Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad”, Iași

Legume condimentare
Descriere. Utilizări. Compoziție
Student,
Profesor îndrumător, Alexandra Amarandei
Prof. dr. Teodor Robu Cătălina Ciobanu

Facultatea: Agricultură
Specializarea: TPPA
Anul de studiu: III
Grupă: 474
 Cuprins
Busuioc (Ocimum basilicum)
Chili (Capsicum frutescens)
Chimen (Carum carvi)
Cimbru (Satureja hortensis)
Coriandru (Coriandrum sativum)
Dafin (Laurus nobilis)
Fenicul (Foeniculum vulgare)
Ghimbir (Zangiber officinale)
Hrean (Armoracia rusticana)
Leuștean (Levisticum officinale)
Mărar (Anethum graveolens)
Mentă (Mentha piperita)
Nucșoară (Myristica fragrans)
Oregano (Origanum vulgare)
Pătrunjel (Petroselinum crispum)
Piper negru (Piper nigrum)
Rozmarin (Rosmarinus officinalis)
Salvie (Salvia Officinalis)
Țelină (Apium graveolens)
Usturoi (Allium sativum)
Vanilie (Vanilla planifolia)
Busuiocul (Ocimum basilicum)
• Busuiocul își are originea în subcontinentul Indian dar,
în zilele noastre, acesta crește în jurul Mediteranei.
• Numele de „basil”, denumirea în engleză, vine din
grecește, însemnând „biserică”.
• În India, busuiocul este considerat o plantă sfântă,
folosită în ceremoniile religioase.
• Planta a fost adusă în Europa de Carol cel Mare, fiind
cultivată ca iarbă medicinală în grădinile de pe lângă
mănăstiri.
 Frunzele proaspete de Busuiocul anason are o Busuiocul dark opal are
busuioc au un gust aromă fină, potrivită frunze purpurii și flori
intens, dulceag și o pentru dulciuri, dar și roz. Prezintă un gust mai
aromă asemănătoare cu pentru ceaiuri. În aspru, mai amărui decât
cea a mentei. Vietnam, Thailanda și busuiocul tipic genovez
Persia există numeroase și este foarte bun în
preparate tradiționale ceaiul rece.
aromate cu acest
busuioc.
 Busuiocul lămâie are o Busuiocul african blue Busuiocul thailandez este
aromă proaspătă și se distinge prin frunzele aproape nelipsit din
picantă, potrivită pentru sale cu nervuri roșii. bucătăria Asiei de Sud.
preparatele din pește, dar Are un gust ușor Gustul său se situează
și pentru salate și camforat, potrivit pentru undeva între anason și
deserturi în stil italian. preparatele asiatice sau lemn dulce.
supe de pasăre.
Busuiocul se folosește în bucătăria
mediteraneeană, având în vedere că se
potrivește foarte bine cu roșii, ciuperci,
sosuri, pui, pește și fructe de mare, brânză
și în salate.

Uscat se potrivește foarte bine cu miel și

cu alte tipuri de carne.

Se asociază foarte bine cu rozmarin,

cimbru, oregano și usturoi.
Busuiocul conține un ulei esențial în care predomină doi compuși activi:
estragol(până la 80%) și linalol(până la 50%).
Busuiocul este indicat în tratarea afecțiunilor gastrointestinale și renale,
bronșită, febră, gripă, vomă, cefalee, ulcer gastric, anorexie, colite de
fermentație.
Frunzele se pot pune pe tăieturi sau alte răni pentru a se vindeca mai repede.
Busuiocul are efect antibacterian, antifungic,
carminativ, digestiv, expectorant, sedativ și
antidepresiv.

Nu este recomandat femeilor însărcinate sau care

alăptează. Nu trebuie administrat copiilor mici iar în
cantități mari, uleiul de busuioc produce iritații ale
Chili (Capsicum frutescens)
Cristofor Columb este cel care a descoperit și a adus în
Europa acest condiment.

Călătorind prin Spania, el numește acest condiment

„piperul spaniol”.

Călugării spanioli și portughezi au început să folosească

acest condiment, constatând că are același efect ca și
piperul, acesta din urmă fiind atât de scump încât în
unele țări era folosit ca mijloc de plată.
Capsicum annuum – cele mai obișnuite specii
de chilli, precum ardeiul verde, pepperoni și
peperoncini aparțin acestei specii.
Capsicum frutescens – acestui tip
îi aparțin plante de chilli foarte iuți,
precum Tabasco și Cayenne.

Capsicum pubescens – este singurul tip care

rezistă la îngheț. Cele mai obișnuite tipuri sunt
Rocoto și Manzano.
Capsicum chinese – reprezentanții
acestui tip sunt Habanero și
Scotch Bonnet.

Capsicum baccatum – conține numai tipuri

foarte iuți de plante. Red Sevina, o cultură
specială, este cea mai iute varietate dintre
 Fructul plantei se consumă crud sau gătit datorită gustului său.
Partea cea mai bogată în glandele cu capsaicină se află la baza
ardeiului, iar baza albă în care stau semințele are cea mai mare
concentrație de substanță iute. Îndepărtarea membranei inferioare a
fructului va reduce intensitatea gustului iute.

Ardeii iuți se consumă cruzi, uscați sau sub formă de pudră,

folosindu-se pentru prepararea unei mari varietăți de mâncăruri,
inclusiv o serie de sosuri.

În bucătăria indiană, ardeii iuți sunt folosiți uscați, prăjiți și sărați

ca fel separat pentru diferite mâncăruri cu orez.

Deși frunzele celorlalte specii ale familiei Solanaceae sunt toxice,

frunzele ardeiului iute sunt comestibile.
Ardeiul iute conține până la 1.5% capsaici-noide (substanța care imprimă gustul
arzător).

De asemenea ardeii iuți conțin vitamina C, vitamina B și caroten precum și cantități

importante de potasiu, magneziu și fier.
Chili stimulează circulația sângelui, are
proprietăți bacteriene, analgezice, antitumorale,
ajută la scăderea în greutate, scade colesterolul,
iar în doze mai mari stimulează transpirația

Sunt contraindicați în cazul persoanelor ce

suferă de gastrită , hiperaciditate, afecțiuni
hepatice și urorenale. Extern, nu se aplică pe
pielea lezată.
Chimenul (Carum carvi)
Inițial cultivat în Iran și regiunea Mediteraneeana,
chimenul este menționat chiar și în Biblie încă din Vechiul
Testament.

În Evul Mediu, se credea că o punguță de chimen purtată la

gât, apără persoana respectivă de vrăjitoare și duhuri rele.

Astăzi, chimenul este cultivat mai ales în China, Iran,

Turcia, Maroc, Egipt, Siria, Mexic, Chile și India.
Chimenul dă pâinii, produselor de patiserie,
salatelor și legumelor o aromă distinctă.

Este utilizat ca și condiment, cu preponderență în

Africa de N, Orientul Mijlociu, India, Cuba și
Nordul Mexicului.

Poate fi folosit și la condimentarea brânzeturilor, a

cărnii sau la prepararea supelor și cremelor de
legume, în special în Europa Centrală și
Scandinavia.

Se asociază bine cu rozmarin, piper, fenicul sau

usturoi.
 Fructele de chimen conțin ulei volatil format din 50-60% carvonă, 30% limonene.

Chimenul combate balonarea, crampele stomacale și este eficient și împotriva

respirației urât mirositoare.
Are efect carminativ, galactogog, antiinflamator intestinal,
diuretic, fluidifică secrețiile bronhice, mărește diureza, ajută la
eliminarea pietrelor la rinichi și în alte afecțiuni renale.

Chimenul poate reduce nivelul de zahăr din sânge, motiv

pentru care unii experți consideră că acest efect poate interfera
cu medicamentele împotriva diabetului care micșorează și ele
nivelul de zahăr din sânge.
Cimbrul (Satureja hortensis)
Cimbrul provine din S Europei. Pe vremea romanilor
hambarele de cereale erau stropite cu apă și cimbru ca o
protecție împotriva dăunătorilor.

În trecut, cimbrul se denumea și lămâiță, respectiv lămâioară

și era deosebit de apreciat în Evul Mediu, mai ales în
bucătăriile de pe lângă așezămintele monahale.

Astăzi, cimbrul este cultivat în principal în sudul și estul

Europei și, de asemenea, în Africa de Nord și SUA.
Cimbrul este întrebuințat în diverse preparate culinare,
mai ales în mâncarea de fasole, cea de linte, dar și la
prepararea cărnii de porc și de vânat.

Frunzele și tulpinile întregi de cimbru se introduc

uneori în borcanele în care se murează varza și
castraveții.

Se folosește de asemenea la prepararea sarmalelor.

Cimbrul conține ulei volatil format din thymol, metilchavicol, cineol și borneol.

Cimbrul are acțiune diuretică, antiseptică, musculo-relaxantă și calmantă pentru

tuse.

Nu se recomandă femeilor însărcinate, celor care alăptează și persoanelor care

suferă de hipertensiune arterială.
Coriandrul (Coriandrum sativum)

Coriandrul este o plantă ierboasă originară din Sudul

Europei și Vestul Asiei.

În prezent este răspândit în zona mediteraneeană, în

Țările de Jos, Rusia, India și America.

Coriandrul este una dintre cele mai vechi plante

cultivate, fiind menționat în Biblie drept una dintre
ierburile amare întâlnite la sărbătoarea Paștelui Evreiesc.
Semințele de coriandru sunt condimente clasice folosite în preparatele la cuptor
sau în mâncăruri cu varză, cartofi și legume.

Evidențiază foarte bine și gustul fripturii de pește, pui și al mâncărurilor cu

carne.

Semințele de coriandru se pot adăuga și în liquoruri și vermuturi.

Uleiul volatil al coriandrului este format din 60-70%
linalol/coriandrol, geraniol, cimol, pinen, etc.

Coriandrul are acțiune carminativă și stomahică

fiind utilizat ca și corectiv pentru unele
medicamente.
Are proprietăți bactericide și fungicide. Se folosește
la combaterea viermilor intestinali.

Coriandrul poate provoca dureri abdominale,

scăderea apetitului și mărirea în volum a ficatului.
Nu se recomandă femeilor însărcinate sau celor care
alăptează.
Dafinul (Laurus nobilis)
Această plantă este originară din Asia, fiind răspândită în
întreaga regiune mediteraneeană, din Turcia până în
Spania, dar și în Maroc.

În mitologie, cununile de dafin (laur) erau considerate

simboluri ale victoriei, comandanții romani fiind
împodobiți cu ghirlande din frunze de laur după câștigarea
unei bătălii.
Pentru greci, frunzele de laur erau sfinte, fiind oferite ca
ofrandă zeului Apollo.
În Evul Mediu, frunza de dafin era considerată și un
Dafinul se potrivește cu aspicurile de carne, varza
acră, castraveții murați, tomatele verzi.

Frunzele de dafin se asociază foarte bine cu carnea

de vită, de vânat, marinatele de pește, mâncărurile de
cartofi, fripturi, sosuri pentru fripturi.
Frunzele conțin ulei volatil bogat în oxizi (cineol) și fenol-metil-eteri (estragol,
eugenol), mucilagii, pectine, tanin, o substanță amară (lactonă).

Dafinul are proprietăți carminative, diaforetice, expectorante, antispasmotice,

detoxifiante. Frunzele de dafin îndepărtează răceala și gripa fiind utile în laringite,
bronșite, astm și tuse.

Este contraindicat bolnavilor cu tensiune mică,

gastrită, ulcer gastric sau duodenal, cancer la
rinichi și coagulabilitatea sângelui scăzută.
Feniculul (Foeniculum vulgare)
Locuitorii Atenei considerau feniculul ca fiind un simbol
al victoriei.
Anglo-Saxonii creșteau această plantă în aproape fiecare
curte pentru că se credea că are proprietăți vindecătoare.
În unele culturi vestice, feniculul era agățat deasupra
ușilor pentru a îndepărta spiritele rele și fantomele, fiind
cel mai eficient în timpul solstițiului de vară.
În Anglia, în anii 1200, semințele de fenicul erau folosite
pentru a scade apetitul culinar în timpul perioadelor de
foamete.
Feniculul constituie cel mai bun condiment pentru
cozonaci și pâine.

Semințele de fenicul sunt adesea prăjite, procedură

care nu numai că sporește aroma dar schimbă și
caracterul feniculului, făcându-l mai puțin dulce și mai
iute.
Semințele uscate se pot pune la prepararea cârnaților,
în salate, paste, murături, iar dacă sunt zdrobite, la
ceai.

Frunzele de fenicul și tulpinile tinere se întrebuințează

în salate sub diverse combinații.
Fructele de fenicul conțin 2-7% ulei volatil, format din anetol, transanetol și
cisanetol.

Feniculul este folosit în tratarea a numeroase afecțiuni datorită proprietăților

acestuia: antispastic, tonic nervos, dezinfectant.
Fructele de fenicul au proprietatea de a calma și alina durerile de orice natură și se
pot utiliza sub formă de diverse preparate.

Feniculul este contraindicat femeilor care suferă de

cancer uterin sau mamar.
De asemenea, persoanele alergie la morcov sau
țelină pot avea reacții alergice și la fenicul.
Ghimbirul (Zangiber officinale)
Deși era foarte cunoscut în Roma antică, ghimbirul a
dispărut din Europa după căderea Imperiului Roman.

Datorită călătoriei lui Marco Polo în estul îndepărtat,

ghimbirul a revenit în Europa, devenind nu doar un
condiment foarte râvnit ci și unul foarte scump.

Regina Elisabeta I a Angliei este responsabilă pentru

inventarea ”omului de turtă dulce”, prăjitură ce a devenit
foarte populară ca fiind specifică Crăciunului.
 Ghimbirul este un condiment popular în bucătăria asiatică.

Este folosit pentru asezonarea mâncărurilor de curry, carne de pui și miel, pește și
fructe de mare.

Ghimbirul măcinat se adaugă în turtă dulce, orez cu lapte și salată de fructe.

Rădăcina plantei de ghimbir este bogată în uleiuri eterice, dizaharide, fibre,
vitaminele B1, B2, B3, A, C, dar și minerale: Mg, Fe, Ca.

Ghimbirul are proprietăți de stimulare a sucului gastric, ajută la eliminarea

toxinelor, este folosit împotriva durerilor de stomac, indigestiei, meteorismului dar
și în cazul durerilor de ficat. Poate ajuta în răul de mare și cel de transport.

Este contraindicat persoanelor ce suferă de gastrită

și ulcere gastro-duodenale, boli inflamatorii acute,
febră, alergii, calculi biliari și renali, femeilor
gravide sau care alăptează.
Hreanul (Armoracia rusticana)

Egiptenii foloseau hreanul încă din anii 1500 Î.H.

Grecii utilizau hreanul pentru tratarea reumatismului și ca

afrodiziac.

Deși, în engleză, hreanul se traduce ca și „ridichea

calului”(horseradish), această plantă este toxică pentru cai.
Hreanul este utilizat crud, dat prin răzătoare și consumat alături de carne fiartă,
afumată sau friptă.

Din cauza faptului că aroma sa este foarte volatilă, hreanul este utilizat mai ales la
mâncăruri calde, la care se adaugă imediat, înainte de a se servi masa.

Hreanul se poate combina cu legume sau brânzeturi din care se obțin creme
delicioase, care pot fi consumate ca atare sau drept garnitură lângă carne sau
legume.
Hreanul conține vitamine C, A, B1, B2, săruri minerale
de Fe, K, Ca, Mg, uleiuri volatile.
Mirosul înțepător al rădăcinii se datorează sulfurii de alil.

Are efect stimulant asupra aparatului digestiv,

accelerează peristaltismul intestinal, are efect expectorant
și decongestionant la nivelul căilor respiratorii, tonic
cardiac, vermifug, antiparazitar.

Nu este recomandat persoanelor care suferă de ulcer

gastric sau de afecțiuni tiroidiene.
Leușteanul (Levisticum officinale)

Leușteanul este originar din Asia Centrală.

Pe vremea romanilor a fost adus în regiunea

mediteraneeană și de atunci s-a răspândit în toată Europa.

Leușteanul are un miros proaspăt și aromat, având gustul

asemănător cu țelina.
Tradițional, leușteanul este folosit în
bucătăria italiană, dar este tot mai popular
și folosit pentru asezonarea supelor,
tocănițelor și murăturilor acre.

Este recomandat a se folosi alături de

condimente ca oregano, piper negru și
mărar.

Leușteanul se adaugă la sfârșitul gătitului,

pentru a-și păstra aroma.
Leușteanul conține rezine, ulei volatil, acid benzoic,
acid acetic, etc.

Leușteanul ajută la mărirea secrețiilor gastrice și

salivare dar și la calmarea durerilor. Această plantă
este un bun expectorant pulmonar și ajută la eliminarea
secrețiilor bronhice. Totodată, leușteanul este eficient
în reglarea digestiei.

Nu se recomandă persoanelor care suferă de afecțiuni

renale inflamatorii.
Mărarul (Anethum graveolens)

În Evul Mediu, omul era apărat de puterile magice ale mărarului:

mirosul era suficient pentru a ține la distanță de oameni,
vrăjitoarele și animalele.

Se spune de asemenea că mărarul era un bun apărător împotriva

fulgerelor.

Gladiatorii romani credeau în efectele sale puternice și îl

foloseau în mâncăruri înainte de lupte.
Mărarul se combină foarte bine cu peștele și
fructele de mare, în special cu somnul.

În Grecia mărarul este folosit pentru a rafina

spanacul. În Turcia și Orientul Mijlociu, este
folosit pentru asezonarea dovleceilor, cartofilor,
precum și pentru ouă, salate de castraveți și fasole.

Lămâia, smântâna sau iaurtul se asezonează foarte

bine cu mărarul. De asemenea, mărarul se folosește
în conservarea legumelor prin murare.
 Semințele de mărar conțin miristicină, tanin și
mucilagii, substanțe rășinoase, aleuron și grăsimi
albumoide, bogate în ulei esențial.

Mărarul poate fi folosit pentru tratarea

inflamațiilor și a durerii dar și ca sedativ.

Mărarul are efect calmant, reduce disconfortul gastric și pofta de mâncare.

Datorită prezenței miristicinei, uleiul esențial trebuie administrat doar în doze mici
și este contraindicat în timpul sarcinii și alăptării.

Mărarul conține un nivel ridicat de săruri, de aceea planta uscată și extractul apos
nu sunt recomandate persoanelor ce țin un regim hiposodat strict.
Menta (Mentha piperita)
Menta este originară din Asia și din regiunea
mediteraneeană, fiind cunoscută de-a lungul istoriei
pentru multiplele sale beneficii.

Grecii utilizau menta pentru a curăța și împrospăta

camerele de oaspeți. Romanii foloseau menta în sosuri,
pentru a ajuta digestia și pentru a împrospăta respirația.

În multe culturi, menta simboliza ospitalitate și era

oferită ca semn al prieteniei invitaților.
Uscată, menta este un condiment foarte apreciat, iar în stare proaspătă ea este pusă
în salatele de fructe, datorită aromei sale răcoritoare, în supe ori în diferite dulciuri:
creme, dulcețuri, prăjituri, ciocolată, înghețată.

Este nelipsită din multitudinea de preparate din carne de miel și oaie, din mâncăruri
de pește sau însoțește o serie de legume ca: fasole, cartofi dulci, dovlecei, morcovi.

Se folosește la sosuri, salate, preparate cu paste,

băuturi răcoritoare, liquoruri, oțeturi și uleiuri
aromate și nu în ultimul rând, în guma de mestecat.
Menta, în întreaga sa plantă, conține ulei volatil, iar uleiul eteric extras are 40-60%
mentol, alături de tanin, flavonozide, polifenoli etc. precum și vitaminele C, D,
săruri minerale de Ca, Mg, Zn.

Menta poate fi utilizată în probleme ale aparatului digestiv cum ar fi gastrita sau
ulcerul, în tulburări hepato-biliare, grețuri și stări de vomă, dureri de cap, afecțiuni
respiratorii.
Un bun remediu pentru insomnii îl constituie un ceai din amestec de mentă și
roiniță.

Este contraindicat în constipația cronică. Uleiul esențial nu

este recomandat copiilor și femeilor însărcinate.
Nucșoara (Myristica fragrans)
Nucșoara nu este o nucă, ci sămânța unui fruct similar cu
piersica. Acest fruct este cunoscut din anul 2000 î.H..

În Evul Mediu, nucșoara era foarte populară și foarte

scumpă deoarece se credea că poate elimina ciuma și
poate cauza avorturi spontane.

Deși nu ajută la tratarea ciumei, femeile însărcinate

trebuie să evite această plantă.
Nucșoara este folosită în mâncărurile cu carne, legume, cartofi, dar și vin fiert,
ciocolată caldă.

În Italia se folosește pentru cannelloni, ravioli și tortellini, în Franța pentru sosul

Béchamel, în Anglia pentru pește și mâncăruri cu carne, în Orientul Mijlociu pentru
miel.

Suedezii asezonează punch-ul de Crăciun cu nucșoară

iar noi îl folosim la conopidă, spanac și alte legume.

Se asezonează bine cu cardamomul, scorțișoara,

cuișoarele, ghimbirul și piperul.
Uleiul eteric din compoziția nucșoarei este compus în cea mai mare parte din
camfen, pinen și miristicină.

Uleiul de nucșoară este folosit pentru reducerea inflamațiilor și durerilor articulare,

în inflamațiile musculare și ale tendoanelor. Nucșoara stimulează digestia, poate
opri formarea de cheaguri de sânge, poate scădea colesterolul și poate reduce
depozitele de grăsime.

Uleiul esențial de nucșoară nu trebuie ingerat.

Miristicina este toxică și poate provoca amețeală,
dureri de cap și halucinații, poate irita sistemul
digestiv. În cantități mari, uleiul esențial poate produce
iritații ale pielii.
Oregano (Origanum vulgare)

Oregano a fost utilizat pentru prima oară de către greci. În

mitologia acestora, zeița Afrodita a inventat acest condiment și
l-a dăruit omului pentru a fi fericit.

Cuplurile proaspăt căsătorite erau încoronate cu ghirlande de

oregano.

De asemenea, această plantă era pusă pe morminte pentru a

aduce pace spiritelor de pe lumea cealaltă.
Bucătăriile mediteraneene sunt cele care pun în
valoare cel mai bine calitățile acestui condiment.

Oregano este omniprezent în bucătăria italiană unde

este combinat cu roșii, legume fierte și fripte, carne.
Împreună cu busuiocul, dă aroma caracteristică
bucătăriei italiene.

Oregano se combină foarte bine cu măsline, capere și

leuștean.

Felul de mâncare cel mai bine asociat cu oregano este

pizza.
Dintre elementele chimice conținute de plantă amintim
flavonoide, uleiuri esențiale – timol și carvacrol.

Oregano este cunoscut pentru proprietățile sale digestive,

expectorante, antivirale, antibacteriene, antifungice,
antiparazitare, antioxidante și antiinflamatorii.

Uleiul de oregano poate provoca reacții adverse la

persoanele alergice la plantele aromatice din familia
Laminaceae.

De asemenea, uleiul de oregano este interzis femeilor

însărcinate sau bolnavilor de anemie feriprivă, acesta
putând reduce absorbția de fier în organism.
Pătrunjelul (Petroselinum crispum)

Această plantă a fost folosită ca și condiment și pentru

proprietățile sale de vindecare de peste 2000 de ani.

Grădinile monahale de la sfârșitul secolului al VII-lea erau

obligate să îl crească datorită proprietăților curative.

Astăzi, pătrunjelul este cultivat în toată Europa, Asia și în

America de Nord și de Sud și este unul dintre cele mai
importante plante utilizate în preparatele culinare.
În formă proaspătă, pătrunjelul este servit deasupra
mâncărurilor în bucătăriile Europei Centrale și de Est
dar și în Vestul Asiei.

Frunzele de pătrunjel verde dau un gust special

mâncărurilor pe bază de cartofi, orez, pește, pui, miel
sau gâscă, pe fripturile înăbușite de vită, porc dar și pe
legumele gătite înăbușit sau la cuptor.

Pătrunjelul tăiat mărunt dă un gust special salatelor,

supelor sau a pateurilor peste care este presărat.

De asemenea, rădăcinile de pătrunjel sunt folosite drept

legumă de bază în pregătirea supelor sau a mâncărurilor
pe bază de legume.
Pătrunjelul este de 4 ori mai bogat în vitamina C decât portocala iar conținutul de
Fe este mult mai mare decât cel din spanac.

Are efect antitumoral, antianemic, antirahitic, vermifug și antiscorbutic.

Stimulează expectorația eliminând din bronhii și plămâni substanțele dăunătoare,

împiedică uscarea conjunctivei și a corneei și favorizează creșterea transpirației
contribuind în acest fel la eliminarea toxinelor.

Pătrunjelul nu poate fi utilizat în scopuri terapeutice de

către femeile însărcinate, întrucât are efecte abortive.
Cel mai puternic efect abortiv îl au semințele care au
efect uterotonic.
Piperul negru (Piperum nigrum)
Piperul a fost o afacere profitabilă pentru care s-au purtat
multe lupte.

În timpul Romei antice, piperul era considerat simbolul

belșugului, drept pentru care acesta se găsea doar pe
masa celor înstăriți. Datorită acestui lucru, când regele
Alaric I a ieșit victorios împotriva Romei, acesta a cerut
pe lângă aur și argint, de 3000 de livre boabe de piper.

Astăzi, piperul este încă regele condimentelor, și ocupă

cca. un sfert din totalitatea comerțului de condimente.
Piperul negru poate fi utilizat pentru aproape orice tip de mâncare,
calitățile sale condimentare fiind îmbunătățite prin încălzire.

Ceea ce probabil nu știați este că piperul negru

este un excelent condiment pentru aromatizarea
unor dulciuri cum sunt prăjiturile, înghețata sau
fructele.
Piperul prezintă gust iute datorită uleiurilot eterice pe
care le conține și a unei substanțe specifice denumite
piperină.

Piperul reglează activitatea sângelui în circulația lui

defectuoasă, este un antibiotic, antimicrobian,
antiinflamator și ajută la expectorație calmând tusea.
Este hipotensiv datorită flavonelor.

Piperul este contraindicat persoanelor cu probleme

cum sunt gastrita hiperacidă sau hipertensiune. De
asemenea, fiind un condiment revigorant, piperul
trebuie consumat cu precauție de persoanele agitate,
care suferă de tulburări ale sistemului nervos.
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis)
Rozmarinul este originar din regiunea mediteraneeană.

Cu cât planta este expusă mai mult la soare, cu atât își

dezvoltă mai mult și mai bine uleiurile esențiale pe care
le conține.

Vechii egipteni, grecii și romanii considerau această

plantă ca fiind sfântă – simbol al fidelității
îndrăgostiților.

În Grecia antică, se considera că o cunună de rozmarin

Rozmarinul este un condiment clasic al bucătăriei mediteraneene dar este folosit
totodată și în bucătăriile din restul Europei, în special cea Centrală.

Se potrivește foarte bine pentru asezonarea mielului, a vânatului, a cărnii de porc și

pui, îndeosebi preparate la cuptor.

Ramurile de rozmarin proaspăt pot fi folosite ca țepușe pentru frigăruii de carne sau
legume gătite la grătar.

Crenguțele de rozmarin aromatizează uleiurile și

oțeturile.
Rozmarinul este bogat în Fe, Ca, vitamina B6 și Este contraindicat
antioxidanți fiind utilizat ca remediu natural persoanelor cu tendințe spre
împotriva diferitelor afecțiuni fiziologice. hipertensiune arterială,
anemie. De asemenea este
Este un sănătos înlocuitor al cafelei și se recomandă contraindicat femeilor care
în perioadele cu activitate intelectuală sporită, în alăptează și epilepticilor.
cazul durerilor de cap sau problemelor psihice, în
insomnie și nervozitate.

Uleiul și infuzia de rozmarin este un bun antitusiv de

aceea sunt recomandate pentru calmarea acceselor de
tuse și a crizelor de astm. Ajută la regenerarea firului
de păr de la rădăcină.
Salvia (Salvia officinalis)
În Egiptul Antic, salvia era folosită ca remediu pentru
infertilitate.

Mai târziu, celții credeau că salvia îl poate face mai

înțelept pe cel care o consumă.
Alte culturi credeau chiar că salvia poate opri apariția
semnelor îmbătrânirii.

Datorită multiplelor sale proprietăți i s-a dat și denumirea

de salvie care, în traducere, înseamnă „a salva, a
vindeca”.
În bucătărie, nu se combină prea bine cu
alimentele bogate în grăsimi; se poate folosi
pentru a condimenta fripturile de miel sau pui,
alături de ouă, în prepararea aluaturilor de
biscuiți sărați sau pentru prepararea uleiurilor
infuzate ori a specialităților de unt cu verdeață
Frunzele conțin ulei eteric (1.4%) compus din salviol, salven, pinen, cineol etc.

Salvia are acțiune antibacterială, antifungică, antivirală, stimulent al secrețiilor și

inhibatoare a transpirației excesive.
Este un bun tonic cardiac, această proprietate fiind determinată de conținutul în
salviol.

Nu se recomandă utilizarea internă a preparatelor pe bază de ulei esențial și nici a

extractelor alcoolice deoarece după utilizare îndelungată pot apărea convulsii
epileptiforme.
Țelina (Apium graveolens)
Țelina este cunoscută în zona Mediteranei de milenii.

Frunzele sale împodobeau creștetul învingătorilor jocurilor din

Nemeea, similar cu modul în care frunzele de dafin erau
cunoscute pentru a încununa câștigătorii jocurilor Pythiene.

Romanii prețuiau țelina mai mult pentru calitățile ei culinare

decât pentru cele religioase. Totuși, ei au păstrat multe
superstiții legate de numele ei: planta era folosită pentru a
atrage ghinionul asupra cuiva și era asociată cu moartea și
lumea subpământeană.
Astăzi, țelina este o plantă populară în Europa; frunzele sunt
tocate și folosite similar pătrunjelului, dar mai adesea se pun în
supe și sosuri pentru a îmbunătăți aroma și gustul.

Rădăcina de țelină, în combinație cu frunzele de dafin, rădăcina

de pătrunjel și frunzele de leuștean, este folosită adesea în
bucătărie.

Fructele de țelină (cunoscute ca semințe) au o aromă similară

dar mai puternică. Ele pot fi măcinate și amestecate cu sare.
Fructele sunt puțin mai amare, ceea ce le limitează utilizările,
dar chiar și așa, sunt un adaos prețios în mâncărurile cu
legume.
Principalele substanțe active din țelină sunt: vitamina A, B, C,
săruri minerale, colină, tirazină, acid glutamic etc.

Țelina acționează în organism ca un bun agent digestiv, diuretic,

antiastmatic, carminativ, expectorant.
Țelina prezintă interes și pentru diabetici, deoarece conține o
substanță asemănătoare insulinei.
Mai nou, țelina este utilizată și ca aliment antistres, având acțiune
relaxantă asupra sistemului nervos.

Consumul de țelină poate determina alergii din cauza unei

substanțe fotosensibilizante din plantă numită bergapten, care poate
provoca reacții anafilactice.
Usturoiul (Allium sativum)
În Balcani, usturoiul avea rol de protector împotriva
spiritelor rele și a vampirilor.

În multe zone ale lumii persistă ideea că usturoiul ferește de

deochi, în acest scop folosindu-se mănunchiuri de usturoi
legate cu sfoară roșie.

În Grecia, simplul fapt de a pronunța numele de „usturoi” te

scăpa de ghinion.
Usturoiul se consumă atât proaspăt cât și gătit. La
încălzire, iuțeala sa caracteristică și mirosul
puternic se pierd, iar aroma devine mai subtilă și
mai puțin dominantă, armonizându-se perfect cu
ghimbirul, piperul, ardeii iuți și multe alte
condimente.

În estul și sudul Europei, usturoiul este considerat

un aliment valoros pentru asezonarea cărnii de
porc, vită, pui și pește sau pentru prepararea
sosurilor.
Mirosul și gustul iute al usturoiului se datorează conținutului de ulei eteric compus
din disulfură de propil, alil și disulfura de dialil.

S-a dovedit că usturoiul are proprietăți analgezice, sedative, diuretice și că

acționează asupra febrei. Prezintă și unele substanțe volatile care ucid microbii.
Usturoiul întărește sistemul imunitar, are un puternic efect antiinflamator, scade
tensiunea arterială și nivelul colesterolului.
Nu este indicat femeilor care alăptează, deoarece
schimbă gustul laptelui matern și poate provoca
colici bebelușilor. Este contraindicat și persoanelor
cu sensibilitate gastrică sau tuse seacă deoarece
poate înrăutăți situația prin iritarea zonelor deja
afectate.
Vanilia (Vanilla planifolia)
Vanilia este originară din Sudul Mexicului,
Guatemala și alte țări din America Centrală.

Popoarele băștinașe din America de Nord foloseau

vanilia uscată ca monedă de schimb.

În Europa, vanilia a fost folosită pentru a aromatiza

ciocolata de băut.
Vanilia este esențială pentru multe rețete de prăjituri,
checuri, budinci dulci, chiar și pentru băuturi dulci pe
bază de lapte.

Una dintre cele mai importante întrebuințări ale

vaniliei este folosirea în înghețata de vanilie.

Cea mai mare parte a produselor industriale „cu aromă

de vanilie” nu conține vanilie adevărată, ci mult mai
ieftina vanilină sintetică, constituentul principal al
aromei de vanilie.
Principalele substanțe din compoziția uleiului eteric, responsabile pentru aroma
specifică vaniliei sunt vanilina și piperonalul.

Vanilia are efecte tonice, stimulative și afrodiziace. Tonifică activitatea gastro-

intestinală, intensifică activitatea bilei, impulsionează activitatea rinichilor și a
căilor urinare, fiind, totodată, și un dezinfectant activ. Este cunoscută și ca depurativ
pentru căile respiratorii, îmbunătățind funcționarea acestora.

Până acum nu au fost găsite contraindicații ale

vaniliei, așadar, o puteți folosi atât în
bucătărie cât și ca aromă ambientală.
 Bibliografie
• A. Mogârzan, T. Robu, M. Zaharia, „Fitotehnie – îndrumător
pentru lucrări practice”, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași,
2010.
• http://
ro.kotanyi.com/lumea-condimentelor/condimente-de-la-a-la-z
/
.
• http://wikipedia.com/.