Enciclica REDEMPTORIS MATER

a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea

despre Preacurata Fecioară Maria
în viaţa Bisericii peregrine
25 martie 1987

INTRODUCERE

1. MAMA RĂSCUMPĂRĂTORULUI are un loc bine definit în planul mântuirii; într-adevăr, «când a venit
plinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său născut din femeie, născut sub lege, ca să-i răscumpere pe cei
care erau sub lege şi ca să dobândim înfierea. Iar pentru că sunteţi fii, Dumnezeu a trimis în inimile noastre pe
Duhul Fiului Său, care strigă: "Abba, Părinte!"» (Gal 4, 4-6).

Cu aceste cuvinte ale Apostolului Paul, pe care Conciliul Vatican II le reia la începutul capitolului despre
Preacurata Fecioară Maria, din Constituţia dogmatică Lumen Gentium, (1) doresc şi eu să-mi încep reflecţia
asupra semnificaţiei Mariei în misterul lui Cristos şi asupra prezenţei sale active şi exemplare în viaţa
Bisericii. Într-adevăr, aceste cuvinte celebrează în acelaşi timp iubirea Tatălui, misiunea Fiului, darul Duhului,
Femeia din care s-a născut Răscumpărătorul, înfierea noastră divină, în misterul «plinirii timpului». (2)

Această plinire desemnează timpul fixat din veşnicie, în care Tatăl l-a trimis pe Fiul său «pentru ca oricine
crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică» (In 3, 16). Înseamnă timpul sfânt în care «Cuvântul, care era
la Dumnezeu..., s-a făcut trup şi a locuit între noi» (In 1, 1.14), făcându-se fratele nostru. Arată timpul în care
Duhul Sfânt, care revărsase deja asupra Mariei din Nazaret plinătatea harului, a plăsmuit în sânul ei
feciorelnic natura omenească a lui Cristos. Arată timpul în care, prin intrarea Celui Veşnic în timp, este
răscumpărat timpul însuşi şi, umplându-se de misterul lui Cristos, devine în mod definitiv «timpul mântuirii».
În sfârşit, indică începutul tainic al drumului Bisericii. Într-adevăr, în liturgie, Biserica o salută pe Maria din
Nazaret ca pe începutul său, (3) pentru că în Neprihănita zămislire vede conturându-se, anticipat în mădularul
său cel mai nobil, harul pascal al mântuirii, şi în primul rând pentru că în evenimentul Întrupării îi întâlneşte,
indisolubil uniţi, pe Cristos şi pe Maria: El, Stăpânul şi Capul (cf. Col 1, 18) şi ea care, rostind primul fiat din
Noul Legământ, îi prefigurează condiţia de mireasă şi mamă.

2. Întărită de prezenţa lui Cristos (cf. Mt 28, 20), Biserica peregrinează în timp îndreptându-se către sfârşitul
veacurilor şi iese în întâmpinarea Domnului care vine; dar pe acest drum - vreau să subliniez de îndată -
înaintează reluând drumul străbătut de Fecioara Maria care «a înaintat pe calea credinţei şi a păstrat cu
fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii». (4)

Reiau aceste cuvinte atât de dense şi evocatoare ale Constituţiei Lumen Gentium, care în partea ei finală oferă
o sinteză sugestivă a învăţăturii Bisericii despre Maica lui Cristos, cinstită de ea ca Mamă preaiubită şi ca
model de credinţă, speranţă şi iubire.

La puţin timp după Conciliu, marele meu predecesor, Paul al VI-lea, a vorbit din nou despre Sfânta Fecioară,
expunând în Enciclica sa Christi Matri şi apoi în Îndemnurile Apostolice Signum magnum şi Marialis
cultus (5) temeiurile şi motivele venerării deosebite de care Născătoarea lui Cristos se bucură în Biserică
precum şi diferitele forme ale pietăţii mariane - liturgice, populare, private - corespunzătoare cu spiritul
credinţei.

3. Împrejurarea care mă îndeamnă acum să reiau acest subiect este perspectiva deja apropiată a anului 2000,
în care Jubileul bimilenar al naşterii lui Isus Cristos ne îndreaptă în acelaşi timp privirea de credinţă spre
1
Maica lui. În ultimii ani s-au ridicat diferite glasuri sugerând oportunitatea unui Jubileu analog, dedicat
celebrării naşterii Mariei, care să îl preceadă pe cel din anul 2000.

În fapt, deşi nu se poate stabili un punct cronologic precis pentru data naşterii Mariei, Biserica este totuşi
mereu conştientă că la orizontul istoriei mântuirii (6) Maria a apărut înaintea lui Cristos. E o realitate că, la
apropierea definitivă a «plinirii timpului», adică a venirii mântuitoare a lui Emmanuel, aceea care din veşnicie
era destinată să-i fie Mamă exista deja pe pământ. Această anterioritate a ei faţă de venirea lui Cristos este
ilustrată în fiecare an în liturgia Adventului. Aşadar, dacă raportăm anii care ne apropie de sfârşitul celui de-al
doilea Mileniu şi de începutul celui de-al treilea Mileniu după Cristos la aşteptarea istorică din vechime a
Mântuitorului, se înţelege pe deplin pentru ce în mod deosebit în această perioadă ne îndreptăm cu căldură
spre aceea care, în «noaptea» aşteptării, a Adventului, a început să strălucească precum adevărata «Stea a
dimineţii» (Stella matutina). Într-adevăr, după cum steaua aceasta din zori precede răsăritul soarelui, tot astfel
Maria precede, de la zămislirea ei neprihănită, venirea Mântuitorului, răsăritul «Soarelui dreptăţii» în istoria
neamului omenesc. (7)

Prezenţa ei în Israel - atât de discretă încât a trecut aproape neobservată de contemporani - strălucea
luminoasă înaintea Celui Veşnic, care o asociase pe această necunoscută «fiică a Sionului» (cf. Sof 3, 14; Zah
2, 14) cu planul mântuitor ce îmbrăţişează întreaga istorie a omenirii. Pe bună dreptate, aşadar, la sfârşitul
acestui de-al doilea Mileniu, noi creştinii, care ştim că planul providenţial al Sfintei Treimi este realitatea
centrală a Revelaţiei şi a credinţei, simţim nevoia să scoatem în relief prezenţa unică a Maicii lui Cristos în
istorie, mai ales în aceşti ani care preced de aproape anul 2000.

4. La aceasta ne pregăteşte Conciliul Vatican II, care ne prezintă în învăţătura sa pe Mama lui Dumnezeu în
misterul lui Cristos şi al Bisericii. Dacă «numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat
misterul omului» - după cum afirmă Conciliul (8) -, se cuvine ca acest principiu să fie în mod cu totul special
aplicat la acea excepţională «fiică a neamului omenesc», la acea «femeie» minunată care a devenit Maica lui
Cristos. Numai în misterul lui Cristos se luminează deplin şi misterul ei. De altfel, aşa a căutat şi Biserica să-l
interpreteze încă de la început: misterul Întrupării i-a îngăduit să pătrundă şi să lumineze tot mai bine misterul
Mamei Cuvântului întrupat. În această aprofundare o importanţă hotărâtoare a avut-o Conciliul din Efes (431),
în care, spre marea bucurie a creştinilor, a fost confirmat în mod solemn, ca adevăr de credinţă a Bisericii,
adevărul maternităţii divine a Mariei. Maria este Mama lui Dumnezeu (=Theotókos) deoarece prin lucrarea
Duhului Sfânt l-a zămislit în sânul ei feciorelnic şi l-a dăruit lumii pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, de o
fiinţă cu Tatăl. (9) «Fiul lui Dumnezeu..., născut din Maria Fecioara, a devenit într-adevăr unul dintre noi», (10)
s-a făcut om. Aşadar, prin misterul lui Cristos, străluceşte deplin pe firmamentul credinţei Bisericii misterul
Mamei lui. La rândul său, dogma maternităţii divine a Mariei a fost pentru Conciliul din Efes şi continuă să
fie pentru Biserică o chezăşie a dogmei Întrupării prin care Cuvântul a luat realmente, fără a o desfiinţa, firea
omenească în unitatea Persoanei sale.

5. Conciliul Vatican II, arătând-o pe Maria în misterul lui Cristos, găseşte şi calea pentru a adânci cunoaşterea
misterului Bisericii. Într-adevăr, Maria, ca Mamă a lui Cristos, este unită în mod deosebit cu Biserica, «pe
care Domnul a constituit-o Trupul său». (11) Textul Conciliului apropie în mod semnificativ acest adevăr
despre Biserică - Trupul lui Cristos (după învăţătura Scrisorilor Sfântului Paul) - de adevărul că Fiul lui
Dumnezeu «s-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria Fecioara». Realitatea Întrupării îşi găseşte într-un fel
continuarea în misterul Bisericii - Trupul lui Cristos. Însuşi adevărul Întrupării nu poate fi gândit fără referire
la Maria - Mama Cuvântului Întrupat.

În aceste consideraţii doresc totuşi să arăt în primul rând acea «peregrinare de credinţă» în care «Preacurata
Fecioară a înaintat păstrându-şi cu fidelitate unirea ei cu Cristos». (12) Astfel, acea dublă legătură care o
uneşte pe Mama lui Dumnezeu cu Cristos şi cu Biserica primeşte o semnificaţie istorică. Nu e vorba aici
numai de istoria Fecioarei Mame, de drumul ei personal de credinţă şi de «partea cea mai bună» pe care o are

2
în misterul mântuirii, ci de istoria întregului Popor al lui Dumnezeu, de toţi cei care participă la aceeaşi
peregrinare de credinţă.

Acest lucru îl exprimă Conciliul relevând în altă parte că Maria «a fost înaintaşă», devenind «prefigurarea
Bisericii... în ordinea credinţei, a iubirii şi a unirii desăvârşite cu Cristos». (13) Faptul de a fi «înaintaşă» ca
prefigurare şi model se referă la acelaşi mister intim al Bisericii, care îşi împlineşte şi îşi desăvârşeşte
misiunea mântuitoare, întrunind în sine - ca şi Maria - condiţia de mamă şi condiţia de fecioară. Este fecioara
care «păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei» şi care «devine şi ea mamă, pentru că... naşte la o
viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu». (14)

6. Toate acestea se împlinesc într-un mare proces istoric şi, se poate spune, «pe un drum». Peregrinarea de
credinţă indică istoria lăuntrică, adică istoria sufletelor. Însă aceasta este şi istoria oamenilor, supuşi pe
pământ unei condiţii trecătoare, cuprinşi în dimensiunea istorică. În reflecţiile ce urmează vrem să ne
concentrăm în primul rând asupra epocii prezente, care în sine nu este încă istorie, dar totuşi o alcătuieşte
necontenit, şi în sensul de istorie a mântuirii. Aici se deschide un spaţiu larg în care Preacurata Fecioară
Maria continuă să «meargă înaintea» Poporului lui Dumnezeu. Minunata ei peregrinare de credinţă este un
punct constant de referinţă pentru Biserică, pentru persoane şi pentru comunităţi, pentru popoare şi naţiuni şi,
într-un anume sens, pentru întregul neam omenesc. Este într-adevăr greu să-i cuprinzi şi să-i măsori sfera.

Conciliul subliniază că Mama lui Dumnezeu este deja împlinirea eshatologică a Bisericii: «Biserica şi-a atins
în Preacurata Fecioară desăvârşirea, care o face să fie fără pată şi zbârcitură (cf. Ef 5, 27)» - şi în acelaşi timp
«credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie, învingând păcatul; de aceea ei îşi ridică ochii spre
Maria, care străluceşte ca model de virtuţi în faţa întregii comunităţi a celor aleşi». (15) Peregrinarea de
credinţă nu-i mai aparţine Născătoarei Fiului lui Dumnezeu: glorificată în ceruri lângă Fiul ei, Maria a trecut
acum pragul dintre credinţă şi vederea «faţă în faţă» (1 Cor 13, 12). Dar, în acelaşi timp, în această împlinire
eshatologică, Maria nu încetează să fie «Steaua mării» (Maris Stella) (16) pentru toţi cei care străbat încă
drumul credinţei. Dacă aceştia îşi ridică ochii spre ea din diferitele locuri ale vieţii pământeşti, o fac pentru că
ea «l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulţi fraţi (cf. Rom 8, 29)», (17)
precum şi pentru că «la naşterea şi la creşterea» acestor fraţi şi surori «ea conlucrează cu iubire de mamă». (18)

PARTEA I
MARIA ÎN MISTERUL LUI CRISTOS

1. Plină de har

7. «Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu toată
binecuvântarea spirituală, în ceruri, în Cristos» (Ef 1, 3). Aceste cuvinte ale Scrisorii către Efeseni dezvăluie
planul veşnic al lui Dumnezeu Tatăl, hotărârea lui de mântuire a oamenilor prin Cristos. Este un Plan
universal, care îi priveşte pe toţi oamenii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26). După
cum toţi, «la început» sînt cuprinşi în opera creatoare a lui Dumnezeu, tot astfel sunt, din veşnicie, cuprinşi în
planul divin al mântuirii, care urmează să se dezvăluie integral la «plinirea timpului», prin venirea lui Cristos.
Într-adevăr, acel Dumnezeu care este «Tatăl Domnului nostru Isus Cristos» - continuă cuvintele aceleiaşi
Scrisori - «ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa, în iubire
dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos, după bunul plac al voinţei sale, spre lauda gloriei harului
său, cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit, în care avem răscumpărarea prin Sângele lui, iertarea
păcatelor, după bogăţia harului său» (Ef 1, 4-7).

Planul divin al mântuirii, care ne-a fost dezvăluit pe de-plin prin venirea lui Cristos, este veşnic. El este de
asemenea, după învăţătura Scrisorii către Efeseni precum şi a celorlalte Scrisori ale Sfântului Paul (cf. Col 1,
12, 14; Rom 3, 24; Gal 3, 13; 2 Cor 5, 18-19) - legat din veşnicie de Cristos. El îmbrăţişează pe toţi oamenii,
dar rezervă un loc deosebit «femeii» care este Mama aceluia căruia Tatăl i-a încredinţat opera mântuirii. (19)
3
Ea, după cum scrie Conciliul Vatican II, «este deja schiţată profetic în făgăduinţa făcută protopărinţilor noştri
căzuţi în păcat» - conform Cărţii Genezei (cf. 3, 15); «de asemenea, ea este Fecioara care va zămisli şi va
naşte un fiu al cărui nume va fi Emmanuel» - după cuvintele lui Isaia (cf. 7, 14). (20). Astfel Vechiul
Testament pregăteşte acea «plinire a timpului», în care Dumnezeu «l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie,...
ca să primim înfierea». Venirea Fiului lui Dumnezeu în lume este evenimentul relatat în primele capitole ale
Evangheliilor după Luca şi Matei.

8. Maria este inserată definitiv în misterul lui Cristos prin evenimentul vestirii îngerului; aceasta se petrece la
Nazaret, în împrejurări concrete ale istoriei lui Israel, a poporului căruia cel dintâi i-au fost destinate
făgăduinţele lui Dumnezeu. Solul divin îi spune Fecioarei: «Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine»
(Lc 1, 28). Maria «s-a tulburat şi se întreba ce fel de salutare este aceasta» (Lc 1, 29): ce puteau să însemne
acele cuvinte neobişnuite şi mai ales expresia «plină de har» (kecharitoméne). (21)

Dacă voim să medităm împreună cu Maria aceste cuvinte, şi mai ales expresia «plină de har», putem găsi o
corespondenţă semnificativă chiar în pasajul citat mai sus din Scrisoarea către Efeseni. Şi dacă după vestirea
solului ceresc Fecioara din Nazaret este numită şi «binecuvântată între femei» (cf. Lc 1, 42), aceasta se
explică prin binecuvântarea cu care «Dumnezeu Tatăl» ne-a dăruit «în ceruri, în Cristos». Este o
binecuvântare spirituală care se referă la toţi oamenii şi conţine plinătatea şi universalitatea («toată
binecuvântarea») izvorâtă din iubirea care uneşte cu Tatăl, în Duhul Sfânt, pe Fiul cel de o Fiinţă cu El. În
acelaşi timp este o binecuvântare revărsată prin Isus Cristos în istoria omenirii până la sfârşit: asupra tuturor
oamenilor. Dar această binecuvântare se referă, într-o măsură deosebită şi unică, la Maria. Într-adevăr,
Elisabeta o salută ca «binecuvântată între femei».

Temeiul dublei salutări este faptul că în sufletul acestei «fiice a Sionului» s-a manifestat, într-un fel, întreaga
«glorie a harului» cu care «Tatăl... ne-a dăruit în Fiul său preaiubit». Solul o salută, într-adevăr, pe Maria ca
«plină de har»: îi spune astfel ca şi cum acesta ar fi adevăratul ei nume. Vorbind cu ea, nu i se adresează cu
numele sub care era cunoscută de oameni: Miryam (=Maria), ci cu acest nume nou: «plină de har». Ce
înseamnă numele acesta? De ce o numeşte astfel arhanghelul pe Fecioara din Nazaret?

În limbajul biblic «har» înseamnă un dar deosebit care, conform Noului Testament, îşi are izvorul în viaţa
treimică a lui Dumnezeu însuşi, a lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1 In 4, 8). Rod al acestei iubiri este
alegerea, despre care vorbeşte Scrisoarea către Efeseni. Din partea lui Dumnezeu această alegere este voinţa
eternă de a-l mântui pe om prin participarea la viaţa lui (cf. 2 Pt 1, 4) în Cristos: este mântuirea prin
participarea la viaţa supranaturală. Efectul acestui dar veşnic, al acestui har al alegerii omului de către
Dumnezeu este ca o sămânţă de sfinţenie, ca un izvor care ţâşneşte în sufletul omului ca dar al lui Dumnezeu
însuşi, care prin har îi sfinţeşte pe cei aleşi şi le dă viaţă. În acest fel se împlineşte, devine realitate, acea
binecuvântare a omului «cu toată binecuvântarea spirituală», acea «înfiere în Cristos», în Acela care, din
veşnicie, este «Fiul iubit» al Tatălui.

Când citim că solul îi spune Mariei «plină de har», contextul evanghelic, punct de confluenţă al vechilor
revelaţii şi făgăduinţe, ne îngăduie să înţelegem că este vorba aici de o binecuvântare deosebită între toate
«binecuvântările spirituale în Cristos». În misterul lui Cristos Maria este deja prezentă «înainte de întemeierea
lumii», ca aceea pe care Tatăl «a ales-o» ca Mamă a Fiului său în întrupare - şi împreună cu Tatăl a ales-o
Fiul, încredinţând-o din veşnicie Duhului sfinţeniei. Ea este într-un mod cu totul deosebit şi extraordinar unită
cu Cristos şi este de asemenea iubită din veşnicie în acest Fiu iubit, în acest Fiu de o fiinţă cu Tatăl, în care
sălăşluieşte toată «gloria harului». În acelaşi timp, sufletul ei este deschis pe deplin la «darul de sus» (cf. Iac
1, 17). După cum ne învaţă Conciliul, Maria «se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului, care speră
cu încredere de la El mântuirea şi o primesc». (22)

9. Dacă salutarea şi numele «plină de har» înseamnă toate acestea, în contextul vestirii îngerului ele se referă,
în primul rând, la alegerea Mariei ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, plinătatea harului
4
indică întregul dar supranatural de care se bucură Maria pentru că a fost aleasă şi rânduită să fie Mama lui
Cristos. Dacă această alegere este fundamentală pentru împlinirea planurilor mântuitoare ale lui Dumnezeu cu
omenirea, dacă alegerea din veşnicie în Cristos şi destinarea la demnitatea de fii adoptivi îi privesc pe toţi
oamenii, alegerea Mariei este cu totul deosebită şi unică. De aici şi locul aparte şi unic pe care ea îl deţine în
misterul lui Cristos.

Solul divin îi spune: «Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu
căruia îi vei da numele de Isus. El va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va numi.» (Lc 1, 30-32). Şi când Maria,
tulburată de acea salutare neobişnuită, îl întreabă: «Cum va fi aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat?»,
primeşte de la înger confirmarea şi explicarea cuvintelor precedente. Gabriel îi spune: «Duhul Sfânt se va
coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri: de aceea şi Cel Sfânt ce se va naşte se va chema Fiul
lui Dumnezeu» (Lc 1, 35).

Aşadar, Bunavestire este revelarea misterului Întrupării în însăşi clipa începutului împlinirii lui pe pământ.
Darul mântuitor prin care Dumnezeu se dăruieşte pe sine şi viaţa sa, într-un fel, întregii făpturi şi, în mod
direct, omului, îşi atinge în misterul Întrupării unul din punctele culminante. Aceasta este, într-adevăr, o
culme între toate dăruirile de har din istoria omului şi a lumii. Maria este «plină de har» pentru că în ea se
realizează şi se împlineşte Întruparea Cuvântului, unirea ipostatică a Fiului lui Dumnezeu cu firea omenească.
După cum scrie Conciliul, Maria este: «Născătoarea Fiului lui Dumnezeu şi, de aceea, fiica predilectă a
Tatălui şi templul Duhului Sfânt, întrecând cu mult, prin acest har cu totul deosebit, pe toate celelalte făpturi
din cer şi de pe pământ». (23)

10. Scrisoarea către Efeseni, vorbind despre «gloria harului» cu care «Dumnezeu Tatăl ne-a dăruit în Fiul său
iubit», adaugă: «În El am primit răscumpărarea prin Sângele lui» (Ef 1, 7). După învăţătura formulată solemn
de Biserică, această «glorie a harului» s-a manifestat în Mama lui Dumnezeu prin faptul că ea a fost
«răscumpărată într-un mod mai înalt». (24) În virtutea bogăţiei harului Fiului preaiubit, pentru meritele
răscumpărătoare ale Aceluia care s-a făcut Fiul ei, Maria a fost păstrată neatinsă de moştenirea păcatului
strămoşesc. (25) În acest fel, din prima clipă a zămislirii, a existenţei sale pe pământ, ea îi aparţine lui Cristos,
e părtaşă la harul lui mântuitor şi sfinţitor şi la acea iubire care îşi are începutul în «Fiul iubit», în Fiul Tatălui
veşnic, care prin Întrupare a devenit Fiul ei. Astfel, prin lucrarea Duhului Sfânt, în ordinea harului, a
participării la natura dumnezeiască (cf. 2 Pt 1, 4), Maria primeşte viaţa de la Acela căruia ea însăşi, în ordinea
naşterii pământeşti, i-a dat viaţă ca mamă. Liturgia nu pregetă să o numească «Născătoare a Părintelui său»
(26)
şi să o salute cu acele cuvinte pe care Dante Alighieri le pune în gura sfântului Bernard: «figlia del tuo
Figlio». (27) Şi, fiindcă Maria primeşte această «viaţă nouă», cu o plinătate pe măsura iubirii Fiului faţă de
Mamă şi deci pe măsura demnităţii ei de Mamă a lui Dumnezeu, la Bunavestire îngerul o numeşte «plină de
har».

11. În planul mântuitor al Preasfintei Treimi, misterul Întrupării este împlinirea supraabundentă a făgăduinţei
făcute de Dumnezeu oamenilor după păcatul strămoşesc, după acel prim păcat ale cărui efecte apasă întreaga
istorie a omului pe pământ (cf. Gen 3, 15). Iată, vine pe lume un Fiu, «seminţia femeii», care va birui răutatea
păcatului în înseşi rădăcinile ei: «va zdrobi capul şarpelui». După cum reiese din cuvintele protoevangheliei,
biruinţa Fiului Femeii nu va veni fără o luptă aprigă, care străbate întreaga istorie a omului pe pământ.
«Duşmănia» vestită la început este confirmată în Apocalips, care este, într-un fel, cartea lucrurilor de pe urmă
ale Bisericii şi ale lumii, unde apare din nou semnul «Femeii», de această dată «îmbrăcată în soare» (Ap 12,
1).

Maria, Mama Cuvântului Întrupat, este aşezată în centrul acelei duşmănii, al acelei lupte care însoţeşte istoria
neamului omenesc pe pământ şi însăşi istoria mântuirii. Ea, făcând parte dintre «cei smeriţi şi săraci ai
Domnului», poartă în sine, ca nimeni altul dintre oameni, acea «glorie a harului» pe care Tatăl «ne-a dat-o în
Fiul său preaiubit» şi acest har determină neasemuita măreţie şi frumuseţe a întregii ei fiinţe. Maria rămâne
astfel în faţa lui Dumnezeu, precum şi în faţa întregului neam omenesc, semnul neclintit şi neştirbit al alegerii
5
de către Dumnezeu, despre care vorbeşte Scrisoarea Sfântului Paul: «Ne-a ales în Cristos mai înainte de
întemeierea lumii... mai înainte rânduindu-ne spre înfiere» (Ef 1, 4.5). Această alegere este mai puternică
decât orice experienţă a răului şi a păcatului, decât toată acea «duşmănie» de care este marcată istoria omului
pe pământ. În această istorie Maria rămâne un semn de speranţă sigură.

2. Fericită cea care a crezut

12. Imediat după relatarea Buneivestiri, evanghelistul Luca ne poartă pe urmele Fecioarei din Nazaret spre «o
cetate din Iuda» (Lc 1, 39). După părerea învăţaţilor, această cetate pare a fi aşezarea Ain-Karim de astăzi,
situată în munţi, nu departe de Ierusalim. Acolo a venit Maria «cu grabă» pentru a o vizita pe Elisabeta, ruda
sa. Motivul vizitei trebuie căutat şi în faptul că, la Bunavestire, Gabriel vorbise în mod semnificativ despre
Elisabeta, care, fiind în vârstă, zămislise prin puterea lui Dumnezeu un fiu de la soţul ei, Zaharia: «Elisabeta,
ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, şi acum este în luna a şasea, ea, care era numită stearpă, căci la
Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (Lc 1, 36-37). Solul divin se referea la evenimentul petrecut cu
Elisabeta pentru a răspunde la întrebarea Mariei: «Cum va fi aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat?» (Lc 1,
34). Iată, aceasta se va întâmpla prin «puterea Celui Preaînalt», ca la Elisabeta şi mai mult decât la ea.

Aşadar Maria, îndemnată de caritate, se duce acasă la ruda sa. Când intră, Elisabeta, răspunzându-i la salut,
simţind cum îi tresaltă pruncul în pântece, «plină de Duhul Sfânt», o salută pe Maria cu glas puternic:
«Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău» (Lc 1, 40-42). Această strigare de
laudă a Elisabetei avea să intre apoi în rugăciunea Bucură-te, Marie, ca o continuare a salutării îngerului,
devenind astfel una din cele mai frecvente rugăciuni ale Bisericii. Dar şi mai semnificative sînt cuvintele
Elisabetei din întrebarea ce urmează: «De unde mie aceasta ca Maica Domnului meu să vină la mine?» (Lc 1,
43). Elisabeta dă mărturie despre Maria: recunoaşte şi proclamă că o are în faţă pe Maica Domnului, pe Mama
lui Mesia. La această mărturie participă şi fiul pe care Elisabeta îl poartă în pântece: «A tresăltat de bucurie
pruncul în sânul meu» (Lc 1, 44). Pruncul este viitorul Ioan Botezătorul, care, la Iordan, avea să-l arate pe Isus
ca Mesia.

Fiecare cuvânt din salutul Elisabetei e plin de înţeles şi totuşi de cea mai mare importanţă pare a fi ceea ce
spune la urmă: «Fericită cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1, 45). (28) Aceste
cuvinte pot fi puse alături de apelativul «plină de har» din salutul îngerului. Ambele texte dezvăluie un
conţinut mariologic esenţial şi anume adevărul despre Maria, care a devenit realmente prezentă în misterul lui
Cristos tocmai pentru că «a crezut». Plinătatea de har, vestită de înger, semnifică darul lui Dumnezeu însuşi;
credinţa Mariei, proclamată de Elisabeta în salutul ei, arată în ce fel Fecioara din Nazaret a răspuns la acest
dar.

13. «Lui Dumnezeu care revelează trebuie să i se răspundă prin "ascultarea credinţei" (Rom 16, 26; cf. Rom 1,
5; 2 Cor 10, 5-6), prin care omul se încredinţează total, în mod liber lui Dumnezeu», ne învaţă Conciliul. (29)
Această dispoziţie a credinţei şi-a găsit în Maria împlinirea desăvârşită. Clipa «decisivă» a fost la Bunavestire,
iar cuvintele Elisabetei «Fericită cea care a crezut» se referă în primul rând tocmai la acest moment. (30)

Într-adevăr, la Bunavestire, Maria, arătând ascultarea credinţei faţă de Acela care îi vorbea prin mesagerul Său
şi oferindu-i «supunerea deplină a minţii şi a voinţei», (31) s-a încredinţat total lui Dumnezeu. A răspuns,
aşadar, cu întreaga ei persoană umană, de femeie. În acest răspuns de credinţă era cuprinsă o colaborare
desăvârşită cu «harul lui Dumnezeu care iese în întâmpinare şi ajută» şi o perfectă disponibilitate pentru
lucrarea Duhului Sfânt, care «desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale». (32)

Cuvântul Dumnezeului celui viu, vestit Mariei de către înger, se referea la ea însăşi: «Iată, vei zămisli şi vei
naşte un fiu» (Lc 1, 31). Maria, primind această vestire, a devenit «Maica Domnului». În ea s-a împlinit
6
misterul divin al Întrupării: «Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei
predestinate să fie mamă». (33) Iar Maria, ascultând toate cuvintele solului, îşi dă consimţământul. Ea spune:
«Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău» (Lc 1, 38). Acest fiat al Mariei - «fie mie» - a oferit
contribuţia umană la realizarea misterului divin. El se află în deplină consonanţă cu cuvintele Fiului, care,
conform, Scrisorii către Evrei, intrând în lume, îi spune Tatălui: «Jertfă şi prinos nu ai voit, dar mi-ai întocmit
un trup... Iată, vin ... să fac voia ta, Dumnezeule» (Evr 10, 5-7). Misterul Întrupării s-a împlinit atunci când
Maria şi-a rostit consimţământul: «Fie mie după cuvântul tău», făcând cu putinţă împlinirea dorinţei Fiului ei,
în măsura în care aceasta depindea de ea, după planul dumnezeiesc.

Maria a rostit acel «fiat prin credinţă». Prin credinţă s-a dăruit lui Dumnezeu fără rezervă şi «s-a oferit total pe
sine, ca slujitoare a Domnului, Persoanei şi lucrării Fiului său». (34) Iar pe acest Fiu - după cum afirmă Sfinţii
Părinţi - ea l-a zămislit în cuget mai înainte de a-l zămisli în trup: tot prin credinţă! (35) Aşadar, pe drept
cuvânt o laudă Elisabeta pe Maria: «Fericită cea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul».
Aceste cuvinte s-au şi împlinit: Maria din Nazaret trece pragul casei Elisabetei şi a lui Zaharia ca Mamă a
Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru îl descoperă Elisabeta cu bucurie: «Maica Domnului meu vine la mine!»

14. De aceea, şi credinţa Mariei poate fi asemuită cu credinţa lui Abraham, pe care Apostolul îl numeşte
«părintele nostru în credinţă» (cf. Rom 4, 12). În economia mântuirii revelată de Dumnezeu, credinţa lui
Abraham constituie începutul Vechiului Legământ; credinţa Mariei la Bunavestire inaugurează Noul
Legământ. După cum Abraham, «sperând împotriva oricărei speranţe, a crezut că va deveni părintele multor
neamuri» (cf. Rom 4, 18), tot astfel Maria, în clipa Buneivestiri, după ce îşi afirmă starea de fecioară («Cum
va fi aceasta de vreme ce nu cunosc bărbat?») a crezut că prin puterea Celui Preaînalt, prin Duhul Sfânt, va
deveni Mama Fiului lui Dumnezeu, după cum i-a descoperit îngerul: «Cel Sfânt ce se va naşte se va chema
Fiul lui Dumnezeu» (Lc 1, 35).

Totuşi cuvintele Elisabetei: «Fericită cea care a crezut» nu se referă doar la clipa anume a Buneivestiri.
Desigur, aceasta constituie momentul culminant al credinţei Mariei în aşteptarea lui Cristos, dar este şi un
punct de plecare pentru întregul ei «drum către Dumnezeu», pentru întregul ei drum de credinţă. Şi pe acest
drum, în mod eminent şi într-adevăr eroic - cu un tot mai mare eroism al credinţei - se realizează «ascultarea»
pe care ea o dă cuvântului revelaţiei divine. Şi această «ascultare a credinţei» de-a lungul întregului drum al
Mariei se aseamănă în mod surprinzător cu credinţa lui Abraham. Ca şi patriarhul poporului lui Dumnezeu, şi
Maria, pe drumul consimţământului ei de fiică şi mamă, «a crezut sperând împotriva oricărei speranţe». Mai
ales în anumite etape ale acestui drum, binecuvântarea dată «celei care a crezut» avea să se manifeste cu o
putere deosebită. A crede înseamnă «a se încredinţa» adevărului însuşi al cuvântului Dumnezeului celui viu,
ştiind şi recunoscând cu umilinţă «cât de nepătrunse sînt judecăţile lui şi de necercetate căile lui» (Rom 11,
33). Maria, care din voinţa veşnică a Celui Preaînalt se află, se poate spune, în miezul însuşi al «căilor de
necercetat» şi al «judecăţilor de nepătruns» ale lui Dumnezeu, li se conformează în penumbra credinţei,
primind pe deplin şi cu inimă deschisă toate cele orânduite în planul divin.

15. Când, la Bunavestire, află despre Fiul ei a cărui Născătoare va deveni şi al cărui «nume se va chema Isus»
(=Mântuitor), Maria află şi că Fiului ei «Domnul îi va da tronul lui David, părintele lui» şi «va domni peste
casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit» (Lc 1, 32-33). În acest sens se îndrepta speranţa
întregului Israel. Mesia cel făgăduit avea să fie «mare» şi însuşi solul ceresc afirmă că «va fi mare» - mare atât
datorită numelui de Fiu al Celui Preaînalt cât şi din asumarea moştenirii lui David. Aşadar avea să fie rege, să
domnească «peste casa lui Iacob». Maria a crescut în mijlocul acestor aşteptări ale poporului său: putea ea
oare înţelege, în clipa Buneivestiri, importanţa esenţială a cuvintelor îngerului? Cum trebuie înţeleasă acea
«împărăţie» care «nu va avea sfârşit»?

Deşi prin credinţă ea s-a simţit în acea clipă Mama «Regelui-Mesia», a răspuns totuşi: «Iată slujitoarea
Domnului, fie mie după cuvântul tău.» (Lc 1, 38). Din primul moment Maria a mărturisit în primul rând

7
«ascultarea credinţei», încredinţându-se înţelesului tainic pe care îl dădea cuvintelor Buneivestiri Acela de la
care ele izvorau: Dumnezeu însuşi.

16. Pe acelaşi drum al «ascultării credinţei» Maria va auzi ceva mai târziu alte cuvinte: cele rostite de Simeon
în Templul din Ierusalim. Era a patruzecea zi după naşterea lui Isus când Maria şi Iosif, după prescripţia legii
lui Moise, «au dus Pruncul la Ierusalim ca să-l pună înaintea Domnului» (Lc 2, 22). Naşterea se petrecuse în
cea mai mare sărăcie. Luca ne spune, într-adevăr, că la recensământul hotărât de autorităţile romane Maria s-a
dus cu Iosif în cetatea Betleem şi, negăsind «loc la casa de popas», a născut pe Fiul său într-un grajd şi «l-a
culcat în iesle» (cf. Lc 2, 7).

Un om drept şi cu frica lui Dumnezeu, pe nume Simeon, apare la acest început al «drumului» de credinţă al
Mariei. Cuvintele lui, inspirate de Duhul Sfânt (cf. Lc 2, 25-27), confirmă adevărul Buneivestiri. Citim, într-
adevăr, că el «a luat în braţe» Pruncul, căruia - după porunca îngerului - i se dăduse numele Isus (cf. Lc 2, 21).
Cuvintele lui Simeon corespund semnificaţiei acestui nume care înseamnă şi Mântuitor: «Dumnezeu este
mântuirea». Adresându-se Domnului, el spune: «Au văzut ochii mei mântuirea ta, pe care ai pregătit-o în faţa
tuturor popoarelor: lumină spre luminarea neamurilor şi mărirea poporului tău Israel» (Lc 2, 30-32). Însă tot
atunci Simeon se adresează şi Mariei cu aceste cuvinte: «Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din
Israel şi ca semn ce va stârni împotrivire»; şi adaugă cu referire directă la Maria: «şi prin însuşi sufletul tău va
trece sabie... ca să se descopere gândurile din multe inimi» (Lc 2, 34-35). Cuvintele lui Simeon pun într-o
lumină nouă vestirea pe care Maria a auzit-o de la înger: Isus este Mântuitorul, este «lumina spre luminarea
oamenilor». Nu este oare Acela care s-a arătat, într-un fel, în noaptea Crăciunului, când au venit păstorii la
iesle? (cf. Lc 2, 8-20). Nu este oare Acela care avea să se arate şi mai mult la venirea Magilor de la Răsărit?
(cf. Mt 2, 1-12). În acelaşi timp, însă, încă de la începutul vieţii sale, Fiul Mariei şi mama împreună cu El au
experimentat adevărul celorlalte cuvinte ale lui Simeon: «semn care va stârni împotrivire» (Lc 2, 34). Vestirea
lui Simeon apare ca o a doua vestire către Maria, întrucât îi arată dimensiunea concretă, istorică în care Fiul
ei îşi va îndeplini misiunea şi anume înconjurat de neînţelegere şi în durere. Dacă o astfel de vestire îi
întăreşte pe de o parte credinţa în împlinirea făgăduinţelor divine de mântuire, pe de altă parte îi arată şi că
trebuie să-şi trăiască ascultarea de credinţă în durere, alături de Mântuitorul care pătimeşte, şi că maternitatea
ei avea să fie neştiută şi dureroasă. Într-adevăr, iată că după vizita Magilor şi după închinarea lor («şi,
prosternându-se, l-au adorat»), după oferirea darurilor (cf. Mt 2, 11), Maria, împreună cu Pruncul, trebuie să
fugă în Egipt sub ocrotirea plină de grijă a lui Iosif, pentru că «Irod căuta Pruncul ca să-l omoare» (cf. Mt 2,
13). Şi până la moartea lui Irod au trebuit să rămână în Egipt (cf. Mt 2, 15).

17. După moartea lui Irod, când Sfânta Familie se întoarce la Nazaret, începe lunga perioadă a vieţii ascunse.
Cea care «a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1, 45) trăieşte zilnic înţelesul acestor
cuvinte. Zilnic este lângă ea Fiul căruia i-a dat numele de Isus; deci, fără nici o îndoială, în relaţia cu El
foloseşte acest nume, ceea ce de altfel nu poate trezi mirarea nimănui, de vreme ce era utilizat de multă vreme
în Israel. Totuşi Maria ştie că Acela care poartă numele de Isus a fost numit de înger «Fiul Celui Preaînalt»
(cf. Lc 1, 32). Maria ştie că l-a zămislit şi l-a născut «fără să cunoască bărbat», de la Duhul Sfânt, prin puterea
Celui Preaînalt care a umbrit-o (cf. Lc 1, 35), după cum norul, în vremea lui Moise şi a strămoşilor, acoperea
prezenţa lui Dumnezeu (cf. Ex 24, 16; 40, 34-35; 1 Regi 8, 10-12). Aşadar Maria ştie că Fiul, născut din ea în
chip feciorelnic, este într-adevăr acel «Sfânt», «Fiul lui Dumnezeu» de care îi vorbise îngerul.

În anii vieţii ascunse a lui Isus în casa din Nazaret, şi viaţa Mariei este «ascunsă cu Cristos în Dumnezeu» (cf.
Col 3, 3) prin credinţă. Într-adevăr, credinţa este un contact cu misterul negrăit al lui Dumnezeu făcut om,
mister care întrece tot ce a fost revelat în Vechiul Testament. Din momentul Buneivestiri, Fecioara-Mamă a
fost introdusă în «noutatea» radicală a autorevelării lui Dumnezeu şi a devenit conştientă de acest mister. Ea
este prima dintre cei «mici» despre care Isus avea să spună cândva: «Părinte, ... ai ascuns acestea de la cei
înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai dezvăluit celor mici.» (Mt 11, 25). Căci «nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât
Tatăl» (Mt 11, 27). Cum poate, aşadar, Maria «să-l cunoască pe Fiul?» Desigur nu îl cunoaşte aşa cum îl
cunoaşte Tatăl, şi totuşi este prima dintre aceia cărora Tatăl «a voit să îl descopere» (cf. Mt 11, 26-27; 1 Cor
8
2, 11). Însă, dacă din momentul Buneivestiri i-a fost descoperit Fiul, pe care numai Tatăl îl cunoaşte pe deplin,
ca pe Acela pe care îl naşte în veşnicul «astăzi» (cf. Ps 2, 7), Maria, Mama, este în contact cu adevărul Fiului
său numai în credinţă şi prin credinţă! Este aşadar fericită, pentru că «a crezut» şi în fiecare zi crede în
mijlocul tuturor încercărilor şi adversităţilor din timpul copilăriei lui Isus şi apoi din anii vieţii lui ascunse de
la Nazaret, unde El «le era supus» (Lc 2, 51): supus Mariei precum şi lui Iosif, pentru că acesta, înaintea
oamenilor, împlinea rolul de tată. De aceea fiul Mariei era socotit de lume «fiul lemnarului» (Mt 13, 55).

Aşadar Mama acestui Fiu, amintindu-şi cuvintele de la Bunavestire şi din cursul evenimentelor următoare,
poartă în sine «noutatea» radicală a credinţei: începutul Noului Testament. Acesta este începutul Evangheliei,
adică al veştii celei bune, celei îmbucurătoare. Nu este totuşi greu de observat în acest început o deosebită
trudă a inimii unită cu un fel de «noapte a credinţei» - ca să folosim cuvintele sfântului Ioan al Crucii -, ca un
«văl» prin care omul trebuie să se apropie de Cel Nevăzut şi să trăiască în intimitate cu misterul. (36) În acest
fel a trăit Maria mulţi ani în intimitate cu misterul Fiului său şi a înaintat pe drumul ei de credinţă în timp ce
Isus «înainta în înţelepciune... şi în har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor» (Lc 2, 52). Tot mai mult se arăta
în faţa oamenilor că Dumnezeu în El îşi găseşte, în cel mai înalt grad, desfătarea. Prima dintre aceste făpturi
omeneşti căreia i-a fost dat să-l descopere pe Cristos a fost Maria, care, împreună cu Iosif, trăia în aceeaşi casă
cu El, la Nazaret. Cu toate acestea, după regăsirea lui Isus în Templu, la doisprezece ani, când, la întrebarea
Mamei: «De ce ne-ai făcut nouă acestea?», Isus a răspuns: «Nu ştiaţi că în cele ce sînt ale Tatălui meu se cade
să fiu?», evanghelistul adaugă: «Dar ei (Iosif şi Maria) nu au înţeles aceste cuvinte» (Lc 2, 48-50). Aşadar
Isus era conştient că «pe Fiul îl cunoaşte numai Tatăl» (cf. Mt 22, 17), aşa încât chiar şi aceea căreia îi fusese
mai adânc revelat misterul filiaţiei lui divine, Mama sa, trăia în intimitate cu acest mister numai prin credinţă.
Trăind sub acelaşi acoperiş cu Fiul său şi «păstrând cu fidelitate unirea sa cu Fiul», ea «a înaintat în
peregrinarea credinţei», după cum subliniază Conciliul. (37) Şi aşa s-a întâmplat şi în timpul vieţii publice a
lui Cristos (cf. Mc 3, 21-35) când se împlinea din zi în zi în ea binecuvântarea rostită de Elisabeta: «Fericită
cea care a crezut».

18. Această binecuvântare îşi atinge sensul deplin atunci când Maria stă sub Crucea Fiului său (cf. In 19, 25).
Conciliul subliniază că acest lucru «nu a fost fără un plan divin»: «Ea a suferit adânc împreună cu Fiul său
unul născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţind cu iubire la sacrificarea victimei născute din
ea». Astfel Maria «şi-a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii» (38) unirea prin
credinţă. Prin aceeaşi credinţă cu care primise descoperirea făcută de înger în momentul Buneivestiri. Atunci
auzise şi cuvintele: «Va fi mare..., Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, părintele său... şi va domni
peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia lui nu va avea sfârşit» (Lc 1, 32-33).

Şi iată, stând la picioarele Crucii, Maria este martoră, omeneşte vorbind, la completa dezminţire a acestor
cuvinte. Fiul ei agonizează pe acel lemn ca un răufăcător. «Dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni, om al
durerilor...; era dispreţuit şi neluat în seamă» ca şi nimicit (cf. Is 53, 3-5). Ce mare, ce eroică este atunci
ascultarea credinţei pe care Maria o arată în faţa «hotărârilor de nepătruns» ale lui Dumnezeu! Cum «se
încredinţează lui Dumnezeu» fără rezervă, «oferindu-i supunerea deplină a minţii şi a voinţei» (39) celui ale
cărui «căi sînt de necercetat» (cf. Rom 11, 33)! Şi, în acelaşi timp, cât este de puternică lucrarea harului în
sufletul ei, cât este de pătrunzătoare acţiunea Duhului Sfânt, a luminii şi a puterii sale!

Prin această credinţă Maria este desăvârşit unită cu Cristos în nimicirea de sine. Într-adevăr, «Isus
Cristos, ... care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe
sine, luând fire de rob, făcându-se asemenea oamenilor»: pe Golgota «s-a umilit pe sine, făcându-se ascultător
până la moarte, şi încă moartea pe Cruce» (cf. Fil 2, 6-8). Şi la picioarele Crucii Maria participă prin credinţă
la misterul cutremurător al acestei nimiciri. Aceasta este, poate, cea mai profundă nimicire de sine (kenoză) de
credinţă din istoria omenirii. Prin credinţă Mama participă la moartea Fiului ei, moarte răscumpărătoare; dar,
spre deosebire de credinţa apostolilor care au fugit, credinţa ei era mult mai luminată. Pe Golgota Isus a
confirmat pentru totdeauna, prin Cruce, că El este «semnul care stârneşte împotrivire» prevestit de Simeon. În
acelaşi timp, s-au împlinit şi cuvintele adresate de acesta Mariei: «Şi prin sufletul tău va trece sabia». (40)
9
19. Cu adevărat «fericită cea care a crezut»! Aceste cuvinte rostite de Elisabeta după Bunavestire, aici, la
picioarele Crucii, par să răsune cel mai grăitor. Puterea lor interioară străbate totul. De pe Cruce, adică din
însuşi miezul misterului Răscumpărării, porneşte o rază şi lărgeşte orizontul acelei binecuvântări de credinţă.
Aceasta urcă înapoi, «până la începuturi», şi, ca participare la jertfa lui Cristos, noul Adam, devine, într-un
sens, contraponderea neascultării şi necredinţei cuprinse în păcatul protopărinţilor. Aşa ne învaţă Părinţii
Bisericii şi mai ales Sfântul Irineu, citat de Constituţia Lumen Gentium: «Nodul neascultării Evei a fost
desfăcut prin ascultarea Mariei; ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin
credinţă». (41) În lumina acestei comparaţii cu Eva, Sfinţii Părinţi - după cum aminteşte şi Conciliul - o
numesc pe Maria «Mama celor vii» şi afirmă adesea: «Moartea prin Eva, viaţa prin Maria». (42) Pe bună
dreptate, aşadar, în expresia «Fericită cea care a crezut» putem găsi o cheie ce deschide realitatea intimă a
Mariei: a aceleia pe care, la Bunavestire, îngerul a salutat-o ca «plină de har». Dacă, într-adevăr, ca «plină de
har» ea a fost din veşnicie prezentă în misterul lui Cristos, prin credinţă participă la drumul lui pământesc în
toată dimensiunea acestuia: «Ea a înaintat în peregrinarea credinţei». În acelaşi timp, în mod discret dar
nemijlocit şi eficace, a făcut prezent oamenilor acest mister al lui Cristos. Şi nu încetează să facă acest lucru.
Prin misterul lui Cristos este şi ea prezentă între oameni. Prin misterul Fiului se luminează şi misterul Mamei.

3. Iată Mama ta

20. Evanghelia lui Luca înregistrează momentul în care «o femeie» din mulţime a strigat, adresându-se lui
Isus: «Fericit pântecele care te-a purtat şi sânul pe care l-ai supt!» (Lc 11, 27). Aceste cuvinte constituiau o
laudă adusă Mariei ca Mamă a lui Isus după trup. Mama lui Isus poate că nu îi era cunoscută personal acelei
femei; când Isus şi-a început lucrarea misionară, Maria nu l-a însoţit. A rămas la Nazaret. S-ar pu-tea spune că
vorbele acelei femei necunoscute au scos-o, într-un fel, din umbră.

Când au răsunat acele cuvinte, a străfulgerat în mijlocul mulţimii, măcar pentru o clipă, evanghelia copilăriei
lui Isus. Este evanghelia în care Maria e prezentă ca Mama care îl zămisleşte pe Isus în sânul ei, îl naşte şi îl
hrăneşte cu grijă maternă: mama ce îşi hrăneşte pruncul, la care se referă acea femeie din mulţime. Datorită
acestei maternităţi, Isus - Fiul Celui Preaînalt (cf. Lc 1, 32) - este cu adevărat Fiu al omului. Este «trup» ca
oricare om: «Cuvântul făcut trup» (cf. In 1, 14). Este trup şi sânge din Maria! (43)

Dar la binecuvântarea pe care acea femeie o rosteşte pentru Mama lui după trup, Isus răspunde semnificativ:
«Fericiţi mai degrabă cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc» (Lc 11, 28). El a voit să deplaseze
atenţia de la maternitatea înţeleasă numai ca legătură trupească, pentru a o îndrepta spre acele legături tainice,
spirituale, care se formează din ascultarea şi păzirea cuvântului lui Dumnezeu.

Aceeaşi transpunere în sfera valorilor spirituale se conturează şi mai clar în alt răspuns al lui Isus, redat de toţi
Sin-opticii. Când i se anunţă lui Isus: «Mama ta şi fraţii tăi sînt afară şi vor să te vadă», El răspunde: «Mama
mea şi fraţii mei sînt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc» (cf. Lc 8, 20-21). A spus
aceasta «privind la cei care şedeau în jurul lui», după cum citim la Marcu (3, 34) sau, după Matei (12, 49),
«întinzându-şi mâna asupra ucenicilor».

Aceste expresii par a se înscrie pe linia răspunsului dat de Isus la doisprezece ani Mariei şi lui Iosif, atunci
când l-au găsit după trei zile în Templul din Ierusalim.

Acum, când Isus părăsise Nazaretul şi îşi începuse viaţa publică în toată Palestina, era ocupat total şi exclusiv
«cu cele ale Tatălui» (cf. Lc 2, 49). El vestea Împărăţia: «Împărăţia lui Dumnezeu» şi «cele ce sînt ale
Tatălui», care dau şi o dimensiune nouă şi un nou sens la tot ce este omenesc şi, prin urmare, oricărei relaţii
umane, în perspectiva scopurilor şi îndatoririlor încredinţate fiecărui om. În această nouă dimensiune, o
legătură ca aceea de «frăţie» înseamnă altceva decât «frăţia după trup», izvorâtă din originea comună din
aceiaşi părinţi. Şi însăşi «maternitatea», în perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu, în lumina paternităţii lui
Dumnezeu însuşi, are alt sens. Prin cuvintele redate de Luca, Isus afirmă tocmai acest sens nou al maternităţii.
10
Se îndepărtează oare, în acest fel, de aceea care a fost Născătoarea Lui după trup? Vrea oare să o lase în
umbra anonimatului pe care ea însăşi l-a ales? Deşi aşa ar părea lucrurile după cum sună acele cuvinte, trebuie
totuşi să ştim că acea nouă şi diferită maternitate despre care Isus le vorbeşte ucenicilor se referă în mod cu
totul deosebit la Maria. Nu este oare Maria cea dintâi printre «aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl
păzesc»? Şi, deci, nu la ea se referă oare în primul rând binecuvântarea rostită de Isus ca răspuns la cuvintele
femeii din mulţime? Fără îndoială, Maria este deja vrednică de binecuvântare prin faptul că este Mama lui
Isus după trup («Fericit pântecele care te-a purtat şi sânul pe care l-ai supt»), însă şi, mai presus de toate,
pentru că din momentul Buneivestiri a primit cuvântul lui Dumnezeu, pentru că a crezut în el, pentru că a fost
ascultătoare faţă de Dumnezeu, pentru că «păstra» cuvântul şi «îl cumpănea în inima ei» (cf. Lc 1, 38.45; 2,
19.51) şi cu toată viaţa ei îl împlinea. Putem spune aşadar că fericirea proclamată de Isus nu se opune în ciuda
aparenţelor, celei formulate de femeia din mulţime, ci amândouă se întâlnesc în persoana Mamei-Fecioare
care s-a numit pe sine doar «slujitoarea Domnului» (Lc 1, 38). Dacă este adevărat că «o vor ferici toate
neamurile» (cf. Lc 1, 48), se poate spune că acea femeie necunoscută a fost prima care, fără să ştie, a
confirmat acel vers profetic din Magnificat-ul Mariei şi a pus început cântării de preamărire a tuturor
veacurilor.

Dacă prin credinţă Maria a devenit Născătoarea Fiului ce i-a fost dăruit de Tatăl în puterea Duhului Sfânt,
păstrându-şi neatinsă fecioria, tot prin credinţă a descoperit şi a primit cealaltă dimensiune a maternităţii ce i-
a fost dezvăluită de Isus pe măsura realizării misiunii lui mesianice. Se poate spune că această dimensiune a
maternităţii îi era proprie Mariei de la început, din clipa zămislirii şi naşterii Fiului său. Încă de atunci ea era
«cea care a crezut». Dar pe măsură ce în faţa ochilor şi a sufletului ei misiunea mesianică a Fiului devenea tot
mai limpede, ea însăşi, ca Mamă, se deschidea tot mai mult la acea «noutate» a maternităţii care a constituit
«rolul» ei alături de Fiul. Oare nu spusese ea încă de la început: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după
cuvântul tău»? (Lc 1, 38). Prin credinţă Maria continua să audă şi să mediteze acel cuvânt, în care, într-un
mod «care întrece orice cunoaştere» (Ef 3, 19), se făcea tot mai clară revelarea de Sine a Dumnezeului celui
viu. Maria, mama, devenea astfel, într-un anume sens, prima «discipolă» a Fiului ei, prima căreia El pare a-i
spune: «Urmează-mă!» încă înainte de a adresa această chemare apostolilor sau oricui altcuiva (cf. In 1, 43).

21. Din acest punct de vedere şi deosebit de grăitor este textul Evangheliei lui Ioan care ne-o arată pe Maria la
nunta din Cana. Maria apare aici ca Mama lui Isus, la începutul vieţii lui publice. «S-a făcut o nuntă în Cana
Galileii şi era mama lui Isus acolo. A fost chemat şi Isus şi ucenicii lui la nuntă» (In 2, 1-2). Din text se poate
deduce că Isus şi ucenicii ar fi fost invitaţi împreună cu Maria, oarecum pe motivul participării ei la acea
sărbătoare: Fiul pare invitat datorită Mamei. Este cunoscută desfăşurarea evenimentelor legate de acea
invitaţie, acel «început al semnelor» săvârşite de Isus - apa schimbată în vin - care îl face pe evanghelist să
spună: Isus «şi-a arătat mărirea şi ucenicii lui au crezut în El» (In 2, 11).

Maria e prezentă în Cana Galileii ca Mamă a lui Isus şi contribuie în mod semnificativ la acel «început al
semnelor» care dezvăluie puterea mesianică a Fiului său. Iată: «Sfârşindu-se vinul, mama lui Isus îi zise: "Nu
au vin". Şi Isus i-a răspuns: "Ce-mi este mie şi ţie, femeie? Nu a venit încă ceasul meu"» (In 2, 3-4). În
Evanghelia lui Ioan «acel ceas» indică clipa hotărâtă de Tatăl în care Fiul îşi împlineşte lucrarea şi trebuie să
fie preamărit(cf. In 7, 30; 8, 20; 12, 23.27; 13, 1; 17, 1; 19, 27). Deşi răspunsul dat de Isus Mamei sale pare un
refuz (mai ales dacă privim mai puţin la întrebare şi mai mult la afirmaţia hotărâtă: «Încă nu a venit ceasul
meu»), totuşi Maria se întoarce către slujitori şi le zice: «Faceţi tot ce vă va spune» (In 2, 5). Atunci Isus
porunceşte slujitorilor să umple vasele cu apă, iar apa se preschimbă în vin, mai bun decât cel servit la început
nuntaşilor.

Ce înţelegere adâncă a fost între Isus şi Mama sa? Cum am putea cerceta misterul intimei lor legături
spirituale? Însă faptul e grăitor. E sigur că în acel eveniment se conturează deja cu destulă claritate noua
dimensiune, noul sens al maternităţii Mariei. Ea are un înţeles ce nu este conţinut exclusiv în cuvintele lui
Isus şi în diferitele episoade relatate de Sinoptici (Lc 11, 27-28 şi Lc 8, 19-21; Mt 12, 46-50; Mc 3, 31-35). În
aceste texte Isus intenţionează în primul rând să opună maternităţii izvorâte din faptul însuşi al naşterii ceea ce
11
«maternitatea» (ca şi «frăţietatea») trebuie să însemne în dimensiunea Împărăţiei lui Dumnezeu, în sfera
mântuitoare a paternităţii lui Dumnezeu. În textul lui Ioan, însă, din descrierea evenimentului din Cana se
conturează ceea ce se manifestă concret ca noua maternitate după spirit şi nu numai după trup. Şi anume grija
Mariei faţă de oameni, ajutorul pe care ea li-l dă în toate nevoile şi lipsurile lor de tot felul. În Cana Galileii
este arătat un singur aspect concret al nevoilor omeneşti, în aparenţă mărunt şi de puţină însemnătate («Nu
mai au vin»). Însă el are valoare simbolică: ieşirea în întâmpinarea nevoilor omului înseamnă, în acelaşi timp,
introducerea acestuia în sfera misiunii mesianice şi a puterii mântuitoare a lui Cristos. Este vorba deci despre
o mijlocire: Maria se întrepune între Fiul său şi oameni în realitatea lipsurilor, nevoilor şi suferinţelor lor. Se
aşează «la mijloc», adică joacă rolul de mijlocitoare, nu ca o străină, ci în calitatea ei de Mamă, conştientă
că în această calitate ea poate - ba chiar «are dreptul» - să aducă în faţa Fiului său nevoile oamenilor.
Mijlocirea ei are, aşadar, caracter de intervenţie: Maria «intervine» pentru oameni. Nu numai atât: ca Mamă,
ea doreşte şi să se manifeste puterea mesianică a Fiului ei, şi anume forţa mântuitoare îndreptată spre
ajutorarea nefericirii omeneşti, spre eliberarea omului de răul care, în diferite forme şi în măsură mai mare sau
mai mică, îi apasă viaţa. Întocmai aşa spusese despre Mesia prorocul Isaia în cunoscutul pasaj pe care Isus l-a
invocat în faţa concetăţenilor lui din Nazaret: «Să aduc vestea cea bună săracilor, să vestesc robilor eliberarea
şi celor orbi vederea...» (cf. Lc 4, 18).

Alt element esenţial al misiunii materne a Mariei apare în cuvintele adresate slujitorilor: «Faceţi tot ce vă va
spune.» Mama lui Cristos se arată oamenilor ca purtătoare de cuvânt a voinţei Fiului, indicând condiţiile ce
trebuie îndeplinite ca forţa mântuitoare a lui Mesia să se poată manifesta. La Cana, datorită intervenţiei Mariei
şi ascultării slujitorilor, Isus pune început «ceasului său». La Cana, Maria îşi arată credinţa în Isus: credinţa
ei provoacă primul «semn» al lui Isus şi contribuie la trezirea credinţei ucenicilor.

22. Putem spune, de aceea, că în acest fragment al Evangheliei lui Ioan găsim o primă conturare a adevărului
despre grija maternă a Mariei. Acest adevăr a fost exprimat şi în învăţătura recentului Conciliu. Este
important să observăm că funcţia maternă a Mariei este ilustrată de acesta în raport cu mijlocirea lui Cristos.
Citim, într-adevăr: «Rolul de Mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel
această unică mijlocire a lui Cristos, ci îi arată puterea», pentru că «unul este Mijlocitorul între Dumnezeu şi
oameni, omul Cristos Isus» (1 Tim 2, 5). Acest rol izvorăşte, după bunul plac al lui Dumnezeu, «din belşugul
meritelor lui Cristos, se întemeiază pe mijlocirea lui, depinde în întregime de ea şi din ea îşi ia toată
puterea.» (44) Tocmai în acest sens evenimentul din Cana Galileii ne oferă o primă vestire a rolului de
mijlocitoare a Mariei, îndreptat în întregime spre Cristos şi orientat spre dezvăluirea puterii lui mântuitoare.

Din textul lui Ioan reiese că este vorba de o mijlocire maternă. După cum spune Conciliul, Maria «ne-a
devenit Mamă în ordinea harului». Această maternitate în ordinea harului provine din însăşi Maternitatea ei
divină: fiind, după planul Providenţei divine, aceea care l-a născut şi l-a crescut pe Răscumpărătorul, ea a
devenit şi «însoţitoare de o excepţională generozitate şi slujitoare umilă a Domnului», care «a cooperat... la
opera Mântuitorului prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă, pentru a fi redată sufletelor viaţa
supranaturală». (45) «Şi această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului... până la
încununarea veşnică a tuturor celor aleşi.» (46)

23. Dacă pasajul din Evanghelia lui Ioan despre cele întâmplate la Cana prezintă maternitatea plină de grijă a
Mariei la începutul activităţii mesianice a lui Cristos, alt pasaj din aceeaşi Evanghelie confirmă această
maternitate în economia mântuitoare a harului, şi anume în momentul ei culminant, când se împlineşte Jertfa
Crucii lui Cristos, Misterul lui pascal. Descrierea lui Ioan e concisă: «Stăteau lângă Crucea lui Isus Mama lui
şi sora Mamei lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena. Atunci Isus, văzând pe Mama sa şi lângă ea pe
ucenicul pe care îl iubea, zise Mamei sale: "Femeie, iată fiul tău!" Apoi zise ucenicului: "Iată mama ta!" Şi
din ceasul acela ucenicul a luat-o într-ale sale.» (In 19, 25-27).

Fără îndoială, în acest fapt se observă o expresie a deosebitei afecţiuni a Fiului faţă de Mama sa, pe care o lăsa
într-o atât de mare durere. Totuşi, despre sensul acestei solicitudini «testamentul de pe Cruce» al lui Cristos
12
vorbeşte mult mai mult. Isus reliefează o nouă legătură între Mamă şi Fiu, al cărei întreg adevăr şi întreagă
realitate le confirmă în mod solemn. Se poate spune că, dacă şi înainte maternitatea Mariei faţă de oameni
fusese conturată, acum ea este clar precizată şi stabilită: ea provine din împlinirea definitivă a Misterului
pascal al Răscumpărării. Mama lui Cristos, aflându-se în sfera directă a acestui mister care îl cuprinde pe om
- pe fiecare om în parte şi pe toţi - este dată omului - fiecărui om şi tuturor - ca Mamă. Omul aflat la picioarele
Crucii este Ioan, «ucenicul pe care îl iubea». (47) Dar nu numai el. Urmând Tradiţia, Conciliul nu pregetă să o
numească pe Maria «Mama lui Cristos şi Mama oamenilor»: într-adevăr ea, «fiind din sămânţa lui Adam, este
unită cu toţi oamenii... ba mai mult, este într-adevăr Mamă a mădularelor (lui Cristos)... pentru că ea a
cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor». (48)

Aşadar, «noua maternitate a Mariei», născută din credinţă, este rodul «noii» iubiri care a ajuns în ea la deplina
maturitate sub cruce, prin participarea ei la iubirea răscumpărătoare a Fiului.

24. Ne aflăm deci în miezul însuşi al împlinirii făgăduinţei cuprinse în protoevanghelie: «Seminţia femeii va
zdrobi capul şarpelui» (cf. Gen 3, 15). Într-adevăr, Isus Cristos, prin moartea sa răscumpărătoare, a învins
răutatea păcatului şi a morţii în rădăcinile ei. Este semnificativ că, adresându-se Mamei sale din înălţimea
Crucii, o numeşte «femeie» şi îi spune: «Femeie, iată fiul tău!» Cu acelaşi cuvânt i se adresase, de altfel, şi la
Cana (cf. In 2, 4). Cum ne-am putea îndoi că mai ales acum, pe Golgota, această expresie străbate până în
adâncul misterului Mariei, ajungând la locul unic pe care ea îl ocupă în toată economia mântuirii? După cum
ne învaţă Conciliul, cu Maria, «Fiica strălucită a Sionului, după îndelunga aşteptare a făgăduinţei, se
împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie, atunci când Fiul lui Dumnezeu şi-a luat din ea firea
omenească pentru ca prin misterele Trupului său să-l elibereze pe om din păcat». (49)

Cuvintele pe care le rosteşte Isus de pe Cruce arată că maternitatea Născătoarei sale îşi află o «nouă»
continuare în Biserică şi prin Biserică, simbolizată şi reprezentată de Ioan. Astfel, aceea care, ca «plină de
har», a fost introdusă în misterul lui Cristos pentru a-i fi Mamă, adică Sfânta Născătoare de Dumnezeu,
rămâne, prin Biserică, în acel mister ca «femeia» vestită în cartea Genezei (3, 15) - la început - şi în Apocalips
(12, 1) - la capătul istoriei mântuirii. După planul veşnic al Providenţei, maternitatea divină a Mariei trebuie
să se reverse asupra Bisericii, aşa cum afirmă Tradiţia, după care maternitatea Mariei faţă de Biserică este
reflexul şi continuarea maternităţii sale faţă de Fiul lui Dumnezeu. (50)

După cum arată Conciliul, această continuare a maternităţii Mariei se întrevede încă din momentul în care se
naşte Biserica şi se arată pe faţă în lume: «Pentru că Dumnezeu a hotărât să nu manifeste în mod solemn
sacramentul mântuirii oamenilor înainte de a-l trimite pe Duhul Sfânt făgăduit de Cristos, îi vedem pe
Apostoli înainte de ziua Rusaliilor "stăruind într-un singur cuget în rugăciune împreună cu femeile şi cu
Maria, Mama lui Isus şi cu fraţii lui" (Fapte 1, 14), iar Maria implora şi ea în rugăciunile sale darul Duhului
Sfânt, care o umbrise la Bunavestire». (51)

Aşadar, în economia harului, realizată sub acţiunea Duhului Sfânt, există o corespondenţă deosebită între
momentul Întrupării Cuvântului şi acela al naşterii Bisericii. Persoana care uneşte cele două momente este
Maria: Maria la Nazaret şi Maria în cenacolul din Ierusalim. În ambele cazuri, prezenţa ei discretă dar
esenţială arată calea «naşterii din Duh». Maria, care este prezentă în misterul lui Cristos ca Mamă, devine
astfel - din voinţa Fiului şi prin lucrarea Duhului Sfânt - prezentă şi în misterul Bisericii. Şi în Biserică ea
continuă să fie «o prezenţă maternă», după cum arată cuvintele rostite pe Cruce: «Femeie, iată fiul tău!»;
«Iată Mama ta!».

PARTEA A II-A
MAICA LUI DUMNEZEUÎN MIJLOCUL BISERICII PEREGRINE

1.Biserica, Poporul lui Dumnezeu înrădăcinat în toate popoarele pământului

13
25. «Biserica "îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu", (52) vestind crucea
şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1 Cor 11, 26)». (53) «După cum poporul lui Israel după trup,
peregrinând prin pustie, este deja numit Biserica lui Dumnezeu (cf. 2 Esd 13, 1; Num 20, 4; Dt 23, 1 şi urm.),
tot astfel noul Israel... este numit Biserica lui Cristos (cf. Mt 16, 18), întrucât acesta şi-a dobândit-o cu sângele
său (cf. Fapte 20, 28), a umplut-o cu Duhul său şi a înzestrat-o cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod
vizibil şi social. Dumnezeu a chemat laolaltă pe toţi aceia care prin credinţă privesc spre Isus, Înfăptuitorul
mântuirii şi Principiul unităţii şi al păcii, şi a constituit Biserica spre a fi pentru toţi şi pentru fiecare
sacramentul vizibil al acestei unităţi mântuitoare». (54)

Conciliul Vatican II vorbeşte despre Biserica aflată în peregrinare, stabilind o analogie cu Israelul Vechiului
Legământ în peregrinarea lui prin pustie. Peregrinarea îmbracă şi un caracter exterior: vizibil în timpul şi
spaţiul în care se petrece în istorie. Într-adevăr, Biserica, «trebuind să se răspândească pretutindeni, intră în
istoria oamenilor, dar depăşeşte totodată timpurile şi frontierele popoarelor». (55) Însă caracterul esenţial al
acestei peregrinări este lăuntric: este vorba de o peregrinare în credinţă, «prin puterea Domnului înviat», (56)
de o peregrinare în Duhul Sfânt, dăruit Bisericii ca Susţinător nevăzut (Parakletos) (cf. In 14, 26; 15, 26; 16,
7). «Înaintând prin încercări şi suferinţe, Biserica este susţinută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit
Domnul pentru ca,... sub acţiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare până ce, prin Cruce, va ajunge
la lumina cea neînserată». (57)

În această peregrinare a Bisericii prin spaţiu şi timp şi, mai mult, prin istoria sufletelor, Maria este prezentă
ca aceea care este «fericită pentru că a crezut», aceea care a înaintat în peregrinarea credinţei, participând ca
nici o altă făptură la misterul lui Cristos. Conciliul mai spune că «Maria, intrată intim în istoria mântuirii,
uneşte într-un fel în sine şi reflectă cele mai înalte date ale credinţei». (58) Între toţi credincioşii, ea este ca o
«oglindă» în care se reflectă, în modul cel mai profund şi mai limpede, «faptele măreţe ale Domnului» (Fapte
2, 11).

26. Clădită de Cristos pe Apostoli, Biserica a devenit pe deplin conştientă de aceste fapte minunate ale
Domnului în ziua de Rusalii, când cei adunaţi în cenacol «s-au umplut cu toţii de Duhul Sfânt şi au început a
vorbi în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească» (Fapte 2, 4). Din acel moment începe şi drumul de
credinţă, peregrinarea Bisericii prin istoria oamenilor şi a popoarelor. Se ştie că la începuturile acestui drum
este prezentă Maria, pe care o vedem în mijlocul Apostolilor în cenacol, «implorând şi ea în rugăciunile sale
darul Duhului Sfânt». (59)

Drumul ei de credinţă este, intr-un anume sens, mai lung. Duhul Sfânt coborâse deja asupra ei. La
Bunavestire, ea devenise mireasa Lui fidelă, primind Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui adevărat şi
oferind lui Dumnezeu care se revela «supunerea deplină a minţii şi a voinţei şi consimţind de bună voie la
revelaţia dăruită de El», ba chiar abandonându-se cu totul lui Dumnezeu prin «ascultarea credinţei», (60)
datorită căreia i-a răspuns îngerului: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău». Drumul de
credinţă al Mariei, pe care o vedem rugându-se în cenacol, este de aceea mai lung decât al celorlalţi care erau
adunaţi acolo. Maria îi «precede», «merge în fruntea» lor. (61) Momentul Rusaliilor de la Ierusalim este
pregătit nu numai de Cruce, ci şi de momentul Buneivestiri de la Nazaret. În cenacol drumul Mariei se
întâlneşte cu drumul de credinţă al Bisericii. În ce fel?

Între aceia care în cenacol erau statornici în rugăciune, pregătindu-se să meargă, după primirea Duhului Sfânt,
«în toată lumea», unii fuseseră chemaţi de Isus rând pe rând încă de la începutul misiunii lui în Israel.
Unsprezece dintre ei fuseseră constituiţi Apostoli, şi lor le încredinţase Isus misiunea pe care El însuşi o
primise de la Tatăl: «După cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi» (In 20, 21), le spusese
Apostolilor după Înviere. Iar după patruzeci de zile, înainte de a se întoarce la Tatăl, adăugase: când «puterea
Duhului Sfânt se va coborî peste voi..., îmi veţi fi martori până la marginile pământului» (cf. Fapte 1, 8).
Această misiune a Apostolilor începe din clipa ieşirii lor din cenacol în Ierusalim. Biserica se naşte şi creşte

14
atunci prin mărturia pe care Petru şi ceilalţi Apostoli o dau despre Cristos cel răstignit şi înviat (cf. Fapte 2,
31-34; 3, 15-18; 4, 10-12; 5, 30-32).

Maria nu a primit în mod direct această misiune apostolică. Nu se afla printre aceia pe care Isus i-a trimis «în
lumea întreagă să înveţe toate neamurile» (cf. Mt 28, 19), când le-a fost încredinţată această misiune. Era,
însă, în cenacol, unde apostolii se pregăteau să-şi asume misiunea o dată cu venirea Duhului adevărului: acolo
era cu ei. În mijlocul lor Maria «stăruia în rugăciune» ca «Mamă a lui Isus» (Fapte 1, 13-14), a lui Cristos cel
răstignit şi înviat. Şi acel prim nucleu al comunităţii acelora care în credinţă priveau «spre Cristos,
Înfăptuitorul mântuirii», (62) era conştient şi că Isus era Fiul Mariei şi că ea era Mama lui şi ca atare era, încă
din clipa zămislirii şi a naşterii, un martor inegalabil al misterului lui Isus, al acelui mister care fusese
exprimat în faţa lor şi confirmat prin Cruce şi Înviere. Biserica, aşadar, încă din primele momente «a privit-o»
pe Maria prin Isus, după cum «l-a privit» şi pe Isus prin Maria. Ea a fost pentru Biserica de atunci şi
dintotdeauna martora unică a anilor copilăriei lui Isus şi a vieţii lui ascunse de la Nazaret, pe când «păstra
toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei» (Lc 2, 19; cf. Lc 2, 51).

Pentru Biserica de atunci şi dintotdeauna, Maria a fost şi este în primul rând cea «fericită pentru că a crezut»:
este prima care a crezut. Încă din momentul Buneivestiri şi al zămislirii, încă din momentul naşterii lui Isus în
peştera de la Betleem, Maria îl urma pe Isus pas cu pas în peregrinarea ei maternă de credinţă. Îl urma în anii
vieţii ascunse de la Nazaret, îl urma şi în timpul aparentei despărţiri, când El a început «să făptuiască şi să
înveţe» (cf. Fapte 1, 1) în mijlocul poporului lui Israel; în sfârşit, l-a urmat mai ales în experienţa tragică a
Calvarului. Acum, când Maria se afla împreună cu Apostolii în cenacolul din Ierusalim la începuturile
Bisericii, credinţa ei, născută din cuvintele Buneivestiri, îşi găsea confirmarea. Căci atunci îngerul îi vestise:
«Vei zămisli şi vei naşte un Fiu şi îi vei pune numele Isus. El va fi mare..., şi va domni peste casa lui Iacob în
veac, şi Împărăţia lui nu va avea sfârşit». Recentele evenimente ale Calvarului învăluiseră în întuneric acea
făgăduinţă; cu toate acestea, şi sub Cruce, credinţa Mariei nu slăbise. Rămăsese şi atunci femeia care, precum
odinioară Abraham, «a crezut sperând împotriva oricărei speranţe» (Rom 4, 18). Şi iată, după Înviere speranţa
şi-a dezvăluit adevărata faţă şi făgăduinţa a început să se împlinească. Într-adevăr, Isus, înainte de a se
întoarce la Tatăl, le-a spus Apostolilor: «Mergeţi şi învăţaţi toate neamurile... Iată, Eu sînt cu voi în toate
zilele, până la sfârşitul veacurilor» (cf. Mt 28, 19.20). Aşa grăise Acela care prin Înviere se arătase învingător
asupra morţii, Stăpân al Împărăţiei care, după vestirea îngerului, «nu va avea sfârşit».

27. Acum, la naşterea Bisericii şi la pornirea ei pe lungul drum al credinţei care începea la Ierusalim în ziua
Rusaliilor, Maria era împreună cu toţi aceia care constituiau sămânţa «noului Israel». Era între ei ca martoră
neasemuită a misterului lui Cristos. Şi, împreună cu ea, Biserica stăruia în rugăciune şi, în acelaşi timp, «o
contempla în lumina Cuvântului făcut trup». Şi aşa avea să fie mereu. Într-adevăr, atunci când Biserica
«pătrunde mai adânc, cu veneraţie, în sublimul mister al Întrupării», ea se gândeşte la Mama lui Cristos cu
profundă cinstire şi pietate. (63) Maria este legată indisolubil de misterul lui Cristos şi aparţine de asemenea şi
misterului Bisericii încă de la început, din ziua naşterii acesteia. La temelia a ceea ce este Biserica de la
început şi a ceea ce trebuie să devină necontenit, din generaţie în generaţie, printre toate neamurile
pământului, se află aceea «care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul» (Lc 1, 45). Tocmai această
credinţă a Mariei, care marchează începutul noului şi veşnicului Legământ al lui Dumnezeu cu neamul
omenesc în Isus Cristos, această credinţă eroică a ei «precede» mărturia apostolică a Bisericii şi rămâne
ascunsă în inima Bisericii ca o moştenire deosebită a revelaţiei lui Dumnezeu. Toţi aceia care, din generaţie în
generaţie, primind mărturia apostolică a Bisericii, participă la acea tainică moştenire, participă, într-un anume
sens, la credinţa Mariei.

Cuvintele Elisabetei: «Fericită e cea care a crezut» continuă să o însoţească pe Fecioara şi în ziua Rusaliilor; o
însoţesc din veac în veac, oriunde se răspândeşte, prin mărturia apostolică şi slujirea Bisericii, cunoaşterea
misterului mântuitor al lui Cristos. Astfel se împlineşte profeţia din Magnificat: «Mă vor ferici toate
neamurile, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi sfânt este numele lui» (Lc 1, 48-49). Într-adevăr,
cunoaşterea misterului lui Cristos duce la cinstirea Mamei sale sub forma unei evlavii deosebite faţă de
15
Theotókos, Născătoarea de Dumnezeu. În această evlavie se include însă întotdeauna slăvirea credinţei ei,
deoarece Fecioara din Nazaret, după cuvintele Elisabetei, a devenit fericită mai ales datorită acestei credinţe.
Aceia care, în toate timpurile şi din toate popoarele şi neamurile pământului, primesc cu credinţă misterul lui
Cristos - Cuvântul întrupat şi Răscumpărătorul lumii - nu numai că se îndreaptă cu evlavie spre Maria şi
recurg cu încredere la ea ca la Mama lui Isus, ci îşi caută în credinţa ei reazem pentru propria credinţă.
Tocmai această participare vie la credinţa Mariei determină prezenţa ei specială în peregrinarea Bisericii ca
noul Popor al lui Dumnezeu pe tot pământul.

28. După cum spune Conciliul, «Maria, intrată intim în istoria mântuirii... când este predicată şi cinstită
cheamă pe credincioşi la Fiul său, la jertfa lui şi la iubirea Tatălui». (64). De aceea, într-un fel, credinţa Mariei,
pe baza mărturiei apostolice a Bisericii, devine fără încetare credinţa poporului peregrin al lui Dumnezeu:
credinţa indivizilor şi a colectivităţilor, credinţa mediilor şi a grupurilor, şi, în sfârşit, credinţa diferitelor
comunităţi din care este alcătuită Biserica. Este o credinţă care se transmite în acelaşi timp prin minte şi prin
inimă; se dobândeşte şi se redobândeşte continuu prin rugăciune. De aceea, «chiar şi în lucrarea sa apostolică,
Biserica priveşte pe bună dreptate spre aceea care l-a născut pe Cristos, zămislit de la Duhul Sfânt şi născut
din Fecioara tocmai pentru a se naşte şi a creşte, prin Biserică, şi în inimile credincioşilor». (65)

Astăzi, când în această peregrinare de credinţă ne apropiem de sfârşitul celui de-al doilea Mileniu creştin,
Biserica, prin învăţătura Conciliului Vatican II, atrage atenţia asupra felului în care ea se vede pe sine ca «un
singur popor al lui Dumnezeu... implantat la toate neamurile pământului» şi asupra adevărului conform căruia
toţi credincioşii, deşi «răspândiţi pe suprafaţa pământului, se află în comuniune unii cu alţii în Duhul
Sfânt». (66) Se poate spune că în această unire se realizează continuu misterul Rusaliilor. În acelaşi timp,
apostolii şi ucenicii Domnului din toate popoarele pământului «stăruie într-un gând în rugăciune împreună cu
Maria, Mama lui Isus» (Fapte 1, 14). Constituind din generaţie în generaţie «semnul Împărăţiei» care nu este
din lumea aceasta, (67) ei sînt conştienţi şi că în mijlocul acestei lumi trebuie să se adune în jurul Regelui
căruia i-au fost date neamurile ca moştenire (Ps 2, 8) şi căruia Tatăl i-a dat «tronul lui David, părintele său»,
aşa încât «El va domni peste casa lui Iacob în veac şi împărăţia lui nu va avea sfârşit».

Prin aceeaşi credinţă care a făcut-o fericită mai ales din momentul Buneivestiri, Maria este prezentă, în acest
timp de veghere, în misiunea Bisericii, prezentă în lucrarea Bisericii care aduce în lume Împărăţia Fiului
ei. (68) Această prezenţă a Mariei se manifestă în diferite feluri, astăzi ca şi în întreaga istorie a Bisericii. Are şi
sfere multiple de acţiune: prin credinţa şi evlavia personală a credincioşilor, prin tradiţiile familiilor creştine,
ale «Bisericilor casnice», ale comunităţilor parohiale şi misionare, ale institutelor călugăreşti şi ale diecezelor,
prin puterea de atracţie şi iradiere a marilor sanctuare, în care nu numai indivizi sau grupuri locale, ci uneori
naţiuni şi continente întregi caută întâlnirea cu Maica Domnului, cu aceea care este fericită pentru că a crezut,
prima dintre credincioşi şi, de aceea, Mama lui Emmanuel. Aceasta este chemarea pământului Palestinei, care
este patria spirituală a tuturor creştinilor, pentru că este patria Mântuitorului lumii şi a Mamei sale. Aceasta
este chemarea atâtor lăcaşuri pe care credinţa creştină le-a înălţat de-a lungul veacurilor la Roma şi în lumea
întreagă. Aceasta este chemarea unor centre ca Guadalupe, Lourdes, Fatima şi altele, răspândite în diferite
ţări, printre care cum aş putea să nu-l amintesc pe acela de la Jasna Góra, din patria mea? S-ar putea vorbi
despre o adevărată «geografie» a credinţei şi a pietăţii mariane, care cuprinde toate aceste locuri de pelerinaj
deosebit al poporului lui Dumnezeu, care caută întâlnirea cu Maica lui Dumnezeu pentru a găsi, în umbra
prezenţei materne a «aceleia care a crezut», întărirea propriei credinţe. Într-adevăr, în credinţa Mariei, încă de
la Bunavestire şi în mod deplin sub Cruce, a fost redeschis din partea omului acel spaţiu interior în care Tatăl
ne poate copleşi «cu toată binecuvântarea spirituală»: spaţiul «noului şi veşnicului Legământ». (69) Acest
spaţiu dăinuie în Biserică, ea fiind în Cristos «sacrament al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului
neam omenesc». (70)

În credinţa pe care Maria a mărturisit-o la Bunavestire ca «slujitoarea Domnului» şi în care ea pururi «merge
înaintea» poporului lui Dumnezeu în peregrinarea sa pe tot pământul, Biserica «tinde perpetuu să adune
întreaga omenire... sub conducerea lui Cristos, în unitatea Duhului său». (71)
16
2. Drumul Bisericii şi unitatea tuturor creştinilor

29. «Duhul trezeşte în toţi ucenicii lui Cristos dorinţa şi acţiunea pentru ca toţi să se unească paşnic, în modul
stabilit de Cristos, într-o singură Turmă, sub conducerea unui singur Păstor.» (72) Drumul Bisericii, mai ales
în epoca noastră, este marcat de semnul ecumenismului: creştinii caută căile de refacere a unităţii pe care
Cristos a cerut-o de la Tatăl pentru ucenici în ajunul Pătimirii sale: «Ca toţi să fie una, precum Tu, Tată, în
mine şi Eu în Tine, aşa şi ei să fie una în noi, ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis» (In 17, 21). Unitatea
ucenicilor lui Cristos este, aşadar, un semn important pentru a trezi credinţa în lume, în vreme ce dezbinarea
lor constituie un scandal. (73)

Mişcarea ecumenică, pornită dintr-o conştiinţă mai limpede şi mai largă a necesităţii de a realiza urgent
unitatea tuturor creştinilor, şi-a găsit din partea Bisericii catolice expresia culminantă în lucrarea Conciliului
Vatican II: creştinii trebuie să adâncească în ei înşişi şi în fiecare comunitate a lor acea «ascultare de
credinţă», al cărui prim şi cel mai luminos exemplu este Maria. Şi pentru că ea «străluceşte acum ca un semn
de speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu», «este o mare bucurie şi
mângâiere pentru Sfântul Conciliu că nu lipsesc nici printre fraţii despărţiţi oameni care aduc cinstirea
cuvenită Maicii Domnului şi a Mântuitorului, mai ales la Orientali». (74)

30. Creştinii ştiu că îşi vor regăsi cu adevărat unitatea numai dacă ea se va întemeia pe unitatea credinţei. Ei
au de rezolvat grave diferenţe în învăţătura despre misterul şi slujirea Bisericii precum, uneori, şi despre rolul
Mariei în opera mântuirii. (75) Dialogurile începute de Biserica catolică cu Bisericile şi Comunităţile ecleziale
din Occident (76) se concentrează tot mai mult asupra acestor două aspecte inseparabile ale aceluiaşi mister al
mântuirii. Dacă misterul Cuvântului întrupat ne face să întrevedem misterul maternităţii divine şi dacă, la
rândul ei, contemplarea Maicii lui Dumnezeu ne duce la o înţelegere mai profundă a misterului Întrupării,
acelaşi lucru trebuie spus despre misterul Bisericii şi despre rolul Mariei în opera mântuirii. Aprofundându-le
pe amândouă, luminându-l pe unul cu ajutorul celuilalt, creştinii, dornici să facă - după cum le recomandă
Mama lor - ceea ce le spune Isus (cf. In 2, 5), vor putea înainta împreună în «peregrinarea de credinţă» al cărei
exemplu continuă să fie Maria, pentru a ajunge la unitatea voită de unicul lor Domn şi atât de dorită de toţi
aceia care ascultă cu atenţie ceea ce astăzi «Duhul spune Bisericilor» (Ap 2, 7.11.17).

Este totuşi de bun augur faptul că aceste Biserici şi Comunităţi bisericeşti concordă cu Biserica Catolică în
puncte esenţiale ale credinţei, chiar şi în ce o priveşte pe Fecioara Maria. Într-adevăr, ele o recunosc ca Maică
a Domnului şi socotesc că acest lucru face parte din credinţa noastră în Cristos, Dumnezeu adevărat şi Om
adevărat. Ei privesc la aceea care, la picioarele Crucii, l-a primit drept fiu pe ucenicul iubit, care la rândul lui a
primit-o pe ea drept Mamă.

De ce, atunci, să nu o privim cu toţii ca pe Mama noastră comună, care se roagă pentru unitatea Familiei lui
Dumnezeu şi care «merge înaintea» tuturor, în fruntea lungii cete de martori ai credinţei în unicul Domn, Fiul
lui Dumnezeu, zămislit de la Duhul Sfânt în sânul ei feciorelnic?

31. Doresc, pe de altă parte, să subliniez cât de strâns se simt legate prin iubirea şi cinstirea lor faţă de
Theotókos, Născătoarea de Dumnezeu, Biserica catolică, Biserica ortodoxă şi vechile Biserici orientale. Nu
numai că «dogmele fundamentale ale credinţei creştine, despre Treime şi despre Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat din Fecioara Maria, au fost definite în Concilii ecumenice ţinute în Orient», (77) ci şi în cultul lor
liturgic «Orientalii preamăresc în imnuri minunate pe Maria, pururea Fecioara... Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu». (78)

Fraţii din aceste Biserici au trecut prin multe încercări, însă mereu istoria lor a fost străbătută de o dorinţă vie
de angajare creştină şi de iradiere apostolică, chiar dacă adesea a fost marcată de persecuţii sângeroase. Este o
istorie a fidelităţii faţă de Domnul, o adevărată «peregrinare de credinţă» prin locuri şi timpuri în care creştinii
orientali au privit întotdeauna cu nemărginită încredere spre Maica Domnului, au cinstit-o cu laude şi au
17
invocat-o cu rugăciuni neîncetate. În clipele grele ale încercatei lor existenţe creştine, aceştia «au alergat sub
ocrotirea ei», (79) ştiind că au în ea un ajutor puternic. Bisericile care mărturisesc învăţătura Conciliului din
Efes o numesc pe Fecioară «cu adevărat Născătoare de Dumnezeu», pentru că «Domnul nostru Isus Cristos,
născut înainte de veci din Tatăl ca Dumnezeu, în vremurile din urmă, pentru noi şi pentru a noastră mântuire,
s-a născut ca om din Maria Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu». (80) Părinţii greci şi tradiţia bizantină,
privind-o pe Fecioară în lumina Cuvântului Întrupat, s-au străduit să pătrundă adâncimea acelei legături ce o
uneşte pe Maria, ca Mamă a lui Dumnezeu, cu Cristos şi cu Biserica: Fecioara rămâne pururi prezentă în toată
desfăşurarea misterului mântuirii.

Tradiţiile copte şi etiopiene au fost introduse într-o astfel de contemplare a misterului Mariei de către Sfântul
Ciril din Alexandria şi, la rândul lor, l-au celebrat printr-o bogată producţie poetică. (81) Geniul poetic al
sfântului Efrem Sirul, supranumit «liră a Duhului Sfânt», a cântat-o neobosit pe Maria, lăsând până astăzi o
amprentă vie în toată tradiţia Bisericii siriace. (82) În elogiul său adresat Născătoarei de Dumnezeu, sfântul
Grigore din Narek, una din cele mai strălucite glorii ale Armeniei, adânceşte cu o puternică inspiraţie poetică
diferitele aspecte ale misterului Întrupării şi fiecare dintre ele îi este prilej de a cânta şi de a lăuda
extraordinara măreţie şi minunata frumuseţe a Fecioarei Maria, Mama Cuvântului întrupat. (83)

Nu e de mirare, aşadar, că Maria deţine un loc privilegiat în cultul vechilor Biserici orientale, cu o neasemuită
bogăţie de sărbători şi de imnuri.

32. În liturgia bizantină, la toate ceasurile Oficiului divin, lauda Mariei este unită cu lauda Fiului şi cu lauda
care, prin Fiul, este înălţată către Tatăl în Duhul Sfânt. În anafora sau rugăciunea euharistică a Sfântului Ioan
Gură-de-Aur, îndată după epicleză, comunitatea întrunită o cântă pe Maica Domnului astfel: «Cuvine-se cu
adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, pe cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica
Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii,
care, fără stricăciune, pe Dumnezeu-Cuvântul l-ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu,
te mărim».

Aceste laude, aduse Mariei la fiecare celebrare a liturgiei euharistice, au făurit credinţa, pietatea şi rugăciunea
credincioşilor. În decursul veacurilor, le-au impregnat întreaga atitudine spirituală, trezind în ei o adâncă
evlavie faţă de «Preasfânta Născătoare de Dumnezeu».

33. Anul acesta are loc aniversarea a 1200 de ani de al doilea Conciliu Ecumenic de la Niceea (787) în care,
pentru a încheia cunoscuta controversă asupra cinstirii icoanelor, s-a definit, după învăţătura Sfinţilor Părinţi
şi după tradiţia universală a Bisericii, că, împreună cu Crucea, este îngăduit a se oferi cinstirii credincioşilor şi
icoanele Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale sfinţilor, atât în biserici cât şi în case şi pe străzi. (84) Acest
obicei este păstrat în tot Orientul ca şi în Occident: icoanele Fecioarei au un loc de cinste în biserici şi în case.
Maria este reprezentată ca tron al lui Dumnezeu, care îl poartă pe Domnul şi îl dăruieşte oamenilor
(Theotókos), sau ca drum ce duce la Cristos şi îl arată (Odigitria), sau ca rugătoare în atitudine de implorare şi
ca semn al prezenţei divine pe drumul credincioşilor, până în ziua Domnului (Deisis), sau ca apărătoare care
îşi întinde mantia peste popoare (Pokrov), sau ca Fecioara îndurătoare şi duioasă (Eleousa). Ea este înfăţişată
de obicei împreună cu Fiul său, copilul Isus, în braţe: această relaţie cu Fiul este cea care o preamăreşte pe
Mamă. Uneori îl îmbrăţişează cu dragoste gingaşă (Glykofilousa); alteori, hieratică, pare absorbită cu totul în
contemplarea Aceluia care este Stăpânul istoriei (cf. Apoc 5, 9-14). (85)

Se cuvine să amintim şi Icoana Maicii Domnului de la Vladimir, care a însoţit mereu peregrinarea de credinţă
a popoarelor vechii Rus'. Se apropie aniversarea unui mileniu de când acele nobile ţinuturi s-au convertit la
creştinism: leagăn de oameni smeriţi, de gânditori şi de sfinţi. Icoanele sînt cinstite şi acum sub diferite titluri
în Ucraina, în Bielorusia şi în Rusia: sînt icoane ce atestă credinţa şi spiritul de rugăciune al poporului, care
simte prezenţa şi ocrotirea Născătoarei de Dumnezeu. În ele Fecioara străluceşte ca o imagine a frumuseţii
divine, lăcaş al veşnicei Înţelepciuni, chipul de rugătoare, modelul contemplaţiei, icoana slavei: aceea care
18
încă din viaţa de pe pământ, având ştiinţa spirituală inaccesibilă speculaţiilor omeneşti, a ajuns prin credinţă la
cunoaşterea cea mai înaltă. Mai amintesc şi Icoana Fecioarei rugându-se în cenacol cu Apostolii în aşteptarea
Duhului: nu ar putea constitui ea oare semnul speranţei pentru toţi aceia care, în dialogul frăţesc, doresc să îşi
adâncească ascultarea credinţei?

34. O asemenea bogăţie de laude, adunată din diferitele forme ale marii tradiţii a Bisericii, ne poate ajuta să
facem în aşa fel încât Biserica să respire din nou din plin, cu «amândoi plămânii»: Orientul şi Occidentul.
După cum am accentuat adesea, acest lucru este astăzi mai necesar ca oricând. Ar fi de mare ajutor pentru
progresul dialogului ce se desfăşoară în prezent între Biserica catolică şi Bisericile şi comunităţile bisericeşti
din Occident. (86) Ar fi pentru Biserica peregrină şi calea de a cânta şi trăi în mod mai perfect cântarea
«Magnificat».

3. «Magnificat»-ul Bisericii peregrine

35. În faza actuală a peregrinării ei, Biserica încearcă aşadar să regăsească unitatea celor ce îşi mărturisesc
credinţa în Cristos, manifestându-şi astfel ascultarea faţă de Domnul, care, înainte de Patimă, s-a rugat pentru
această unitate. Ea «îşi continuă peregrinarea... vestind crucea şi moartea Domnului până când va veni». (87)
«Înaintând prin încercări şi suferinţe, Biserica este susţinută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit
Domnul, pentru ca, în condiţiile slăbiciunii omeneşti, să nu se abată de la fidelitatea desăvârşită, ci să rămână
mireasa vrednică a Domnului său şi, sub acţiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare până ce, prin
Cruce, va ajunge la lumina cea neînserată». (88)

Fecioara-Mamă este pururi prezentă pe acest drum de credinţă al Poporului lui Dumnezeu spre lumină. O
arată în mod deosebit cântarea «Magnificat», care, izvorâtă din adâncul credinţei Mariei în timpul vizitei la
Elisabeta, nu încetează să vibreze de veacuri în inima Bisericii. O dovedeşte repetarea ei zilnică în liturgia
Vesperelor şi în atâtea alte ocazii ale pietăţii personale sau comunitare.

«Măreşte sufletul meu pe Domnul

şi s-a bucurat duhul meu în Dumnezeu, Mântuitorul meu,

că a privit la umilinţa slujitoarei sale

şi iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

Căci mi-a făcut lucruri mari Cel Puternic

şi sfânt e Numele lui

şi mila lui din neam în neam

spre cei ce se tem de El.

Arătat-a puterea braţului său,

risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor;

i-a dat jos pe cei puternici de pe tronuri

şi a înălţat pe cei smeriţi;

19
pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi

iar pe cei bogaţi i-a lăsat să plece cu mâinile goale.

Primit-a pe Israel, slujitorul său,

aducându-şi aminte de îndurarea sa,

precum a grăit către părinţii noştri,

lui Abraham şi seminţiei lui în veac» (Lc 4 1, 46-55).

36. Când Elisabeta a salutat-o pe tânăra ei rudă de la Nazaret, Maria i-a răspuns cu cântarea Magnificat. În
salutul ei, Elisabeta mai întâi o numise pe Maria «binecuvântată» pentru «rodul trupului ei», şi apoi «fericită»
pentru credinţa ei (cf. Lc 1, 42. 45). Aceste două binecuvântări se referă nemijlocit la momentul Buneivestiri.
Acum, în această vizită, când salutul Elisabetei dă mărturie acelui moment culminant, Maria capătă o nouă
conştiinţă a credinţei ei şi o exprimă într-un mod nou. Ceea ce la Bunavestire se ascundea în adâncul
«ascultării credinţei» s-ar spune că acum se eliberează, înălţându-se ca o flacără luminoasă şi vie a spiritului.
Cuvintele folosite de Maria în pragul casei Elisabetei constituie o inspirată mărturisire a acestei credinţe a ei,
în care răspunsul la cuvântul revelaţiei se exprimă într-o înălţare spirituală şi poetică a întregii sale fiinţe spre
Dumnezeu. Din măreţia acelor cuvinte, atât de simple şi inspirate în întregime din textele sacre ale poporului
lui Israel, (89) transpare experienţa personală a Mariei, extazul inimii ei. Străluceşte în ele o rază a misterului
lui Dumnezeu, gloria sfinţeniei lui negrăite, iubirea eternă care intră în istoria omului ca un dar irevocabil.

Maria este prima căreia îi este împărtăşită această nouă revelare a lui Dumnezeu şi, în ea, noua «dăruire de
sine» a lui Dumnezeu. De aceea exclamă: «Mi-a făcut lucruri mari... şi sfânt e numele lui». Aceste cuvinte
reflectă bucuria, greu de exprimat, a sufletului ei: «S-a bucurat duhul meu în Dumnezeu, Mântuitorul meu».
Pentru că «adevărul profund atât despre Dumnezeu cât şi despre mântuirea omului ne-a strălucit în Cristos,
care este în acelaşi timp mijlocitorul şi plinătatea întregii Revelaţii». (90) În elanul inimii ei, Maria mărturiseşte
că s-a aflat introdusă în însuşi miezul acestei plinătăţi a lui Cristos. Este conştientă că în ea se împlineşte
făgăduinţa făcută strămoşilor şi, în primul rând, «lui Abraham şi seminţiei lui în veac»: deci spre ea, ca Mamă
a lui Cristos, converge toată economia mântuirii, în care «din neam în neam» apare Acela care, ca Dumnezeu
al Legământului, «şi-a adus aminte de îndurarea sa».

37. Conformându-şi de la început drumul său pământesc cu acela al Mamei lui Dumnezeu, Biserica repetă
neîncetat după ea cuvintele cântării Magnificat. Din adâncul credinţei Fecioarei, manifestate la Bunavestire şi
la vizita făcută Elisabetei, ea percepe adevărul despre Dumnezeul Legământului: Dumnezeu care este
atotputernic şi face «lucruri mari» pentru om: «sfânt este numele lui». Cuvintele Magnificat-ului exprimă
învingerea în rădăcină a păcatului aflat la începutul istoriei pământeşti a omului - a bărbatului şi a femeii -,
păcatul necredinţei, al «puţinei credinţe» în Dumnezeu. Împotriva «bănuielii» pe care «tatăl minciunii» a
infiltrat-o în inima Evei, a primei femei, Maria, pe care tradiţia obişnuieşte să o numească «noua Evă» (91) şi
adevărata «Mamă a celor vii», (92) proclamă cu putere adevărul neumbrit despre Dumnezeu: Dumnezeul sfânt
şi atotputernic, care este de la început izvorul oricărei dăruiri, Acela care «a făcut lucruri mari». Creând,
Dumnezeu dă existenţă tuturor lucrurilor. Creându-l pe om, îi conferă demnitatea chipului şi asemănării sale
într-un mod ce îl deosebeşte de toate celelalte făpturi pământeşti. Şi deşi omul a păcătuit, Dumnezeu nu se
opreşte în voinţa sa de dăruire: Se dă pe sine în Fiul: «Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său
unul născut» (In 3, 16). Maria este cea dintâi martoră a acestui adevăr minunat, care s-a realizat pe deplin în
ceea ce Fiul ei a făcut şi a învăţat (cf. Fapte 1, 1) şi în mod definitiv prin Crucea şi Învierea lui.

Biserica, neîncetând să repete cu Maria cuvintele cântării «Magnificat» chiar şi «în mijlocul ispitelor şi
încercărilor», «este întărită» de puterea adevărului despre Dumnezeu, rostit atunci cu o atât de extraordinară
20
simplitate, şi, în acelaşi timp, doreşte să lumineze cu acest adevăr despre Dumnezeu căile dificile şi adesea
întortocheate ale existenţei pământeşti a oamenilor. Peregrinarea Bisericii, acum când al doilea Mileniu
creştin se apropie de sfârşit, implică aşadar o nouă angajare în misiunea ei. Urmându-l pe Acela care a spus
despre sine «Domnul m-a trimis să binevestesc săracilor» (cf. Lc 4, 18), Biserica a căutat din generaţie în
generaţie şi caută şi acum să împlinească aceeaşi misiune.

Iubirea ei de predilecţie faţă de cei săraci este înscrisă sugestiv în Magnificat-ul Mariei. Dumnezeul
Legământului, cântat cu uimire şi cu bucuria inimii de Fecioara din Nazaret, este Acela care «îi dă jos pe cei
puternici de pe tronuri şi îi înalţă pe cei smeriţi; pe cei flămânzi îi umple de bunătăţi, iar pe cei bogaţi îi lasă să
plece cu mâinile goale... risipeşte pe cei mândri... şi mila Lui este asupra celor ce se tem de El». Maria este
adânc pătrunsă de spiritul «săracilor lui Iahve», care, în Psalmi, îşi aşteptau mântuirea de la Dumnezeu,
punându-şi în El toată încrederea (cf. Ps 25; 31; 35; 55). Într-adevăr, ea proclamă apropierea misterului
mântuirii, venirea «Mesiei săracilor» (cf. Is 11, 4; 61, 1). Din inima Mariei, din adâncul credinţei ei
manifestate în cuvintele Magnificat-ului, Biserica îşi reînnoieşte tot mai mult conştiinţa că adevărul despre
Dumnezeu care mântuieşte, despre Dumnezeu care este izvorul a tot darul nu poate fi despărţit de această
iubire de predilecţie pentru cei săraci şi smeriţi care, celebrată în Magnificat, este apoi manifestată în
cuvintele şi faptele lui Isus.

Dar Biserica este conştientă - şi în vremea noastră această conştiinţă se întăreşte în mod cu totul deosebit - nu
numai că nu se pot despărţi aceste două elemente ale mesajului cuprins în Magnificat, ci şi că trebuie păstrată
cu grijă însemnătatea pe care «cei săraci» şi «preferinţa pentru cei săraci» o au în cuvântul Dumnezeului celui
viu. Aceste probleme decurg în mod organic din sensul creştin al libertăţii şi al eliberării: «Maria, total
supusă lui Dumnezeu şi în întregime orientată spre El prin elanul credinţei, este, împreună cu Fiul său,
imaginea desăvârşită a libertăţii şi eliberării omenirii şi cosmosului. Spre ea trebuie să privească Biserica,
pentru care ea este Mamă şi model, ca să-şi înţeleagă în toată plinătatea sensul propriei misiuni.» (93)

PARTEA A III-A
MIJLOCIREA MATERNĂ

1. Maria, slujitoarea Domnului

38. Biserica ştie şi ne învaţă împreună cu sfântul Paul că «unul este Mijlocitorul nostru»: «Unul este
Dumnezeu, unul este şi mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos, care s-a dat pe sine
răscumpărare pentru toţi» (1 Tim 2, 5-6). «Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu
micşorează în nici un fel această unică mijlocire a lui Cristos, ci îi arată puterea» (94): este o mijlocire în
Cristos.

Biserica ştie şi ne învaţă că «orice influenţă mântuitoare a Sfintei Fecioare asupra oamenilor... decurge din
bunul plac al lui Dumnezeu şi din belşugul meritelor lui Cristos, se întemeiază pe mijlocirea lui, depinde în
întregime de ea şi din ea îşi ia toată puterea; mijlocirea Mariei nu împiedică în nici un fel unirea directă a
credincioşilor cu Cristos, ci o înlesneşte». (95) Această influenţă mântuitoare este susţinută de Duhul Sfânt,
care, după cum a adumbrit-o cu puterea sa pe Fecioara Maria punând început maternităţii ei divine, tot astfel îi
susţine neîncetat grija faţă de fraţii Fiului ei.

Într-adevăr, mijlocirea Mariei este strâns legată de maternitatea ei, având un caracter specific matern, prin
care se distinge de mijlocirea celorlalte făpturi ce participă, fiecare în felul ei, dar întotdeauna în mod
subordonat, la unica mijlocire a lui Cristos; cu toate acestea şi mijlocirea ei este prin participare. (96) Căci
«nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat şi Răscumpărător», dar în acelaşi timp
«unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude ci suscită în făpturi o cooperare variată, ce provine de la
unicul Izvor»; şi astfel «bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită, în diferite feluri, în
făpturi». (97)
21
Învăţătura Conciliului Vatican II prezintă adevărul despre mijlocirea Mariei ca participare la unicul izvor
care este mijlocirea lui Cristos însuşi. Într-adevăr, citim: «Acest rol subordonat al Mariei Biserica nu pregetă
să îl mărturisească, îl experimentează necontenit şi îl recomandă iubirii credincioşilor, pentru ca, sprijiniţi de
această ocrotire maternă, să se ataşeze mai strâns de Mijlocitorul şi Mântuitorul lor». (98) Un astfel de rol este
şi deosebit şi extraordinar. El izvorăşte din maternitatea ei divină şi poate fi înţeles şi trăit numai în credinţă,
pe baza adevărului deplin asupra acestei maternităţi. Fiind Maria, datorită alegerii divine, Mama Fiului de o
fiinţă cu Tatăl şi însoţitoarea de o excepţională generozitate «în opera răscumpărării», ea «ne este Mamă în
ordinea harului». (99) Acest rol constituie o dimensiune reală a prezenţei ei în misterul mântuitor al lui Cristos
şi al Bisericii.

39. Din acest punct de vedere trebuie să privim din nou evenimentul fundamental din economia mântuirii şi
anume Întruparea Cuvântului la Bunavestire. Este semnificativ faptul că Maria, recunoscând în cuvântul
solului divin voinţa Celui Preaînalt şi supunându-se puterii lui, spune: «Iată slujitoarea Domnului; fie mie
după cuvântul tău» (Lc 1, 38). Primul act de supunere faţă de unica mijlocire «între Dumnezeu şi oameni» -
aceea a lui Isus Cristos - este acceptarea maternităţii de către Fecioara din Nazaret. Maria consimte la alegerea
făcută de Dumnezeu, pentru a deveni, prin lucrarea Duhului Sfânt, Mama Fiului lui Dumnezeu. Se poate
spune că acest consimţământ al ei pentru a fi Mamă este, mai presus de toate, rodul dăruirii ei totale lui
Dumnezeu în feciorie. Maria a acceptat alegerea ei ca Mamă a Fiului lui Dumnezeu fiind călăuzită de iubirea
de logodnă prin care o persoană umană se «consacră» total lui Dumnezeu. Prin puterea acestei iubiri, Maria a
voit să fie pururi şi în toate «dăruită lui Dumnezeu», ducându-şi viaţa în feciorie. Cuvintele «Iată slujitoarea
Domnului» exprimă faptul că încă de la început ea şi-a acceptat şi şi-a înţeles maternitatea ca o dăruire totală
de sine, a persoanei sale, în slujba planurilor de mântuire ale Celui Preaînalt. Şi întreaga ei participare maternă
la viaţa lui Isus Cristos, Fiul ei, şi-a împlinit-o până la capăt în mod corespunzător chemării ei la feciorie.

Maternitatea Mariei, străbătută total de iubirea de logodnă a «slujitoarei Domnului», este prima şi
fundamentala dimensiune a acelei mijlociri pe care Biserica o mărturiseşte şi o proclamă cu privire la ea şi o
«recomandă» neîncetat «iubirii credincioşilor», (100) punându-şi într-însa multă încredere. De fapt trebuie să
recunoaştem că Dumnezeu însuşi, Părintele veşnic, a fost cel dintâi care a avut încredere în Fecioara din
Nazaret, dându-i-l pe Fiul său în misterul Întrupării. Această alegere a ei la suprema menire şi demnitate de
Mamă a Fiului lui Dumnezeu se referă, pe plan ontologic, la realitatea unirii celor două naturi în Persoana
Cuvântului (unirea ipostatică). Faptul fundamental de a fi Mama Fiului lui Dumnezeu implică de la început o
totală deschidere de suflet faţă de Persoana lui Cristos, faţă de întreaga lui lucrare, de întreaga lui misiune.
Cuvintele «Iată slujitoarea Domnului» manifestă deschiderea spirituală a Mariei, care uneşte în mod
desăvârşit iubirea specific feciorelnică şi iubirea specific maternă, legate şi, într-un fel, contopite.

De aceea Maria a devenit nu numai «Mama care l-a născut şi l-a crescut» pe Fiul omului, ci şi «însoţitoarea de
o excepţională generozitate» (101) a lui Mesia Răscumpărătorul. După cum am spus, ea a înaintat în
peregrinarea credinţei şi într-un astfel de drum până la picioarele Crucii s-a realizat şi colaborarea ei maternă
la întreaga misiune a Mântuitorului, prin toate faptele şi suferinţele ei. Pe această cale a colaborării la opera
Fiului Răscumpărător, însăşi maternitatea Mariei a cunoscut o transformare deosebită, umplându-se tot mai
mult de «iubire aprinsă» faţă de toţi aceia spre care se îndrepta misiunea lui Cristos. Prin această «iubire
aprinsă», având drept ţintă ca, în unire cu Cristos, «să redea sufletelor viaţa supranaturală», (102) Maria a intrat
într-un mod cu totul personal în unica mijlocire «între Dumnezeu şi oameni», mijlocirea Omului Cristos Isus.
Fiind prima care a experimentat efectele supranaturale ale acestei unice mijlociri - deja la Bunavestire a fost
salutată ca «plină de har», - trebuie să spunem că prin această plinătate de har şi de viaţă supranaturală a fost
pregătită în mod deosebit pentru colaborarea cu Cristos, unicul Mijlocitor al mântuirii omului. O astfel de
colaborare este tocmai această mijlocire subordonată mijlocirii lui Cristos.

În cazul Mariei este vorba despre o mijlocire deosebită şi extraordinară, bazată pe «plinătatea ei de har», care
se traduce în totala disponibilitate a «slujitoarei Domnului». Ca răspuns la această disponibilitate interioară a
Mamei sale, Isus Cristos a pregătit-o din ce în ce mai mult să devină pentru oameni «Mamă în ordinea
22
harului». Acest lucru reiese, cel puţin indirect, din anumite amănunte notate de Sinoptici (cf. Lc 11, 28; 8, 20-
21; Mc 3, 32-35; Mt 12, 47-50) şi mai ales de Evanghelia după Ioan (cf. 2, 1-12; 19, 25-27), pe care le-am pus
în lumină mai înainte. Deosebit de grăitoare sunt, în această privinţă, cuvintele rostite de Isus pe Cruce,
referitor la Maria şi la Ioan.

40. După evenimentele Învierii şi Înălţării, intrând cu Apostolii în cenacol în aşteptarea Rusaliilor, Maria era
între ei ca Maică a Domnului glorificat. Ea era nu numai aceea care «a înaintat în peregrinarea credinţei» şi şi-
a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său «până sub Cruce», ci şi «slujitoarea Domnului», lăsată de Fiul său ca
Mamă în mijlocul Bisericii ce tocmai se năştea: «Iată Mama ta». Astfel a început să se formeze o legătură
deosebită între această Mamă şi Biserică. Într-adevăr, Biserica ce se năştea era rodul Crucii şi Învierii Fiului
ei. Maria, care încă de la început se dăruise fără rezervă Persoanei şi operei Fiului, nu putea să nu-şi reverse,
încă de la început, această dăruire maternă asupra Bisericii. După plecarea Fiului, maternitatea ei rămâne în
Biserică sub forma mijlocirii materne: intervenind pentru toţi fiii săi, Mama colaborează la acţiunea
mântuitoare a Fiului Răscumpărător al lumii. Într-adevăr, Conciliul afirmă: «Maternitatea Mariei dăinuie
neîncetat în economia harului... până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi». (103) Prin moartea
răscumpărătoare a Fiului său, mijlocirea maternă a Slujitoarei Domnului şi-a atins dimensiunea universală,
căci opera Răscumpărării îmbrăţişează pe toţi oamenii. Astfel se manifestă în chip deosebit eficacitatea unică
şi universală a mijlocirii lui Cristos «între Dumnezeu şi oameni». Colaborarea Mariei participă, în
modalitatea ei subordonată, la universalitatea mijlocirii Răscumpărătorului, a unicului Mijlocitor. Conciliul
arată limpede acest lucru în cuvintele citate mai sus.

Citim de asemenea: «Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci prin mijlocirea
ei multiformă continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice». (104) Cu acest caracter de «întrepunere», care
s-a manifestat prima dată în Cana Galileii, mijlocirea Mariei continuă în istoria Bisericii şi a lumii. Maria, «în
iubirea ei maternă, are grijă de fraţii Fiului său care sînt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări,
până ce vor fi duşi în Patria fericită». (105) Astfel maternitatea Mariei dăinuie în Biserică neîncetat ca mijlocire
de rugăciune, iar Biserica îşi exprimă credinţa în acest adevăr invocând-o pe Maria «sub titlurile de
Apărătoare, Sprijinitoare, Ajutătoare, Mijlocitoare». (106)

41. Prin mijlocirea ei subordonată mijlocirii Răscumpărătorului, Maria contribuie în mod deosebit la unirea
Bisericii peregrine de pe pământ cu realitatea eshatologică şi cerească a împărtăşirii sfinţilor, de vreme ce ea
este deja «ridicată la cer». (107) Adevărul despre ridicarea ei la cer, definit de Pius al XII-lea, a fost reafirmat
de Conciliul Vatican II, care a exprimat astfel credinţa Bisericii: «În sfârşit, Fecioara Neprihănită, păstrată
neatinsă de orice pată a păcatului strămoşesc, la capătul vieţii sale pământeşti a fost ridicată cu trupul şi cu
sufletul în gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a universului pentru a fi mai pe deplin
asemenea Fiului ei, Domnul domnilor (cf. Apoc 19, 16) şi învingător asupra păcatului şi a morţii». (108) Prin
această învăţătură Pius al XII-lea a urmat Tradiţia care a fost exprimată în multe feluri în istoria Bisericii, atât
în Orient cât şi în Occident.

În misterul ridicării la Cer şi-au atins plinătatea definitivă în Maria toate efectele mijlocirii unice a lui Cristos
Răscumpărătorul lumii şi Domnul înviat: «... cu toţii vor primi viaţa în Cristos. Fiecare, însă, la rândul lui:
mai întâi, ca pârgă, Cristos; apoi, la venirea lui, cei care sînt ai lui Cristos» (1 Cor 15, 22-23). În misterul
ridicării la Cer se exprimă credinţa Bisericii după care Maria este «unită cu Cristos printr-o legătură strânsă şi
indisolubilă» deoarece, dacă Mama-Fecioară a fost unită cu El în mod deosebit la prima lui venire, prin
continua ei colaborare cu El îi este unită şi în aşteptarea celei de a doua veniri; «răscumpărată într-un mod
deosebit în vederea meritelor Fiului ei», (109) ea, ca Mamă, are şi rolul de mijlocitoare a îndurării la venirea
definitivă, când toţi aceia care sînt ai lui Cristos vor fi treziţi la viaţă şi «ultimul duşman care va fi nimicit va fi
moartea» (1 Cor 15, 26). (110)

De această înălţare a «strălucitei fiice a Sionului» (111) prin ridicarea la Cer este legat misterul slavei ei
veşnice. Într-adevăr, Mama lui Cristos este glorificată ca «Regina universului». (112) Aceea care la Bunavestire
23
s-a numit pe sine «slujitoarea Domnului» a rămas credincioasă până la sfârşit semnificaţiei acestui nume,
dovedind astfel că este o adevărată «ucenică» a lui Cristos, a Aceluia care a subliniat cu tărie caracterul de
slujire al misiunii sale: Fiul Omului «nu a venit să fie slujit, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare
pentru mulţi» (Mt 20, 28). Astfel Maria a devenit prima dintre aceia care «slujindu-l pe Cristos şi în alţii, îi
duc pe fraţii lor, cu umilinţă şi răbdare, la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni» (113) şi a câştigat pe deplin
acea «stare de libertate regească» proprie ucenicilor lui Cristos: a sluji înseamnă a domni!

«Cristos, care s-a făcut ascultător până la moarte şi de aceea a fost înălţat de Tatăl (cf. Fil 2, 8-9), a intrat în
slava Împărăţiei sale; lui îi sînt supuse toate până când El însuşi se va supune pe sine, şi toată făptura, Tatălui,
pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate (cf. 1 Cor 15, 27-28)». (114) Maria, slujitoarea Domnului, participă la
această Domnie a Fiului. (115) Gloria de a sluji nu încetează să-i constituie strălucirea regală: ridicată la Cer,
ea nu îşi încetează slujirea mântuitoare, în care se exprimă mijlocirea ei maternă, «până la încununarea
veşnică a tuturor celor aleşi». (116) Astfel aceea care pe pământ «şi-a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său
până la picioarele Crucii» continuă să rămână unită cu El, acum când «toate i-au fost supuse, până când El
însuşi se va supune pe sine şi toată făptura Tatălui care i-a supus lui toate» (cf. 1 Cor 15, 28). Astfel, în
ridicarea ei la Cer, Maria este învăluită în întreaga realitate a împărtăşirii sfinţilor şi însăşi unirea ei cu Fiul în
glorie este toată îndreptată spre plinătatea definitivă a Împărăţiei când «Dumnezeu va fi totul în toate».

Şi în această fază mijlocirea maternă a Mariei continuă să fie subordonată Aceluia care este unicul Mijlocitor,
până la realizarea definitivă a «plinirii timpului», când «toate lucrurile vor fi adunate iarăşi în Cristos» (Ef 1,
10).

2. Maria în viaţa Bisericii şi a fiecărui creştin

42. Conciliul Vatican II, în strânsă legătură cu Tradiţia, a aruncat o nouă lumină asupra rolului Mamei lui
Cristos în viaţa Bisericii. «Prin darul... maternităţii divine, prin care este unită cu Fiul ei Răscumpărătorul, şi
prin harul şi funcţiile ei deosebite, Sfânta Fecioară este strâns unită şi cu Biserica: Născătoarea de Dumnezeu
este prototipul Bisericii... şi anume în ordinea credinţei, iubirii şi unirii perfecte cu Cristos». (117) După cum
am văzut mai sus, Maria a rămas încă de la început împreună cu Apostolii în aşteptarea Rusaliilor şi este
prezentă în Biserica peregrină în credinţă, din generaţie în generaţie, fiind cea «fericită pentru că a crezut» şi
model de speranţă care nu înşeală (cf. Rom 5, 5).

Maria a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul. Ca fecioară, a crezut că va zămisli şi va naşte un fiu:
pe «Cel Sfânt» căruia îi corespunde numele de «Fiul lui Dumnezeu», numele de «Isus» (=Dumnezeu care
mântuieşte). Ca slujitoare a Domnului, a rămas total fidelă Persoanei şi misiunii acestui Fiu. Ca Mamă, «prin
credinţă şi ascultare, a născut pe pământ pe însuşi Fiul Tatălui, necunoscând bărbat, sub adumbrirea Duhului
Sfânt.» (118)

Din aceste motive Maria «este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi
timpuri... este venerată sub titlul de "Născătoare de Dumnezeu", sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă
rugându-se, în toate primejdiile şi nevoile». (119) Acest cult este cu totul special: el cuprinde şi exprimă
legătura strânsă dintre Maica lui Cristos şi Biserică. (120) Maria, ca Fecioară şi Mamă, rămâne pentru Biserică
un «model veşnic». Se poate spune, aşadar, că mai ales sub acest aspect de model sau, mai degrabă, de
«prototip», Maria, prezentă în misterul lui Cristos, continuă să rămână prezentă şi în misterul Bisericii. Într-
adevăr şi Biserica «este numită Mamă şi fecioară» şi aceste nume au o profundă justificare biblică şi
teologică. (121)

43. Biserica «devine şi ea mamă... prin primirea cu credinţă a cuvântului lui Dumnezeu». (122) Ca şi Maria,
prima care a crezut primind cuvântul lui Dumnezeu revelat ei la Bunavestire şi rămânându-i fidelă în toate
încercările până la Cruce, Biserica devine mamă atunci când, primind cu fidelitate cuvântul lui Dumnezeu,
«prin predicare şi botez naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din
24
Dumnezeu». (123) Această trăsătură «maternă» a Bisericii a fost exprimată de Apostolul neamurilor cu aceste
cuvinte: «Copiii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până când Cristos se va întruchipa în voi!» (Gal
4, 19). Aceste cuvinte ale sfântului Paul conţin un indiciu interesant asupra conştiinţei materne a Bisericii de
la începuturi, privind slujirea ei apostolică printre oameni. O astfel de conştiinţă i-a îngăduit şi îi îngăduie
permanent Bisericii să îşi înţeleagă misterul propriei vieţi şi misiuni în lumina exemplului Născătoarei Fiului
care este «primul născut între mulţi fraţi» (Rom 8, 29).

Se poate spune că Biserica învaţă de la Maria propria sa maternitate: ea recunoaşte dimensiunea maternă a
vocaţiei sale, care este esenţial legată de natura ei sacramentală, «contemplând sfinţenia tainică a Mariei,
imitându-i iubirea şi împlinind cu fidelitate voinţa Tatălui». (124) Dacă Biserica este semn şi instrument al
unirii intime cu Dumnezeu, acest lucru se datorează maternităţii sale: pentru că, însufleţită de Duhul, «naşte»
pe fiii şi pe fiicele familiei umane la o viaţă nouă în Cristos. După cum Maria se află în slujba misterului
Întrupării, tot astfel Biserica, prin har, se află în slujba misterului înfierii.

În acelaşi timp, după exemplul Mariei, Biserica rămâne fecioara credincioasă Mirelui ei: «Ea este şi fecioara
care păzeşte neatinsă credinţa faţă de Mirele ei». (125) Într-adevăr, Biserica este mireasa lui Cristos, după cum
se vede din Scrisorile Sfântului Paul (cf. Ef 5, 21-33; 2 Cor 11, 2) şi din expresia Sfântului Ioan: «mireasa
Mielului» (Ap 21, 9). Dacă Biserica, precum o mireasă, «păzeşte credinţa făgăduită lui Cristos», această
fidelitate, chiar dacă în învăţătura apostolului a devenit imaginea căsătoriei (cf. Ef 5, 23-33), are şi valoare de
model al totalei dăruiri lui Dumnezeu în celibat «pentru Împărăţia cerurilor», sau al fecioriei consacrate lui
Dumnezeu (cf. Mt 19, 11-12; 2 Cor 11, 2). Această feciorie, după exemplul Fecioarei din Nazaret, este izvorul
unei deosebite rodnicii spirituale: este izvorul maternităţii în Duhul Sfânt.

Dar Biserica păstrează şi credinţa primită de la Cristos: după exemplul Mariei, care păstra şi cumpănea în
inima sa (cf. Lc 2, 19.51) tot ce era în legătură cu Fiul ei dumnezeiesc, Biserica se străduieşte să păzească
cuvântul lui Dumnezeu, să-i cerceteze cu discernământ şi prudenţă bogăţia, pentru a-i da mărturie fidelă în
toate epocile, faţă de toţi oamenii. (126)

44. Pe baza acestui raport de exemplaritate, Biserica se întâlneşte cu Maria şi caută să îi fie asemenea:
«Imitând-o pe Maica Domnului său, prin puterea Duhului Sfânt păstrează în mod feciorelnic credinţa
neatinsă, speranţa tare, iubirea sinceră». (127) Maria este aşadar prezentă în misterul Bisericii, ca exemplu. Dar
misterul Bisericii constă şi în naşterea oamenilor la o viaţă nouă şi nemuritoare: este vorba de maternitatea sa
în Duhul Sfânt. Iar în această privinţă Maria nu este numai prefigurarea şi modelul Bisericii: ea este mult mai
mult. Într-adevăr, «cu iubire de Mamă ea colaborează la naşterea şi creşterea» fiilor şi fiicelor Maicii
Biserici. Maternitatea Bisericii se împlineşte nu numai după modelul Născătoarei de Dumnezeu, ci şi prin
«colaborarea» ei. Biserica beneficiază din belşug de această colaborare, adică de deosebita mijlocire maternă
a Mariei, întrucât încă de pe pământ ea a colaborat la naşterea şi creşterea fiilor şi fiicelor Bisericii, ca Mamă
a Fiului «pe care Dumnezeu l-a rânduit primul născut dintre mulţi fraţi». (128)

A colaborat cu iubire maternă: aşa ne învaţă Conciliul Vatican II. (129) Aici se discerne adevărata semnificaţie
a cuvintelor spuse de Isus de pe Cruce Mamei sale: «Femeie, iată fiul tău» şi ucenicului: «Iată Mama ta» (In
19, 26-27). Aceste cuvinte stabilesc locul Mariei în viaţa ucenicilor lui Cristos şi exprimă - după cum am mai
spus - noua ei maternitate ca Mamă a Răscumpărătorului: maternitatea spirituală născută din profunzimea
Misterului pascal al Răscumpărătorului lumii. Este o maternitate în ordinea harului, pentru că imploră darul
Duhului Sfânt care trezeşte la viaţă noi fii ai lui Dumnezeu, răscumpăraţi prin Jertfa lui Cristos: Duhul pe care
Maria împreună cu Biserica l-a primit în ziua Rusaliilor.

Această maternitate a ei este percepută în mod deosebit şi trăită de poporul creştin în Sfânta Euharistie -
celebrarea liturgică a misterului Răscumpărării -, în care Cristos se face prezent cu adevăratul său trup născut
din Maria Fecioara.

25
Pe drept cuvânt poporul creştin în pietatea lui a văzut întotdeauna o legătură profundă între cinstirea Sfintei
Fecioare şi cultul euharistic: acest lucru se vădeşte atât în liturgia occidentală cât şi în cea orientală, în tradiţia
Familiilor călugăreşti, în spiritualitatea mişcărilor contemporane, chiar şi în cele de tineret, în pastorala
sanctuarelor mariane: Maria îi duce pe credincioşi la Euharistie.

45. Este propriu maternităţii faptul de a se referi la persoană. Ea determină întotdeauna o relaţie unică şi
irepetabilă între persoane: a mamei cu fiul şi a fiului cu mama. Chiar şi atunci când o femeie este mama
multor fii, raportul ei personal cu fiecare dintre ei face parte din esenţa maternităţii. Într-adevăr, fiecare fiu a
fost născut în mod unic şi irepetabil şi acest lucru implică atât pe mamă cât şi pe fiu. Fiecare fiu este
înconjurat în chip unic de iubirea maternă, pe care se întemeiază şi creşterea şi maturizarea lui ca om.

Se poate spune că maternitatea «în ordinea harului» păstrează o analogie cu ceea ce «în ordinea naturii»
caracterizează legătura mamei cu fiul. În această lumină se înţelege mai uşor de ce în testamentul lui Cristos
de pe Golgota noua maternitate a Mamei sale a fost exprimată la singular, cu referire la un singur om: «Iată
fiul tău».

Se mai poate spune, de asemenea, că în acele cuvinte este exprimat de deplin motivul dimensiunii mariane a
vieţii ucenicilor lui Cristos: nu numai a lui Ioan, care stătea în ceasul acela sub Cruce împreună cu Mama
Învăţătorului său, ci a fiecărui ucenic al lui Cristos, a fiecărui creştin. Răscumpărătorul o încredinţează pe
Mama sa lui Ioan, şi în acelaşi timp i-o dă ca Mamă. Maternitatea Mariei, care devine moştenire a oamenilor,
este un dar: un dar pe care Cristos însuşi îl face personal fiecărui om. După cum Răscumpărătorul o
încredinţează lui Ioan pe Maria, la fel îl încredinţează pe Ioan Mariei. La picioarele Crucii începe acea
specială încredinţare a omului în grija Maicii lui Cristos, încredinţare care apoi a fost trăită şi exprimată în
diverse moduri în istoria Bisericii. Când acelaşi apostol şi evanghelist, după ce redă cuvintele adresate de Isus
de pe Cruce Mamei şi lui însuşi, adaugă: «Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o întru ale sale» (In 19, 27),
aceasta înseamnă fără îndoială că ucenicului i-a fost încredinţat rolul de fiu şi că el şi-a luat asupră-şi grija
pentru Mama Învăţătorului iubit. Şi pentru că Maria i-a fost dată personal ca Mamă, această expresie arată,
chiar dacă indirect, tot ceea ce exprimă legătura intimă dintre fiu şi mamă. Toate acestea pot fi concentrate în
cuvântul «încredinţare». Încredinţarea este răspuns la iubirea unei persoane şi, în mod deosebit, la iubirea
mamei.

Dimensiunea mariană a vieţii unui ucenic al lui Cristos se exprimă în mod deosebit tocmai printr-o astfel de
încredinţare filială faţă de Mama lui Dumnezeu, iniţiată prin testamentul făcut de Cristos pe Golgota.
Încredinţându-se ca un fiu Mariei, creştinul, ca şi apostolul Ioan, o primeşte «întru ale sale» (130) pe Mama lui
Cristos şi o introduce în tot ceea ce constituie viaţa lui interioară, adică în «eul» său uman şi creştin: «A luat-o
întru ale sale». În acest fel el încearcă să intre în sfera acelei «iubiri materne» cu care Mama
Răscumpărătorului «se îngrijeşte de fraţii Fiului său», (131) «la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează» (132)
după măsura darului fiecăruia, prin puterea Duhului lui Cristos. Tot astfel se explică maternitatea în spirit,
care a devenit rolul Mariei sub Cruce şi în cenacol.

46. Această legătură filială, această încredinţare Mamei ca un fiu nu numai că îşi are începutul în Cristos, dar
se poate spune că în final este îndreptată spre El. Se poate spune că Maria continuă să ni se adreseze tuturor
cu aceleaşi cuvinte pe care le-a rostit în Cana Galileii: «Faceţi tot ce vă va spune El». Într-adevăr, El, Cristos,
este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, El este «calea, adevărul şi viaţa» (In 14, 6), El este Acela pe
care Tatăl l-a dăruit lumii pentru ca omul «să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică» (In 3, 16). Fecioara din
Nazaret este cea dintâi «martoră» a acestei iubiri mântuitoare a Tatălui şi pururi şi pretutindeni doreşte să-i
rămână slujitoare smerită. Faţă de orice creştin, de orice om, Maria este aceea «care a crezut» cea dintâi şi
prin această credinţă de mireasă şi mamă vrea să acţioneze asupra tuturor acelora care i se încredinţează ca fii.
Se ştie: cu cât mai mult aceşti fii stăruie într-o astfel de atitudine şi înaintează în ea, cu atât Maria îi aduce mai
aproape de «nepătrunsele bogăţii ale lui Cristos» (Ef 3, 8). Şi în acelaşi timp ei îşi dau tot mai bine seama de

26
demnitatea omului în toată plinătatea ei şi de semnificaţia finală a chemării lui, deoarece «Cristos... îl
dezvăluie pe deplin omului pe om». (133)

Această dimensiune mariană a vieţii creştine este pusă în mod deosebit în lumină în relaţie cu femeia şi cu
condiţia ei. Într-adevăr, feminitatea se află într-o relaţie cu totul deosebită cu Mama Răscumpărătorului,
subiect ce va putea fi aprofundat cu altă ocazie. Aici doresc numai să arăt că Maria din Nazaret aruncă o
lumină asupra femeii ca atare, prin însuşi faptul că Dumnezeu, în sublimul eveniment al Întrupării Fiului, s-a
bazat pe slujirea liberă şi activă a unei femei. Aşa-dar se poate afirma că femeia, privind la Maria, găseşte în
ea calea spre o trăire demnă a condiţiei sale şi spre realizarea adevăratei sale dezvoltări. În lumina Mariei,
Biserica citeşte pe chipul oricărei femei reflexul unei frumuseţi care oglindeşte cele mai înalte sentimente de
care este capabilă inima omenească: iubirea în totală dăruire de sine, puterea de a face faţă celor mai mari
dureri; fidelitatea fără margini şi strădania neobosită; capacitatea de a uni intuiţia pătrunzătoare cu vor-ba de
încurajare şi întărire.

47. În timpul Conciliului, Paul al VI-lea a proclamat-o so-lemn pe Maria Mama Bisericii, «adică Mama
întregului popor creştin, atât a credincioşilor cât şi a păstorilor» (134) Mai târziu, în 1968, în Profesiunea de
credinţă cunoscută sub numele de «Crezul Poporului lui Dumnezeu», el a repetat această afirmaţie în cuvinte
şi mai semnificative: «Noi credem că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, noua Evă, Maica Bisericii, îşi
continuă în Cer misiunea maternă faţă de mădularele lui Cristos, colaborând la naşterea şi creşterea vieţii
dumnezeieşti în sufletele celor răscumpăraţi». (135)

Magisteriul Conciliului a subliniat că adevărul despre Preasfânta Fecioară Maria, Maica lui Cristos, constituie
un sprijin eficient pentru aprofundarea adevărului asupra Bisericii. Însuşi Paul al VI-lea, vorbind despre
constituţia Lumen Gentium pe care Conciliul tocmai o aprobase, a spus: «Cunoaşterea adevăratei învăţături
catolice despre Preacurata Fecioară Maria va constitui întotdeauna o cheie pentru înţelegerea corectă a
misterului lui Cristos şi al Bisericii». (136) Maria în Biserică este prezentă ca Mama lui Cristos şi în acelaşi
timp ca Mama pe care Cristos, în misterul Răscumpărării, a dat-o omului în persoana apostolului Ioan. De
aceea Maria, înzestrată cu o nouă maternitate în Duhul Sfânt, îi îmbrăţişează pe toţi şi pe fiecare în Biserică, îi
îmbrăţişează de asemenea pe toţi şi pe fiecare prin Biserică. În acest sens Maria, Mama Bisericii, este şi
modelul ei. Într-adevăr, Biserica - după cum a dorit şi a cerut Paul al VI-lea -«trebuie să se inspire de la
Fecioara Născătoare de Dumnezeu pentru a găsi cea mai autentică formă a desăvârşitei urmări a lui
Cristos». (137)

Datorită acestei legături speciale care o uneşte pe Maica lui Cristos cu Biserica, se luminează mai bine
misterul acelei «femei» care, de la primele capitole ale Cărţii Genezei şi până la Apocalips, însoţeşte revelarea
planului mântuitor al lui Dumnezeu cu neamul omenesc. Maria, prezentă ca Maică a Răscumpărătorului în
Biserică, participă cu suflet de mamă la «lupta aprigă împotriva puterilor întunericului», (138) luptă ce străbate
întreaga istorie a omenirii. Şi datorită identificării ei, de către Biserică, cu «femeia îmbrăcată în Soare» (Ap
12, 1), (139) se poate afirma că «Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără
pată şi zbârcitură»; de aceea creştinii, înălţându-şi cu credinţă ochii la Maria în peregrinarea lor pământească,
«se străduiesc să crească în sfinţenie». (140) Maria, strălucita fiică a Sionului, îi ajută pe toţi fiii săi - oriunde şi
în orice împrejurare s-ar afla - să găsească în Cristos drumul spre Casa Tatălui.

Astfel Biserica, în întreaga ei viaţă, păstrează cu Maica lui Dumnezeu o legătură care cuprinde în misterul
mântuirii trecutul, prezentul şi viitorul şi o cinsteşte ca pe Mama spirituală a omenirii şi mijlocitoarea harului.

3. Sensul Anului marian

48. Tocmai legătura deosebită a omenirii cu această Mamă m-a făcut să proclam în Biserică un An Marian în
perioada anterioară sfârşitului celui de-al doilea Mileniu de la naşterea lui Cristos. O iniţiativă similară a avut
loc şi în trecut, când Pius al XII-lea a declarat anul 1954 ca An Marian, pentru a reliefa excepţionala sfinţenie
27
a Maicii lui Cristos manifestată în misterele neprihănitei ei zămisliri (definite exact cu un secol în urmă) şi al
ridicării ei la Cer. (141)

Acum, urmând linia Conciliului Vatican II, doresc să scot în relief prezenţa specială a Născătoarei de
Dumnezeu în misterul lui Cristos şi al Bisericii sale. Este realmente o dimensiune fundamentală, izvorâtă din
mariologia Conciliului, de la sfârşitul căruia au trecut mai bine de douăzeci de ani. Sinodul extraordinar al
Episcopilor care a avut loc în 1985 i-a îndemnat pe toţi să urmeze cu fidelitate învăţătura şi îndrumările
Conciliului. Se poate spune că în acestea - în Conciliu şi în Sinod - este cuprins ceea ce însuşi Duhul Sfânt
vrea «să spună Bisericii» în faza actuală a istoriei.

În acest context, Anul Marian va trebui să îndemne la o reluare şi aprofundare a învăţăturii Conciliului despre
Preacurata Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu în misterul lui Cristos şi al Bisericii şi spre aceasta tind
consideraţiile prezentei Enciclici. Este vorba aici nu numai de învăţătura de credinţă, ci şi de viaţa de
credinţă şi, prin urmare, despre adevărata «spiritualitate mariană» aşa cum decurge din Tradiţie şi, mai ales,
despre spiritualitatea la care ne îndeamnă Conciliul. (142) Pe lângă aceasta, spiritualitatea mariană, ca şi
devoţiunea corespunzătoare ei, îşi află un izvor deosebit de bogat în experienţa istorică a persoanelor şi a
diferitelor comunităţi creştine existente în cadrul diverselor popoare şi naţiuni pe întreg pământul. În legătură
cu aceasta îmi place să-l amintesc, între atâţia martori şi învăţători ai unei astfel de spiritualităţi, pe sfântul
Ludovic Maria Grignion de Montfort, (143) care le-a recomandat creştinilor să se consacre lui Cristos prin
mâinile Mariei, ca mijloc eficient de a-şi trăi cu fidelitate făgăduinţele de la botez. Amintesc cu bucurie că şi
în zilele noastre nu lipsesc noi manifestări ale acestei spiritualităţi şi devoţiuni.

Avem aşadar puncte sigure de reper la care să privim şi de care să ne legăm în contextul acestui An Marian.

49. Anul Marian va începe în solemnitatea Rusaliilor, la 7 iunie. Nu este vorba atât de a aminti că Maria «a
precedat» intrarea lui Cristos Domnul în istoria neamului omenesc, ci şi de a sublinia, în lumina Mariei, faptul
că, de la împlinirea misterului Întrupării, istoria neamului omenesc a intrat în «plinirea timpului» şi Biserica
este semnul acestei pliniri. Ca Popor al lui Dumnezeu, Biserica peregrinează prin credinţă spre veşnicie, în
mijlocul tuturor popoarelor şi naţiunilor, începând din ziua Rusaliilor. Mama lui Cristos, care a fost prezentă
la începutul «timpului Bisericii», când, în aşteptarea Duhului Sfânt, stăruia în rugăciune între apostolii şi
ucenicii Fiului său, mereu «precede» Biserica, merge în fruntea ei pe drumul acesteia prin istoria neamului
omenesc. Ea este şi aceea care se asociază necontenit, ca slujitoare a Domnului, la opera mântuirii înfăptuită
de Cristos, Fiul ei.

Aşadar, prin acest An Marian, întreaga Biserică este chemată nu numai la comemorarea a tot ce în trecut
atestă deosebita colaborare maternă a Născătoarei de Dumnezeu la opera de mântuire a lui Cristos Domnul, ci
şi la pregătirea, pentru viitor, a căilor colaborării Bisericii la această operă: pentru ca sfârşitul celui de-al
doilea Mileniu creştin să deschidă o nouă perspectivă.

50. După cum am mai amintit, şi printre fraţii despărţiţi mulţi o cinstesc pe Maica Domnului şi îi aduc un cult,
mai ales Orientalii. Astfel lumina mariană se proiectează asupra ecumenismului. În mod deosebit doresc să
reamintesc aici că în timpul Anului Marian se împlinesc o mie de ani de la botezul sfântului Vladimir, marele
cneaz al Kievului (în anul 988), care a introdus creştinismul în vastele teritorii ce constituiau pe atunci ţinutul
denumit Rus' şi, apoi, în alte teritorii ale Europei de est şi, pe această cale, prin lucrarea evanghelizării,
creştinismul s-a răspândit şi dincolo de Europa, ajungând până în ţinuturile de nord ale continentului asiatic.
De aceea, mai ales în cursul Anului marian, vrem să ne unim în rugăciune cu toţi aceia care vor sărbători
milenarul acestui botez, fie ortodocşi, fie catolici, şi în acest sens repetăm şi întărim cuvintele Conciliului:
«Mare bucurie şi mângâiere este pentru Conciliu faptul că... Orientalii... se întrec cu elan arzător şi cu suflet
devotat în a aduce un cult Născătoarei de Dumnezeu pururea Fecioară». (144) Chiar dacă mai simţim încă
urmările dureroase ale despărţirii care s-a petrecut cu puţine decenii mai târziu (în 1054), putem spune totuşi
că în faţa Maicii lui Cristos ne simţim adevăraţi fraţi şi surori în sânul aceluiaşi popor mesianic chemat să fie
28
o singură familie a lui Dumnezeu pe pământ, după cum am vestit şi la începutul Anului nou: «Vrem să
confirmăm încă o dată această moştenire universală a tuturor fiilor şi fiicelor acestui pământ». (145)

Vestind Anul marian, am precizat şi că el se va încheia anul viitor în solemnitatea Ridicării la Cer a
Preasfintei Fecioare Maria, pentru a pune în lumină «semnul mare arătat pe cer», despre care vorbeşte
Apocalipsul. În acest fel dorim să urmăm şi îndemnul Conciliului, care o consideră pe Maria «semn de
speranţă sigură şi de mângâiere pentru poporul peregrin al lui Dumnezeu». Acest îndemn al Conciliului este
formulat astfel: «Toţi creştinii să înalţe rugi stăruitoare către Mama lui Dumnezeu şi Mama oamenilor pentru
ca ea, care a sprijinit cu rugăciunile ei începuturile Bisericii, şi acum, când este înălţată în ceruri peste toţi
sfinţii şi îngerii, să mijlocească la Fiul ei, în comuniunea tuturor sfinţilor, ca toate familiile popoarelor, atât
cele împodobite cu numele de creştin cât şi cele care nu-l cunosc încă pe Mântuitorul lor, să se unească în
mod fericit, cu pace şi armonie, într-un singur Popor al lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei şi Nedespărţitei
Treimi». (146)

ÎNCHEIERE

51. La sfârşitul Liturgiei orelor se înalţă zilnic, printre alte antifone, această invocare a Bisericii către Maria:

«Maică binecuvântată a Răscumpărătorului,

Poarta cerului pururi deschisă, Steaua mării,

vino în ajutorul poporului ce cade şi vrea să se ridice;

Tu care ai născut, spre uimirea făpturii, pe Cel Preasfânt ce ţi-e Părinte.»

«Spre uimirea făpturii!» Cuvintele exprimă acea uluire a credinţei care însoţeşte misterul maternităţii divine a
Mariei. Îl însoţeşte, într-un anume sens, în inima întregii făpturi şi, în mod direct, în inima întregului popor al
lui Dumnezeu, în inima Bisericii. Cât de minunat de departe a mers Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul a toate,
în «dezvăluirea de sine» făcută omului! (147) Cât de limpede a depăşit toate spaţiile de infinită «distanţă» care
o despart pe creatură de Creator! Dacă în sine El rămâne inefabil şi nepătruns, este şi mai inefabil şi
nepătruns în realitatea Întrupării Cuvântului făcut Om din Fecioara din Nazaret.

Dacă Dumnezeu din veşnicie a hotărât să îl cheme pe om ca să fie părtaş la firea dumnezeiască (cf. 2 Pt 1, 4),
se poate spune că a prestabilit «îndumnezeirea» (deificatio) omului în contextul istoric al acestuia, aşa încât,
şi după căderea în păcat, El este gata să reînnoiască, dând un preţ mare, planul etern al iubirii sale, prin «într-
omenirea» (humanatio) Fiului celui de o fiinţă cu El. Întreaga făptură, şi mai ales omul, nu poate să nu rămână
uluit de acest dar de care s-a făcut părtaş în Duhul Sfânt: «Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe
Fiul său unul născut» (In 3, 16).

În centrul acestui mister, în adâncul acestei uluiri a credinţei, se află Maria. Maica binecuvântată a
Răscumpărătorului a trăit-o cea dintâi: «Tu care ai născut, spre uimirea făpturii, pe cel Preasfânt ce ţi-e
Părinte!»

52. Prin cuvintele acestei antifone liturgice este exprimat şi adevărul despre «marea transformare» pe care
Misterul Întrupării o determină în condiţia omului. Este o transformare ce aparţine întregii lui istorii, de la
începutul acesteia, dezvăluit în primele capitole din Geneză şi până la capătul ei, în perspectiva sfârşitului
lumii, în privinţa căruia Cristos nu ne-a dezvăluit «nici ziua nici ceasul» (Mt 25, 13). Este o trecere neîncetată
şi continuă de la cădere la ridicare, de la omul păcatului la omul harului şi al dreptăţii. Liturgia, mai ales în
timpul Adventului, se referă la punctul decisiv al acestei transformări şi subliniază acel necontenit «astăzi şi
acum», exclamând: «Vino în ajutorul poporului ce cade şi vrea să se ridice!»
29
Aceste cuvinte se referă la fiecare om, la comunităţi, naţiuni şi popoare, la generaţiile şi epocile istoriei
umane, la timpurile noastre, la aceşti ani ai Mileniului ce se îndreaptă spre sfârşit: «Vino, vino în ajutorul
poporului ce cade!»

Aceasta este invocaţia adresată Mariei, «Maica binecuvântată a Răscumpărătorului», este invocaţia adresată
lui Cristos, care prin Maria a intrat în istoria neamului omenesc. An de an această antifonă se înalţă către
Maria, evocând mereu clipa în care s-a petrecut acea esenţială transformare istorică, transformare care, într-un
anume sens, dăinuie ireversibilă: trecerea de la «cădere» la «ridicare».

Omenirea a făcut descoperiri minunate şi a obţinut rezultate incredibile în domeniul ştiinţei şi tehnicii, a
realizat lucruri măreţe pe calea progresului şi civilizaţiei şi în ultima vreme s-ar putea spune că a reuşit să
accelereze cursul istoriei; însă transformarea fundamentală, care s-ar putea numi «originară», însoţeşte pururi
drumul omului şi, prin toate evenimentele istorice, îi însoţeşte pe toţi şi pe fiecare în parte. Este trecere între
«cădere» şi «ridicare», între moarte şi viaţă. Este şi o provocare neîncetată a conştiinţelor umane, o provocare
a întregii conştiinţe istorice a omului: provocarea de a urma, în felul vechi şi mereu nou, calea «fără cădere» şi
calea «ridicării» în caz de cădere.

În timp ce Biserica, împreună cu întreaga omenire, se apropie de hotarul dintre două milenii, primeşte, alături
de toată comunitatea celor ce cred şi în unire cu orice om de bunăvoinţă, marea provocare conţinută în
cuvintele antifonei mariane despre «poporul ce cade şi vrea să se ridice» şi, în acelaşi timp, ea se îndreaptă
spre Răscumpărătorul şi spre Maica lui cu invocaţia: «Vino în ajutor!» Într-adevăr, Biserica o vede - după
cum dă mărturie această rugăciune liturgică - pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu în misterul mântuitor al
lui Cristos şi în propriul său mister; o vede adânc înrădăcinată în istoria omenirii, în chemarea veşnică a
omului, după planul pe care Dumnezeu în Providenţa sa l-a orânduit din veşnicie pentru el; îi vede prezenţa
maternă şi participarea la problemele numeroase şi complexe legate de viaţa indivizilor, a familiilor şi
naţiunilor din zilele noastre; o vede ca ajutor al poporului creştin în lupta neîncetată între bine şi rău, pentru ca
el «să nu cadă» sau, dacă a căzut, «să se ridice» iarăşi.

Doresc din inimă ca şi gândurile din această Enciclică să contribuie la reînnoirea acestei viziuni în inimile
tuturor credincioşilor.

Ca Episcop al Romei, îmbrăţişez cu sărutarea păcii pe toţi aceia spre care se îndreaptă aceste consideraţii, îi
salut şi îi binecuvântez în Domnul nostru Isus Cristos.

Roma, Sfântul Petru.

25 martie, în solemnitatea Buneivestiri, anul 1987, al nouălea al pontificatului meu.

Ioan Paul al II-lea

Note
1. Cf. Const. dogm. despre Biserică Lumen Gentium, 52 şi tot capitolul VIII intitulat: «Fericita Fecioară
Maria, Născătoarea de Dumnezeu, în misterul lui Cristos şi al Bisericii».
2. Expresia «plinirea timpului» corespunde unor formulări asemănătoare ale tradiţiei iudaice, atât biblice (cf.
Gen 29, 21; 1 Sam 7, 12; Tob 14, 5) cât şi extrabiblice şi mai ales ale Noului Testament (cf. Mc 1, 15; Lc 21,
24; In 7, 8; Ef 1, 10). Din punct de vedere formal, ea indică nu numai încheierea unui proces temporal, ci şi,
mai ales, maturi-zarea sau împlinirea unei perioade deosebit de importante întrucât e îndreptată spre
înfăptuirea unei aşteptări care dobândeşte astfel un caracter eshatologic. Pornind de la Gal 4, 4 şi contextul
respectiv, însăşi venirea Fiului lui Dumnezeu dezvăluie că timpul şi-a împlinit, se poate spune, măsura: adică
perioada marcată de făgăduinţa făcută lui Abraham şi de legea dată prin Moise şi-a atins punctul culminant, în
30
sensul că însuşi Cristos împlineşte făgăduinţa divină şi depăşeşte legea veche.
3. Cf. Missalul Roman, Prefaţa la solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Preacuratei Fecioare Maria; SF.
AMBROSIUS, De Institutione Virginis4, XV, 93-94: PL 16, 342; VATICAN II, L.G., 68.
4. L.G., 58.
5. PAUL VI, Christi Matri (15 sept. 1966): AAS 58 (1966) 745-749); Signum magnum (13 mai 1967): AAS
(1967) 465-475; Marialis cultus (2 febr. 1974): AAS 66 (1974) 113-168.
6. Vechiul Testament a prevestit în multe feluri misterul Mariei: cf. SF.IOAN DIN DAMASC, Hom. in
Dormitionem I, 8-9: S.Ch. 80, 103-107.
7. Insegnamenti, VI, 2 (1983), 225 şi urm.; PIUS IX, Scris. Ap. Ineffabilis Deus (8 dec. 1854): Pii IX P. M.
Acta, pars I, 597-599.
8. Cf. Const. past. Gaudium et spes, 22.
9. Conc. ec. EFES.: Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Bologna 19733, 41-44; 59-61 (DS 250-264); Cf.
Conc. ec. CHALCEDON: op.cit. 84-87 (DS 300-303).
10. Gaudium et spes, 22.
11. L. G., 52.
12. Cf. ibid., 58.
13. Ibid., 63; cf. SF. AMBROSIUS, Expos. Evang. sec. Lucam, II, 7: CSEL 32/4, 45; De Institutione Virginis,
XIV, 88-89: PL 16, 341.
14. L. G., 64.
15. Ibid., 65.
16. «Dacă ai îndepărta soarele care luminează lumea: unde ar fi ziua? Dacă ai îndepărta-o pe Maria, această
Stea a mării, da, a mării întinse şi nemărginite: ce ar mai rămâne decât o negură atotcuprinzătoare şi umbra
morţii şi bezna cea mai adâncă?»: SF.BERNARDUS, In Nativitate B. Mariae Sermo - De aquaeductu, 6: S.
Bernardi Opera, V, 1968, 279; cf. In laudibus Virginis Matris Homilia II, 17: ed. cit. IV, 1966, 34 şi urm.
17. L.G., 63.
18. Ibid.
19. Referitor la predestinarea Mariei, cf. SF. IOAN DIN DAMASC, Hom. in Nativitatem, 7; 10: S.Ch. 80, 65;
73; Hom. in Dormitionem, I, 3: S.Ch. 80, 85: «Ea este, într-adevăr, aceea care, aleasă încă din vechime, în
virtutea predestinării şi bunăvoinţei lui Dumnezeu, a Tatălui, care pe Tine (Cuvântul lui Dumnezeu) te-a
născut în afara timpului, fără a ieşi din sine şi fără schimbare, ea este deci aceea care «te-a născut şi te-a hrănit
din trupul său, în vremurile din urmă...»
20. L. G., 55
21. În privinţa acestei expresii există în tradiţia patristică ample şi variate interpretări: cf. ORIGENES, In
Lucam homiliae, VI, 7; S.Ch. 87, 148; SEVERIAN DE GABALA, In mundi creationem, Oratio VI, 10: PG
56, 497 s.; SF. IOAN CHRYSOSTOM (pseudo) In Annuntiationem Deiparae et contra Arium impium: PG 62,
765 s; VASILE DIN SELEUCIA, Oratio 39, In Sanctissimae Deiparae Annuntiationem, 5: PG 85, 441-446;
ANTIPATER DIN BOSTRA, Hom. II, In Sanctissimae Deiparae Annuntiationem, 3-11: PG 85, 1777-1783;
SF. SOFRONIUS DIN IERUSALIM, Oratio II, In Sanctissimae Deiparae Annuntiationem, 17-19: PG 87/3,
3235-3240; SF.IOAN DIN DAMASC, Hom. in Dorm., I, 7: S.Ch. 80, 96-101; SF.IERONIM, Epistola 65,9:
PL 22, 628; SF. AMBROSIUS, Exp. Evang. sec. Lucam, II, 9: CSEL 32/4, 45 s.; SF. AUGUSTIN, Sermo
291, 4-6: PL 38, 1318 s.; Enchiridion, 36, 11: PL 40, 250; SF. PETRU CHRYSOLOG Sermo 142: PL 52, 579
s.; Sermo 143: PL 52, 583; SF. FULGENTIU DIN RUSPE, Epistola 17, VI, 12: PL 65, 458; SF. BERNARD,
In laudibus Virginis Matris, Homilia III, 2-3: S.Bern.Op., IV, 1966, 36-38.
22. L. G., 55.
23. Ibid., 53.
24. Cf. PIUS IX, Scris. Ap. Ineffabilis Deus (8 dec.1854): Pii IX P.M. Acta, pars I, 616; VAT. II, L.G. 53.
25. Cf. SF. GERMANUS CONST., In Annuntiationem SS. Deiparae Hom.: PG 98, 327 s.; SF. ANDREAS
CRET., Canon in B. Mariae Natalem, 4: PG 97, 1321 s; In Nativitatem B. Mariae, I: PG 97, 811 s.; Hom. in
Dormitionem S. Mariae 1: PG 97, 1067 s.
26. Liturgia orelor din 15 august, Imn la Vesperele I şi II; SF. PETRU DAMIAN, Carmina et preces, XLVII:
PL 145, 934.
31
27. Divina Commedia, Paradiso, XXXIII, 1; cf. Liturgia orelor, mem. sf. Maria sîmbăta, Imnul II la Oficiul
lecturilor.
28. Cf. SF.AUGUSTIN, De Sancta Virginitate, III, 3: PL 40, 398; Sermo 25, 7: PL 46, 937 s.
29. Const. dogm. despre Revelaţia divină Dei Verbum, 5.
30. Este un motiv clasic, tratat încă de Sf. Irineu: «După cum printr-o fecioară neascultătoare omul a fost lovit
şi, trântit la pământ, a murit, tot astfel, prin Fecioara cea ascultătoare de cuvântul lui Dumnezeu, omul,
renăscut, a primit viaţa prin viaţă... Căci era drept şi cuvenit... ca Eva să fie "reînnoită" în Maria pentru ca
Fecioara să mijlocească pentru fecioară şi astfel să nimicească şi să şteargă neascultarea acelei fecioare prin
ascultarea ei de Fecioară»: Expositio doctrinae apostolicae, 33: S. Ch. 62, 83-86; cf. şi Adversus Haereses, V,
19, 1: S. Ch. 153, 248-250.
31. Dei Verbum, 5.
32. Ibid., 5; cf. L.G., 56.
33. L.G., 56.
34. Ibid., 56.
35. Cf. ibid., 53; SF.AUGUSTIN, De Sancta Virginitate, III, 3: PL 40, 398; Sermo 215, 4: PL 38, 1074;
Sermo 196, I: PL 38, 1019; De peccatorum meritis et remissione, I, 29, 57: PL 44, 142; Sermo 25, 7: PL 46,
937 s.; SF.LEON CEL MARE, Tractatus 21, De natale Domini, I: CCL 138, 86.
36. Cf. Salita del Monte Carmelo, II, cap. 3, 4-6.
37. L. G., 58.
38. Ibid., 58.
39. Dei Verbum, 5.
40. Despre participarea sau «împreună-pătimirea» Mariei la moartea lui Cristos, cf. SF. BERNARD, In
Dominica infra octavam Assumptionis Sermo, 14: S. Bernardi Opera, V, 1968, 273.
41. SF. IRINEU, Adversus Haereses, III, 22, 4: S. Ch. 211, 438-444; cf. L. G., 56, nota 6.
42. Cf. L.G., 56 şi Sfinţii Părinţi citaţi la notele 8 şi 9.
43. «Cristos este adevăr, Cristos este trup: Cristos adevăr în sufletul Ma- riei, Cristos trup în sânul Mariei»:
SF. AUGUSTIN, Sermo 25 (Sermones ine- diti), 7: PL, 46, 938.
44. L.G., 60.
45. Ibid., 61.
46. Ibid., 62.
47. Sunt cunoscute cuvintele scrise de Origene despre Maria şi Ioan aflaţi pe Calvar: «Evangheliile sînt pârga
întregii Scripturi, iar pârga Evangheliilor este Evanghelia lui Ioan: nimeni nu îi poate culege înţelesul dacă nu
şi-a sprijinit capul pe pieptul lui Isus şi nu a primit-o de la Isus pe Maria ca Mamă»: Comm. in Ioan. 1, 6: PG
14, 31; cf. SF.AMBROSIUS, Expos. Evang. sec. Lucam X, 129-131: CSEL 32/4, 504 s.
48. L.G. 54 şi 53; al doilea text conciliar îl citează pe SF. AUGUSTIN, De Sancta Virginitate, VI, 6: PL 40,
399.
49. L.G., 55.
50. Cf. SF. LEON CEL MARE, Tractatus 26, de natale Domini, 2: CCL 138, 126.
51. L.G., 59.
52. SF.AUGUSTIN, De civitate Dei, XVIII, 51: CCL 48, 650.
53. L.G., 8.
54. Ibid., 9.
55. Ibid., 9.
56. Ibid., 8.
57. Ibid., 9.
58. Ibid., 65.
59. Ibid., 59.
60. Dei Verbum, 5.
61. L.G., 63.
62. Cf. ibid., 9.
63. Cf. ibid., 65.
32
64. Ibid., 65
65. Ibid., 65.
66. Cf. Ibid., 13.
67. Cf. Ibid., 13.
68. Cf. ibid., 13.
69. Cf. Missalul roman, formula consacrării potirului în Rugăciunile Euharistice.
70. L.G., 1.
71. Ibid., 13.
72. Ibid., 15.
73. Conc. ec. VATICAN II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 1.
74. L.G. 68, 69. Despre Maria ca promotoare a unităţii creştinilor şi despre cultul Mariei în Orient, cf. LEON
XIII, Enc. Adiutricem populi (5 sept. 1895): Acta Leonis, XV, 300-312.
75. Unitatis redintegratio, 20.
76. Cf. ibid., 19.
77. Ibid., 14.
78. Ibid., 15.
79. L.G., 66.
80. CONC. EC. CHALCED., Definitio fidei: Conciliorum Oec. Decreta, Bologna, 19733, 86 (DS 301).
81. Cf. Weddâs? Mâryâm (Laudele Mariei), care se află la sfârşitul Psaltirii etiopiene şi conţin imnuri şi
rugăciuni către Maria pentru fiecare zi a săptămânii. Cf. şi Matshafa Kidâna Mehrat (Cartea Legământului
Îndurării); e de subliniat importanţa acordată Mariei în imnologia şi liturgia etiopiană.
82. Cf. SF. EFREM, Hymn. de Nativitate: Scriptores Syri, 82, CSCO, 186.
83. Cf. SF. GRIGORE DIN NAREK, Cartea de rugăciuni: S. Ch., 78, 160-163; 428-432.
84. CONC. OEC. NICEN. II: Conciliorum Oec. Decreta, Bologna 19733 135-138 (DS 600-609).
85. Cf. L.G., 59.
86. Cf. Unitatis redintegratio, 19.
87. L.G., 8.
88. Ibid., 9.
89. După cum se ştie, cuvintele cântării Magnificat conţin sau evocă numeroase pasaje din Vechiul
Testament.
90. Dei Verbum, 2.
91. Cf. de exemplu SF. IUSTINUS, Dialogus cum Tryphone Iudaeo, 100: Otto II, 358; SF. IRINEU,
Adversus Haereses, III, 22, 4: S. Ch. 211, 439-445; TERTULLIANUS, De Carne Christi, 17, 4-6: CCL II,
904 s.
92. Cf. SF. EPIPHANUS, Panarion III, 2; Haer. 78, 18: PG 42. 727-730.
93. CONGREGAŢIA PENTRU DOCTRINA CREDINŢEI, Instr. Libert? cristiana e liberazione (22 martie
1986), 97.
94. L.G., 60.
95. Ibid., 60.
96. Cf. formularea: mijlocitoare «ad Mediatorem» (către mijlocitorul) dată de SF. BERNARD, In dominica
infra oct. Assumptionis Sermo, 2: S. Bern. Opera, V, 1968, 263. Maria, ca o oglindă curată, reflectă asupra
Fiului toată slava şi cinstea pe care o primeşte: Id, In Nativitate B. Mariae Sermo - De aquaeductu, 12: ed.
cit., 283.
97. L.G., 62.
98. Ibid., 62.
99. Ibid., 61.
100. Ibid., 62.
101. Ibid., 61.
102. Ibid., 61.
103. Ibid., 62.
104. Ibid., 62.
33
105. Ibid., 62. Biserica mărturiseşte şi celebrează în rugăciunile ei «rolul matern» al Mariei: rol de
«întrepunere şi iertare, de implorare şi har, de reconciliere şi pace» (cf. Prefaţa Missei Preacuratei Fecioare
Maria, Mama şi mijlocitoarea harului, în Collectio Missarum de Beata Maria Virgine, ed. typ. 1987, I, 120).
106. Ibid., 62.
107. Ibid., 62; cf. SF. IOAN DIN DAMASC, Hom. in Dormitionem, I, 11; II, 2, 14; III, 2: S. Ch. 80, 111 s.;
127-131; 157-161; 181-185; SF. BERNARD, In Assumptione Beatae Mariae Sermo, 1-2: S. Bernardi Opera,
V, 1968, 228-238.
108. L.G., 59; Cf. PIUS XII Const. Apost. Munificentissimus Deus (1 nov. 1950): AAS 42 (1950) 769 - 771;
Sf. Bernard o prezintă pe Maria scăldată în strălucirea gloriei Fiului ei: In Dominica infra oct. Assumpt.
Sermo, 3: S. Bernardi Opera, V, 1968, 263 şi urm.
109. L.G., 53.
110. Despre acest aspect esenţial al mijlocirii Mariei, de implorare a îndurării de la Fiul ei, Judecătorul, cf.
SF. BERNARD, In Dominica infra oct. Assumptionis Sermo, 1-2: S. Bernardi Opera, V, 1968, 262 şi urm;
LEON XIII, Enc. Octobri Mense (22 sept. 1891): Acta Leonis, XI, 299-315.
111. L.G., 55.
112. Ibid., 59.
113. Ibid., 36.
114. Ibid., 36.
115. Referitor la Maria Regină, cf. SF. IOAN DIN DAMASC, Hom. in Nativitatem, 6; 12; Hom. in
dormitionem, I, 2, 12, 14; II, 11; III, 4: S. Ch. 80, 59 s.; 77 s; 83 s.; 113 s.; 117; 151 s.; 189-193.
116. L.G., 62.
117. Ibid., 63.
118. Ibid., 63.
119. Ibid., 66.
120. Cf. SF. AMBROSIUS, De Institutione Virginis, XIV, 88-89: PL 16, 341; SF. AUGUSTIN, Sermo 215,
4: PL 38, 1074; De Sancta Virginitate, II, 2; V, 5; VI, 6: PL 40, 397; 398 s.; Sermo 191, II, 3: PL 38, 1010 şi
urm.
121. Cf. L.G., 63.
122. Ibid., 64.
123. Ibid., 64.
124. Ibid., 64.
125. Ibid., 64.
126. Dei Verbum, 8; SF. BONAVENTURA, Comment. in Evang. Lucae, Ad Claras Aquas, VII, 53, n. 40; 68,
n. 109.
127. L.G., 64.
128. Ibid., 63.
129. Cf. Ibid., 63.
130. După cum se ştie, în textul grecesc expresia «??? ?? ???» înseamnă mai mult decât că Maria a fost
primită de ucenic în sensul găzduirii şi îngrijirii materiale, desemnând mai degrabă comunitatea de viaţă
stabilită între ei de cuvintele lui Cristos în ceasul morţii: cf. SF. AUGUSTIN, In Ioan. Evang. tract. 119, 3:
CCL 36, 659: «A luat-o aşadar într-ale sale, nu pe proprietăţile lui, că nu avea nici una, ci în responsabilitatea
lui, pe care şi-o îndeplinea cu dăruire».
131. L.G., 62.
132. Ibid., 63.
133. Gaudium et spes, 22.
134. cf. PAUL VI, Cuvântarea din 21 noiembrie 1964: AAS 56 (1964), 1015.
135. PAUL VI, Profesiunea solemnă de credinţă (30 iunie 1968), 15: AAS 60 (1968), 438 şi urm.
136. PAUL VI, Cuvântarea din 21 noiembrie 1964: AAS 56 (1964), 1015.
137. Ibid., 1016.
138. Gaudium et spes, 37.
139. Cf. SF. BERNARD, In Dominica infra oct. Assumptionis Sermo: S. Bernardi Opera, V, 1968, 262-274.
34
140. L.G., 65.
141. Cf. Enc. Fulgens corona (8 sept. 1953): AAS 45 (1953) 577-592. Pius X, în enciclica Ad diem illum (2
febr. 1904), cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri a Preacuratei
Fecioare Maria, declarase şi el un Jubileu extraordinar de câteva luni: Pii X P.M.Acta, I, 147-166.
142. Cf. L.G., 66-67.
143. Cf. SF. LUDOVIC MARIA GRIGNION DE MONTFORT, Traité de la vraie dévotion ? la S-te Vierge.
Alături de acest sfânt poate fi pus şi SF. ALFONS MARIA DE LIGUORI, de la a cărui moarte se împlinesc
anul acesta 200 de ani: cf., printre operele sale, Le glorie di Maria.
144. L.G., 69.
145. Omilia din 1 ianuarie 1987.
146. L.G., 69.
147. Dei Verbum, 2: «Prin această dezvăluire, Dumnezeu cel nevăzut... în belşugul iubirii sale, se adresează
oamenilor ca unor prieteni... şi comunică cu ei... pentru a-i chema şi a-i primi în comuniunea sa».

© Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti

35