Stefan Augustin DOINAS Mistretul cu colti de argint Repere: Functiile moderne ale baladei; epicul ca pretext pentru liric;

tema urmaririi idealului; contrastul dintre geniu si omul comun Studiul textului Balada este o specie literara foarte veche si a insemnat dintotdeauna un text literar acompaniat de o melodie. Initial a predominat liricul, treptat (in secolul al XlV-lea siurmatoarelE) in balade se introduc elemente narative. In folclor baladele au o coloratura fantastica ori legendara, istorica (cu referinte la domnitori ori la haiducI). La romani a inflorit mai ales balada pastoreasca. Poetii moderni, si ne referim aici la cei romantici, au descoperit farmecul baladei adancind elementele psihologice si dand fantasticului semnificatii metafizice. imbinand elemente clasiciste cu altele preromantice ori pur romantice, au ilustrat aceasta specie literara poeti celebri, dintre care trebuie amintiti - pe plan european - Goethe, Schiller, Burger, Colerdge, Hugo, Musset. Din literatura romana se remarca, din secolul trecut si de la inceputul acestuia, Alecsandri, Bolintineanu, Cosbuc, Iosif, Toparceanu. Balada moderna ilustreaza astfel genul epic, dar la "frontiera" cu liricul si avand elemente de scenariu dramatic. Ea se mai rezuma la functia legendar-pitoreasca, iar elementele fantastice se imbogatesc cu conotatii simbolic-filozofice ori religioase. Balada "Mistretul cu colti de argint" a fost scrisa in 1945 la Sibiu. in acest oras, poetii cei mai interesanti erau grupati in "Cercul Literar", unde, intre altele, purtau discutii despre balada moderna. In "Revista Cercului Literar" avea sa apara un studiu - "Resurectia baladei" - de Radu Stanca, poet ale carui opinii estetice erau impartasite in discutii prietenesti - dupa cum marturiseste Stefan Augustin Doinas in cartea sa "Orfeu si tentatia realului". In linii generale, modernizarea baladei presupune o "infuzie de lirism", de cultura, de istorie si, dincolo de specificitatea epico-lirica, s-a vorbit de "lirica mastilor" (de "lirica rolurilor") si deci de consolidarea dramaticului si a functiilor sale estetice. De unde, tendinta spre tensiune si obiectivare. La Stefan Augustin Doinas se urmareste si armonia clasica in organizarea structurilor baladesti. Pana la a se realiza o "oglinda a macrocosmosului". Moderna este utilizarea echivocului - ambiguizarea - imaginii, respectiv a mitului. Principala tema a acestei balade este, fara indoiala, cum s-a spus, cautarea idealului. Omul superior, Creatorul in genere, se sacrifica si, in final, piere urmarind himera Absolutului. Autorul spune ca la data scrierii nu cunoastea poemul, inrudit ca ideatica, "Noaptea de decembrie" de Al. Macedonski. Din punctul de vedere al exegezei, asta nu va schimba cu nimic lucrurile: Printul din Levant, ca si Emirul din Bagdad (sa se observe predilectia pentru cadrul exotic, orientaL), se purifica in timpul calatoriei sau al vanatorii si, alergand dupa idealul-himera, moare. La Stefan Augustin Doinas se ambiguizeaza finalul: Printul este ucis de violenta realului (un mistret oarecarE) sau chiar idealul este imposibil de cuprins in faptura/opera omului si il ucide, oricare ar fi el? A doua interpretare posibila este ca "Mistretul cu colti de argint" este o "ars poetica", o noua demonstratie ca "vanatoarea" Frumosului cere sacrificiul suprem: "Stapane, mistretul cu colti ca argintul/chiar el te-a cuprins grohaind sub copaci"). Ar fi de remarcat faptul ca aceasta constructie riguroasa se bizuie pe o antiteza pe care o simtim de cate ori intalnim sintagma "dar el": pe un plan se afla Printul si "mistretul cu colti de argint", pe cel opus, "servitorii" si vanatul "mic". Termenii antitezei se situeaza in doua spatii semantic perfect conturate, la "granita" carora se situeaza verbul la imperativ "priviti", repetat de trei ori (cifra magica), rostit cu solemnitate de Stapan si - simetric - substantivul in vocativ "Stapane", repetat de patru ori, ce alterneaza, la "aceeasi "frontiera" cu verbul la imperativ "Taci", vocabula simbolica - semn ca cele doua lumi, cea a geniului si cea a omului comun, nu pot comunica. intre "plasmuirea" geniala a insului "halucinat" de Absolut, visator -"vanator" de himera, "aventurier" - iluminat, beatificat si "goana" terestra, banala,

prudenta, previzibila, fara riscuri a servitorului/omului comun, este o distanta/antiteza echivalenta cu aceea dintre "Mistreul cu colti de argint, fiorios" si "iepurii mici". Ambigua ramane antiteza dintre metaforele "fiara ciudata" (fie realul, fie himera?) si "mistretul meu". in aceeasi ordine de idei se mai remarca antonimele (in contexT)/epitetele "mic" si "fioros" ori "cuminte" - "stingher" revelatoare pentru sistemul de opozitii realizat in marea arie semantica a metaforei "inima neagra de codru". O alta antiteza posibila ar fi aceea dintre Visator/Vanator/Creator si Himera/Vis/Opera. Sa o semnalam si pe aceea din zona imaginilor sonore intre simbolurile a doua tipuri de umanitate: "goarna" galagioasa si fara subtilitati a servitorului si "flautul de os", cu care Printul canta (ca un alt OrfeU) - semn al unei stari de spirit de detasare superioara - chiar in timpul vanatorii, "atent la culori". Autorul insusi si-a explicat metaforele simbol si prozodia, in cartea "Orfeu si tentatia realului". Dincolo de gradul zero al lecturii, se ridica viziunea metaforica si atenta elaborare prozodica, urmarind echilibrul armonios, clasic. Sensurile discursului sau au o garadtie ascendenta sugerata simbolic prin trei triade, despre care autorul insusi marturiseste ca, examinate, ajuta la limpezirea sensurilor discursului. Astfel, "discursul" arata "orientarea ascensionala" prin urcusul geografic al elementelor naturale - fagi-ulmi-brazi - simbolizand trepte spiritual-initiatice, pe cand sagetile de lemn, de fier, de foc sugereaza o tensiune psihica in crestere spre atingerea tintei. in schimb, atitudinea servitorilor denota departarea progresiva de vanator si de vanat, deci o coborare psihica, raspunsul lor este "istet", "indraznet", "cu dispret". Poetul atrage atentia asupra unor trepte in interpretarea simbolica si astfel, daca mistretul e "imaginea idealului", vanatoarea - "un act existential" al realizarii de sine", poezia - "balada simbolica a existentei (superioarE) tragice". Scriitorul arata implicatiile de ordin etic: Printul este un nobil vizionar, curajos pana la sacrificiu, servitorul este meschinul prudent, siret, "pragmatic". Stefan Augustin Doinas arata ca sistemul de simboluri depinde de semnificatia vanatorii - "act ritual cu finalitate spirituala", magic sau religios, fapt care asigura ordinea divina prin lupta impotriva monstruosului si a haosului, potrivit culturilor arhaice. intr-o viziune laica, vanatoarea ar fi un "ritual civilizator". in perspectiva pur spiritualista scria autorul - este un ritual de initiere. Simbolistica baladei se mai poate ordona si in functie de interpretarea simbolisticii mistretului - intr-un sens pozitiv ori intr-unui negativ. Alte lecturi posibile: poemul luptei dintre sacru si profan; poezia de tip "ars poetica". Stefan Augustin Doinas este un poet erudit, care, explica aspectele morfosin-tactice, compozitionale si prozodice: alternanta timpurilor verbale (gerunziul, imperfectul, perfectul simplU), decuparea in strofe (refrene-rima, inceputuri de verS), in vers, cezura dupa silaba a cincea, alternanta rimei masculine si feminine. Un aspect particular al analiezei il constituie analiza variantelor*baladei: cea din 1945 si cea din 1954. Polisemantismul uluitor al imaginilor - cu precadere al metaforelor-simbol, compozitia care are in vedere simetria la toate nivelurile, gradatia ascendenta a epitetelor, triadele simbolice, magia muzicala izvorata din eufonii, dar si din evocarea unor instrumente muzicale, numeroase alte valori stilistice duc la concluzia ca ne aflam in fata unei capodopere. inseninarea finala, acceptarea mortii intr-un decor familial cu deschidere cosmica (cerul senin, lunA), sugestia eternitatii, a mortii transformate in nemurire sunt tot atatea argumente pentru a considera aceasta balada o capodopera. ____________________________ Balada Mistretul cu colti de argint este capodopera lui Stefan Augustin Doinas si una dintre piesele de rezistenta ale liricii romanesti postbelice. Scrisa in 1945 si revazuta in 1950, poezia face parte dintr-un ciclu de nouasprezece balade publicate in volumul Omul cu compasul (1966) si se afla in stransa legatura cu activitatea Cercului Literar de la Sibiu. Cercul Literar a luat fiinta in 1943, la Sibiu (unde Universitatea din Cluj se afla in refugiu, dupa Dictatul de la Viena), reunindu-i pe cativa dintre studentii lui Lucian Blaga: Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Ion Negoitescu, St. Aug. Doinas, Cornel Regman, I. D. Sarbu etc. Acestia au publicat un Manifest al gruparii in ziarul Viata, sub forma unei scrisori deschise, adresate criticului Eugen Lovinescu. In acest articol programatic, cerchistii afirma - in plin razboi si sub o dictatura militara - primatul esteticului, al culturii in fata ideologiilor, al europenismului in fata

autohtonismului, impotrivindu-se, astfel, orientarilor nationaliste si traditionaliste din literatura si din viata culturala a epocii. In plan estetic, membrii Cercului Literar propun, ca solutie de depasire a modernismului interbelic, cultivarea programatica a baladei, specie literara apartinand genului epic traditional, dar in care Goethe vedea suprema forma a poeziei lirice. In articolul intitulat Resurectia baladei, poetul si dramaturgul Radu Stanca afirma ca lirismul trebuie sa recupereze epicul si dramaticul, sub semnul unitatii originare a literaturii. Pana la urma, solutia baladesca propusa de cerchisti va ramane fara urmasi literari si, din diferite morive, va fi abandonata chiar de initiatori, dupa ce unii dintre acestia o vor ilustra cu cateva texte antologice. Balada lui St. Aug. Doinas are ca tema cautarea absolutului. Conceput ca o structura dramatico-epico-lirica, textul este, in fond, o parabola, povestea alegoric-simbolica a unei existente superior-tragice. Sursele literare care au inspirat acest poem sunt mentionate chiar de catre autor: Un deziderat urma ca o prelungire a interesului pe care l-am manifestat, inca din copilarie, fata de poeziile lirico-narative ale lui Bolintineanu, Eminescu, Cosbuc. Al doilea deziderat, mai ambitios, se hranea din lecturile mele franceze, care pe vremea aceea erau Baudelaire, Nerval, Verhaeren, Mallarm, Valry. Mistretul cu colti de argint este o fantastica poveste de vanatoare a unui print din Levant, dar inca de la inceput se simte preocuparea autorului de a transmite semnificatii dincolo de linia narativa a textului. Astfel, printul este un vanator ciudat, care-si indeamna slujitorii sa intre in paduri nepatrunse, dupa mistretul cu colti de argint din poveste. Nu-l ispiteste vanatul cu coarne, iar vulpile rosii si iepurii mici, caprioara cuminte ori linxul cu ochi sclipitori il lasa indiferent. El zareste fantasma animalului fabulos in hatisul padurii, peste plaiuri sau dincolo de brazi, spre crestele muntilor. Mistretul il cheama, ii face semn, pufneste si scurma stingher, in asteptare. Apa, iarba si luna sclipesc, pe rand, ca un colt de mistret, iar printul urmareste vanatul cel mare intr-o goana imposibila, care se sfarseste, paradoxal, cu rapunerea vanatorului. Poemul nu foloseste procedeul strofic, fiind construit ca un dialog - intretaiat de scurte pasaje narative - intre print si servitorii cu goarne. Prin intermediul dialogului, autorul configureaza antiteza a doua atitudini, determinate, la randul lor, de doua moduri de a percepe si interpreta realitatea. Printul le porunceste haitasilor sa urmareasca mistretul cu colti de argint din poveste, dar acestia sunt convinsi ca stapanul lor alearga dupa o himera si trebuie trezit la realitate. Cu respectul si cu menajamentele cuvenite, ei incearca sa-i explice ca s-a inselat, ca este victima unei iluzii, dar inversunarea fanatica a printului creeaza o stare de tensiune dramatica, accentuata si de atitudinea din ce in ce mai indrazneata a servitorului. Treptat, indrazneala acestuia se transforma in dispret, apoi in insolenta, gradatia fiind marcata de tonul si de mimica raspunsurilor adresate stapanului (zicea servitorul privindu-l istet - zicea servitorul zambind indraznet - zicea servitorul razand cu dispret). La fiecare chemare a printului, servitorul raspunde cu condescendenta bunuluisimt comun, care accepta uneori fantezia ca joc, dar ironizeaza si dispretuieste iluziile. Pentru el, printul e un nebun incapabil sa se incadreze in dimensiunile realitatii, un fantast care-si merita soarta, pentru ca nici in ceasul ultim nu poate intelege adevarul. Servitorul i-l face cunoascut, dar printul refuza sa-l accepte, fiindca adevarul lui este visul, idealul, care-l absoarbe cu forta fatalitatii si ii da puterea sa moara impacat cu sine. Nici un repros nu se indreapta spre fiara care l-a ucis, si nici un regret nu-l insoteste in agonia lui sublunara: doar sunetul de corn, in mod obisnuit semn de izbanda vanatoreasca, se inalta spre cerul senin, intr-un scurt accent de melancolie. Finalul baladei este trist pentru cei ce asista la agonia vanatorului, insa valul de melancolie care se asterne peste ultimul act al acestei drame este unul firav, caci durerea nu e traita decat de cei care, intelegandu-l pe print, participa la destinul sau. Pentru print, moartea inseamna un triumf, intrucat abia in acest moment, cand se asteapta mai putin, reuseste sa intalneasca mistretul fabulos, chiar daca-i cade victima. In ciuda ultimei dorinte a stapanului, servitorul suna din corn, insa foarte putin, gest care semnifica neintelegerea fata de nobilul vis al omului de exceptie. Omul de rand vede in acest sacrificiu o moarte lpsita de glorie. Unii critici considera sunetul de corn drept un semn al izbanzii, asa cum si-ar fi dorit-o printul.