Sunteți pe pagina 1din 4

Catecele popoarelor

Marius Conceatu

Muzica inainte de toate", graia acum un veac Paul Verlaine. Daca simbolistul francez se gandea la muzica poeziei, voiajul nostru printre zgomotele culturilor curge dupa retorica ritmurilor traditionale, din Caraibe pana in China, din insulele britanice pana in Africa. De ce canta oamenii, cum si la ce le slujeste muzica... resorturile creatiilor populare se aseamana, pe alocuri izbitor. Nu avem nevoie de ureche muzicala ca sa-i ascultam punandu-si sufletul pe note. Caraibe Cadenta dezrobirii In Haiti, templele vaudou (cult al negrilor antilezi legat de animism si cu influente catolice) conjuga religie, istorie si muzica. Zeii familiali sunt dirijorii unei orchestre de doua ori centenare, creata in noaptea de 14 august 1791, cand tobele au schimbat cursul destinului unei insule ce avea sa devina prima republica neagra din lume. Ca o uriasa opera vegetala, tobele sclavilor fugari condusi de Boukman, un sclav jamaican, au rasunat in grote si, in ritmuri congo si petro au federat, se zice, o suta una de natiuni africane care totusi nu vorbeau aceeasi limba. Sub un tamarin, in Guadelupa, un tobosar converseaza din incheietura cu dansatorul care alterneaza gesturile sacadate cu unduiri lascive. Pornind de la sapte ritmuri de baza, sclavii fugari comunicau prin batai de tobe. Gwoka, simbol al rezistentei, era inca in anii 60 o amintire a miscarii de independenta. Toba a inceput sa ilustreze muzical balete folclorice. Si, fie ca este facuta din trunchi de copac sau din butoi peste care s-a intins piele, fie ca se bate cu mana sau cu betele, fie ca se numeste ka in Guadelupa, rada ori petro in Haiti, quinto in Cuba, toba reprezinta varful de lance al revoltei la populatiile locale. Evadand de pe plantatii, scalvii creau comunitati autonome, dintre care unele mai supravietuiesc si azi. In padurile de pe coasta atlantica a Columbiei, din Jamaica, Belize, Honduras sau Surinam se contura o Africa mitica in stare hibrida. Si o muzica-mozaic in care se combinau elemente europene, caraibiene si africane s-a dezvoltat in spiritul bastinasilor. Toba este instrumentul atotprezent: prin trunchiul de lemn si membrana de piele, ea leaga omul de lumea vegetala si animala care-i este atat de aproape. Tobele formeaza familii, sunt botezate si sfintite prin libatii si ofrande de hrana. Celula ritmica mostenita din Africa se numeste cinquillo si se substituie muzicii albe astfel incat pana si clopotele bisericilor par sa bata in ritmuri negre", cum remarca specialistii din regiune. Este baza muzicii cubaneze, dar si a tangoului argentinian, a merengai dominicane, sau a boleroului mexican. In aceste insule risipite prin Marea Caraibilor, din cauza creolizarii incepute in secolul al XVII-lea, fiecare sat, poate chiar fiecare casa, are propriile stiluri de muzica. Cultura orala, muzica din aceste parti isi permite luxul de a nu figura in fisierele muzeelor si conservatoarelor. Aici, tara inseamna caminul fiecaruia, mobilat" cu salsa, reggae, trova, son, belair, ragga, tot atatea stiluri

nascute din sunetul flautului care se inalta sub clar de luna, cand alizeul se arunca in mare, unde sclavii se strang unii intr-altii si cand spiritele mortilor incing hore fara sfarsit in jurul focului, ca un roi de tantari care danseaza in vazduhul noptii..." (Andr SchwarzBart, in La Mlatresse solitude). Asia Zgomotele naturii Maestrii muzicieni chinezi sunt eruditi, cunoscatori ai istoriei si sociologiei muzicii. Dar le este imposibil sa deosebeasca muzica savanta de cea populara, arta cantaretilor profesionisti de cea a amatorilor. Batranii fac si din muzica o arta martiala. Scoasa de pe portativ, muzica inseamna stapanirea respiratiei, tinuta, rotunjimea sonoritatilor, fluiditate. Notele muzicale sunt atestate de peste o mie de ani in China, si totusi acesti guru se bazeaza pe memorie si pe ureche, pe indelungata fermentare spirituala a melodiei prin trecerea ei din tata in fiu, pe repetitia neobosita a pasajelor pentru eliminarea imperfectiunilor. Toate acestea pentru ca ceea ce ajunge la urechile noastre sa para ca a tasnit pe loc din imaginatia artistului, fara ca o frantura de sunet macar sa dea senzatia de improvizatie. De milenii, muzicienii chinezi dospesc spontaneitatea care in cultura lor echivaleaza cu natura. China celebreaza complementaritatea elementelor naturii: piele, lemn, metal, piatra, matase, bambus, argila, tigva. Suieratul vantului, susurul izvoarelor, tunetul, clipocitul valurilor, ciripitul si zborul pasarilor, ragetul tigrului isi imprumuta muzicii toate sonoritatile. Intrebuintarea ordonata si rationala a naturii reprezinta una dintre cele mai autentice experiente estetice: cea care leaga pamantul de cer prin intermediul omului pentru a ajunge la armonie, alt nume al muzicii. Nu trebuie sa impresioneze zgomotele acute, asurzitoare care compun opera chineza. Frecarea pieilor, pocnitul lemnelor, scrijelitul metalelor si alte asemenea sunete caracteristice operei chineze reprezinta doar o fateta, extrema, ce-i drept, a manierei chinezesti de a organiza muzica. Alaturi de acestea, sonoritatea violenta a percutiei contribuie la impresia de potop auditiv greu de convertit in ritm si absolut imposibil de transformat in dans. Ritualul taoist respecta modul de organizare al muzicii chineze: de la un calm somptuos la un infern asurzitor, in mijlocul caruia maestrul de ceremonii trebuie sa stapaneasca arta respiratiei si a ritmului, sa scrie si sa citeasca cu voce tare, sa ciupeasca coardele si sa cante. China este un univers global; aici, zgomotele satului, veselia, buna dispozitie se traduc sonor printr-un murmur discret, printr-o intimitate soptitoare. In vecinatatea Chinei, in zona de sud-est a Asiei, muzica presupune urmarirea rafinamentului suprem. Genurile muzicale difera inauntrul unei singure tari, si cu atat mai mult de la o regiune la alta. Insa toate pornesc de la aceleasi principii estetice, dominate de ideea de fluiditate. Muzica trebuie sa fie ca o curgere de parau. Acest tip de estetica provine din preocuparea inconstienta fata de aducerea naturii in campul culturii. Traditia muzicala in Thailanda, Malaysia, Cambodgia, Myanmar, Laos, Vietnam sau Indonezia este patrunsa de spiritul anotimpurilor, transpuse pe note cu gratia si eleganta specifice. Africa Dezordinea in recital Negrii care cantau odinioara pentru albi nu erau sclavi. Mai mult, daca se achitau bine de sarcina, se bucurau de libertate totala. De la starea exceptionala de ne-sclavie la

conditia de vedeta contemporana - este drumul griotilor, membri ai castei muzicienilor profesionisti din vestul Africii, numiti de localnici djeli. Pe drumul de la vest la est, tobele portabile sunt inlocuite cu harpe si lire care amintesc de valea Nilului si de Egiptul faraonilor. Populatiile dan, din vecinatatea Liberiei, danseaza pe picioroange, cu masti pe fata si isi bat joc de oameni. Isi schimba vocea ca sa nu fie recunoscuti. In Camerun, griotii bantu nu sunt o casta. Ei povestesc istoria stramosilor acompaniindu-se la titera de rafie cu opt coarde. Interpretate pe o voce groasa, cantecele lor par injuraturi. Ei canta si danseaza cat e noaptea de lunga, fara sa oboseasca. Si recunosc ca rivalii lor dintotdeauna, pigmeii, i-au invatat sa cante. Principalele ocupatii ale triburilor de pigmei din Camerun sunt vanatoarea, pescuitul si muzica. Copiii mici stiu sa cante pe trei-patru voci si au memorat sute de melodii. In Republica Centrafricana, taranii canta la un instrument artizanal numit sanza: o cutie de lemn cu doua tije de bambus care se ciupesc usor cu degetele. Sunetele produse slujesc mesajelor muzicale triste. Instrumentul poate fi considerat singura inventie in materie a continentului negru. In Benin si Nigeria, muzica este fetis. Oamenii se canta pe ei insisi si imaginarul lor este populat de strigoi. Lucru rar, vocea se suprapune peste sunetul tobelor. Daca la grioti tobele djembe tin ritmul, la populatiile fon sau yoruba vocile nu fac decat sa dea raspunsul la "cantecele" tobelor. Localnicii danseaza si se rostogolesc pe jos de parca ar fi in chinuri. La nuntile din Lagos sunt adusi cantareti de ju-ju (fetis), ce folosesc tobe de subsuoara al caror timbru se schimba prin manevrarea unor sfori. Femeile lipesc bancnote pe fruntile cantaretilor. Muzica africana a fost vreme indelungata cea mai putin cunoscuta si cea mai dispretuita de pe glob. Se credea ca aceasta muzica propagata prin strigate guturale nu are nimic de-a face cu arta, pentru ca intre muzica si viata nu se putea face deosebirea. E suficient ca cineva sa inceapa sa cante pentru a se crea melodia. Imediat intervine o a doua persoana care se ajuta de un instrument improvizat, fie si o sticla in care bate cu un bat. Cuplului i se alatura o a treia persoana, care schiteaza cateva miscari. Astfel, urmatorul venit intra in hora" si asa mai departe. Fiecare indeplineste o functie care nu a fost impusa, nici macar formulata vreodata. Totul se intampla ca si cum o lectie mitica este repetata la nivelul subconstientului. Se cunoaste doar baza - o formula ritmica tipica - pe marginea careia altul creeaza variatiuni iar urmatorul rafineaza melodia-schelet. Dezordinea sonora este evidenta. Muzica este totusi o traditie orala in Africa, unde notiunea de forma este derutanta pentru alte culturi. Linia melodica poate incepe acolo unde nimeni nu se asteapta. Si se desfasoara dupa principiul continuumului, prin variatie ciclica. Nici o interpretare nu seamana cu alta. Daca sanza a fost adjudecat ca instrument de origine africana, s-a dezbatut mult asupra provenientei xilofonului. Desi africanii sunt virtuozi ai acestui instrument, in 1965 s-a stabilit ca xilofonul isi are originea in Asia si a fost adus in Africa de colonistii invadatori acum 2 000 de ani. Xilofonul african se numeste balafon (bala este un cuvant mandingo care inseamna a vorbi; de aici legenda potrivit careia, in Africa, instrumentele vorbesc inainte de a canta) si se intalneste indeosebi in vestul continentului. Legatura dintre muzica si vorbire, sustinuta de poligraful arab din secolul al IX-lea Al-Jahiz care spunea ca negrii sunt superiori albilor in muzica si dans, justifica trufasa credinta a africanilor in perenitatea traditiei lor: cata vreme instrumentele sunt purtatoare de vorbire, Africa va trai vesnic.

Arabii Bagdad - Cordoba, via Africa de Nord Din punct de vedere cultural, si in special muzical, nordul Africii si Orientul Apropiat au numeroase trasaturi comune. Tarile din Golful Persic si Iranul au imprumutat mult din sonoritatile Africii negre. Se povesteste ca Ziryab, cantaretul califului Harun al-Rasid din Bagdad, a fugit din sclavie strabatand deserturi si mari, prin secolul al IX-lea d.Ch., si purtand cu sine tainele muzicii arabe pe care a raspandit-o pana in Andaluzia. Numele sau a ramas emblematic in lumea araba. Ziryab (mierla neagra, in araba), despre care nu se stie daca era kurd sau persan, a devenit exponentul practicii spirituale care combina religia cu farmecul vietii pamantesti. Vorba poetului Ibn Quzman: Acordau lauta si umpleau paharele". Vizionarul artist este alungat de emirul aghlabid din vechea cetate tunisiana Al Quayrawan din cauza unui poem de razvratire, dupa care traverseaza Marea Mediterana si ajunge in Andaluzia. Cantaretul, care stia pe de rost peste zece mii de melodii, cucereste Spania intreaga si transforma radical traditia araba, prin esenta refractara la orice noutate. Astfel, Andaluzia a fost vreme indelungata centrul unei efervescente culturale in care evrei, crestini si musulmani convietuiau intr-o toleranta exemplara. La sfarsitul secolului al XV-lea, evreii si musulmanii sunt alungati din Peninsula Iberica. Majoritatea se stabilesc in Maghreb (extremitatea nord-vestica a Africii), in jurul celor mai importante orase din Maroc, Algeria, Tunisia si Libia. Altii voiajeaza pana in Orientul Apropiat, ramanand in Siria sau in Irak. Toate cetatile care iau primit aveau sa pastreze cu evlavie amintirea muzicii andaluze. Armonia muzicala care a cunoscut succesul sub lauta (ud, la arabi) lui Ziryab, renaste la orientali sub numele de muwachah (broderie, in araba). Ea este imbogatita cu contributii locale in nordul Africii si se numeste ala (instrument), in Maroc, gharnati (grenada) la Tlemcen (Algeria, cunoscut si sub numele de Tilimsen), sana (meserie) in Alger si maluf (obicei) la Constantinopol, Tunis si Tripoli (Libia), corespunzand stilurilor care s-au dezvoltat la Cordoba, Valencia sau Granada. Melodiile arabe sunt extrem de complexe si elaborate. Initial, se foloseau putine instrumente, dar ulterior maghrebinii nu s-au sfiit sa introduca si instrumentele socotite sacrilegii pentru puristi, precum pianul, chitara sau mandolina.