Metafizica dreptatii

Dreptatea a fost si este una dintre temele intens dezbatute de filosofi, deoarece impactul raspunsului dat de acestia la ntrebarea "ce presupune o actiune dreapta" este deosebit de mare. nca din antichitate, gnditorii au pus problema dreptatii si a modului n care ea se realizeaza. Aristotel considera ca dreptatea trebuie mpartita n functie de meritele fiecaruia, iar criteriul dupa care se face aceasta mpartire trebuie sa fie just, adecvat si sa nu fie schimbat pe parcurs - o dreptate sociala. Aristotel a clasificat dreptatea in 3 feluri: Comutativa,distributiva,represiva. Comutativa-este cea care trebuie sa figureze in diferite schimburi. valoare.Distributiva-aici cerinta egalitati se prezinta sub o forma diferita. Represiva- o regasim in principiul ,,Ochi pentru ochi,dinte pentru dinte,,.
Binele si raul au fost obiecte al preocuparii oamenilor inca de la treptele de inceput a umanitatii. Odata cu aparitia gandirii filosofice, binele a devenit obiect de cercetare si printre primii care au abordat acest subiect a fost Aristotel. Cu scopul de a reevalua valorile umane, Fr. Nietzsche, considera ca natura binelui si al raului nu trebuie cautate nici in prejudecata teologica (in biblii) si nici dincolo de lume. Problema era de a stii daca binele si raul sunt inventate de oameni, pentru a servi ca fundament al judecatilor noastre morale sau in ce masura, identificand natura binelui si al raului, umanitatea evoluaza pe plan moral. Binele inceteaza de a mai fi bun, din momentul in care ajunge pe buzele vecinului. Si cum ar fi cu putinta sa existe un lucru comun! Cuvantul se contrazice pe sine: ceea ce poate fi posedat in comun, are intotdeauna prea putina valoare. Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine si de rau. Insa, nici metoda rationala a filozofiei nu ne poate releva adevarata natura a conceptiilor de bine sau rau. Insa, o posibila intelegere a semnificatiei lor, ar putea fi explica ta de etimologia acestor doua cuvinte, termeni: de pilda, in majoritatea limbilor cuvantul bun se traducea sau insemna nobil, distins, iar cuvantul rau s-ar traduce vulgar, josnic, proscris. Din fericire, am invatat din timp sa deosebesc prejudecata teologica de cea morala si n-am mai cautat originea raului dincolo de lume. Friedrich Nietzsche, Geneologia moralei.
Binele si Raul sunt termeni uzuali. Ii folosim in diverse contexte pentru a exprima aprecieri sau evaluari in conformitate cu un obiect, persoana sau actiune. Termenul de "bine", de pilda, pentru a spune ca "vremea este buna" sau ca "este un tata bun", il folosim fie pentru a exprima "bunatatea" fie pentru a preciza ca este vorba de tatal natural sau vorbim despre bunurile patrimoniale, de consum s.a.m.d. De obicei, in aprecierile oamenilor, ei fac distinctia intre fapte si valoarea acestora, prin consideratii de tipul: bine/rau, moral/imoral,pios/nepios, drept/nedrept etc. Dar de fapt, in realitate, de multe ori aceste distinctii sunt "rasturnate", in sensul ca "tratam binele ca pe un rau si raul ca pe un bine" (Epicur). Binele si Raul sunt categorii fundamentale ale moralei. In filozofia traditionala, "binele" este problematizat in doua moduri.In primul rand, termenul de "bine" are semnificatie metafizica. Astfel, pentru Platon, cea mai inalta dintre cunoasteri -sursa a dreptatii, a virtutiilor, a ordinii si a armoniei, este binele. Plasat in lumea inteligibila in varful ierarhiei formelor, binele in sine exprima ceea ce este, adevaratul bine, principiu ultim, arhetip, sursa cunoasterii noastre adevarate. Ori de cate ori credem ca traim binele, de fapt, in realitate confundam binele aparent cu binele autentic. Oricate bunuri am poseda oricata cunoastere am crede ca detinem, in absenta cunoasterii binelui, nu cunoastem nimic cu adevarat, nu stim ce este frumosul ce este adevarul. In viziunea lui Aristotel, Binele in sine este doar o notiune vida, caci nu exista un bine absolut care sa unifice toate determinarile binelui. Binele real exprima insa relatia dintre actiunile noastre si scopul propus. In intelesul sau de cauza, binele este "menirea" tuturor lucrurilor. "Cand este vorba de fiecare caz in parte, este binele sau, iar cand este vorba de natura, in asamblul sau, este Binele absolut" -Metafizica.

In al doilea rand, se refera la Bine in sens moral. Printre intrebarile fundamentale ale eticii, se numara: Ce este binele? Este binele insusirea esentiala si permanenta a lucrurilor? Sau este doar atributul prin care noi valorizam in judecatile noastre propriile comportamente, gusturi? Traditia filozofica si cea religioasa considera ca binele suprem, Dumnezeu, este reperul moral fundamental; in schimb, raul este o "privare de ceea ce este natural si ce trebuie sa aiba fiecare. Prin urmare, nimic nu este rau potrivit esentei sale." Relativismul, ca si subiectivismul, sunt deopotriva atitudini morale dar si viziuni filozofice. Sofistii au initiat aceste abordari filosofice : -binele este o masura deopotriva subiectiva si relativa din moment ce omul este masura tuturor lucrurilor. Filozofi antici spuneau ca binele nu trebuie confundat cu vointa subiectiva de a face sau nu bine, in functie, desigur, de interesele sau scopurile individului. Dimpotriva, binele moral se manifesta in relatiile cu semenii prin respectarea virtutiilor, prin viata rationala dusa in comunitate cu semenii. (Aristotel). Omul, fiinta limitata inclinata mai degraba sa faca rau, se manifesta totusi ca fiinta morala daca respecta legile divine: il iubeste pe D-zeu si se iubeste pe sine, iubindu-si semenii. Binele si Raul, in functie de contextul in care acesti doi termeni sunt folositi, actioneaza sau reactioneaza asupra noastra cu un impact mai mare sau mai mic. Ca sa fie mai usor de acceptat acesti termeni, religia le-a "oferit contur si chip", le-a oferit si o "poveste" ca omul sa inteleaga semnificatia lor. Astfel a aparut si lupta dintre Bine si Rau, balanta sau echilibrul universal care trebuie mentinut pentru ca ciclul nasteredezvoltare-moarte sa poata continua. Raul in religie este reprezentat de demoni, diavoli, ingeri cazuti pe cand Binele este reprezentat de D-zeu, ingeri etc. Un asamblu de cuvinte, definiti, entitati, care intra in categoria de bine sau rau, dar in fond, "CE ESTE BINELE? DAR RAUL?". Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Rcken - d. 25 august 1900, Weimar) este cel mai important filozof a secolului al XIX-lea, care a exercitat o influen remarcabil, adesea controversat, asupra gndirii filozofice a generaiilor ce i-au urmat.Filosofia lui Nietzsche gndete reevaluarea filozofiei i artei Greciei din perioada istoric cea mai veche, n defavoarea clasicismului, vzut ca afirmare a viziunii raionale i, n consecin, decadent. Nitzsche identifica n tradiia greac patru etape: 1) etapa obscur a Titanilor cnd lumea era indefinit; 2) etapa raiunii echilibrate i a visrii (apolinicul); 3) etapa haosului, a beiei, a dezordinei, a buturilor narcotice (dionysiacul); 4) etapa acordului ntre apolinic i dionisiac, unde starea de beie este limitat de o raiune echilibrat. n special tragedia greac (Eschil, Sofocle) a fost interpretat ca o expresie a impulsului vital care se rentoarce asupra sa nsui, limitnd ordinea i dezordinea, ambele nelese n termeni radicali, excesivi. Nietzsche critic valorile fundamentale ale societii ultra-raionalizate n care tria, ajungnd la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existenei. Conceptul de "voin de putere" joac un rol central n gndirea lui Nietzsche, n msura n care acesta este pentru el - n sens metafizic - un instrument pentru nelegerea lumii: "esena cea mai intim a existenei este voina de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor tradiionale ale metafizici i va antrena abolirea valorilor idealiste, n special ale cretinismului, dar i ale istoricilor. Voina de putere este analizat ca relaie intern a unui conflict, ca structur intim a devenirii, ca pathos fundamental, i nu numai ca dezvoltare a unei fore. Aceast concepie permite depirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli i a speranei ntr-o lume de dincolo, acceptarea vieii n ceea ce comport ea ca aspiraie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretri ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic i intelectual, ci reprezint o tendin n evoluie, ateptat i dorit de om: "Am venit s v vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depit" ( Aa grit-a Zarathustra). Omul este aadar o punte ntre maimua antropoid i supraom, un element tranzitoriu n evoluie (cf. parabola acrobatului din Zarathustra). Pornind de la premisa voinei de putere, Nietzsche dezvolt o psihologie abisal, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor i afectelor, contiina nefiind dect perceperea tardiv a efectelor acestui joc al forelor subcontiente. Nietzsche face distincie ntre morala celor slabi i cea a celor puternici. Astfel, n concepia lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neag pe el nsui pentru a-i da aparena unei frumusei morale i a se convinge de propria-i superioritate. Nietzsche a dorit s restructureze societatea criticnd aspectele culturii moderne, ale filozofiei oficiale universitare, negnd ideile de civilizaie i acelea ale democraiei. Pentru el, doar arta este singurul factor

care justific viaa. n Die Geburt der Tragdie ("Naterea tragediei"), opune i asociaz figurile dionisiace i cele apollinice, ambele nscute din beia simurilor. Prima este o beie a descrcrii de energie, a doua o beie pur vizual. n consecin, Nietzsche adaug o a treia form: fora voluntar care se manifest n arhitectur. Nietzsche este cel care a spus ca Dumnezeu e mort. Idee care a primit dou interpretri majore : prima susine faptul ca Nietzsche vorbete despre moartea Dumnezeului cretinilor, iar a doua interpretare vorbete despre moartea Dumnezeului filosofilor (el prevzuse agonia metafizicii odat cu manifestarea spiritului raional socratic care a distrus principiile omului dionisiac ce urmrea extazul prin beie, concupiscena i alte forme de manifestri extatice obinute prin exacerbarea simurilor). Nietzsche este considerat un filosof vitalist. El propovduiete toate virtuile omului sntos, ale omul ui plin de vigoare, ale omului stpn pe instinctele sale, ale omului care tie s susin pe umerii si libertatea. Ca o ironie a celor susinute, Nietzsche a fost toat viaa sa un om bolnav. Motivul principal pentru care el renun la cariera universitar este boala sa care se nrutise. Se spune c precursorul lui Nietzsche ar fi fost Schopenhauer, care prin lucrarea Lumea ca voin i reprezentare l determin pe Nietzsche s "ndrepte" conceptul de voin, alturndu-l puterii care devine esenial n afirmarea individului. Dup o interpretare a lui Constantin Noica. Heidegger ar duce conceptul mai departe vorbind despre voina ca voin.