Reţele de calculatoare

Definire. Tipuri.
Caracteristici principale ale reţelelor
Topologie şi echipamente de comunicaţie
Arhitectură şi protocoale de comunicaţie
 Definire
 Definire: un grup de calculatoare şi alte echipamente, interconectate prin
intermediul unor medii de comunicaţie: cablu coaxial, cablu UTP, fibră optică,
linie telefonică, unde radio
 Scop: utilizarea în comun de către un număr foarte mare de utilizatori a tuturor
resurselor fizice (hardware), logice (software de bază şi aplicaţii) şi informaţionale
(baze de date) asociate calculatoarelor din reţea.
 Avantaje: de la schimbul reciproc de mesaje la accesul de oriunde şi oricând la
resursele hardware şi software ale reţelei, ceea ce înseamnă:
• utilizare eficientă prin partajare a resurselor unităţii centrale;
• acces direct la resursele hardware: memorii externe, imprimante etc.
• acces direct la resursele software: editoare, limbaje de programare, programe
specializate;
• păstrarea programelor şi fişierelor într-o singură copie (pe server) şi utilizarea lor de
către orice utilizator cu drept de acces;
• sistem de protecţie a fişierelor şi programelor;
• utilizarea simultană a bazelor de date de către mai mulţi utilizatori;
• comunicare şi schimb de informaţii (programe şi fişiere) între utilizatori la nivel local,
regional  sau mondial.
 Tipuri de reţele
Criterii de clasificare a reţelelor:
• în funcţie de aria geografică acoperită distingem:
– reţele PAN (Personal Area Network), reţea de foarte mică
întindere, de cel mult câţiva metri, constând din aparatele
interconectabile pe care o persoană le poartă cu sine, ca de
exemplu telefon mobil, player MP3 sau aparat de navigaţie
portabil.
– reţele LAN (Local Area Network), ce constă de obicei dintr-un
grup de calculatoare plasate într-o singură clădire; de exemplu:
calculatoarele utilizate într-o universitate sau într-o fabrică pot fi
conectate într-o reţea locală;
– reţele MAN metropolitane (Metropolitan Area Network), cuprind ca
arie o localitate, interconectând eventual mai multe reţele LAN;
– reţele WAN (Wide Area Network), ce cuprinde calculatoare care
se pot afla în diverse colţuri ale unui oraş sau ale lumii. Cea mai
cunoscută reţea de tip WAN este Internet;
• în funcţie de componenţa hardware şi structura
software. Pot fi produse de un furnizor unic sau
implementate ca un conglomerat de produse de la diverşi
fabricanţi. Din acest punct de vedere, deosebim:
– reţele închise sau brevetate care sunt de regulă prezente în
cadrul reţelelor locale deoarece în acest caz, întreaga reţea
este utilizată de o singură organizaţie;
– reţele deschise, care includ adesea organizaţii diferite,
fiecare dintre ele având propriul lor echipament.
 Caracteristici principale ale reţelelor

Caracteristicile reţelelor au în vedere:

– topologia, percepută în mod uzual ca o
reprezentare grafică a geometriei de
interconectare a calculatoarelor;
– arhitectura descrie categoriile de
echipamente şi protocoale de comunicaţii
utilizate în cadrul reţelei.
 Echipamente de comunicaţie şi topologie
Principalele echipamente de comunicaţie din cadrul reţelelor:
• CABLURI. Cablurile răsucite (torsadate) pot fi de mai multe feluri:
– UTP (Unshielded Twisted Pair): ieftine subţiri, flexibile, ne-ecranate (fără înveliş
izolator), cu patru perechi de fire din cupru răsucite (pentru a le creşte imunitatea la
interferenţele electrice cauzate de lămpile fluorescente, semnalele radio). Dintre aceste
perechi, două (verde şi portocaliu) sunt folosite pentru transmisia de date, o pereche
(albastră) pentru transmisia de voce (telefonie), cealaltă pereche (maro) putând fi
utilizată pentru alte aplicaţii (alarme, monitorizare clădire etc). Cele mai cunoscute
tipuri de cabluri sunt: CAT-5 (viteză maximă de transfer 100Mbps), CAT-5e sau 5x şi
CAT-6 (viteză maximă de transfer 250Mbps). Acum tendința este dată de cablurile
CAT-6e şi CAT-7 (viteza de transfer de 10Gbps)
– STP (Shielded Twisted Pair), cablu răsucit, ecranat, prevăzut cu patru sau două
perechi de fire de cupru, fiecare pereche fiind ecranată cu o folie metalică în vederea
reducerii zgomotelor parazite care pot afecta semnalul util.
• HUB –ul este un dispozitiv de reţea cu mai multe porturi (intrări) necesar pentru
interconectarea prin cabluri UTP a cel puţin 3 calculatoare din reţea (host-uri).
Acesta amplifică semnalul primit de la un host şi îl distribuie către celelalte
calculatoare. Există HUB –uri cu 4, 8, 16 sau chiar 24 de intrări, ce pot fi montate
în cascadă pentru a obţine extinderea unei reţele existente.
• SWITCH-ul este un dispozitiv de reţea cu mai multe porturi care
filtrează şi expediază pachete de date între segmentele reţelei.
Principiul de funcţionare are la bază mecanismul store-and-forward.
Pentru aceasta, fiecare switch întreţine o tabelă de redirecţionare
compuse din adrese şi nume de porturi (căi de acces). Termenul de
valabilitate al intrărilor din această tabelă este dat de un parametru
numit inactivity-timer (timp mort) sau age (vârsta), care stabileşte
cât timp sunt reţinute în buffer-e (zone de stocare intermediară de
date) adresele staţiilor care nu generează şi nu primesc trafic.
• ROUTER-ul este un dispozitiv, sau în unele cazuri un software
instalat pe un calculator, care determină care este următorul punct
din reţea către care se expediază un pachet de date în drum spre
destinaţia sa finală. Router-ul este conectat la cel puţin două reţele,
în punctul în care o reţea comunică cu cealaltă, adică în gateway.
PLACA DE REŢEA
Plăcile de reţea reprezintă interfeţele hardware între care circulă datele digitale
(biţii), transportate printr-un mediu fizic (de obicei fire sau fibre optice, dar şi unde radio).
Unele calculatoare au interfeţe de reţea integrate; în caz contrar, fiecare calculator are
nevoie de o placă de reţea (network interface card sau NIC).
La nivel fizic, plăcile de reţea trimit pachete de date, prin mediul fizic, de la o
placă la alta. Plăcile de reţea au două moduri de transmitere a datelor:
- cu adresă unică (unicast), în care sunt transmise datele direct de la o placă
de reţea la altă placă de reţea
- cu difuzare pe grupuri (broadcast sau multicast) în care datele sunt transmise
către toate plăcile din reţea.
Fiecare placă de reţea are o adresă, cablată în componentele hardware ale
plăcii. Aceasta se numeşte adresă fizică de reţea sau adresă pentru controlul accesului
la mediu MAC (media access control). Atunci când un pachet de date unicast este
adresat direct unei adrese MAC, numai calculatorul destinatar primeşte şi examinează
datele. În cazul unei difuzări broadcast, toate calculatoarele din reţea primesc şi
examinează datele. Indiferent de modul în care este primit un pachet, adaptorul de reţea
foloseşte o întrerupere hardware pentru a informa sistemul de operare că au fost
recepţionate date. Sistemul de operare citeşte datele primite de placa de reţea şi le
transmite în sus către următorul strat din stiva de protocoale, unde acestea sunt
examinate şi manipulate.
 Topologia reţelelor
• Topologia descrie modul de organizare şi
interconectare a componentelor şi echipamentelor
de comunicaţie din cadrul reţelelor.
• Topologiile de bază sunt:
– topologia magistrală (BUS)
– topologia inel (RING)
– topologia stea (STAR)
– topologia arbore (TREE)
– topologii complexe se construiesc combinând
tipurile de mai sus.
 Topologia magistrală - BUS
• Foloseşte un mediu unic de transmisie numit BUS (magistrală) iar gestiunea
comunicării în reţea o asigură server-ul, care este de regulă un PC mai
performant decât celelalte staţii de lucru.
• Toate calculatoarele dintr-o astfel de reţea sunt legate direct la BUS, folosind
un cablu coaxial asemănător cu cel utilizat în televiziune.
• Într-o topologie BUS, datele pot circula în ambele sensuri, nedepăşind viteză
de 10Mbps. Cablarea nu poate depăşi 200m.
• O defecţiune fizică într-un loc oarecare al magistralei determină întreruperea
tuturor comunicaţiilor în reţea, iar securitatea în reţea este redusă deoarece
datele trec pe la fiecare calculator de pe magistrală.

PC PC PC server

imprimanta
 Topologia inel – RING
• O staţie de lucru este conectată doar cu staţiile vecine, formând o cale
neîntreruptă, dar nu neapărat circulară.
• Transmiterea datelor în cadrul inelelor se face unidirecţional, astfel că orice
calculator din reţea poate fi folosit pentru a „spiona” datele care circulă prin inel.
• O reţea cu o astfel de topologie este vulnerabilă, atunci când una din staţii se
defectează, devenind nefuncţională. Deficienţa se elimină prin introducerea unui
Hub cu funcţia de receptor al mesajelor care circulă de la staţia sursă la staţia
destinaţie. Prin această modificare, topologia devine topologie stea –inel.

PC

PC
PC

server
PC

imprimanta
 Topologia stea – STAR
• Toate calculatoarele sunt conectate la un calculator central, neexistând
legături directe între două calculatoare. În acest fel, pachetele de date sunt
transmise mai întâi calculatorului central, care mai apoi retransmite pachetele
de date la adresele de destinaţie.
• Avantajul major al topologiei stea este că întreruperea comunicaţiei între
oricare dintre calculatoare şi nodul central nu afectează în nici un fel celelalte
calculatoare din reţea.
• Dezavantajul principal este că atunci când se defectează calculatorul central,
se produce o mare încurcătură – întreaga reţea este „la pământ”.

P P
C C

P server
C P
C

P imprimanta
C
 Topologia arbore – TREE
• Combină caracteristicile topologiilor magistrală şi stea. Nodurile sunt
grupate în mai multe topologii stea, care, la rândul lor, sunt legate la un
cablu central.
• Topologia arbore prezintă dezavantajul limitării lungimii maxime a unui
segment. În plus, dacă apar probleme pe conexiunea principală sunt
afectate toate calculatoarele de pe acel segment;
• Avantajul topologiei arbore constă în faptul că segmentele individuale au
legături directe
server

P
P P
C
C C

P P P
P P P
C C C
C C C
 Topologii complexe
• Topologiile complexe se obţin prin plasarea unor elemente de interconectare
suplimentare, hub-uri, pentru optimizarea performanţelor reţelei.
• Dintre aceste topologii complexe, putem menţiona:
– topologii cu înlănţuire daisy chain, obţinute prin conectarea serială a
hub-urilor de interconectare a grupurilor de staţii ale unei reţele mari.
– topologii ierarhice care pot fi în varianta inele-ierarhice sau varianta
ierarhică – stea sau alte combinaţii de topologii ierarhice.

Token
HUB HUB Ring

imprimanta
Token
Ring
Token
P Token Ring
C Ring
P P
ser C C
ver
reţe P P
P C C
P a P P ser ser P
C
C C C ver ver P C
reţ reţ C
P
ea ea
C
 Continuare topologii complexe
– Topologiile cu fibre optice - pot oferi viteze de 1000 Mbps sau chiar mai mari şi
pot transporta date la distanţe de ordinul kilometrilor, cu mult peste distanţa
permisă de reţelele standard. În general, fibrele optice nu sunt folosite pentru
conectarea directă a calculatoarelor, ci pentru conectarea distribuitoarelor şi
routere-lor dintre clădiri. Cablurile cu fibre optice pot transporta mai multe
semnale de date la 10 sau 100Mbps, precum şi formate de date avansate, cu
viteze mai mari, numite Fiber Distributed Date Interface (FDDI) şi Asynchronous
Transfer Mode (ATM).
Cablu cu două fibre optice

Distribuitor

Distribuitor

P P P P P P
C C C C C C
 Continuare topologii complexe

• Topologia fără fir. Folosind adaptoare de reţea fără fir, se pot conecta prin
radio calculatoarele dintr-o mică zonă (acasă sau într-un birou). Transferarea
datelor se poate face cu o viteză rezonabilă de 11 Mbps. Accesul fără fir este
util mai ales pentru utilizatorii de calculatoare laptop sau pentru alţi utilizatori
mobili care vizitează mai multe birouri în aceeaşi zi. În fiecare loc poate fi
instalat un dispozitiv numit punct de acces, care permite conectarea
dispozitivelor fără fir la o reţea cablată standard sau la Internet.

Punct de acces fără fir

Distribuitor

Calculator cu adaptor de reţea

P P P fără fir intern
C C C P
C
 Arhitectură şi protocoale de
comunicaţie
• Termenul de arhitectură de reţea se referă la structura modulară şi la
principiul de proiectare a schemei unei reţele de calculatoare.
• Termenul descrie modul în care cei care realizează o reţea asamblează
componentele pentru a face funcţională reţeaua.
• Modelul de referinţă pentru arhitectura reţelelor de calculatoare îl constituie
modelul OSI (Open Systems Interconnection) care a fost dezvoltat de:
– ISO (International Standards Organization) şi
– IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers).
• Modelul OSI defineşte un set de reguli universal valabile pentru proiectarea
protocoalelor de comunicaţie, în scopul înlesnirii interconectării
dispozitivelor hardware şi software indiferent de producător..
• Modelul de referinţă OSI dispune de o organizare ierarhică pe şapte
niveluri pentru a asigura fluxul de date între clienţii din reţea (vezi Figura).
 Schema stratificată pe niveluri a modelului OSI

Nivel aplicaţie Nivel 7

Software Nivel prezentare Nivel 6

Proiectanţii de reţele folosesc
descrierea nivelurilor din acest model
Nivel sesiune Nivel 5
pentru a construi reţele reale. Primele
Nivel 4
4 niveluri sunt caracteristice
Nivel transport
echipamentelor de comunicaţii cu
Nivel reţea Nivel 3 funcţii specializate implementate pe o
platformă hardware. Următoarele 3,
Hardware
Nivel legătura de
Nivel 2
sunt oferite de orice aplicaţie
date
(software) de reţea existente pe
Nivel fizic Nivel 1 servere, calculatoare sau echipamente
de comunicaţie specializate.
Nivelurile modelului de reţea OSI constau în:
1 – nivelul fizic, stabileşte proprietăţile cablurilor şi conectorilor, defineşte
protocoalele necesare pentru transmisia datelor pe o linie de comunicaţie;
2 – nivelul legăturii de date, defineşte modalităţile de acces la mediul de
transmisiune partajat de mai multe echipamente, stabileşte modul de
transfer al datelor între nivelurile superioare şi conectorii fizici;
3 – nivelul reţea, permite identificarea nodurilor de destinaţie prin prelucrarea
informaţiilor rezultate din adresele de reţea şi tabelele de direcţionare ale
router-elor;
4 – nivel de transport, defineşte metodele prin care se asigură integritatea
datelor către nodul de destinaţie;
5 – nivelul sesiune, sincronizează comunicaţia între două calculatoare,
controlează când un utilizator poate transmite sau recepţiona date;
6 – nivelul prezentare, efectuează translaţia datelor între formatul utilizat de
aplicaţie şi formatul informaţiei transferate în reţea;
7 – nivelul aplicaţie, asigură interfaţa software pentru utilizatori.
 Protocoale de comunicaţie
• Într-o reţea stratificată, fiecare nivel al reţelei foloseşte protocoale bine
definite pentru a comunica cu nivelurile învecinate.
• Un protocol de comunicaţii este un format prestabilit de transmitere a
datelor între două componente de reţea.
• Prin protocol se definesc următoarele:
– tipul de detectare de erori
– metoda de comprimare a datelor
– felul în care expeditorul semnalează sfârşitul transmisiei
– felul în care destinatarul semnalează primirea unui mesaj
– modul de transmitere (sincron, asincron)
– rata de transfer de date.
• TCP/IP (Transmission Control Protocol / Internet Protocol) este o suită de
protocoale de comunicare utilizată pentru conectarea sistemelor locale.
Interfaţa de conectare la o reţea este reprezentată fizic (hardware) de placa
de reţea, iar din punct de vedere software, de „entitatea” care va primi o
adresă IP. Această adresă se asignează unei interfeţe de reţea şi nu unui
calculator.
 IP (Internet Protocol)
• IP (Internet Protocol) este cel mai cunoscut şi utilizat protocol, pentru
conectarea reţelelor din Internet. Este un protocol fără conexiune care
permite transmiterea unor blocuri de date (datagrame) între surse şi
destinaţii identificate prin adrese cu lungime fixă. În cazul datagramelor
foarte mari, protocolul IP realizează, dacă este cazul, fragmentarea şi
reasamblarea în vederea transmiterii prin orice reţea.
• O adresă IP este o serie de 4 numere cu valori între 0 şi 255. Adresa poate
fi scrisă în binar, sub forma unui număr binar de 32 de biţi.
• Modul de funcţionare a protocolului IP este următorul:
– aplicaţia pregăteşte datele şi le transmite nivelului Internet al software-ului de
reţea;
– nivelul Internet adaugă acestor date un antet (header), conţinând adresa de
destinaţie;
– datagrama rezultată este transmisă interfeţei de reţea, care adaugă la rândul ei
un antet şi transmite întreg cadrul către primul nod intermediar al reţelei de
comunicaţii, care va efectua rutarea pachetului;