Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
Ficţiune şi exprimare
Rareş Iordache
redactor proiectul cultural irregular.ro
1
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
2
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
alege această opţiune a lui Davidson, voi fi obligat să propun ideea relativului la
gândul ca atare, exprimabil în expresia lingvistică. Sigur, există o întreagă discuţie
purtată în jurul acestui concept – „gând” – şi a semnificaţiilor pe care el le
presupune. Aruncarea sa în conţinutul mental introduce în discuţie psihologismul,
pe care Frege şi Husserl au încercat să îl evite. Totuşi, instaurarea efectivă a unei a
treia lumi, care să fie reprezentată prin lumea gândurilor, propune într-un mod
indirect o formă de psihologism deoarece totul se desfăşoară la nivelul conştiinţei
care presupune gândire sau un fel anume de mentalism. Deci, nu pot fi de acord cu
aruncarea gândurilor în afara minţii doar pentru evitarea psihologismului, deoarece
ar trebui să se apeleze la un argument prin care nu se rezolvă nimic. Mai mult decât
atât, a treia lume intră într-un paradox evident exact în momentul instaurării ei.
Ceea ce mă interesează mai mult aici este faptul că există ceva static şi ceva dinamic
la nivelul minţii, care este exprimat în limbaj. Ce se întâmplă cu ceea ce nu poate fi
exprimat în limbaj? Deja am presupus existenţa acestuia în momentul în care m-am
întrebat asupra lui; existenţa unor componente multiple, diverse mă face să cred că
rămâne ceva care nu a fost exprimat. Să analizez mai amănunţit această chestiune.
Iau exemplul a ceea ce semnifică proto-gândurile4 ca şi elemente strâns legate de
componenta spaţială şi de nereprezentativitatea lor lingvistică. Un câine văzând un
alt câine nu gândeşte faptul că este unul singur în faţa sa, iar acest lucru face
imposibilă ataşarea procesualităţii de tip gândire. Deci, aş putea spune că nu există
o reprezentare lingvistică a lor, ele putând fi asociate unor reflexe sau
comportamente, ca şi exemplu particular.
Problema restului care rămâne neexprimat lingvictic ar părea rezolvată
prin aceste exemple. Faptul însuşi că există atât o componentă dinamică
4
Deosebirea dintre proto-gânduri şi gândul pe deplin dezvoltat al omului , exprimabil lingvistic, constă în faptul că
proto-gândul nu poate fi detaşat de activitatea în curs şi de circumstanţele sale. Drept exemplu, voi oferi
automobilistul lui Dummett care reacţionează rapid şi eficient la vederea unui alt automobil pentru evitarea sa.
3
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
pentru orice X, X² – 4X = X ( X – 4 ) şi
parcursul valoric al funcţiei X² – 4X este acelaşi ca şi al funţiei X ( X – 4 )
exprimă acelaşi sens, dar într-o manieră diferită5 . Evident că expresia „dreapta a este
paralelă cu dreapta b” poate avea acelaşi sens cu „dreapta a are aceeaşi direcţie cu
dreapta b”, dar acest lucru nu este necesar. În geometriile non-euclidiene acest
aspect ar putea fi considerat drept fals.
Acel relativ este prezent în mod atât direct, cât şi indirect. Aceasta este o
sarcină implicită pe care mi-am asumat-o în demersul meu. Imposibilitatea de a
afirma ceva în mod absolut, ca şi echivalenţă a certitudinii, implică intervenţia
posibilităţii, iar aceste aspecte sunt paşi îndreptaţi spre fictivizare. „Ce face ca un
cuvânt să aibă semnificaţia particulară pe care o are?”. Dacă aş spune că acordarea
5
Dummett, op. cit. , după Frege , Funktion und Begriff (Funcţie şi Concept)
4
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
6
Teorie care presupune că semnificaţia este acordată cuvintelor. Michael Dummett presupune că Husserl a fost la un
pas să adopte această teorie.
7
Dummett, op. cit. ,p. 62, citat preluat după Wittgenstein. Sublinierile îmi aparţin.
5
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
sus cu o analiză textuală, lucru pe care iniţial îl pusesem între paranteze, însă
situaţia impusese o expertiză a sensului. Dacă aş fi pus între paranteze textura
însăşi, atunci ar fi rămas un non-sens extrem de productiv la nivelul actului creator
(nu era cazul în situaţia de faţă). În spatele cuvântului „abracadabra” va sta ce voi
dori eu, întrucât pare o variabilă nelocuită. Exemplul poate fi astfel reinterpretat: -
îmi imaginez o persoană care îşi pune mâna pe obraz spunând „abracadabra”- fără
să mă întreb asupra semnificaţiei vreunui cuvânt (deşi aş putea să o fac, dar care ar
fi finalitatea?) şi fără să interpretez cumva vreunul dintre indicii, deoarece aş asigna
în momentul acela deja o stare de lucruri specifică. Interpretarea situaţiilor nu cred
că reprezintă un argument pentru vreo teoretizare de un anumit fel, deoarece nu
există o finalitate afirmată sau asumată. Pot să mă întreb: care este semnificaţia
cuvântului „abracadabra”?, sau care este sensul expresiei de pe faţa persoanei? sau
ce anume simboliza gestul?, etc., însă de aici înainte fictivizarea creează terenul
propice dezvoltării unor veritabile legături lirico-epice. Desigur, dincolo de aceste
faţade ale construcţiei, există ceva mai adânc: conştiinţa umană ce presupune
gândire, în interiorul căreia există elemente statice şi dinamice. Dincolo de orice
simbol interpretabil există ceva anume care pare că ar conduce către un numitor
comun. Acest relativ la subiect impune o trecere către non-calculabila conştiinţă.
Ce se întâmplă cu necunoscutele care nu au legătură direct cu aceste sedii,
demolatoare asupra obiectivităţii însăşi? Să presupun că ele au o existenţă într-un
anumit fel, mai mult sau mai puţin. Iată simbolul: X. Dacă voi asigna un anumit
obiect pentru acesta, îl voi determina. Astfel, pentru X = lună, interpretările pot
veni în ceea ce priveşte obiectul „lună”, respectând relaţia de echivalenţă propriu-
zisă. Dacă voi păstra simbolul formal ca atare - X -, atunci numai intervenţia
imaginaţiei va putea scoate acest semn din categoria deterministă (şi totuşi
nedeterminată) de simplu-simbol. Dar şi aşa ne-determinarea dă posibilitatea
6
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
7
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
8
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
9
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
12
Penrose, op. cit., p. 67
10
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
dovadă Penrose este într-o oarecare antiteză cu analizele sale de tip matematic sau
fizic. De ce nu ar exista asemănări între „Republica” lui Platon şi romanul lui Frank
Herbert: „Dune”13. Desigur, asocierea trebuie să păstreze limitele cuvenite14.
Descrierea fizică nu ar respecta principiul obiectivităţii din cauza cuceririlor
ştiinţifice permanente care fac posibilă o nouă viziune asupra fenomenelor,
comparativ cu scindările subiective existente în filosofie (acolo unde textura a
impus mai curând interpretarea). Descrierea newtoniană a spaţiului-timpului
presupune ca pentru fiecare secţiune temporală să existe o secţiune spaţial
(tridimensională, euclidiană). Sigur, de aici şi dezvoltările unei logici de tip
aristotelician. O.L.Reiser spune că postulatele şi caracteristicile fizicii newtoniene
sunt consecinţe ale logicii aristotelice, ceea ce implică faptul că abordarea unei fizici
non-euclidiene conduce la o logică non-aristotelică15. Acest aspect este cât se poate
de interesant , însă legăturile există. Spaţiul mecanicii newtoniene dispune de un
formalism similar formalismelor existente în logica aristotelică sau unui formalism
existent în geometria euclidiană. Se pune o relaţie, o legătură indirectă între
geometrie şi fizică.
Geometrie ↔ Spaţiu ↔ Fizică
↕
Timp
13
Această asociere ar putea să pară ciudată la prima vedere , însă lucrurile trebuie analizate mai adânc. Nu voi spune
că Frank Herbert este e un adept al lui Platon sau mai mult decât atât , romanul său este inspirat de „Republica”
platoniciană. Voi spune , în schimb, că din punctul de vedere al modului de scriere, aparţinând genului science-
fiction, scrierea lui Platon cuprinde şi ficţiune. Descrierea acelei cetăţi ideale inexistente poate fi privită din punctul
de vedere al unei povestiri despre o civilizaţie inexistentă şi care trăieşte într-un anumit fel. Lucrul acesta nu trebuie
privit ca fiind un aspect negativ de către filosofia în genere, întrucât fictivizarea este o tendinţă generală, persistentă
în modul de scriere de-a lungul secolelor
(indiferent de gen : istoric, ştiinţific, filosofic, etc.). Mai mult decât atât, consider că ar trebui privit aportul pozitiv pe
care îl are ficţiunea însăşi în viaţa omului în general. Nu am făcut asocierea dintre cele două scrieri din punctul de
vedere al intenţiei autorilor, ci din punctul de vedere al finalităţii şi modului de concepere.
14
Hans Vaihinger aminteşte lucrarea lui Platon la capitolul rezervat ficţiunilor utopice, alături de alţi doi autori: Th.
Morus şi Campanella (v. Hans Vaihinger, Filosofia lui Ca şi Cum, Ed. Nemira, 2001, p. 78).
15
Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern,Ed. Ştiinţifică, 1986, p. 350, vol.I
11
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
α + β + γ ≠ 180°,
12
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
2 +3√ ( – 1) = 2 + 3i
Ce reprezintă ea? Aceasta este o adunare de numere pur reale şi pur imaginare. Ei i
se poate aplica afirmaţia de corectitudine întrucât este vorba despre o relaţie, o
ecuaţie care simbolizează un formalism despre care se poate spune dacă este corect
sau nu, după respectarea unor legi sau norme. Nu voi putea spune însă nimic în
ceea ce priveşte atestarea reală sau obiectivă, deoarece îmbinarea este complexă, iar
interpretările pot cu uşurinţă surveni. Desigur, apelul ştiinţific este unul limitativ,
din anumite puncte de vedere. Bachelard nu degeaba spune că ştiinţa brutalizează
forţele imaginarului. Astfel, din acest punct de vedere, experienţa spaţiului
imaginar este văzută ca o de-geometrizare a intuiţiei şi gândirii (exterior plus
interior). Filosofia contemporană manifestă „o cancerizare geometrică a ţesutului
lingvistic”16. De aceea Gaston Bachelard admite un fel de dogmatizare a filosofemelor
în sensul unei direcţionări evidente a acestora. El ia expresia (oarecum
heideggeriană) „ être-le-là” şi se întreabă: „ pe ce anume trebuie să pun accentul? Pe
être sau pe là?” Insistarea pe unul dintre termeni nu face altceva decât îl slăbească
pe celălalt. Mai mult, spune gânditorul francez, expresii precum „être-là” sau alte
16
Bachelard, op. cit., p.91, vol.I
13
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
17
Se face o trimitere evidentă la Heidegger, autor care încearcă să cuprindă în resemnificarea sa termeni încărcaţi fie
spaţial, fie temporal. Evident , aparenta lipsă de determinare este mascată de stilul metaforic-poetic.
18
Bachelard, op. cit., p.65, vol. I
14
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
Astfel, lucrul este fenomenul static ca materie iar acesta va fi acum diferit în funcţie
de mişcare (materia este i-materialul în mişcare). Ulterior, prin acţiunea unei radiaţii
asupra obiectului se va realiza o deviaţie în dinamică(asociat cu faptul că nu ar
exista decât energie cinetică a unui obiect, nu obiectul în sine19).
La nivel microfizic am în vedere amintitul principiu de incertitudine al lui
Heisenberg. La acest nivel materia pe repaus este ceva absurd, deoarece ea există
ca energie şi mă trimite la un mesaj prin radiaţie20. Schema de mai sus face apel la
percepţie, pentru ca eu ca subiect să sesizez mişcarea, dar coordonatele se
complică întrucât eu pot fi simultan un subiect şi un obiect al mişcării. Deci, am în
vedere tot un aspect ce ţine de relativ la ceva anume. Nici din acest mod nu s-a
putut ieşi din cercul conştiinţei care presupune gândire, chiar dacă schema nu
implică nici o intervenţie de acest fel. Principiul kantian al sintezei imaginaţiei pare
încă relevant, chiar dacă introducerea unor elemente noi, cum ar fi coordonatele lui
Planck, ar arunca efectiv în irelevanţă principiul cauzalităţii. E drept, cred că eu
înţeleg prin sinteza imaginaţiei mai mult decât a vrut să ne ofere Kant în „Critica
raţiunii pure”, din cauza importanţei pe care o acord ficţiunii. Există o dialectică pur
19
Aici obiectul în sine nu este echivalentul lucrului-în-sine kantian, întrucât am în vedere o abordare fizică, în
principal.
20
Bachelard, op. cit., pp. 228-231, vol. I
15
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
Idealism
↑
Convenţionalism
↑
Formalism
↑
Raţionalism aplicat şi Materialism tehnic
↓
Pozitivism
↓
Empirism
↓
Realism
21
Bachelard, op. cit., p.11, vol. II
16
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
22
Haidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, Ed. Humanitas, 2003, p. 424
17
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
Eul este dat aici ca şi posibilitate funcţională, iar asignarea creează o constantă
din variabila iniţială x. Din câte pot sesiza, există mai multe modele de formalizare
sau reprezentarea unor raporturi sau fenomene ca şi existenţe. Trebuie să admit
faptul că fiecare dintre acestea presupune un tip de argumentare, însă la fel de uşor
18
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
ele pot cădea sub semnul ipoteticului sau sub semnul chestionării. Astfel, intelectul
este conceput ca un loc al posibilităţilor pur-formale. Această accepţie nu mi se
pare că ar avea ceva solid în spatele ei, întrucât îmbinarea dintre dinamic şi static
lasă loc unui ceva non-formal. Acest aspect ar fi observat la o primă vedere.
Ulterior, definiţiile însele respectă un cadru strict formal, lingvistic chiar, luându-se
de aici înainte sensul de la aceste „cuvinte”. Deci, de multe ori sensul este
determinat prin acceptarea voită a unor „flatus vocis” care înseamnă ce înseamnă
în acest cadru, însă dincolo de el poate să existe acel ceva ca atare, iar interpretarea
lui trebuie lăsată liberă.
Iată, sensibilitatea asociată cu imaginaţia ar putea cauza nedeterminarea
obiectului. Nimic mai pozitiv! Uniformizarea asignării este detronată de imaginaţie
şi de rezultatele sale. Sigur, se poate spune că toate acestea trebuie făcute pentru
înţelegere, în caz contrar nimic nu ar mai avea sens. După anumiţi autori, limba ar
fi orizontul transcendental în care omul ar exista. Nu m-aş opune acestei idei dacă
nu s-ar face din ea un fel de principiu prim. Cum aş putea defini existenţa fără să o
determin ? Cum altfel decât făcând metafizică? Nu este cazul acestei lucrări care îşi
propune alte obiective.
Există o necesitate în ceea ce priveşte apelul la ficţiune, iar acest aspect mi
se pare unul pozitiv, deoarece mintea ar rămâne blocată în determinări, în caz
contrar. Voi presupune ca fiind reală o astfel de împărţire: manifestări active
(voinţa, capacitatea de a acţiona sub imperiul voinţei, etc. ) şi manifestări
pasive(percepţia, folosirea memoriei, etc.), deşi totul se poate schimba sub apelul la
operaţionabilitate. Asocierea aceasta aplicată conştiinţei poate fi cu uşurinţă
explicată drept un convenţionalism23, dar până atunci ea însăşi reprezintă ceva
23
Precum există fenomene fizice şi fenomene mentale ( lucru acceptat atât de filosofi, cât şi de oamenii de ştiinţă) ,
aşa am remarcat o sciziune între: static şi dinamic. Desigur, această împărţire poate fi aplicată fie numai
fenomenelor fizice ( ca şi interpretări ale stării materiei), fie numai celor mentale( lucru evident, căci atât timp cât
trebuie să existe un proces cu elementele sal , trebuie să existe şi ceva ce este pus în mişcare într-un anumit context,
19
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
anume. Voi analiza acum câteva dintre accepţiile lui Roger Penrose în acest sens,
constând în interpretări posibile ale conştiinţei:
a) întreaga gândire este un calcul. Gândirea conştientă apare ca un
rezultat al unor calcule adecvate. Gândirea, ca şi proces, apare în
modul specific unui calcul, de unde ar rezulta faptul însuşi că ea ar
putea fi replicată într-un program de calculator. Încărcarea ei într-o
astfel de modalitate ţine de o caracteristică specifică amintită
anterior prin „algoritmizare”. Astfel, testul Turing arată (sau nu) care
este diferenţa dintre un program de calculator şi o minte umană (caz
similar creierelor în container ale lui Putnam). Funcţionarea
creierului este diferită de simularea funcţionării ca atare a
creierului24. Ea nu poate fi simulată, întrucât aş avea în faţă simulare.
În acelaşi timp nu cred că poate fi vorba despre nici o proiecţie într-
un simulacru de funcţionabilitate, deoarece acesta este diferit de
operaţionabilitatea ca atare.
b) „conştienţa” este o caracteristică a funcţionării fizice a creierului,
deşi orice activitate poate fi simulată prin calcul. Totuşi, simularea
prin calcul nu poate face să apară „conştienţa”, ca şi o stare de
veghe. Se presupune, ştiinţific discutând, că mintea dispune de un
anumit număr de operaţii. Atunci s-a ridicat întrebarea: dacă se
depăşeşte această barieră, se trece în mod cert în registrul
„conştienţei”, chiar dacă mă aflu în faţa unui calculator performant?
Mai exact, un calculator este capabil să îşi trezească propria
el fiind static iniţial). Cazul este similar asocierii conceptului „intelect” cu un alt concept –„ activ”- , sintagma
rezultată fiind nu numai abstractă, ci extrem de percutantă. Tot ce mai trebuia făcut era construcţia direcţiei opuse-
adică „pasiv”- şi încărcarea cu sens a rezultatului respectiv. Nu presupun aici că sintagma „intelect activ” este
simplă asociere convenţională încărcată ulterior cu sens, ci vreau să scot în evidenţă opţiunea lui Bachelard în
legătură cu o amintită dogmatizare a filosofemelor, care trebuie să însemne ceva, mai curând decât altceva.
24
20
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
21
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
Bibliografie
27
Seymore, Jane şi Norwood, David, New Scientist, no. 1889, p.23, 1933, preluat de Penrose
22
Revista Vox Philosophiae
http://revista.filozofie.eu/
ISSN 2100-0069
23