentru fotonul al doilea, de 3 ori; 6.4,1'10- 14 J; 7. 1,09'10- 22 kg·m/s.
pag. 131 6.3,02'10 11 fotoni/m3.

Capitolul 5. Fizica atomului

pag.147 13.4,56·10 14 Hz,657nm; 14. 254mn; 15. 4E~h3n3/(mee4);16.486mn;17.151inii

pag. 153 6.73 pm; 7. Se micşorează de 2 ori; 8. 9,97'10- 10 m.

Capitolul 6. Fizica nucleului

pag.159 8.7,49.10- 14 m; 9. ~6,5'1O-15 m; 10.420 m; 11.90,142; 12.43.
pag. 162 7.0,11236 u; 8. 37,60 MeV; 9. 0,5854 u; 10.7,5 MeV, 28,8 MeV; 11.0,7659 u.
pag. 169 3.30,66; 4. a; 6. 84, 218; 14.8 zile; 15.87,5%; 17. De 64 de ori.
pag. 177 7.2,785 MeV; 10. 175 MeV; 19. 17,6 MeV; 20.4,24'10 11 J, 14,2 tone.

216
Capitolul 10
Fig. I Interferenţa luminii de la două surse coerente (dispozitivul lui Young)

c)
a) b)

Fig. II Inelele lui Newton În lumină reflectată:

a) verde; b) roşie; c) aibă
Fig. 11/ Difracţia luminii de la o fantă Îngustă. Observaţi deosebirea tabloului de difracţie
de cel de interferenţă (fig. 1): la difracţie lăţimea franjelor şi distanţa dintre ele
este variabilă, iar la interferenţă ambele sînt constante.

Fig. IV Difracţia luminii de la o reţea de difracţie:

a) În lumină violetă; b) În lumină ro~ie; c) În lumină aibă j
Fig. V Difracţia luminii obţinută de la un CD În lumină aibă reflectată

Fig. VI Dispersia luminii În prisma optică

 ._-----_._-- ----~-. __...__ ._.~---_._----_.--.

400 nm 500 nm 600 nm 700 nm

Fig. VII Spectrul de emisie continuu (a); spectrele natriului: de emisie (b), de absorb-
ţie (c); spectrele hidrogenului: de emisie (d), de absorbţie (e); spectrele
heliului: de emisie (f), de absorbţie (g); spectrul de absorbţie al Soarelui (h)