PROBELE

DISPOZIȚII COMUNE – art. 249 – 264 CPC

 Noțiune
 În sens larg: - acțiunea de stabilire a existenței/inexistenței unui rap. jur.
- mijlocul prin care se poate stabili rap. jur. ce trebuie dovedit
- rezultatul obținut prin folosirea mijloacelor de probă
 În sens restrâns: - mijloc de probă - mijlocul prevăzut de lege prin care se
poate dovedi un raport juridic
- fapt probator – fapt material care, odată dovedit printr-un
mijloc de probă, este folosit pentru a dovedi un alt fapt material
 Obiectul probei - faptele juridice care tind la dovedirea raportului juridic ,
din care izvorăsc drepturile și obligațiile cu privire la care părțile se află în
litigiu
 Clasificarea faptelor ce formează obiectul probei
a. După obiect: - fapte generatoare de drepturi și obligații
- fapte modificatoare de drepturi și obligații
- fapte extinctive de drepturi și obligații
- fapte de ineficacitate
b. După faptele ce trebuie dovedite: - fapte materiale şi fapte psihologice
c. După ceea ce urmează a fi demonstrat: - fapte pozitive şi fapte negative
d. După modul în care pot fi dovedite: - fapte necontestate
- fapte notorii
- fapte prezumtive
 Sarcina probei - regula: revine celui care face o afirmație, respectiv reclamantului,
pentru cererea principală, pârâtului, când formulează cerere reconvențională,
intervenientului voluntar, când formulează cerere de intervenție voluntară
- excepții: - sarcina probei revine pârâtului când legea prevede acest lucru (ex. în
cazul prezumțiilor relative, când invocă excepții procesuale)
- sarcina probei nu incumbă părților: când instanța e obligată să ia cunoștință
din oficiu (legilsția națională), când e vorba de fapte de notorietate sau
necontestate, în cazul prezumțiilor legale, când trebuie dovedit faptul cunoscut,
conex pe care se fundamentează prezumția
 Admisibilitatea probelor – pentru a fi admibilă, o probă trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
 să fie legală - să nu fie oprită de legea materială sau procesuală
 să fie verosimilă - să nu contravină legilor naturii, să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile
 să fie pertinentă - să aibă legătură cu obiectul procesului
 să fie concludentă - să poarte asupra unor împrejurări care sunt de natură ducă la rezolvarea cauzei

 Administrarea probelor vizează propunerea, încuviințarea, administrarea propriu-zisă a probelor și

aprecierea probelor
 Propunerea probelor
- reclamantul trebuie să propună probele prin cererea de chemare în judecată; în cazul formulării
unei cereri adiționale, prin care modifică acţiunea, poate propune probe noi în același termen în
care poate formula cererea adiţională, adică până la primul termen la care părțile sunt legal
citate
- pârâtul poate propune prin întâmpinare, sau, când aceasta nu e obligatorie, până la primul
termen la care părțile sunt legal citate
- dacă pârâtul formulează cerere reconvențională, probele se propun de către acesta prin cerere,
iar de către reclamant, prin întâmpinarea la cererea reconvențională
- judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților administrarea altor probe
- sancțiunea nerespectării termenului legal este decăderea părților din dreptul de a propune
probe, dar partea decăzută din acest drept poate să se apere, discutând dovezile părții adverse
 Excepții de la regula decăderii din dreptul de a mai propune probe – art. 254 așin. 2
CPC:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu putea să
o prevadă
3. partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în
termen probele cerute
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății
5. există acordul expres al tuturor părților

 Încuviințarea probelor
- înainte de a încuviința probele propuse de părți, instanţa trebuie să le pună în
discuția contradictorie a acestora
- instanța se pronunță prin încheiere preparatorie asupra probelor, în care se vor arăta
faptele ce vor fi dovedite, mijloacele de probă încuviințate și obligațiile părților în
legătură cu administrarea acestora
- dacă o probă încuviințată necesită cheltuieli, partea este obligată, sub sancțiunea
decăderii, să depună la grefa instanței dovada achitării sumei fixată de instanță
- dacă proba este încuviințată din oficiu, iar reclamantul nu își îndeplinește obligația de
achitare a costurilor, instanța poate dispune suspendarea cauzei
 Administrarea propriu-zisă a probelor
- probele se administrează în fața instanței de judecată sesizate, în ședință publică dacă
legea nu prevede altfel
- dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara
localității unde se află instanța, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de
o altă instanţă de același grad sau mai mică în grad
- administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanță
- dacă e posibil, probele vor fi administrate chiar în ședința în care au fost încuviințate,
iar când nu e posibil, instanța va acorda un termen în vederea administrării lor
- cand a fost încuviințată cercetarea la fața locului, aceasta se administrează înaintea
celorlalte probe

 Aprecierea probelor- reprezintă operațiunea mintală prin care judecătorul determină

puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor
împreună. Puterea de apreciere a judecătorului poate fi îngrădită numai atunci când
legea stabilește puterea doveditoare a probelor
 Asigurarea probelor - Art. 359 – 365 CPC
- atunci când există pericolul ca un mijloc de probă să dispară înainte de începerea procesului sau în cursul
procesului, dar înainte de administrarea lui, persoana interesată poate formula cerere pentru asigurarea
dovezilor
- este permisă asigurarea probelor și atunci când nu există urgență, dacă partea adversă își dă acordul
Procedura de soluționare a cererii
- dacă cererea este formulată înainte de declanșarea procesului, instanța competentă este judecătoria în
circumscripția căreia se află martorul sau obiectul constatării
- dacă cererea este formulată într-un proces pendinte, competența aparține instanței care judecă procesul în
primă instanță
- cererea se comunică părții adverse, care nu este obligată să depună întâmpinare
- cererea se soluționează, de regulă, cu citarea părților, în cameră de consiliu, prin încheiere
- încheierea prin care s-a admis cererea este executorie și nu este supusă niciunei căi de atac
- încheierea prin care s-a respins cererea poate fi atacată cu apel în 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu
citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor
Constatarea de urgență a unei stări de fapt
- se realizează la cererea pesoanei care are interesul să constate de urgență o anumită stare de fapt care ar
putea înceta sau s-ar putea schimba
- se face de executorul judecătoresc în circumscripția căruia urmează să fie efectuată constatarea
- dacă e necesar acordul părții adverse sau al altei persoane, constatarea nu se poate face în lipsa acordului,
dar partea interesată poate cere instanței încuviințarea efectuării constatării, în lipsa acestui acord
- procesul-verbal întocmit de executor se comunică, în copie, părții adverse, dacă nu a fost de faţă
- procesul-verbal are puterea doveditoare a unui înscris autentic
 DOVADA CU ÎNSCRISURI
DISPOZIȚII COMUNE - art. 265-268

 Noțiune – înscrisul reprezintă orice scriere sau altă consemnare care cuprinde
date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de
modalitatea de conservare și stocare
 Clasificare :
- după intenția părții la momentul întocmirii: preconstituite şi nepreconstituite
- după scopul și efectele lor: - originare sau primordiale, recognitive, confirmative
- după modul de întocmire: - autentice şi sub semnătură privată propriu-zise sau cu
valoare de început de dovadă scrisă
- după raportul dintre ele: originare, copii, duplicate
- după suportul pe care sunt generate: pe suport de hârtie și generate electronic
 Semnătura – face dovada, până la proba contrară, a existenței
consimțământului cu privire la conținutul înscrisului
- dacă semnătura aparține unui funcționar public, aceasta conferă autenticitate
înscrisului
- semnătura electronică este valabilă numai dacă este reprodusă în condițiile
legii
 ÎNSCRISUL AUTENTIC – art. 269 – 271 CPC
 Noțiune – înscrisul întocmit sau primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul
public sau de o altă persoană investită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile
stabilite de lege
 Condiții:
1. calitatea sau calificarea agentului instrumentator
2. competența și atribuțiile agentului instrumentator
3. întocmirea actului în forma și condițiile impuse de lege
 Puterea doveditoare a înscrisului autentic
- se bucură de prezumția de autenticitate și validitate cu privire la constatările fărcute
personal (stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului cu privire la
conținut, semnătura părților și data înscrisului)
- face dovada până la declararea falsului în ce privește constatările personale ale
agentului constatator și până la proba contrară pentru celelalte mențiuni, inclusiv pentru
mențiunile care sunt în legătură cu raportul juridic al părților, fără a constitui obiectul
principal al actului; mențiunile străine de cuprinsul acestui raport au valoarea unui
început de dovadă scrisă
- înscrisul autentic notarial care constată o creanță certă și lichidă, are putere executorie
la momentul în care ajunge la scadență
 Nulitatea și conversiunea înscrisului autentic
- este nul absolut înscrisul autentic:
 încheiat de un agent instrumentator incompatibil, necompetent sau care
a acționat cu depășirea competențelor
 întocmit fără respectarea formelor prevăzute de lege pentru încheierea sa
valabilă
- înscrisul autentic nul pentru motivele menționate are valoarea unui
înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părți
- dacă nu este semnat de părți, actul autentic are valoare de început de
dovadă scrisă
 ÎNSCRISUL SUB SEMNĂTURĂ PRIVTĂ
Art. 272 - 281 CPC

 Noțiune - înscrisul întocmit de părți, fără intervenţia vreunui organ al

statului, semnat de părți sau de partea de la care emană, indiferent de
suportul său material

 Condții generale de valabilitate - singura condiție este senmătura

părților/părții de la care emană

 Condiții speciale de valabilitate

1. Formalitatea multiplului exemplar
2. Formalitatea ”bun și aprobat”
1. Formalitatea multiplului exemplar
- înscrisul se redactează în atâtea exemplare originale câte părți cu interese contrare
sunt și se face mențiune pe fiecare exemplar cu numărul originalelor întocmite
- excepții de la formalitatea multiplului exemplar:
- înscrisul nu e valabil ca înscris autentic, dar e valabil ca înscris sub semnătură privată
- convenția sinalagmatică e constatată prin hotărâre judecătorească
- înscrisul întocmit într-un singur exemplar este lăsat în păstrarea unui terț
- în cazul contractelor încheiate prin corespondență
- în raporturile dintre profesioniști
- când părțile recunosc expres înscrisul
- când partea nu se opune la folosirea exemplarului unic în instanță de partea adversă
- când partea a executat integral obligația înainte sau odată cu semnarea înscrisului
- în cazul actelor unilaterale, care constată convenții unilaterale
- în cazul înscrisurilor recognitive și confirmative
- sancțiunea nerespectării acestei formalități: înscrisul nu este valabil ca mijloc de
probă, dar valabilitatea convenției nu este afectată, putând fi dovedită cu alte
mijloace de probă
2. Formalitatea ”bun și aprobat”
- este necesară în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care constată obligații
unilaterale ce au ca obiect o sumă de bani sau o câtime determinată din lucruri
determinate generic, cu excepția cazului în care actul este scris în întregime de
cel care se obligă
- este obligatorie arătarea în litere a sumei sau a cantității
- dacă există diferență între suma indicată în cuprinsul înscrisului și cea din
formula ”bun și aprobat”, debitorul este considerat obligat la suma cea mai mică
- formula ”bun și aprobat” poate fi înlocuită prin alta echivalentă, cu condiția ca
suma sau cantitatea de bunuri să fie arătate în litere
- excepții de la formalitatea ”bun și aprobat”:
- înscrisul nu e valabil ca înscris autentic, dar este semnat de cel ce se obligă
- în cazul chitanțelor liberatorii
- în cazul raporturilor dintre profesioniști
- sancțiunea nerespectării formalității ”bun și aprobat” - înscrisul nu este valabil
ca mijloc de probă, dar valabilitatea convenției nu este afectată, putând fi
dovedită cu alte mijloace de probă
 Forța probatorie a înscrisului sub semnătură privată
- înscrisul sub semnătură privată recunoscut de cel căruia îi este opus sau care este socotit
de lege ca recunoscut face dovada între părți până la proba contrară, inclusiv menţiunile
care sunt în directă legătură cu raportul juridic al părților; mențiunile străine de cuprinsul
acestui raport au valoarea unui început de dovadă scrisă
 Data certă a înscrisului sub semnătură privată:
- data înscrisului sub semnătură privată este opozabilă altor persoane numai din ziua când
devine certă prin una din următoarele modalități:
- din ziua în care înscrisul a fost prezentat spre a se conferi dată certă de către notarul
public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent
- din ziua când a fost prezentat unei autorități sau instituții publice, făcându-se mențiune
despre aceasta pe înscris
- din ziua înregistrării într-un registru sau alt document public
- din ziua morții sau intervenirii neputinței fizice de a scrie a celui care l-a întocmit sau a
unuia din cei care l-au subscris
- din ziua când cuprinsul înscrisului este reprodus, chiar pe scurt, în înscrisuri autentice,
încheieri, procese-verbale pentru punerea de sigilii sau pentru facerea de inventar
- din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește în chip
neîndoielnic anterioritatea înscrisului
 Înscisurile întocmite de profesioniști
- sunt exceptate de la regulile multiplului exemplar și al formulei ”bun și
aprobat”
- are valoare probatorie între profesioniști și un înscris nesemnat, dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiții:
- înscrisul să ateste un act juridic, iar nu un fapt juridic stricto sensu
- înscrisul să fie folosit în mod obișnuit în exercițiul activității unei
întreprinderi pentru a constata un act juridic
- legea să nu impună forma scrisă pentru dovedirea actului juridic
- înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei
întreprinderi prezintă următoarele caracteristic:
- data consemnată în cuprinsul său este prezumată reală
- în situația în care lipsește data de pe înscris, aceasta poate fi dovedită cu
orice mijloc de probă
 ADMINISTRAREA PROBEI CU ÎNSCRISURI
Art. 292 – 300 CPC
 Reguli generale
- fiecare parte poate depune înscrisurile de care înțelege să se folosească, în copie certificată pentru
conformitate, în suficiente exemplare pentru a fi comunicate părților, plus un exemplar pentru
instanță
- partea care depune copia este obligată să aibă originalul asupra sa și să îl prezinte instanței, la cerere,
sub sancțiunea neluării în seamă a înscrisului
 Înscrisul este deținut de partea adversă
- când înscrisul este deținut de partea adversă, instanța o poate obliga să îl înfățișeze, dacă înscrisul
este comun părților, dacă partea adversă s-a referit la acest înscris în proces sau dacă, potrivit legii,
este obligată să înfățișeze înscrisul
- cererea de înfățișarea a înscrisului poate fi respinsă atunci când:
- conținutul privește chestiuni personale referitoare la demnitatea sau viața privată a unei persoane
- depunerea ar încălca îndatorirea legală de păstrare a secretului
- depunerea ar atrage urmărirea penală a părții, soțului sau unei rude sau afin de gradul al III-lea
inclusiv
- afirmațiile cu privire la conținutul înscisului se consideră dovedite atunci când:
- partea refuză să răspundă la interogatoriul propus în dovedirea dețnerii sau existenței înscrisului
- reiese din probe că înscrisul a fost ascuns sau distrus
- după dovedirea deținerii înscrisului, partea nu se conformează dispoziției instanței de a-l înfățișa
 Înscrisul se află în posesia unui terț
- terțul poate fi citat ca martor, punându-i-se în vedere să aducă înscrisul
- dacă înscrisul este în păstrarea unei autorități sau instituții publice, instanța
poate lua măsuri pentru aducerea lui, punându-i în vedere conducătorului
entității deținătoare măsurile ce se pot lua în caz de refuz
- depunerea poate fi refuzată dacă înscrisul se referă la apărarea națională,
siguranța publică sau relațiile diplomatice
- dacă înfățișarea înscrisului nu e posibilă, fiind necesar pentru funcționarea
autorității/instiuției publice, înscrisul va fi cercetat la locul unde se află, de un
judecător delegat, sau, dacă înscrisul se află în altă localitate, prin comisie
rogatorie
- excepții : se vor depune în copie certificată următoarele înscrisuri:
- cărțile funciare
- planurile şi registrele autorităților sau instituțiilor publice
- testamentele depuse la instanțe, notari publici sau avocați, alte înscrisuri
originale ce se află în arhiva acestora
- dacă înscrisul este necesar pentru verificarea de scripte, instanța poate dispune
depunerea în original a înscrisurilor, în vederea efectuării expertizei grafoscopice
 PROCEDURA VERIFICĂRII ÎNSCRISURILOR (VERIFICAREA DE SCRIPTE)
Art. 301 – 303 CPC
- intervine în următoarele situații:
- partea căreia i se opune înscrisul contestă scrierea sau semnătura de pe
înscrisul sub semnătură privată
- moștenitorii sau alţi succesori în drepturi ai celui de la care se pretinde că
emană înscrisul, declară că nu cunosc scrisul sau semnătura autorului lor
- termenul în care se poate contesta înscrisul sub semnătură privată este
primul termen după depunerea lui, sub sancțiunea decăderii
- excepție - când partea nu e prezentă personal în instanță când se depune
înscrisul, sau când există alte motive temeinice
- metode de cercetare în procedura verificării de scripte:
- compararea: partea care nu recunoaște înscrisul sau semnătura va scrie
după dictare porțiuni din înscris; refuzul acesteia este socotit o recunoaștere
a scrisului sau a semnăturii
- expertiza: părțile sunt obligate să depună înscrisuri de comparație care sunt
semnate spre neschimbare de președintele completului, grefier și părți
 PROCEDURA FALSULUI
art. 304 – 308 CPC
- poate fi folosită în cazul înscrisurilor autentice, care, în privința constatărilor agentului instrumentator, fac
dovada până la înscrierea în fals, în cazul înscrisurilor sub semnătură privată și a celor care constituie
început de dovadă scrisă, dacă au fost defăimate ca false, prin falsificarea scrierii sau a semnăturii
- momentul procesual până la care poate fi realizată înscrierea în fals este primul termen de judecată după
ce înscrisul a fost încuviințat ca probă; dacă partea care folosește înscrisul nu este prezentă, judecata se
amână iar instanța dispune ca partea să se înfățișeze personal sau prin mandatar cu procură specială, dacă
se dovedeşte o împiedicare temeinic justificată
- judecătorul întreabă partea care a depus înscrisul dacă înţelege să se folosească de el;
- dacă această parte nu se prezintă, refuză să răspundă sau declară că nu mai înţelege să se servească de
înscris, înscrisul va fi înlăturat din proces
- dacă partea declară că înţelege să se folosească în continuare de înscris, iar partea care a defăimat înscrisul
ca fals, nu se prezintă, refuză să răspundă sau îşi retrage declaraţia de denunţare, înscrisul va fi considerat
ca recunoscut
- dacă se stăruie în denunţarea înscrisului ca fals, instanţa trimite înscrisul procurorului împreună cu
procesul-verbal ce se va încheia în acest scop şi care reprezintă actul de sesizare a parchetului, urmând ca
procurorul să sesizeze instanţa penală în măsura în care constată săvârşirea unei infracţiuni
- odată cu sesizarea procurorului, instanţa poate suspenda judecata dacă partea care s-a înscris în fals arată
şi autorul falsului sau complicele acestuia
- dacă acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate fi continuată, cercetarea falsului se va face
de instanţa civilă, prin orice mijloace de probă
- dacă înscrisul este declarat fals, el nu va fi folosit în proces; dacă falsul nu a fost constatat, înscrisul va fi
menținut ca mijloc de probă