Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
In fata unei asemenea probleme nu avem voie sa fim duplicitari, profitand si dorind
pe de o parte o situatie materiala prospera si comoda, iar pe de alta parte
respingand-o ideologic, cu subintelesul ipocrit ca "stim noi care este adevarul!". Nu
putem proceda asa, n-avem dreptul, n-avem dreptate si ne-am minti pe noi insine.
Daca astazi noi ne putem intalni din diferite parti ale lumii, spre folosul reciproc,
aceasta se datoreaza faptului ca exista cuceririle materiale si consumiste, adica
societatea de consum. Crestinul nu poate condamna progresul economic, tehnic si
stiintific, pentru ca acestea constituie chiar menirea, ratiunea si destinul lui. Toti
crestinii beneficiaza si traiesc de fapt pe baza acestor progrese. Ca persoane si
comunitate a sec. XXI, ca europeni, noi traim prin societatea de consum.
Orice religie - si cu atat mai mult religia crestina - afirma categoric ca, datorita
pacatului, in orice om nascut sub soare se desfasoara o tensiune, o lupta intre legea
spiritului si legea pacatului. Aceasta lupta este universala in umanitate, chiar si in cei
mai buni, daca Sfantul Pavel declara deschis ca "vad in madularele mele o alta lege,
luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob, legii pacatului" (Romani 7,
.23) astfel incat "nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il
savarsesc" (Rom. 7, 19). Pacatul se naste in spirit dar se concretizeaza in trup, pentru
ca trupul - prin limitele si slabiciunile materialitatii lui, prin confuzia, diversitatea si
intunecimea poftelor irationale - este mai usor de coborat in opacitatea si greutatea
irationalitatii. Esentialul si adevarul conditiei istorice umane sunt asadar aceasta
lupta permanenta intre "trup" ca pofta irationala si "duh" ca sens propriu al fiintei
umane: "Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului; caci
acestea se impotrivesc unul altuia" (Galateni 5, 17). Aceasta dualitate formeaza
desigur doua feluri de gandire si de vietuire, doua feluri de oameni; vrand-nevrand,
oricine este obligat sa incline intr-o parte a balantei si devine, fie om "al trupului", fie
om al "duhului", constituindu-se in doua mentalitati si lumi opuse. Fireste ca "cei ce
sunt dupa trup cugeta cele ale trupului, iar cei ce sunt dupa Duh cele ale Duhului"
(Rom. 8,5), dar mai importante sunt consecintele, pentru ca "dorinta carnii este
moarte, dar dorinta Duhului este viata si pace" (Rom. 5,6).
Dar consumismul consta esential din considerarea omului ca anticipare, scop si pofta.
In adevarul si totalitatea fiintei lui, omul nu poate fi delimitat si obiectualizat nicicum.
Omul nu este "un punct inscris pe reteaua universala de timp si spatiu; si nu este nici
o alcatuire care ar putea sa fie experimentata, descrisa, o legatura laxa de insusiri
precise". Or, consumismul tocmai aceasta face: el e obligat sa obiectualizeze omul,
sa-l masoare, sa-l cantareasca, sa-l delimiteze si sa-l incadreze, pentru ca numai asa
poate sa-l manevreze, numai asa poate sa lucreze cu el; consumismul nu este
altceva decat manipularea omului. El cauta sa compenseze aceasta degradare a
omului prin placerea si conditia noua placuta pe care i-o ofera; degradarea esentiala
nu poate fi insa compensata prin nimic si e greu sa determini o fiinta sa renunte la
sinea sa. Oricat de vechi si de adanc e infipt in lumea consumista, un locuitor
constient marturiseste fara sovaire ca in ea, fiinta nu mai este problema principala,
ea e numai un mijloc care evidentiaza exterior persoana ... Mai exista numai
subiectivismul formei, in care orice esenta si orice continut sunt folosite pentru a
contura o linie, omul care, in talmes-balmesul Fugii se adulmeca singur". Trebuie
inteles ca obiectul exista numai raportat la persoana, ca persoana este singura
realitate ireductibila. intrucat isi permite sa reduca persoana, consumismul este cel
mai mare pacat impotriva fiintei.
Titlul de glorie al consumismului pare sa fie productia si progresul fara sfarsit, prin
care el pare sa asigure raiul pe pamant. intr-adevar, fie ca asigura sau nu fericirea,
consumismul asigura maximul productiei si consumului, aceasta fiind legea si meritul
lui: maximizarea productiei si a consumului. Trebuie observat insa ca aceasta
maximizare impune cu necesitate mecanizarea, automatizarea si obiectualizarea
intregii realitati, atat a economiei, cat si a oamenilor; fara ea, consumismul nici nu
exista. In consumism nu mai exista identitati ci numai cantitate; economia insasi,
zeul atotputernic si suveran, functioneaza nu prin legile interne ale economiei, nu
pentru ratiuni umaniste, nu pentru om, ci numai prin idolatrizarea productiei in ea
insasi; caci omul insusi este numai un mijloc de accelerare a productiei, scopul
.suprem ramanand cantitatea in ea insasi: "economia nu mai valoreaza nimic ca eco-
nomie, ci doar ca masa pur cantitativa iar masa insasi numai ca miscare: urcusul si
coborasul crizei ... Tocmai aceasta automatizare a progresului si regresului, aceasta
miscare independenta a economiei ii ofera aparenta de fiinta superioara, de sine
statatoare, ce domina omul". Consumismul pare sa asigure intr-adevar suveranitatea
unei miscari fara de sfarsit; numai ca e suveranitatea naturii asupra omului, care a
intrat de bunavoie rob sub jugul naturii. Fata de aceasta, noi stim insa ca omul este
identitate si specificitate nu prin ceea ce are comun cu natura, ci tocmai prin ceea ce
il deosebeste. Rostul si menirea omului nu este "naturalizarea" lui prin supunerea sub
natura ci, dimpotriva, umanizarea naturii. Omul nu poate renunta la spiritualitatea sa,
iar aceasta consta tocmai in suveranitatea omului asupra naturii; abdicand de la ea
omul renunta la fiinta si sensul sau, se contrazice si aluneca practic spre nefiinta,
tragand de altfel dupa el si natura, asa dupa cum ne incredinteaza toata experienta.
O cercetare mai amanuntita arata insa ca maximizarea, chiar si pur cantitativa, este
un bluff al consumismului, caci aceasta incalca de fapt legile si ratiunile interne ale
economiei, cotropindu-le fara nici un calcul. Practic, consumismul n-are nici o lege
economica si nici o lege in general. El vrea sa fie valoare in sine, scop si nu mijloc. El
nu colaboreaza, n-are necesitati, n-are parteneri, ci numai supusi. Totul trebuie sa i se
subordoneze pentru ca el este socotit aprioric Valoarea absoluta, in sine, monstru
sacru, Absolutul indiscutabil, in consumism, "extinderea economiei nu poate fi
explicata printr-un motiv economic; nici un obiect al economiei nu este atat de
important pentru un om incat sa justifice aceasta extindere. Economia se extinde
independent de necesitati iar aceasta extindere este un fenomen autonom". Dar
autonomizarea, subordonarea omului si supremul impersonal sunt anti-umanism.
In sfarsit, poate ca intelegerea cea mai adanca si mai deplina a legii si lumii
consumiste o dau consecintele si chipul moral al persoanelor evoluate in lumea ei.
Orice s-ar spune, legea consumismului - adica tendinta fiecaruia de a obtine pentru
sine maximul - cultiva egoismul, separatia si lupta, si orice cercetator consecvent
trebuie sa recunoasca dreptatea si autenticitatea cu care o prezinta gandirea biblica:
"De unde vin razboaiele si de unde certurile, dintre voi? Oare nu de aici: din poftele
voastre care se lupta in madularele voastre? Poftiti si nu aveti; ucideti si pizmuiti si nu
puteti sa dobanditi ce doriti; va sfaditi si va razboiti si nu aveti, pentru ca nu cereti.
Cereti si nu primiti, pentru ca cereti rau, ca sa risipiti in placeri" (Iacov 4, 1-3).
Exacerbarea poftelor nu poate fi o rezolvare si o implinire a omului, pentru ca nu face
decat sa cultive lacomia, invidia si conflictul dintre oameni. Implinirea fiecarei per-
soane si a umanitatii presupune dezvoltarea completa, material-spirituala, in care cea
spirituala trebuie sa fie totdeauna suverana, pentru a controla poftele egoiste care
submineaza unitatea. In consumism egoismul este suveran pentru ca dezvoltarea
este covarsitor materiala, iar cea spirituala nu poate tine pasul, este coplesita si
strivita. Oricat am percepe si ne-am bucura de valorile lumii consumiste, oricat de
puternici si de performanti i-am vedea pe locuitorii ei, daca suntem onesti suntem
obligati sa recunoastem in tabloul biblic de la II Timotei 3, 2-5 o oglinda autentica in
care se poate recunoaste fiecare, fara sovaire: "oameni iubitori de sine, iubitori de
arginti, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara
cucernicie, lipsiti de dragoste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori
de bine, tradatori, necuviinciosi, ingamfati, iubitori de desfatari mai mult decat
iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea
ei". Este adevarat ca in tot cursul istoriei, aproape toate societatile umane au avut
aceste pacate; dar tot atat de adevarat este ca toate cele de pana acum au avut -
datorita puterii religiei atotprezente - si o spiritualitate indiscutabila, astfel incat
niciuna n-a intrunit pacatele descrise in textul biblic in mod atat de deplin cum o
face, fara indoiala, lumea "crestinilor" consumisti.
Incercand sa rezumam acum cat mai concis raportul dintre legea spiritului si legea
consumista, dupa constientizarea caracteristicilor lor esentiale, ni se pare
impunatoare concluzia ca legea spiritului se dovedeste legea fiintei, iar legea
consumismului o contrazice si se opune fiintei, adica spiritului si persoanei. Caci daca
"consumism" inseamna acumulare, consumare, tupeu si succes cu orice pret, atunci
fara indoiala ca "spiritualitate si umanism" inseamna auto-control, rigoare, daruire,
smerenie, renuntare si pierdere in celalalt.
A fi si / sau a avea
In principiu, acest raport poate fi exclusiv, dar poate fi si inclusiv, de aceea l-am
expus sub forma "a fi si / sau a avea".
Omul consumist este, fara indoiala, in primul rand omul lui "a avea". Cei mai avizati
cercetatori au proclamat cu convingere ca "omul consumist modern ar putea sa se
identifice cu formula; "Sunt ceea ce am si ceea ce consum"", prin aceasta
parafrazand de fapt - intentionat sau neintentionat -sentinta mai veche a lui Ludwig
Feuerbach, care afirma, sub forma unui joc de cuvinte reusit in limba germana, ca
"omul este ceea ce mananca". Intr-adevar, numai ca omul are nevoie sa manance
mai ales "painea lui Dumnezeu", adica spiritul, adevarul si valoarea perena, asa cum
observa si Hugo von Hofmannstahl. Faptul de a avea este ceva obiectual, el se refera
la obiecte, care sunt "concrete si descriptibile", pe cand a fi, exact dimpotriva, "se
refera la experiente iar acestea sunt in principiu indescriptibile". Asadar,
obiectualitatea lui "a avea" si inefabilitatea lui "a fi" constituie deja o opozitie si o
exclusivitate. "A avea" exprima cumva numai masa, adaosul, exteriorul, materialul pe
care-l poate manevra persoana si nu persoana insasi. A avea nu este fiinta, nu este
ceva in sine, ce poate fi afirmat pentru sine, ci este numai un accident, ceva pe langa
fiinta. A avea inseamna deja o modificare, o dependenta, o afectare a sinelui, a
fiintei: "Pentru "a avea" efectiv, trebuie sa ... te simti afectat, modificat". A avea nu
are fiinta, nu exista in sine, el e o realitate moarta in sine, "in el domneste cuvantul
gol care zice ceva dar n-are fiinta, pe cand a fi este o experienta vie, pentru care nu
exista denumire".
A avea nu are fiinta, din cauza ca pretinde a cantona fiinta in static, a o limita si fixa
definitiv,- ceea ce este imposibil si absurd, caci "premisele modului de existenta ale
lui a fi sunt independenta, libertatea si dispunerea de ratiunea critica iar criteriul
esential al lui a fi nu este simpla miscare dimensionala sau naturala ci activitatea ...
in sensul unei lucrari interioare", adica a spiritului asupra sa insusi. Experienta
dovedeste omului ca singura miscare organica si deplina, singura care creste si
implineste persoana este cea de la persoana la persoana sau, altfel spus, miscarea
iubirii. Orice alta miscare este de fapt exterioara fiintei si limitata. Iubirea este
singura miscare interioara si esentiala si, mai ales, singurul infinit pe care-1 poate
gusta omul in lumea naturala, singurul care, desi fara sfarsit, totusi impaca si
odihneste. Iubirea tine insa totalmente de "a fi", legile ei sunt legile fui "a fi", opuse
cele ale lui "a avea", de care pare sa nu aiba nevoie si pe care-l desfide.
Daca "a fi" se arata fiinta si unitate, "a avea" este totdeauna ambiguitate: el este si
nu este, da si nu da. Consumismul, expresia deplina a lui "a avea", pe de o parte
satisface si potoleste pentru ca ofera mereu, dar pe de alta sporeste setea si grija,
pentru ca satisfactia lui nu este decat trambulina unei pofte insatiabile. "A avea" este
ambiguitate si sfasiere a persoanei pentru ca, asa cum arata legea spiritului,
promovarea lui "a avea" constituie inevitabil un risc esential pentru "a fi". Cu cat se
"imbogateste" omul avand, cu atat saraceste el in a fi, in fiinta. "A avea" este o
ambiguitate, caci putem experimenta adevarul ca "a poseda inseamna, aproape
inevitabil, a fi posedat". Departe de a aduce vreun castig in fiinta, real, "a avea" se
arata pana la urma o pierdere, pentru ca "posesiunile noastre ne devora" si ne
instraineaza. Orice posesie este de fapt o instrainare de sine, in sensul ca sinele tinde
spre ceva neesential, ne-fiintial, falsificand fiinta. "A avea" poate deveni astfel o
adevarata suferinta; probabil ca nici nu exista un chin mai real, o instrainare si o
falsificare mai profunda a fiintei decat acceptarea lui "a avea", sau trecerea de la "a
fi" la "a avea". Castigul spiritual nu este o posesie, tocmai datorita faptului ca in
lumea spirituala fiecare se stie nu de sine, nu al lui, ci pentru ceilalti; fiecare este
"esentialmente o posesie". Pentru a exprima cat mai exact raportul dintre "a fi" si "a
avea", unii filosofi au ajuns la formularea ca "noi nu suntem ai nostri insine"; este
cazul sa observam ca acest adevar a fost descoperit si exprimat mult mai devreme,
deja in secolul I, de catre Sfantul Pavel prin cuvintele: "Oare nu stiti ca trupul vostru
este templu al Duhului Sfant, care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca
voi nu sunteti ai vostri?" (I Cor. 6,19).
"A avea" constituie totdeauna o dualitate, o ambiguitate, o criza si o opozitie fata de
fiinta, caci "a dori inseamna, intr-adevar, a avea ne avand". Aceasta pune fiinta intr-
un impas fara iesire, impas pe care nu-1 poate depasi decat iubirea, adica "a fi" in
expansiune.
Paradoxul "a fi sau a avea" nu este o paralela sau o exclusivitate, ci este intelegerea
justa a lui "a fi". A fi include pe a avea, nu a avea include pe a fi. Adica: ai, atata cat
esti. Ai ceea ce e fiintial in tine, ceea ce dovedesti ca face parte din fiinta ta. Din
punct de vedere natural omul are o masura, o limita si o saturare foarte clara:
necesarul "a avea-ului" natural este limitat. inaintarea, noutatea si implinirea fara
sfarsit sunt posibile numai prin exersarea spiritului, singurul care face posibila
noutatea si in natura, prin lucrarea lui.
Adevarata implinire are loc numai cand ai reusit sa "scapi" de tot ceea ce exista iar
ceea ce este esential fiintei - prin care, intr-adevar, ajungi nemuritor - exista total in
tine.
Desigur ca se ridica intrebarea: Dar cum e posibil sa lupti impotriva unei lumi, cand
esti cuprins total in ea? Si cum poti s-o schimbi? Rezolvarea este extrem de grea dar
e posibila, pentru ca exact in aceasta situatie au fost ucenicii Mantuitorului, opusi
intregii lumi si totusi capabili s-o schimbe din interior, din temelie. Este taina
spiritului, a credintei care muta muntii, cam in sensul in care poetul Vasile Voiculescu
vorbeste de puternicele-mi vitii intoarse in virtuti ..." (Ultimele Sonete, 26).