CONCEPTE FUNDAMENTALE ALE LIRICII

LIRISMUL. Termenul provine, potrivit "Dictionarului de termeni literari", din fr. lyrisme si desemneaza utilizarea categoriei estetice a liricului sau exaltarea sentimentelor personale ntr-o oper de arta. Se obtine prin manifestarile eului liric, in mod direct, in ceea ce se numeste lirismul subiectiv, sau mai discret ori indirect, printr-o "lirica a mastilor", a "rolurilor", sau prin transferul observatiei in lumea obiectuala ce se exprima pe sine, intr-o forma de lirism obiectiv. EUL LIRIC. Reprezinta vocea enuntiativa, care creeaza discursul intr-o poezie lirica.. Tudor Vianu observa ca "poetul, vorbind in numele-sau, exprima viziunea, sentimentele si aspiratiile sale cele mai intime". Constata insa, in acelasi timp, ca intre persoana concreta, empirica, a poetului si aceea vorbitoare din text nu exista o identitate obligatorie. Poetul liric nu vorbeste totdeauna in numele sau si nici nu are nevoie s-o faca, existand si alte modalitati de exprimare lirica, prin obiectivare deplina, adica printr-o retragere aparenta din spatiul poetic, sau sub o masca straina, asimilandu-se unui personaj oarecare, ca in creatia dramatica sau epica. Aparent, in aceste cazuri exprima sentimente care propriu-zis nu sunt ale sale, dar energia generala pe care o imprima mesajului poetic are aceeasi autenticitate a exprimarii directe. Deci, sustine Tudor Vianu, alaturi de o lirica personala se mai afla "o lirica mascata si o lirica a rolurilor". LIRISMUL SUBIECTIV. Poezia lirica este, prin definitie, o expresie a subiectivitatii. Chiar "Iliada", epopee, opera epica prin excelenta, incepe cu o invocatie care fixeaza pozitia exacta a poetului in campul literar, desi, avand in vedere proiectia in mit a intregii fabule, prefera sa transfere discursul celor indreptatiti sa-1 rosteasca, zeilor: "Canta, zeita, mania ce-aprinse pe-Ahil Peleianul!". O traditie poetica indeajuns de bine consolidata, venind de la Platon, face ca liricul sa corespunda unui mod de enuntare la persoana I singular, ceea ce asociaza lirismul modalitatii de enuntare subiectiva. De aceea, in discursul poetic se identifica marci ale subiectivitatii, clasificate de Rodica Zafiu (2000) in patru categorii, identificabile si operante in receptarea textului poetic: a) marcile circumstantelor spatio-temporale, "sistemul deictic, care ancoreaza enuntul in situatia de comunicare si organizeaza informatia in functie de pozitia subiectului locutor": persoana I si a II-a a pronumelor personale, reflexive, posesive si a verbelor; adverbe deictice (aici, acolo, azi, acum etc); pronume si adverbe demonstrative, care organizeaza obiectele in raport cu apropierea sau departarea fata de vorbitor; prezentul verbal; verbe de deplasare, care pozitioneaza miscarea in functie de locutor; b) marcile obiectului, care situeaza persoanele sau obiectele in spatiul poetic, articolele hotarat si nehotarat, topica, variatia numelor unor personaje, care schimba perspectiva receptarii etc; c) marcile perceptiei si ale cunoasterii eului liric, senzoriale, cognitive, afective, volitive, pe care se intemeiaza si figuri de stil vizuale, auditive, olfactive, sinestezice: verbele a vedea, a simti, a gandi, a suferi, a dori, substantive si adjective care desemneaza notiuni si calitati din aceeasi sfera mentala si senzoriala, interjectii de prezenteificare, de intrare in campul vizual: iata, uite etc; d) marcile atitudinii subiective: cuvinte cu sens evaluativ: frumos/ urat, bun/ rau etc; instrumente lingvistice ale modalizarii: adverbe si locutiuni adverbiale (fireste, poate, de buna seama etc), verbe (a crede, a considera, a trebui), expresii verbale impersonale (e bine, e rau, e util, e necesar etc): Ilustrarea marcilor lirice prezentate mai sus se poate face pe texte poetice in analiza literara curenta, devenind chiar instrumente ale acesteia. Sistemul deictic, cel mai bine reprezentat in textul literar, 1

identifica locutorul liric si mai ales, combinate desigur cu marci ale perceptiei, fixeaza, in raport cu acesta, reperele spatio-temporale ale cadrului: "De treci codrii de arama, de departe vezi albind/ S-auzi mandra glasuire a padurii de argint./ Acolo, langa isvoara, iarba pare de omat..." (M. Eminescu). Se remarca aici, mai intai, marcile persoanei a II-a, careia i se adreseaza eul liric presupus al textului, continute in desinentele verbale: treci, vezi, auzi. Acestea au insa si o functie a perceptiei spatiotemporale a eului liric: treci semnifica intrarea intr-un cadru mirific, de basm, prin depasirea mai multor obstacole, "codrii de arama", "padurea de argint", iar verbele vezi si auzi, cu insistenta repetate, creeaza imaginile vizuale si auditive ale textului. Impresionantele imagini vizuale se constituie printr-o miscare a privirii de departe catre aproape, de la margini catre un centru ("acolo, langa isvoara"), pe cand cele auditive se percep printr-o incordare a auzului, pentru a desprinde muzicalitatea sublima a elementelor naturii si sunetele marunte ale nenumaratelor lumi ascunse in adancuri. Ochiul intalneste mai intai explozia de culori a codrilor "de arama", epitetul substantival de sugestie folclorica avand si implicatii auditive, sugerand in acelasi timp un freamat stins de alamuri si lumea sensibila de sunete si de fosnete ce se infiripa aici. Acesti codri fabulosi marcheaza hotarul dintre doua lumi, cea reala si cea de vis in care se patrunde, intalnita si in alte poezii eminesciene. Sunt implicate, astfel, si marci ale atitudinii subiective,care sporesc splendoarea cadrului natural. Mai subtile sunt, in textul literar, marcile obiectului, ce se pot ilustra prin analiza primei strofe din poezia "Lacul": "Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni il incarca./ Tresarind in cercuri albe/ El cutremura o barca." Jocul topicii si al articolelor hotarat si nehotarat, sustinute de sugestii din planul lexico-semantic, constituie imaginea poetica pe trei dimensiuni: spatiu, timp, miscare. in plan lexical se remarca predominanta substantivului lacul, argumente fiind prezenta lui in titlul poeziei, particularitatile topicii, dar si puternica lui identificare prin articolul hotarat, toate contribuind la geneza imaginii dominante a spatiului poetic. Al doilea substantiv, codrilor, tot articulat, adus astfel in prim-planul semantic, mareste, concentric, spatiul, raportul de apartenenta (relatie genitivala: lacul codrilor) sugerand o fuziune perfecta a peisajului, mai expresiva decat in topica normala, "Lacul albastru al codrilor". Epitetul plasticizant albastru completeaza cadrul, dandu-i, prin reflectare cromatica in undele lacului, o simetrie ideala intre planul real si cel virtual al imaginii.Desigur, exista si teorii potrivit carora lirismul subiectiv nu este numai apanajul persoanei I, ci se produce un transfer subtil de subiectivitate a discursului in cazul tuturor persoanelor ce constituie actul de comunicare: "Pentru scriitura, nu exista o persoana privilegiata; cea care vorbeste sau cea careia i se vorbeste; nu exista nici o a treia persoana, care l-ar desemna pe cel absent. [...] in scriitura eul si tu-ul pot fi deci tot o infinitate de subiecti, adica eu-rile, tu-urile si el-urile tuturor enunturilor posibile." LIRISMUL OBIECTIV. Spre deosebire de lirismul subiectiv, in lirica obiectiva se produce o sublimare, o estompare a eului liric in spatiul poetic. Locutorul devine mai abstract, incat, in multe poezii lirice "obiectualitatea devine voce" (Wolfgang Kayser), parand ca se exprima pe sine, incat nu mai este perceptibil nici un receptor al ei, deci nici un locutor. "in astfel de cazuri se vorbeste de obicei despre o lirica obiectiva", conchide Kayser. Acest lucru se observa de pilda in "Pastelurile" lui Vasile Alecsandri, in care eul liric ramane un observator discret al derularii tablourilor din natura prin fata cititorului. Obiectivarea lirismului, limbajul care se creeaza pe sine, este insa o preocupare insistenta a scolilor lingvistice ale ultimului secol. "Poetii, sustine Roman Jakobson, sunt niste oameni care refuza sa utilizeze limbajul. [...] Poetul s-a retras brusc din limbajul-instrument; el a ales pentru totdeauna atitudinea poetica potrivit careia cuvintele sunt considerate ca lucruri si nu ca semne." Poezia moderna se elibereaza astfel nu numai de rigorile prozodice, ci tinde sa se elibereze si de eul vorbitor. Din aceasta perspectiva, afirmatia lui G. Calinescu despre George Cosbuc ca scrie o lirica obiectiva se refera nu la esenta fenomenului, ci la faptul ca poetul transfera, intr-o lirica a rolurilor, exprimarea directa unor personaje ce joaca aparente roluri epice sau dramatice, dar care exprima acelasi fond de autentic1 a trairii. O "lirica a mastilor" identifica si Tudor Vianu in "Luceafarul" eminescian, dar asta nu inse :a poemul nu este strabatut, de la inceput pana la sfarsit, de un lirism profund. AMBIGUITATEA. Este "mecanismul fundamental al poeticitatii" (Rodica Zafiu), o conditie esentiala a limbajului poetic, "destinata sa stimuleze si sa orienteze capacitatea imaginativa" (I. Coteanu). Ambiguitatea inseamna dubla posibilitate de echivalare a unor elemente din limbajul poetic, rezultata din specificitatea constructiei acestuia, incat sa deschida catre cititor o serie alternativa de 2

conotatii posibile la aceeasi expresie a limbii. intr-un studiu de referinta, William Empson (1981) stabileste sapte tipuri de ambiguitate, dupa cum este rezultata din: polisemantismul lexical; din semnificatiile alternative; din simultaneitatea semnificatiilor; din combinarea unor semnificatii neconcordante; dintr-o "confuzie fericita" a autorului, care isi descopera ideea pe parcursul scrierii, creand nedumerirea cititorului; dintr-o tautologie irelevanta; dintr-o contradictie totala a semnificatiilor, care scindeaza mintea autorului. Ambiguitatea este fenomenul cu variabilitatea si deschiderea cea mai mare din poetica, generand practic spatiul nelimitat al imaginarului. Empson insusi defineste ambiguitatea "o nedumerire, o incurcatura cu privire la ceea ce a vrut sa spuna autorul", incat Graham Hough identifica al optulea tip de ambiguitate, intre semnificatia intentionata de autor si semnificatia realizata de cititor in timpul lecturii. SUGESTIA. Este, in poezia moderna, o tehnica teoretizata mai intai de simbolisti, opusa narativitatii, imagismului si discursivitatii poeziei traditionale. Se bazeaza pe stilul aluziv, fragmentar, indecis, promovand vagul, clarobscurul, sinestezia, corespondenta dintre sentimente si culori, muzicalitatea versurilor, eufonia, armoniile perfecte. Philippe van Tieghem il citeaza pe Mallarme: "Asadar, poezia nu trebuie sa fie nici descriptiva, nici narativa, ci sugestiva. A vorbi ca un poet inseamna a te multumi sa faci aluzie la lucruri, sau sa le distragi calitatea care va incorpora vreo Idee". IMAGINARUL POETIC. Concept integrator al antropologiei si al poeticilor moderne, definit ca viziune reunificatoare a constientului si a inconstientului in raportarea fiintei umane la mediul inconjurator, reprezentabila poetic intr-o suma uriasa de imagini fundamentale, in reperele carora se inscrie j existenta omului si istoria psihoculturala a umanitatii. E privit ca potentialitate si totalitate a manifestarilor poetice, ca traseu mereu explorat de imaginatia umana, "in care reprezentarea obiectului se lasa asimilata i si modelata de catre imperativele impulsionale ale subiectului" (Gilbert Durand), devenind conceptul cel ; mai cuprinzator al teoriei literare moderne. Gilbert Durand i-a dedicat un studiu de referinta, "Structurileantropologice ale imaginarului".