Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 1

Exortaţia apostolică Marialis cultus

a Papei Paul al VI-lea
Tuturor episcopilor în pace şi comuniune cu Scaunul
apostolic,
pentru buna orânduire şi dezvoltare a cultului către
Fericita Fecioară Maria

Introducere

Prilejul şi scopul îndemnului. Împărţirea documentului.

Venerabili Fraţi, salutare şi binecuvîntare apostolică

De cînd am fost ridicat la scaunul lui Petru, ne-am străduit fără încetare să intensificăm CULTUL MARIAN, nu numai
pentru a răspunde sentimentului Bisericii şi înclinaţiei noastre personale, ci şi pentru că acest cult, după cum se ştie,
deţine un loc deosebit de nobil în ansamblul cultului sacru, în care se întîlnesc culmile înţelepciunii şi ale religiei (1) şi care
constituie aşadar o îndatorire primordială a Poporului lui Dumnezeu.

Tocmai în vederea unei astfel de îndatoriri am ajutat şi am încurajat neîncetat marea lucrare a reformei liturgice
promovată de Conciliul Ecumenic Vatican II: cu siguranţă că nu fără un plan deosebit al Providenţei divine primul
document conciliar pe care, în unire cu venerabilii Părinţi, l-am aprobat şi semnat «în Duhul Sfînt» a fost Constituţia
Sacrosanctum Concilium, care îşi propunea tocmai să restaureze şi să dezvolte liturgia, făcînd mai rodnică participarea
credincioşilor la tainele dumnezeieşti (2). De atunci, numeroase acte ale pontificatului nostru au avut ca scop
îmbunătăţirea cultului adus lui Dumnezeu, aşa cum o arată promulgarea în ultimii ani a numeroase cărţi ale Ritului
roman, revizuite după principiile şi normele aceluiaşi conciliu. Pentru aceasta îi mulţumim din suflet Domnului,
dătătorul a tot binele şi sîntem recunoscători Conferinţelor episcopale şi fiecărui episcop care, în diferite feluri, au
colaborat cu noi la pregătirea acestor cărţi.

Considerînd cu bucurie şi recunoştinţă munca realizată şi primele rezultate pozitive ale reînnoirii liturgice, care sînt
destinate să se înmulţească pe măsură ce reforma va fi mai bine înţeleasă în motivaţiile sale profunde şi va fi corect
aplicată, grija noastră atentă nu încetează să se îndrepte spre tot ceea ce poate contribui la orînduirea şi revizuirea
cultului prin care Biserica, în duh şi adevăr (cf. In 4, 24), îl adoră pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, «o venerează cu o
iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu» (3) şi cinsteşte cu respect religios memoria
martirilor şi a celorlalţi sfinţi.

Dorita dezvoltarea a devoţiunii către Fecioara Maria, devoţiune care, după cum am spus, se inserează în centrul cultului
unic numit pe drept cuvînt creştin căci de la Cristos îşi trage originea şi eficienţa, în Cristos îşi găseşte deplina expresie şi
prin Cristos, în Duhul Sfînt, duce la Tatăl , este unul din elementele ce califică pietatea autentică a Bisericii. Într-adevăr,
prin necesitate intimă, aceasta reflectă în practica cultului planul răscumpărător al lui Dumnezeu: locului cu totul special
pe care l-a avut Maria în acest plan îi corespunde un cult cu totul deosebit către ea (4); la fel, oricărei dezvoltări autentice
a cultului creştin îi urmează în mod necesar o sporire corespunzătoare a veneraţiei faţă de Maica Domnului. De altfel,
istoria pietăţii arată cum «diferitele forme de pietate faţă de Născătoarea de Dumnezeu, pe care Biserica le-a aprobat
păstrîndu-le în limitele învăţăturii adevărate» (5), se dezvoltă într-o subordonare armonioasă faţă de cultul lui Cristos şi
gravitează în jurul lui ca în jurul punctului lor de referinţă firesc şi necesar. La fel se întîmplă şi în epoca noastră.
Reflecţia Bisericii contemporane asupra misterului lui Cristos şi asupra propriei naturi a făcut-o să afle la rădăcina
misterului lui Cristos şi ca o încununare a naturii ei, acelaşi chip de femeie: Fecioara Maria, Maica lui Cristos şi Maica
Bisericii. Şi cunoaşterea sporită a misiunii Mariei s-a transformat în veneraţie plină de bucurie faţă de ea şi în respect plin
de adoraţie faţă de planul înţelept al lui Dumnezeu, care a aşezat în familia sa Biserica , la fel ca în orice cămin familial,
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 2

figura unei femei care, cu discreţie şi în spirit de slujire, veghează asupra ei şi «îi călăuzeşte paşii cu bunătate pînă cînd
ziua Domnului va veni în slavă» (6).

În vremurile noastre, schimbările survenite în obiceiuri, în sensibilitatea popoarelor, în modalităţile de expresie ale
literaturii şi ale artelor, în formele de comunicare socială, au influenţat şi manifestările sentimentului religios. Unele
practici de cult, care, nu demult încă, se dovedeau apte să exprime sentimentul religios al indivizilor şi al comunităţilor
creştine, par astăzi insuficiente sau nepotrivite, legate fiind de scheme socio-culturale ale trecutului, în timp ce în multe
părţi se caută noi forme de expresie a relaţiei imuabile a creaturilor cu Creatorul lor, a fiilor cu Tatăl lor. Acest lucru îi
poate determina pe unii să fie pe moment dezorientaţi: dar dacă, în spirit de încredere în Dumnezeu, cugetăm asupra
unor astfel de fenomene, descoperim că numeroase tendinţe ale pietăţii contemporane de exemplu interiorizarea
sentimentului religios sînt chemate să contribuie la dezvoltarea pietăţii creştine în general şi a pietăţii faţă de Fecioara
Maria în special. În acest fel epoca noastră, fidelă în ascultarea tradiţiei şi atentă la progresul teologiei şi al ştiinţelor, îşi
va aduce contribuţia la lauda celei pe care, chiar după cuvintele ei profetice, toate neamurile o vor numi fericită (cf. Lc 1,
48).

Considerăm aşadar că este de resortul slujirii noastre apostolice să tratăm, ca într-un dialog cu voi, venerabili Fraţi,
cîteva teme referitoare la locul pe care Fericita Fecioară îl ocupă în cultul Bisericii. Aceste teme au fost deja abordate în
parte de către Conciliul Vatican II (7) şi de către noi înşine (8); dar nu este inutil să revenim asupra lor pentru a risipi
îndoieli şi, mai ales, pentru a favoriza dezvoltarea acestei devoţiuni faţă de Fecioara Maria care, în Biserică, îşi găseşte
motivaţiile în cuvîntul lui Dumnezeu şi se exercită în Duhul lui Cristos.

Prin urmare, am vrea să ne oprim asupra cîtorva probleme privind raporturile dintre liturgie şi cultul Fecioarei (I); să
propunem consideraţii şi directive apte să favorizeze legitima dezvoltare a acestui cult (II); în sfîrşit, să sugerăm cîteva
reflecţii pentru o reluare viguroasă şi mai conştientă a recitării Rozariului, a cărui practică a fost recomandată cu
insistenţă de către Predecesorii noştri şi s-a răspîndit atît de mult în poporul creştin (III).

PARTEA ÎNTÎI

CULTUL FECIOAREI MARIA ÎN LITURGIE

1. Pregătindu-ne să tratăm despre locul pe care-l ocupă Fecioara Maria în cultul creştin, trebuie să ne îndreptăm în
primul rînd atenţia spre liturgie; aceasta deţine, într-adevăr, în afară de un bogat conţinut doctrinal, o incomparabilă
eficienţă pastorală şi are o valoare exemplară bine cunoscută pentru celelalte forme de cult. Am fi vrut să privim
diversele liturgii ale Orientului şi ale Occidentului, dar, ţinînd seama de scopul prezentului document, vom examina
aproape în exclusivitate cărţile ritului roman; într-adevăr, numai acesta din urmă a fost, în urma normelor practice
stabilite de Conciliul Vatican II (9), obiectul unei profunde reînnoiri, chiar în ceea ce priveşte expresiile veneraţiei faţă de
Maria, şi cere aşadar să fie considerat şi apreciat cu atenţie.

Secţiunea I

Fecioara în liturgia romană revizuită

2. Reforma liturgiei romane presupunea în prealabil o revizuire atentă a Calendarului său general. Acesta, destinat să
organizeze cu reliefarea cuvenită celebrarea în zile fixe a lucrării mîntuitoare, desfăşurînd întregul mister al lui Cristos în
ciclul întregului an, de la Întrupare pînă la aşteptarea întoarcerii sale în slavă (10), a îngăduit să se introducă în mod mai
organic, comemorarea Mariei în ciclul anual al misterelor Fiului ei, marcînd astfel mai bine legătura care le uneşte.

3. Astfel, în timpul Adventului, în afară de prilejul solemnităţii de la 8 decembrie în care se celebrează concomitent
zămislirea neprihănită a Mariei, pregătirea fundamentală (cf. Is 11, 1. 10) la venirea Mîntuitorului şi fericita auroră a
Bisericii preafrumoasă şi fără pată (11), liturgia aminteşte frecvent figura Fecioarei, mai ales în feriile de la 17 la 24
decembrie şi, în mod mai deosebit, în duminica ce precede Crăciunul, zi în care face să răsune glasurile străvechi ale
profeţilor referitoare la Fecioara Mamă şi la Mesia (12) şi oferă spre lectură pasajele din Evanghelie referitoare la naşterea
iminentă a lui Cristos şi a Înainte-Mergătorului său (13).
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 3

4. În acest fel, credincioşii care trăiesc împreună cu liturgia spiritul Adventului, privind dragostea negrăită cu care
Fecioara Mamă l-a purtat pe Fiul (14), sînt îndemnaţi să o ia de model şi să se pregătească să meargă în întîmpinarea
Domnului care vine, «priveghind în rugăciune şi tresăltînd în cîntări de laudă» (15). Vrem totodată să atragem atenţia că
liturgia de Advent, unind aşteptarea mesianică şi aşteptarea întoarcerii în slavă a lui Cristos cu comemorarea plină de
admiraţie a Mamei sale, prezintă un fericit echilibru cultual ce poate fi luat ca regulă spre a împiedica orice tendinţă de a
separa aşa cum s-a întîmplat uneori în anumite forme de pietate populară cultul Fecioarei de punctul său de referinţă
indispensabil: Cristos. Rezultă de aici că această perioadă, aşa cum au observat liturgiştii, trebuie să fie considerată ca un
moment în mod special potrivit cultului Maicii Domnului; confirmăm această orientare şi dorim să fie peste tot primită
şi urmată.

5. Timpul Crăciunului constituie o comemorare prelungită a maternităţii divine, feciorelnice, mîntuitoare, a Preacuratei
Fecioare Maria care l-a născut lumii pe Mîntuitorul (16). Într-adevăr, în solemnitatea Naşterii Domnului, Biserica,
adorîndu-l pe dumnezeiescul Mîntuitor, o venerează şi pe Mama sa glorioasă; la Epifanie, pe cînd celebrează chemarea
universală la mîntuire, o contemplă pe Fecioară, adevărat Scaun al Înţelepciunii, adevărată Mamă a Regelui, care-l
înfăţişează spre adorare magilor pe Răscumpărătorul tuturor neamurilor (cf. Mt 2, 11); şi în sărbătoarea Sfintei familii a
lui Isus, Maria şi Iosif (duminica din octava Crăciunului), ea contemplă cu veneraţie viaţa sfîntă pe care o duc în casa din
Nazaret Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, Maria, Mama lui, şi Iosif, bărbat drept (cf. Mt 1, 19).

În orînduirea timpului Crăciunului conform reformei liturgice, toţi trebuie să-şi îndrepte atenţia către reinstaurarea
solemnităţii Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu; aşezată la 1 ianuarie după vechiul obicei al liturgiei
de la Roma, ea este destinată să celebreze rolul pe care l-a avut Maria în misterul mîntuirii şi să preamărească demnitatea
deosebită care decurge de aici pentru «Sfînta Născătoare... prin mijlocirea căreia... l-am primit pe Dătătorul vieţii» (17). Pe
de altă parte, ea constituie un prilej minunat pentru a ne reînnoi adoraţia faţă de noul-născut, Principele Păcii, pentru a
asculta din nou mesajul plin de bucurie al îngerilor (cf. Lc 2, 14), pentru a implora de la Dumnezeu, prin mijlocirea
Reginei Păcii, darul suprem al păcii. Din acest motiv, în fericita coincidenţă a octavei Naşterii Domnului şi a zilei de 1
ianuarie, zi de urări, am instituit Ziua mondială a păcii, care se extinde tot mai mult şi care aduce deja în inimile multora
roadele păcii.

6. La cele două solemnităţi deja evocate Neprihănita Zămislire şi Maternitatea divină trebuie adăugate străvechile şi
venerabilele celebrări de la 25 martie şi 15 august.

Pentru solemnitatea Întrupării Cuvîntului s-a reluat în Calendarul roman, printr-o hotărîre motivată, vechea denumire
«Anuntiatio Domini - Bunavestire a Domnului», dar celebrarea era şi rămîne o sărbătoare în acelaşi timp a lui Cristos şi a
Fecioarei: sărbătoare a Cuvîntului care se face «Fiul Mariei» (Mc 6, 3), sărbătoare a Fecioarei care devine Maica lui
Dumnezeu. În ceea ce-l priveşte pe Cristos, Orientul şi Occidentul, în inepuizabilele comori ale liturgiei lor, celebrează
această solemnitate ca memoria acelui fiat mîntuitor al Cuvîntului întrupat care, intrînd în lume, spune: «Iată vin... ca să
fac voia ta, Dumnezeule» (cf. Evr 10, 7; Ps 39, 8-9) -- ca şi comemorare a începutului răscumpărării şi a unirii intime şi
indisolubile a naturii divine cu natura umană în unica persoană a Cuvîntului. În ceea ce o priveşte pe Maria, această
solemnitate apare ca sărbătoarea noii Eve, fecioară ascultătoare şi credincioasă care, datorită generosului ei fiat (cf. Lc 1,
38), devine, prin lucrarea Duhului, Născătoare de Dumnezeu, dar şi Mamă adevărată a tuturor celor vii şi, prin primirea
în sînul ei a unicului Mijlocitor (cf. 1 Tim 2, 5), adevăratul Chivot al Legii şi adevăratul Templu al lui Dumnezeu -- ca
memorie a unui moment culminant al dialogului de mîntuire dintre Dumnezeu şi om, şi o comemorare a
consimţămîntului liber al Fecioarei şi a participării sale la planul răscumpărător.

Solemnitatea din 15 august celebrează glorioasa Ridicare a Mariei la cer: sărbătoare a destinului ei de plenitudine şi de
fericire, a glorificării sufletului său neprihănit şi a trupului său feciorelnic, a perfectei sale configurări la Cristos înviat.
Este o sărbătoare care propune Bisericii şi omenirii imaginea şi confirmarea mîngîietoare că speranţa finală se va realiza:
această premărire totală este într-adevăr destinul tuturor celor pe care Cristos i-a făcut fraţi, avînd cu ei «în comun
sîngele şi trupul» (Evr 2, 14; cf. Gal 4, 4). Solemnitatea Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria se prelungeşte în
celebrarea Sfintei Maria Regină, care are loc după o săptămînă şi în care o contemplăm pe Cea care, aşezată alături de
Regele veacurilor, străluceşte ca Regină şi mijloceşte ca Mamă (18). Sînt aşadar patru solemnităţi care marchează, cu cel
mai înalt grad liturgic, principalele adevăruri dogmatice privitoare la slujitoarea smerită a Domnului.
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 4

7. După aceste solemnităţi, trebuie considerate înainte de toate acele celebrări comemorînd evenimente ale mîntuirii în
care Fecioara a fost strîns legată de Fiul său, ca sărbătorile Naşterii Mariei (8 septembrie), «care este pentru întreaga
lume speranţa şi aurora mîntuirii» (19); a Vizitei la Elisabeta (31 mai), în care liturgia o evocă pe «Fericita Fecioară Maria,
care-l purta pe Fiul» lui Dumnezeu (20), care o vizitează pe Elisabeta pentru a-i arăta iubirea de aproapele şi pentru a
proclama milostivirea lui Dumnezeu Mîntuitorul (21); sau amintirea Sfintei Fecioare Maria Îndurerată (15 septembrie),
minunată ocazie pentru a retrăi un moment decisiv al istoriei mîntuirii şi pentru a o venera pe Mama, în picioare lîngă
crucea Fiului său, «părtaşă la pătimirea lui» (22).

Sărbătoarea din 2 februarie, căreia i-a fost înapoiată denumirea «Întîmpinarea Domnului», trebuie şi ea să fie prezentă în
spirit pentru a-şi strînge din ea marea bogăţie. Este o comemorare conjugată a Fiului şi a Mamei, adică celebrarea
misterului mîntuirii înfăptuit de Cristos, cu care Fecioara a fost intim unită ca Mamă a Slujitorului suferind al lui Iahve,
ca împlinitoare a unei misiuni care aparţinea vechiului Israel şi ca chip al noului Popor al lui Dumnezeu, încercat
continuu de suferinţă şi de persecuţie în credinţa şi în speranţa sa (cf. Lc 2, 31-35).

8. Dacă Calendarul roman revizuit reliefează mai ales celebrările amintite mai sus, el conţine totuşi şi alte tipuri de
comemorări sau de sărbători legate de un temei de cult local, dar care au dobîndit o rezonanţă mai vastă (11 februarie:
Apariţia Sfintei Fecioare Maria la Lourdes; 5 august: Sfinţirea bazilicii Sfînta Maria din Roma); altele, celebrate la origine
de către familii călugăreşti aparte, dar care astăzi, datorită răspîndirii lor, pot fi considerate ca fiind cu adevărat bisericeşti
(16 iulie: Sfînta Fecioară Maria de pe muntele Carmel; 7 octombrie: Sfînta Fecioară Maria, Regina Rozariului); şi încă
altele care, dincolo de datele aprocrife, au un conţinut cu o înaltă valoare exemplară şi prelungesc tradiţii venerabile
născute mai ales în Orient (21 noiembrie: Prezentarea la Templu a Fericitei Fecioare Maria) sau exprimă orientări ce şi-
au făcut loc în pietatea contemporană (sîmbăta după solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus: Inima Neprihănită a
Mariei).

9. Nu trebuie uitat că Calendarul roman general nu menţionează toate celebrările mariale; le revine, într-adevăr,
Calendarelor particulare să primească, în deplină fidelitate faţă de normele liturgice, dar şi într-un spirit cordial de
primire, sărbătorile mariale proprii diferitelor Biserici locale. Trebuie să menţionăm de asemenea posibilitatea unei
frecvente comemorări liturgice a Fecioarei recurgînd la comemorarea Sfintei Maria sîmbăta: este o comemorare
străveche şi discretă devenită foarte la îndemînă şi extrem de variată prin supleţea actualului calendar şi a numeroaselor
formulare din Liturghier.

10. Nu avem intenţia să trecem în revistă întregul conţinut al noului Liturghier roman în acest Îndemn apostolic; dar,
pentru a răspunde datoriei pe care ne-am stabilit-o cu privire la cărţile restaurate ale ritului roman (23), am vrea să
subliniem cîteva din aspectele şi din temele lor. Ne face plăcere înainte de toate să notăm că rugăciunile euharistice ale
Liturghierului, convergînd în mod admirabil cu liturgiile orientale (24), conţin o comemorare semnificativă a Fericitei
Fecioare. Aşa este foarte vechiul Canon roman, care o comemorează pe Născătoarea de Dumnezeu în termeni de o
mare densitate doctrinară şi de suflu cultual: «În unire cu întreaga Biserică, amintim şi cinstim înainte de toate pe slăvita
pururea Fecioară Maria, Născătoarea Domnului şi Dumnezeului nostru Isus Cristos»; la fel şi recenta Rugăciune
euharistică III, care exprimă printr-o intensă implorare dorinţa credincioşilor de a împărţi cu Mama moştenirea care
revine unor fii: «Duhul Sfînt să facă din noi un prinos veşnic, ca să dobîndim moştenirea cerească împreună cu aleşii tăi,
mai întîi cu preafericita Fecioară Născătoare de Dumnezeu Maria...». Această comemorare zilnică, prin locul pe care îl
ocupă în inima jertfei dumnezeieşti, trebuie să fie considerată ca o formă deosebit de expresivă a cultului pe care
Biserica îl aduce celei «Binecuvîntate de Cel Preaînalt» (cf. Lc 1, 28).

11. Parcurgînd apoi textele Liturghierului revizuit, vedem cum marile teme mariane ale rugăciunii romane Zămislirea
neprihănită şi plinătatea harului, maternitatea divină, fecioria perfectă şi rodnică, templul Duhului Sfînt, cooperarea la
lucrarea Fiului său, sfinţenia exemplară, mijlocirea îndurătoare, Ridicarea la cer, regalitatea maternă etc. au fost primite în
perfectă continuitate doctrinală cu trecutul; şi cum şi alte teme, noi într-un anumit sens, au fost introduse (în aceste
texte) în perfectă corespondenţă cu dezvoltările teologice ale timpului nostru. Astfel, de exemplu, tema Maria-Biserica a
intrat în textele Liturghierului, cu o varietate de aspecte ce corespunde varietăţii raporturilor existente între Mama lui
Cristos şi Biserică. Aceste texte, într-adevăr, văd în Zămislirea neprihănită a Fecioarei prefigurarea Bisericii, mireasă fără
pată a lui Cristos (25); în Ridicarea Ei la cer ele recunosc începutul deja înfăptuit chipul a ceea ce trebuie să se desăvîrşească
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 5

pentru întreaga Biserică (26); în misterul maternităţii, ele o proclamă Mamă a Capului şi a mădularelor: prin urmare Mamă
a lui Dumnezeu şi Mamă a Bisericii (27).

Cînd, pe de altă parte, liturgia îşi întoarce privirea către Biserică atît primitivă cît şi contemporană, ea o regăseşte tot pe
Maria: fie rugîndu-se împreună cu Apostolii (28), fie ca prezenţă activă cu care Biserica vrea să trăiască misterul lui
Cristos: «... dă Bisericii tale ca, părtaşă fiind, alături de Maria, la pătimirea lui Cristos, să se învrednicească a se bucura,
împreună cu ea, de înviere» (29); şi ca glas cîntînd lauda lui Dumnezeu: «... să te putem preamări împreună cu ea [Maria] în
veci» (30). Şi pentru că liturgia este un cult care reclamă o conduită coerentă în viaţă, ea îşi înalţă implorarea pentru ca ?
cultul Fecioarei să se traducă printr-o iubire concretă şi care suferă pentru Biserică, aşa cum propune în mod admirabil
rugăciunea după împărtăşanie din 15 septembrie: «... meditînd suferinţele Fecioarei Maria, să împlinim în noi pentru
Biserică cele ce lipsesc Pătimirii lui Cristos».

12. Lecţionarul liturghiei este una din cărţile ritului roman care a beneficiat pe larg de reforma postconciliară, atît prin
numărul textelor adăugate cît şi prin valoarea lor intrinsecă: este vorba într-adevăr de texte care conţin Cuvîntul lui
Dumnezeu, totdeauna viu şi eficient (cf. Evr 4, 12). Această mare abundenţă de lecturi biblice a îngăduit ca, în decursul
unui ciclu stabilit pe trei ani, să fie expusă întreaga istorie a mîntuirii şi ca misterul lui Cristos să fie propus într-un mod
mai complet. A rezultat de aici, şi este o consecinţă logică, faptul că lecţionarul conţine un număr mai important de
lecturi din Vechiul şi din Noul Testament care o privesc pe Fecioară. Totuşi, această creştere numerică a fost însoţită de
o critică senină, deoarece nu au fost reţinute decît lecturile care, datorită evidenţei conţinutului lor sau a indicaţiilor unei
exegeze atente, confirmată de învăţăturile Magisteriului sau de o tradiţie trainică, pot fi considerate, chiar într-un mod
diferit şi după diverse grade, ca avînd un caracter marian. Se cuvine să consemnăm între altele că aceste lecturi sînt
prezentate nu numai cu ocazia sărbătorilor Fecioarei, dar că sînt proclamate în numeroase alte împrejurări: în anumite
duminici ale anului liturgic (31), cu ocazia celebrării riturilor legate profund de viaţa sacramentală a creştinului şi de
alegerile sale (32), sau de momentele fericite sau dureroase ale existenţei sale (33).

13. Cartea revizuită a Oficiului divin, Liturgia Orelor, conţine şi ea mărturii eminente ale pietăţii către Maica Domnului; de
exemplu în imnuri, dintre care putem remarca cîteva capodopere ale literaturii universale, ca admirabila rugăciune a lui
Dante către Fecioară (34); în antifonele care ritmează recitarea zilnică, implorări lirice cărora le-au fost adăugate celebrul
tropar Sub tuum praesidium, venerabil prin vechimea sa şi minunat în conţinutul său; în rugăciunile de mijlocire ale
Laudelor şi ale Vesperelor, în care nu arareori se întîlneşte recurgerea încrezătoare la Maica îndurării; în foarte bogata
selecţie de pagini mariane datorate unor autori din primele secole ale creştinismului, din Evul Mediu şi din epoca
modernă.

14. Dacă în liturghier, în lecţionar şi în liturgia Orelor, pe care se articulează rugăciunea liturgică romană, comemorarea
Fecioarei revine într-un ritm des, expresiile de iubire şi de venerare imploratoare către «Theotokos» nu lipsesc nici din
celelalte cărţi liturgice revizuite. Astfel Biserica o invocă pe Mama oricărui har înainte de cufundarea candidaţilor în
apele mîntuitoare ale botezului (35); ea imploră mijlocirea Ei pentru mamele care, recunoscătoare pentru darul
maternităţii, vin cu bucurie la biserică (36); o prezintă ca pildă mădularelor sale care se angajează să-l urmeze pe Cristos în
viaţa călugărească (37) sau primesc consacrarea feciorelnică (38) şi pentru aceştia, cere ajutorul Ei matern (39); îi adresează o
rugăciune insistentă pentru fiii săi ajunşi în ceasul morţii (40); cere intervenţia Ei pentru cei care închizîndu-şi ochii pentru
viaţa aceasta, au apărut în faţa lui Cristos, Lumina veşnică (41), şi prin mijlocirea Ei, cere mîngîierea celor care cufundaţi
în durere plîng cu credinţă dispariţia apropiaţilor lor (42).

15. Examinarea cărţilor liturgice revizuite duce aşadar la o constatare încurajatoare: reforma postconciliară, cum o dorea
deja Mişcarea liturgică, a considerat-o într-o perspectivă foarte dreaptă pe Fecioară în misterul lui Cristos şi, în armonie
cu tradiţia, i-a recunoscut locul special ce i se cuvine în cultul creştin ca Sfîntă /Mamă/ Născătoare de Dumnezeu şi
cooperatoare binecuvîntată a Răscumpărătorului.

Nu putea să fie altfel. Într-adevăr, parcurgînd istoria cultului creştin, observăm că, atît în Orient ca şi în Occident,
expresiile cele mai înalte şi mai limpezi ale pietăţii faţă de Fecioară au înflorit în cadrul liturgiei sau i-au fost incorporate
acesteia.
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 6

Vrem să subliniem că cultul pe care Biserica universală îl aduce astăzi Celei pe deplin Sfinte decurge, prelungindu-l şi
/sporindu-l /îmbogăţindu-l neîncetat, din cultul pe care Biserica din toate timpurile i l-a dat cu un respect plin de grijă
faţă de adevăr şi veghind totdeauna la nobleţea formelor. Din tradiţia nepieritoare, totdeauna vie datorită prezenţei
neîncetate a Duhului şi ascultării continue a Cuvîntului, Biserica din timpurile noastre ia motive, raţiuni şi un stimulent
pentru cultul pe care îl aduce ea însăşi Fecioarei. Şi din această tradiţie vie, liturgia, care primeşte sprijin şi putere de la
Magisteriu, este o expresie foarte înaltă şi o confirmare edificatoare.

Secţiunea 2

Fecioara, model al Bisericii în practicarea cultului

16. Am vrea acum, urmînd unele indicaţii ale doctrinei conciliare despre Maria şi Biserică, să aprofundăm un aspect
particular al raporturilor existente între Maria şi liturgie, altfel spus: Maria model al atitudinii spirituale cu care Biserica
celebrează şi trăieşte misterele dumnezeieşti. Exemplaritatea Fecioarei în acest domeniu vine de la faptul că Ea este
recunoscută ca cel mai bun model al Bisericii în ordinea credinţei, a iubirii şi a perfectei uniri cu Cristos (43), adică a acelei
dispoziţii interioare care inspiră Biserica, Mireasa preaiubită, strîns legată de Domnul ei, atunci cînd îl invocă şi, prin El,
îi aduce Părintelui veşnic cultul ce i se cuvine (44).

17. Maria este Virgo audiens, Fecioara care ascultă, care primeşte Cuvîntul lui Dumnezeu cu credinţă, o credinţă care a
fost pentru ea actul preliminar şi drumul care a condus-o la maternitatea divină, de vreme ce, după intuiţia Sfîntului
Augustin, «pe Cel [Isus] pe care Maria l-a născut în credinţă, în credinţă l-a zămislit» (45). Într-adevăr, după ce a primit de
la Înger răspunsul la scrupulul său (cf. Lc 1, 34-37), Ea spune cu o credinţă plenară, şi zămislindu-l pe Isus în sufletul său
înainte de a-l zămisli în pîntecele său: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvîntul tău» (Lc 1, 38) (46). Această
credinţă a fost pentru Ea cauză de fericire şi izvor de certitudine privitor la realizarea făgăduinţei: «şi Fericită eşti tu care
ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul» (Lc 1, 45). Şi cu aceeaşi credinţă, ca protagonistă capitală şi martoră
privilegiată a Întrupării, Ea îşi amintea evenimentele copilăriei lui Cristos, păstrîndu-le în intimitatea cea mai adîncă a
inimii sale (cf. Lc 2, 19. 51). Acelaşi lucru îl face Biserica, mai ales în liturgie: ea ascultă cu credinţă Cuvîntul lui
Dumnezeu, îl primeşte, îl proclamă, îl venerează, îl împarte credincioşilor ca pîine a vieţii (47) şi, în lumina lui, scrutează
semnele vremii, interpretează şi trăieşte evenimentele istoriei.

18. Pe de altă parte, Maria este Virgo orans, Fecioara care se roagă. Astfel apare Ea în vizita făcută Mamei Înainte-
Mergătorului, în care îşi deschide inima dînd slavă lui Dumnezeu, exprimîndu-şi umilinţa, credinţa şi speranţa sa: aşa
este Magnificat-ul (cf. Lc 1, 46-55), rugăciunea Mariei prin excelenţă, cîntarea timpurilor mesianice în care converg
bucuria? vechiului şi a noului Israel. Într-adevăr după cum pare să sugereze Sfîntul Irineu în cîntarea Mariei a fost
cuprinsă tresăltarea de bucurie a lui Abraham care îl presimţea pe Mesia (cf. In 8, 56) (48) şi a răsunat, într-o anticipare
profetică, glasul Bisericii: «în tresăltarea ei, Maria striga, profetizînd în numele Bisericii: "Măreşte sufletul meu pe
Domnul..."» (49). Într-adevăr, extinzîndu-se, cîntarea Fecioarei a devenit în toate timpurile rugăciunea întregii Biserici.

Fecioara care se roagă, astfel apare Maria la Cana unde, arătîndu-i Fiului său o trebuinţă temporală, implorîndu-l cu
delicateţe, Ea obţine şi un efect în ordinea harului: ?acela că? Isus, împlinind primul dintre «semnele» sale, îi întăreşte pe
ucenicii săi în credinţa în El (cf. In 2, 1-12).

Ultimul episod biografic al Mariei ne-o prezintă tot în rugăciune: apostolii, «stăruiau într-un cuget în rugăciune împreună
cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui» (Fapte 1, 14); este prezenţa rugătoare a Mariei în Biserica ce se naşte
şi în Biserica dintotdeauna, căci, ridicată la cer, Ea nu şi-a părăsit misiunea ei de mijlocire şi de mîntuire (50). Biserica este
şi ea Fecioară în rugăciune, ea care îi prezintă zilnic Tatălui trebuinţele fiilor ei, «îl laudă pe Domnul fără încetare şi
mijloceşte pentru mîntuirea lumii întregi» (51).

19. Maria este şi Virgo pariens, Fecioara Mamă, adică cea care, «prin credinţă şi ascultare, a născut pe pămînt pe însuşi
Fiul Tatălui, necunoscînd bărbat, sub adumbrirea Duhului Sfînt» (52): maternitate minunată, rînduită de Dumnezeu ca tip
şi model al rodniciei Fecioarei care este Biserica. Într-adevăr, aceasta «devine şi ea mamă: prin predicare şi botez naşte la
o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfînt şi născuţi din Dumnezeu» (53). Pe bună dreptate, Părinţii din
vechime învăţau că Biserica prelungeşte în sacramentul botezului maternitatea feciorelnică a Mariei. Dintre mărturiile
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 7

lor, ne place să o amintim pe aceea a ilustrului nostru Predecesor, Sfîntul Leon cel Mare, care afirmă într-o predică de
Crăciun: «[Cristos] a primit în sînul Fecioarei începutul vieţii şi l-a aşezat în izvorul botezului; a dat apei ceea ce dăduse
Mamei sale; "căci puterea Celui Preaînalt şi adumbrirea Duhului Sfînt" (cf. Lc 1, 35), care au făcut ca Maria să-l aducă pe
lume pe Mîntuitorul fac ca şi apa să-l renască pe credincios» (54). Vrînd să ajungem la izvoarele liturgice, am putea cita
frumoasa illatio din liturgia mozarabă: «Aceea [Maria] a purtat Viaţa în sînul ei, aceasta [Biserica] în cristelniţă. În
mădularele Aceleia a fost plăsmuit Cristos, în apele acesteia s-a îmbrăcat Cristos» (55).

20. În sfîrşit, Maria este Virgo offerens, Fecioara care oferă. În episodul prezentării lui Isus la Templu (cf. Lc 2, 22-35),
Biserica, călăuzită de Duhul Sfînt, a întrevăzut, dincolo de împlinirea legilor privind închinarea întîiului-născut (cf. Ex
13, 11-16) şi de purificarea Mamei (cf. Lev 12, 6-8), un mister de mîntuire relativ la istoria mîntuirii. Altfel spus, ea a
subliniat continuitatea ofrandei fundamentale pe care Cuvîntul întrupat a făcut-o Tatălui venind în lume (cf. Evr 10, 5-
7). Biserica a văzut proclamarea universalităţii mîntuirii, căci Simeon, salutînd în Copil lumina menită să lumineze
popoarele şi slava lui Israel (cf. Lc 2, 32), l-a recunoscut în El pe Mesia, Mîntuitorul tuturor. Ea a înţeles referinţa
profetică la pătimirea lui Cristos: cuvintele lui Simeon, unindu-i într-o aceeaşi profeţie pe Fiul «semn de împotrivire» (Lc
2, 34) şi pe Mama al cărui suflet va fi străpuns de o sabie (cf. Lc 2, 35), îşi vor afla împlinirea pe Calvar. Mister de
mîntuire care, sub diferite aspecte, orientează episodul prezentării la Templu spre evenimentul mîntuitor al Crucii. Dar
Biserica însăşi, mai ales începînd din Evul Mediu, a întrevăzut în inima Fecioarei, care-l duce pe Fiul său la Ierusalim
pentru a-l prezenta Domnului (cf. Lc 2, 22), o voinţă de ofrandă (dăruire) care depăşeşte sensul obişnuit al ritului pe care
îl împlinea. Avem o mărturie a acestei intuiţii în interpelarea plină de afecţiune a Sfîntului Bernard: «Oferă-l pe Fiul tău,
Sfîntă Fecioară, şi prezintă Domnului rodul binecuvîntat al trupului tău. Oferă pentru împăcarea noastră comună jertfa
sfîntă placută lui Dumnezeu» (56).

Această unire a Mamei cu Fiul său în opera de răscumpărare (57) îşi atinge culmea pe Calvar, unde Cristos «s-a adus lui
Dumnezeu pe sine însuşi jertfă neprihănită» (Evr 9, 14) şi unde Maria a stat la picioarele crucii (cf. In 19, 25), «a suferit
adînc împreună cu Fiul ei unul-născut şi s-a unit cu suflet de mamă la jertfa lui, consimţînd cu iubire la sacrificarea
Victimei născute din ea» (58), oferindu-l şi ea Tatălui veşnic (59). Pentru a perpetua de-a lungul veacurilor jertfa crucii,
dumnezeiescul Mîntuitor a instituit jertfa euharistică, memorial al morţii şi al învierii sale, şi a încredinţat-o Bisericii,
Mireasa sa (60): aceasta, mai ales duminica, îi convoacă pe credincioşi pentru a celebra Paştele Domnului pînă la
întoarcerea lui (61). Biserica o împlineşte în unire cu sfinţii din cer şi mai întîi cu Fericita Fecioară (62), a cărei iubire
arzătoare şi credinţă neclintită le imită.

21. Model al întregii Biserici în exercitarea cultului divin, Maria este în mod evident şi învăţătoare a vieţii spirituale
pentru fiecare creştin. Foarte curînd credincioşii au început prin a o privi pe Maria pentru a face, ca şi Ea, din propria
lor viaţă un cult lui Dumnezeu şi din cultul lor o angajare a vieţii. În secolul al IV-lea deja, Sfîntul Ambrozie, adresîndu-
se credincioşilor, dorea ca în fiecare din ei să fie prezent sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Dumnezeu: «În fiecare să
locuiască sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul; în fiecare să locuiască spiritul Mariei pentru a tresălta de
bucurie în Dumnezeu» (63). Dar Maria este mai ales un model de cult care constă în a face din viaţa proprie o ofrandă lui
Dumnezeu: această doctrină veche, mereu valabilă, poate fi reauzită de fiecare prin meditarea învăţăturii Bisericii, dar şi
fiind atent la însuşi glasul Fecioarei în clipa în care, realizînd anticipat uimitoarea cerere a rugăciunii duminicale «facă-se
voia ta» (Mt 6, 10) , Ea răspunde trimisului lui Dumnezeu: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvîntul tău» (Lc 1,
38). «Da»-ul Mariei este pentru toţi creştinii o lecţie şi un exemplu pentru a-şi oferi ascultarea voinţei Tatălui, drum şi
mijloc de sfinţire proprie.

22. Pe de altă parte, e important să observăm cum traduce Biserica multiplele raporturi ce o unesc cu Maria în diversele
atitudini efective ale cultului: veneraţie profundă, atunci cînd reflectează asupra demnităţii eminente a Fecioarei
devenite, prin lucrarea Duhului Sfînt, Mama Cuvîntului întrupat; iubire arzătoare, atunci cînd consideră maternitatea
spirituală a Mariei faţă de toţi membrii Trupului mistic; invocare încrezătoare, atunci cînd experimentează mijlocirea
Ajutătoarei şi Mijlocitoarei sale (64); slujire iubitoare, atunci cînd întrevede în smerita slujitoare a Domnului pe Regina
milostivirii şi pe Maica harului; imitare activă, atunci cînd contemplă sfinţenia şi virtuţile celei «pline de har» (Lc 1, 28);
emoţie profundă, atunci cînd zăreşte în Ea, ca într-o icoană preacurată, ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în
întregime/ (toţi membrii săi- fr.) (65); contemplare atentă, atunci cînd recunoaşte în asociata?? Răscumpărătorului, care
este de-acum părtaşă pe deplin la roadele misterului pascal, împlinirea profetică a propriului său viitor, pînă în ziua în
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 8

care, curăţată de orice zbîrcitură şi pată (cf. Ef 5, 27), va fi ca o mireasă împodobită pentru Mirele ei, Isus Cristos (cf. Ap
21, 2).

23. Considerînd aşadar, fraţilor preaiubiţi, veneraţia pe care tradiţia liturgică a Bisericii universale şi Ritul roman revizuit
o exprimă faţă de Sfînta Maică a lui Dumnezeu, amintind că liturgia, prin valoarea sa cultuală eminentă, constituie o
regulă de aur pentru pietatea creştină, observînd în sfîrşit cum Biserica, atunci cînd celebrează sfintele mistere, asumă o
atitudine de credinţă şi de iubire asemănătoare celei a Fecioarei, înţelegem cît de potrivit este îndemnul Conciliului
Vatican II adresat tuturor fiilor Bisericii ca «să promoveze cu generozitate cultul, mai ales liturgic, faţă de Sfînta
Fecioară» (66): îndemn pe care am dori mai presus de toate să-l vedem ascultat şi pus în practică cu zel.

PARTEA A II-A

PENTRU REÎNNOIREA PIETĂŢII MARIANE

24. Însă acelaşi Conciliu Vatican II îndeamnă la promovarea, alături de cultul liturgic, a altor forme de pietate, mai ales
cele recomandate de Magisteriu (67). Cu toate acestea se ştie că venerarea Maicii Domnului de către credincioşi a îmbrăcat
multiple forme, în funcţie de împrejurările de timp şi de loc, de sensibilitatea popoarelor şi de diferitele tradiţii culturale.
Ca urmare, formele de expresie ale acestei pietăţi, supuse uzurii veacurilor, au mare nevoie să fie revizuite, pentru ca
elementele lor depăşite să fie înlocuite, ca cele ce au trecut proba timpului să fie puse în valoare şi ca să li se incorporeze
datele doctrinale dobîndite prin reflecţia teologică şi propuse de Magisteriul bisericesc. Aceasta arată că e necesar ca
Conferinţele episcopale, Bisericile locale, familiile călugăreşti şi comunităţile de credincioşi să favorizeze o autentică
activitate creatoare şi să procedeze în acelaşi timp la o revizuire sîrguincioasă a exerciţiilor de pietate către Fecioară;
revizuire pe care am dori-o respectoasă faţă de tradiţia sănătoasă şi deschisă la primirea cererilor legitime ale oamenilor
din vremurile noastre. Prin urmare, ni se pare oportun, venerabili Fraţi, să vă indicăm cîteva principii pentru a călăuzi
munca voastră în acest domeniu.

Secţiunea 1

Aspectul trinitar, cristologic şi eclezial al cultului Fecioarei

25. Înainte de toate, se cuvine în cel mai înalt grad ca exerciţiile de pietate către Fecioara Maria să exprime clar nota
trinitară şi cristologică ce le este intrinsecă şi esenţială. Într-adevăr, cultul creştin este prin natura sa un cult adus Tatălui,
Fiului şi Duhului Sfînt, sau mai bine, după expresia liturgiei, Tatălui prin Cristos, în Duhul. În această perspectivă, el se
întinde în mod legitim, chiar dacă într-un mod substanţial diferit, mai întîi şi în mod deosebit către Maica Domnului,
apoi către sfinţi, căci în ei, care au suferit cu Cristos şi cu El împreună au fost preamăriţi, Biserica proclamă misterul
pascal (68). În Fecioară, totul se raportează la Cristos şi totul depinde de El: pentru El Dumnezeu Tatăl, din toată
veşnicia, a ales-o ca Mamă sfîntă cu desăvîrşire şi a împodobit-o cu darurile Duhului neîngăduite nimănui altcuiva.
Desigur că pietatea creştină autentică n-a încetat să pună în lumină legătura indisolubilă şi referinţa esenţială a Fecioarei
la dumnezeiescul Mîntuitor (69). Totuşi, ni se pare deosebit de conform cu orientarea spirituală a epocii noastre, dominată
şi absorbită de «problema lui Cristos» (70), ca în modalităţile de exprimare ale cultului Fecioarei să fie reliefat în mod
special aspectul cristologic, pentru ca ele să reflecteze planul lui Dumnezeu, care a rînduit dinainte «prin una şi aceeaşi
hotărîre originea din Maria şi întruparea Înţelepciunii dumnezeieşti» (71). Fără îndoială aceasta va contribui la a face mai
temeinică pietatea către Mama lui Isus şi la a face din ea un instrument eficient pentru a ajunge la «???cunoaşterea Fiului
lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvîrşit, a măsura vîrstei deplinătăţii în Cristos??» (Ef 4, 13); şi, pe de altă parte,
aceasta va contribui la dezvoltarea cultului datorat lui Cristos însuşi, deoarece, în conformitate cu sentimentul
permanent al Bisericii, reafirmat cu autoritate în zilele noastre (72), «ceea ce este adresat slujitoarei se raportează
Învăţătorului; astfel se înalţă spre Fiul ceea ce este atribuit Mamei; [...] astfel se revarsă asupra Regelui cinstea adusă
Reginei ca un smerit omagiu» (73).

26. După această aluzie la orientarea cristologică a cultului Fecioarei, ni se pare folositor să amintim că e potrivit să
scoatem cum se cuvine în evidenţă în acest cult una din componentele esenţiale ale credinţei: Persoana şi lucrarea
Duhului Sfînt. Reflecţia teologică şi liturgia au subliniat într-adevăr cum intervenţia sfinţitoare a Duhului în Fecioara din
Nazaret a fost un moment culminant al acţiunii sale în istoria mîntuirii. Astfel, de pildă, unii Părinţi ai Bisericii şi scriitori
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 9

bisericeşti au atribuit lucrării Duhului sfinţenia originară a Mariei «cea plăsmuită de Duhul Sfînt ca o făptură nouă» (74).
Reflectînd asupra textelor evanghelice «Duhul Sfînt se va coborî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri» (Lc 1,
35) şi «Maria [...] s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfînt; [...] ceea ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt» (Mt 1,
18. 20) ei au descoperit în intervenţia Duhului o acţiune care a consacrat şi a făcut rodnică fecioria Mariei (75) şi a
transformat-o pe Fecioară în Locuinţa Regelui sau Locul odihnei Cuvîntului (76), Templu sau Chivotul Domnului (77), Chivotul Legii
sau al sfinţeniei (78), titluri cu bogate rezonanţe biblice. Aprofundînd mai mult misterul Întrupării, ei au văzut în legătura de
nepătruns dintre Duhul Sfînt şi Maria un aspect conjugal, descris în mod poetic de către Prudence: «Fecioara care nu era
căsătorită s-a căsătorit cu Duhul» (79), şi au numit-o Sanctuarul Duhului Sfînt (80), expresie care subliniază caracterul sacru al
Fecioarei, devenită sălaşul permanent a Duhului lui Dumnezeu. Pătrunzînd mai adînc în doctrina despre Paraclet, au
înţeles că El este izvorul de unde ţîşneşte plinătatea harului (cf. Lc 1, 28) şi abundenţa darurilor care o împodobesc pe
Maria: ei îi atribuie aşadar Duhului credinţa, speranţa şi iubirea care au însufleţit inima Fecioarei, tăria care i-a încurajat
adeziunea la voinţa lui Dumnezeu, energia care a susţinut-o în compătimirea de la picioarele crucii (81). Ei au consemnat
în cîntarea profetică a Mariei (cf. Lc 1, 46-55) o influenţă particulară a aceluiaşi Duh care grăise prin gura profeţilor (82).
În sfîrşit, considerînd prezenţa Mamei lui Isus în Cenacol, unde Duhul a coborît asupra Bisericii care se năştea (cf. Fapte
1, 12-14; 2, 1-4), au îmbogăţit cu noi dezvoltări tema străveche Maria-Biserica (83); şi mai ales au recurs la mijlocirea
Fecioarei pentru a dobîndi de la Duhul capacitatea de a-l zămisli pe Cristos în sufletele lor, aşa cum o mărturiseşte
Sfîntul Ildefons într-o rugăciune surprinzătoare în ceea ce priveşte doctrina şi vigoarea ei: «Te rog, te rog, Sfîntă
Fecioară: ca de la acest Duh care te-a făcut să-l naşti pe Isus să-l primesc eu însumi pe Isus. Ca sufletul meu să-l
primească pe Isus prin acest Duh care a făcut ca trupul tău să-l zămislească pe acest Isus [...] Să-l iubesc pe Isus în acest
Duh în care îl adori tu însuţi ca Domnul tău şi îl contempli ca Fiul tău» (84).

27. Se afirmă uneori că numeroase texte de pietate modernă nu reflectă suficient întreaga doctrină referitoare la Duhul
Sfînt. Le revine specialiştilor să verifice această afirmaţie şi să-i evalueze bătaia/ urmările??; nouă ne revine să îndemnăm
ansamblul Poporului lui Dumnezeu, în special pe păstori şi pe teologi, să-şi aprofundeze reflecţia asupra acţiunii
Duhului în istoria mîntuirii şi să facă astfel încît textele de pietate creştină să pună în lumină cum trebuie acţiunea sa
dătătoare de viaţă; dintr-o asemenea aprofundare va reieşi în special legătura tainică dintre Duhul lui Dumnezeu şi
Fecioara din Nazaret, şi acţiunea lor în Biserică; şi din aceste adevăruri de credinţă meditate mai profund se va naşte o
pietate trăită mai intens.

28. Pe de altă parte, e necesar ca exerciţiile de pietate prin care credincioşii îşi exprimă veneraţia faţă de Maica Domnului
să manifeste clar locul pe care Ea îl deţine în Biserică: «locul cel mai de seamă după Cristos şi Ea este, în acelaşi timp,
cea mai apropiată de noi» (85); este şi locul care este simbolizat în bisericile de rit bizantin prin însăşi dispunerea părţilor
arhitecturale şi a elementelor iconografice: astfel pe intrarea principală a iconostasului este reprezentată Vestirea făcută
Mariei şi pe absidă glorioasa «Theotokos». Aceasta scoate în evidenţă că omenirea îşi începe întoarcerea la Dumnezeu
plecînd de la acel fiat al Slujitoarei Domnului şi că poate vedea în slava Celei Preasfinte capătul drumului său.
Simbolismul prin care templul material exprimă locul Mariei în misterul Bisericii conţine o bogată învăţătură şi
constituie o fericită prevestire pentru ca peste tot variatele forme de venerare faţă de Fecioară să se deschidă asupra
unor perspective ecleziale.

Într-adevăr, aducerea aminte a ideilor fundamentale expuse de către Conciliul Vatican II despre natura Bisericii, Familia
lui Dumnezeu, Poporul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu, Trupul mistic al lui Cristos (86), va îngădui credincioşilor să
recunoască mai repede misiunea Mariei în misterul Bisericii şi locul ei eminent în împărtăşirea sfinţilor. Această aducere
aminte va îngădui şi înţelegerea mai intensă a legăturii frăţeşti care îi uneşte pe toţi credincioşii: ei sînt fii ai Fecioarei «la
naşterea şi la creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă» (87) şi sînt totodată fii ai Bisericii «căci ne naştem din
rodnicia ei, sîntem hrăniţi cu laptele ei, sîntem însufleţiţi de Duhul ei» (88); Fecioara şi Biserica cooperează pentru a da
naştere Trupului mistic al lui Cristos: «şi una şi cealaltă este Mamă a lui Cristos, dar nici una dintre acestea două nu dau
naştere fără cealaltă întregului Trup» (89). În sfîrşit, se va percepe mai clar că acţiunea Bisericii în lume este ca o prelungire
a solicitudinii Mariei: într-adevăr, iubirea zeloasă a Fecioarei la Nazaret, în casa Elisabetei, la Cana, pe Golgota momente
ale mîntuirii cu o imensă influenţă asupra Bisericii se continuă în grija maternă a Bisericii pentru ca toţi oamenii să
ajungă la cunoaşterea adevărului (cf. 1 Tim 2, 4), în grija ei faţă de cei umili, săraci şi slabi, în continua sa angajare în
favoarea păcii şi a înţelegerii sociale, în zelul său pentru ca toţi oamenii să aibă parte de mîntuirea care le-a fost meritată
prin moartea lui Cristos. În felul acesta iubirea pentru Biserică se va traduce în iubire faţă de Maria şi reciproc; căci una
nu poate subzista fără cealaltă, aşa cum observă cu perspicacitate Sfîntul Chromaţiu din Aquileea: «Biserica se reuneşte
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 10

în încăperea de sus [a Cenacolului] cu Maria, care a fost Mama lui Isus, şi fraţii săi. Aşadar, nu putem vorbi de Biserică
dacă Maria, Maica Domnului, nu este prezentă cu fraţii săi» (90). În concluzie, insistăm asupra necesităţii ca cultul adus
Fecioarei să manifeste limpede conţinutul său ecleziologic intrinsec: aceasta înseamnă că va fi necesar să se dea dovadă
de o tărie capabilă să reînnoiască în mod salutar formele şi textele acestui cult.

Secţiunea 2

Patru orientări pentru cultul Fecioarei: biblică, liturgică, ecumenică, antropologică

29. Precedentelor însemnări care se degajă din considerarea raporturilor Fecioarei Maria cu Dumnezeu Tată, Fiu şi Duh
Sfînt şi cu Biserica, vrem să le adăugăm, urmînd tot linia învăţăturii conciliului (91), cîteva orientări biblică, liturgică,
ecumenică, antropologică pe care se cuvine să le avem prezente în spirit la revizuirea şi crearea exerciţiilor şi practicilor
de pietate, spre a face mai vie şi mai inteligibilă legătura care ne uneşte cu Mama lui Cristos şi Mama noastră în
împărtăşirea sfinţilor.

Orientarea biblică*

30. Necesitatea unei amprente biblice în orice formă de cult este înţeleasă astăzi ca un postulat general al pietăţii
creştine. Dezvoltarea studiilor biblice, răspîndirea crescîndă a Sfintelor Scripturi şi mai ales exemplul Tradiţiei şi acţiunea
intimă a Duhului îi determină /îndeamnă pe creştinii din vremurile noastre să se folosească mereu mai mult de Biblie ca
de cartea fundamentală de rugăciune şi să culeagă din ea o adevărată inspiraţie şi modele incomparabile. Cultul adus
Fecioarei nu poate fi sustras de la acest curent general al pietăţii creştine (92), ba mai mult, trebuie să se inspire în mod cu
totul deosebit din el?, pentru a dobîndi o nouă vigoare şi un profit sigur. Propunînd în mod admirabil planul lui
Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor, Biblia este impregnată în întregime de misterul Mîntuitorului şi conţine de
asemenea, de la Geneză la Apocalips, referinţe neechivoce la Cea care este Mama şi asociata? Mîntuitorului. Cu toate
acestea, n-am vrea ca această amprentă biblică să se mărginească la o folosire atentă a textelor şi a simbolurilor extrase
judicios din Sfintele Scripturi; această amprentă cuprinde şi mai mult: într-adevăr, ea reclamă necesitatea de a lua din
Biblie vocabularul şi inspiraţia formulelor de rugăciune şi de cînt; ea cere mai presus de toate ca cultul marian să fie
marcat de marile teme ale mesajului creştin: astfel credincioşii, venerînd-o pe cea care este Scaunul Înţelepciunii, vor fi ei
înşişi luminaţi de lumina Cuvîntului dumnezeiesc şi îndemnaţi să acţioneze după preceptele Înţelepciunii întrupate.

Orientarea liturgică*

31. Am vorbit deja despre veneraţia pe care Biserica o aduce Mamei lui Dumnezeu în celebrarea liturgiei. Dar acum,
expunînd celelalte forme ale cultului marian şi criteriile ce trebuie să-l inspire, nu putem uita principiul enunţat în
Constituţia Sacrosanctum Concilium, care recomandă cu ardoare exerciţiile de pietate obişnuite poporului creştin şi adaugă:
«Totuşi, astfel de exerciţii trebuie orînduite ţinînd seama de timpul liturgic, în aşa fel încît să se potrivească cu liturgia
sacră, să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin, pentru că prin natura sa e cu mult
superioară oricăror exerciţii» (93). Normă înţeleaptă şi limpede; totuşi aplicarea ei nu este uşoară, mai ales în domeniul
cultului adus Fecioarei, atît de variat în formele sale de expresie; într-adevăr, ea cere din partea responsabililor
comunităţilor locale efort, tact pastoral şi perseverenţă, şi din partea credincioşilor promptitudine în primirea
orientărilor şi a propunerilor care, emanînd din adevărata natură a cultului creştin, cer uneori schimbarea obişnuinţelor
foarte vechi în care natura liturgiei se întunecase puţin.

În legătură cu aceasta, am vrea să facem aluzie la două atitudini care, în practica pastorală, ar putea să zădărnicească
norma stabilită de Conciliul Vatican II: mai întîi atitudinea anumitor persoane care au în grijă sufletele şi care, depreciind
a priori exerciţiile de pietate, recomandate totuşi de Magisteriu în formele lor legitime, le abandonează şi creează un vid
pe care nu se gîndesc să-l umple; acestea uită că Conciliul a spus ca exerciţiile de pietate să fie armonizate cu liturgia, şi
nu să fie suprimate. În al doilea rînd, atitudinea altora care, dispreţuind un just criteriu liturgic şi pastoral, unesc
exerciţiile de pietate şi actele liturgice în celebrări hibride. Se întîmplă uneori ca, în însăşi celebrarea jertfei euharistice să
fie inserate elemente proprii novenelor sau altor practici pioase, cu pericolul de a vedea ca memorialul Domnului să nu
mai constituie momentul culminant al întîlnirii comunităţii creştine, ci numai prilejul vreunui exerciţiu de devoţiune.
Celor care acţionează în acest fel am vrea să le amintim că regula Conciliului prescrie să se armonizeze exerciţiile de
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 11

pietate cu liturgia şi nu să fie confundate cu ea. O acţiune pastorală luminată trebuie pe de-o parte să distingă şi să
sublinieze natura proprie a acţiunilor liturgice, şi pe de altă parte să valorizeze exerciţiile de pietate, adaptîndu-le nevoilor
fiecărei comunităţi ecleziale şi făcînd din aceste exerciţii auxiliarele de preţ ale liturgiei.

Orientarea ecumenică*

32. Dat fiind caracterul eclezial al cultului adus Fecioarei, acest cult reflectă preocupările Bisericii însăşi: una din ele,
dominantă astăzi, este restabilirea unităţii creştinilor. Astfel devoţiunea către Mama lui Dumnezeu devine receptivă la
grijile şi la năzuinţele mişcării ecumenice, adică dobîndeşte o amprentă ecumenică. Şi aceasta din diferite motive.

Mai întîi, catolicii îi întîlnesc pe fraţii lor din Bisericile ortodoxe, în care devoţiunea către Fecioară îmbracă înalte forme
lirice şi profund doctrinale în venerarea preaiubitoare a slăvitei «Theotokos» şi în aclamaţiile către Cea care este
«nădejdea creştinilor» (94). Ei îi întîlnesc şi pe anglicani, ai căror teologi clasici au pus cîndva în lumină temeinica bază
scripturală a cultului adus Mamei Domnului nostru, şi ai căror teologi actuali subliniază mai mult importanţa locului pe
care Maria îl ocupă în viaţa creştină. Ei îi întîlnesc de asemenea pe fraţii lor din Bisericile reformate, în care înfloreşte cu
vigoare dragostea pentru Sfintele Scripturi, cînd proclamă laudele lui Dumnezeu cu însăşi cuvintele Fecioarei (cf. Lc 1,
46-55).

Pe de altă parte, pietatea faţă de Mama lui Cristos şi a creştinilor este pentru catolici o ocazie firească şi deasă de a o
implora să mijlocească la Fiul ei ca să se realizeze unirea tuturor celor botezaţi într-un singur Popor al lui Dumnezeu (95).
Mai trebuie adăugat şi că voinţa Bisericii catolice, fără a atenua caracterul propriu cultului marian (96), este să se ţină cu
grijă departe de orice exagerare /falsă exaltare/ ce i-ar putea induce în eroare pe ceilalţi fraţi creştini în privinţa autenticii
doctrine a Bisericii catolice (97), precum şi de respinge orice manifestare cultuală contrară practicii catolice legitime.

În sfîrşit, în conformitate cu un cult marian autentic care «prin cinstirea Mamei [...] vrea ca Fiul să fie cunoscut, iubit şi
preamărit precum se cuvine» (98),o astfel de pietate devine un drum care conduce la Cristos, izvorul şi centrul comuniunii
bisericeşti, în care toţi cei care mărturisesc public că El este Dumnezeu şi Domn, Mîntuitor şi unic Mijlocitor (cf. 1 Tim
2, 5) sînt chemaţi să fie «unul» între ei, cu El şi cu Tatăl în unitatea Duhului Sfînt (99).

33. Ştim bine că există discordanţe serioase între gîndirea a numeroşi fraţi aparţinînd celorlalte Biserici şi comunităţi
bisericeşti şi doctrina catolică «despre rolul Mariei în opera mîntuirii» (100) şi deci privind cultul ce trebuie să i se aducă.
Cu toate acestea, pentru că aceeaşi putere a Celui Preaînalt, care a adumbrit-o pe Fecioara din Nazaret (cf. Lc 1, 35),
acţionează în actuala mişcare ecumenică şi o face rodnică, ţinem să ne exprimăm speranţa încrezătoare că devoţiunea
către smerita slujitoare a Domnului, în care Cel Puternic a făcut mari lucruri (cf. Lc 1, 49), va deveni, chiar cu încetul, nu
un obstacol, ci un intermediar şi un punct de întîlnire pentru unitatea tuturor celor ce cred în Cristos. Într-adevăr, ne
bucurăm să constatăm că o mai bună înţelegere a locului Mariei în misterul lui Cristos şi al Bisericii, chiar din partea
fraţilor despărţiţi, face mai rapid drumul întîlnirii. La fel cum Fecioara, la Cana, a obţinut de la Isus împlinirea primei lui
minuni (cf. In 2, 1-12) datorită intervenţiei sale materne, tot la fel în vremurile noastre Ea va putea datorită mijlocirii sale
să grăbească ceasul în care ucenicii lui Cristos îşi vor regăsi perfecta comuniune în credinţă. Această speranţă a noastră
este încurajată de un gînd al Predecesorului nostru Leon al XIII-lea: cauza unirii creştinilor «se raportează în mod
deosebit la maternitatea spirituală a Mariei. Într-adevăr, pe cei care îi aparţin lui Cristos, Maria nu i-a născut şi nu putea
să-i nască decît într-o aceeaşi credinţă şi în aceeaşi iubire: "Oare Cristos este împărţit?" (1 Col 1, 13); trebuie să trăim toţi
aceeaşi viaţă a lui Cristos şi "să aducem roade pentru Dumnezeu" (Rom 7, 4) în unul şi acelaşi trup» (101).

Orientarea antropologică*

34. În cultul adus Fecioarei trebuie să ţinem cu grijă cont şi de datele sigure şi verificate ale ştiinţelor umane. Aceasta va
contribui la dispariţia uneia din cauzele stînjenelii care se face simţită în domeniul cultului adus Maicii Domnului, şi
anume diferenţa dintre anumite elemente ale acestui cult şi, pe de altă parte, concepţiile actuale ale antropologiei şi
realitatea psiho-sociologică profund schimbată în care trăiesc şi acţionează oamenii timpului nostru. Remarcăm efectiv
că e greu să situăm chipul Fecioarei, aşa cum reiese dintr-o anumită literatură pioasă, în condiţiile de viaţă, în special ale
femeii, din societatea contemporană. În cadrul vieţii familiale legile şi evoluţia obiceiurilor tind pe bună dreptate să
recunoască egalitatea femeii şi coresponsabilitatea ei alături de bărbat în ceea ce priveşte căminul. În domeniul politic,
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 12

femeia şi-a cucerit în numeroase ţări o putere de intervenţie egală cu bărbatul în problemele publice. În domeniul social
ea îşi desfăşoară activitatea în sectoarele cele mai variate, părăsind cu fiecare zi mai mult cadrul strîmt al căminului. În
domeniul cultural sînt oferite de asemenea femeii noi posibilităţi de cercetare ştiinţifică şi de succes intelectual.

De aici decurge la unii o îndepărtare de cultul către Fecioară şi o anumită dificultate în a o lua pe Maria din Nazaret ca
model, pentru că se consideră că orizonturile vieţii ei se vădesc înguste în comparaţie cu vastele zone de activitate în
care omul modern este chemat să-şi desfăşoare activitatea. În legătură cu aceasta, îndemnîndu-i pe teologi, pe
responsabilii comunităţilor creştine şi pe credincioşii înşişi să consacre acestor probleme atenţia necesară, ni se pare util
să propunem, la rîndul nostru, o contribuţie la soluţionarea lor prezentînd cîteva reflecţii.

35. Mai întîi, Fecioara Maria a fost totdeauna propusă de către Biserică spre imitare credincioşilor, nu ? pentru felul de
viaţă pe care a experimentat-o, cu atît mai puţin cu cît mediul socio-cultural în care s-a desfăşurat este astăzi depăşit
aproape pretutindeni, ci pentru că, în condiţiile concrete ale vieţii sale, Ea a aderat pe deplin şi în mod liber la voinţa lui
Dumnezeu (cf. Lc 1, 38), a primit cuvîntul şi l-a pus în practică, a acţionat călăuzită de iubire şi de spiritul de slujire: pe
scurt, Ea a fost cel dintîi şi cel mai perfect ucenic al lui Cristos. Toate acestea au o valoare exemplară universală şi
permanentă.

36. În al doilea rînd, am vrea să remarcăm că greutăţile menţionate mai sus se află în realaţie strînsă cu unele clişee ale
imaginilor populare şi literare despre Maria, dar nu cu adevăratul său chip evanghelic, nici cu datele doctrinale precizate
de munca lentă şi serioasă de aprofundare a Cuvîntului revelat. Dimpotrivă, trebuie să considerăm firesc că generaţiile
creştine care s-au succedat în contexte socio-culturale diferite, contemplînd figura şi misiunea Mariei Femeia nouă şi
creştina perfectă ce recapitulează în Ea, ca Fecioară, Mireasă şi Mamă, situaţiile cele mai caracteristice ale vieţii
feminine , au considerat-o pe Mama lui Isus ca pe tipul eminent al condiţiei feminine şi ca pe modelul absolut
remarcabil de viaţă evanghelică, şi că şi-au exprimat sentimentele după conceptele şi reprezentările epocii lor. Atunci
cînd consideră lunga istorie a pietăţii, Biserica se bucură să constate continuitatea cultului; însă nu se leagă de schemele
diferitelor epoci culturale, nici de concepţiile antropologice particulare care le susţin, şi admite că unele expresii ale
cultului, perfect legitime în ele însele, sînt mai puţin adaptate unor oameni din epoci şi civilizaţii diferite.

37. În sfîrşit, am vrea să subliniem că epoca noastră, ca şi cele precedente, este chemată să verifice prin intermediul
Cuvîntului lui Dumnezeu propria sa cunoaştere a realităţii şi, pentru a ne limita la subiectul nostru, să-şi confrunte
concepţiile antropologice şi problemele ce decurg din ele cu figura Fecioarei, aşa cum este propusă în Evanghelie.
Citirea dumnezeieştilor Scripturi, făcută sub influenţa Duhului Sfînt şi fără a uita descoperirile ştiinţelor umane şi
situaţiile variate ale lumii contemporane, va duce la descoperirea că Maria poate fi considerată oglinda ce reflectă
speranţele oamenilor din vremurile noastre. Astfel, pentru a da cîteva exemple, femeia de astăzi, doritoare să ia parte la
puterea de decizie şi la alegerile comunităţii, o va contempla cu o bucurie intimă pe Maria care, în dialogul ei cu
Dumnezeu, îşi dă consimţămîntul activ şi liber (102) nu la soluţionarea unei probleme contingente, ci la «evenimentul
secolelor», aşa cum a fost numită Întruparea Cuvîntului (103). Se va înţelege că alegerea de către Maria a stării feciorelnice,
care în planul lui Dumnezeu o pregătea la misterul Întrupării, n-a constituit în nici un fel o închidere faţă de valorile
stării conjugale, ci o alegere curajoasă, împlinită pentru a se consacra pe deplin iubirii lui Dumnezeu. Se va constata cu o
surpriză plină de bucurie că Maria din Nazaret, deşi pe deplin abandonată voinţei lui Dumnezeu, n-a fost deloc o femeie
supusă pasiv sau avînd o religiozitate alienantă, ci femeia care nu se temea să proclame că Dumnezeu este Cel care îi
înalţă pe cei smeriţi şi pe cei asupriţi şi îi dă jos de pe tron pe cei puternici ai lumii (cf. Lc 1, 51-53). Se va recunoaşte în
Maria care «se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului» (104), o femeie puternică care a cunoscut sărăcia şi
suferinţa, fuga şi exilul (cf. Mt 2, 13-23): situaţii ce nu pot scăpa atenţiei celui care vrea să secondeze, prin spirit
evanghelic, forţele de eliberare conţinute în om şi în societate. Astfel, Maria nu va apărea ca o Mamă retrasă /aplecată/
cu gelozie în /asupra/ Fiul său dumnezeiesc, ci ca femeia care, prin acţiunea sa, a favorizat credinţa în Cristos a
comunităţii apostolice (cf. In 2, 1-12) şi al cărui rol matern s-a extins căpătînd pe Calvar dimensiuni universale (105).
Acestea nu sînt decît nişte exemple. Cu toate acestea ele arată în mod clar că figura Fecioarei nu decepţionează nici una
din aşteptările profunde ale oamenilor din vremurile noastre, şi le oferă un model desăvîrşit al ucenicului Domnului:
artizan al cetăţii pămînteşti şi temporale, dar pelerin care se grăbeşte spre cetatea cerească şi veşnică; promotor al
dreptăţii care îl eliberează pe cel asuprit şi al iubirii care vine în ajutor celor nevoiaşi, dar mai presus de toate martor
activ al iubirii care îl edifică? pe Cristos în inimi.
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 13

Cîteva aspecte eronate ale cultului marian*

38. După ce am propus aceste orientări destinate să favorizeze dezvoltarea armonioasă a cultului adus Mamei
Domnului, credem că este util să atragem atenţia asupra cîtorva aspecte eronate ale acestui cult. Conciliul Vatican II a
denunţat deja cu autoritate atît exagerarea în conţinuturi sau în forme care duc la falsificarea/alterarea/ doctrinei, cît şi
îngustimea de spirit care întunecă figura şi misiunea Mariei. El a denunţat de asemenea anumite devieri ale cultului cum
ar fi credulitatea superficială ce substituie angajamentului serios o încredere facilă în unele practici pur exterioare şi de
asemenea sentimentalismul steril şi efemer, atît de străin stilului Evangheliei care cere dimpotrivă o muncă perseverentă
şi concretă (106). În ceea ce ne priveşte, reînnoim această punere în gardă: astfel de forme de devoţiuni nu sînt în armonie
cu credinţa catolică şi în consecinţă nu trebuie să existe în cult. O apărare vigilentă împotriva acestor erori şi devieri va
face cultul către Fecioară mai viguros şi mai autentic, adică solid în fundamentul său: studiul izvoarelor revelate şi atenţia
la documentele Magisteriului vor prevala faţă de căutarea excesivă a nouătăţii şi a faptelor de senzaţie; obiectiv în
contextul său istoric: va trebui deci eliminat tot ceea ce se vădeşte fals sau legendar; adaptat conţinutului doctrinal: de
unde necesitatea de a evita prezentări unilaterale ale chipului Mariei care, insistînd exagerat asupra unui element,
compromit ansamblul chipului său evanghelic; transparent în motivaţiile sale: se va avea mare grijă să fie îndepărtat din
sanctuare orice profit meschin.

39. În sfîrşit, dacă aceasta ar fi necesar, am vrea să amintim că scopul ultim al cultului dat Fecioarei este acela de a-l
preamări pe Dumnezeu şi de a-i angaja pe creştini într-o viaţă total conformă cu voinţa lui. Într-adevăr, atunci cînd fiii
Bisericii, unindu-şi glasul cu cel al femeii anonime din Evanghelie, o preamăresc pe Mama lui Isus exclamînd către Isus
însuşi: «Fericit trupul care te-a purtat şi sînul care te-a alăptat» (Lc 11, 27), ei vor fi conduşi să ţină cont de răspunsul
grav al dumnezeiescului Învăţător: «Fericiţi mai degrabă cei care ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu şi îl pun în practică» (Lc
11, 28). Şi acest răspuns, care se dovedeşte a fi un mare compliment adus Fecioarei, după exegeza anumitor Părinţi ai
Bisericii (107) confirmată de Conciliul Vatican II (108), răsună pentru noi ca o invitaţie presantă de a trăi după poruncile lui
Dumnezeu şi ca un ecou la ceea ce aminteşte însuşi Domnul: «Nu cel care îmi spune: "Doamne, Doamne!" va intra în
Împărăţia cerurilor, ci acela care face voinţa Tatălui meu care este în ceruri» (Mt 7, 21) şi (de asemenea): «Voi sînteţi
prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc» (In 15, 14).

PARTEA A III-A

INDICAŢII PRIVIND DOUĂ EXERCIŢII DE PIETATE: RUGĂCIUNEA ANGELUS ŞI ROZARIUL

40. Am indicat cîteva principii capabile să dea o nouă vigoare cultului Maicii Domnului; le revine acum Conferinţelor
episcopale, responsabililor de comunităţi locale şi diferitelor familii călugăreşti să reînnoiască cu înţelepciune unele
practici şi exerciţii de venerare către Fecioară, şi să susţină impulsul creator al tuturor celor care, dintr-o autentică
inspiraţie religioasă sau din sensibilitate pastorală, doresc să dea naştere unor noi forme. Cu toate acestea, din diferite
motive, ni se pare oportun să tratăm despre două exerciţii de pietate foarte răspîndite în Occident şi de care Scaunul
apostolic s-a ocupat cu mai multe prilejuri: rugăciunea Îngerul Domnului şi Rozariul Fecioarei Maria.

Rugăciunea Îngerul Domnului

41. Cuvintele noastre despre rugăciunea Îngerul Domnului vor să fie doar un simplu, dar viu îndemn la păstrarea obiceiului
de a o recita, atunci şi acolo unde este cu putinţă. Această rugăciune nu are nevoie să fie revizuită: structura simplă,
caracterul biblic, originea istorică care o leagă de cererea de ? în pace, ritmul cvasi-liturgic care sfinţeşte diverse momente
ale zilei, deschiderea către misterul pascal care, comemorînd Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ne face să cerem să fim
conduşi «prin patima şi crucea lui la slava învierii» (109), fac ca după secole ea să-şi pătreze nealterată valoarea şi intactă
prospeţimea. E adevărat că unele practici legate tradiţional de recitarea Îngerului Domnului au dispărut sau pot cu greu să
subziste în viaţa modernă; dar este vorba de elemente marginale: valoarea contemplaţiei misterului Întrupării Cuvîntului,
a salutării Fecioarei şi a recurgerii la mijlocirea ei îndurătoare rămîne neschimbată; şi, în ciuda noilor condiţii ale
vremurilor, aceste momente caracteristice ale zilei dimineaţa, prînz, seara care delimitează perioadele de activitate şi care
constituie o invitaţie la repaus pentru rugăciune, rămîn neschimbate pentru cea mai mare parte a oamenilor.
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 14

Rozariul

42. Preaiubiţi Fraţi, am vrea acum să ne oprim puţin asupra revizuirii acestui pios exerciţiu care a fost numit «rezumatul
întregii Evanghelii» (110): Rozariul Fecioarei Maria. Predecesorii noştri i-au acordat o atenţie vigilentă şi o grijă plină de
zel: ei au recomandat în mai multe rînduri deasa sa recitare, i-au favorizat răspîndirea, i-au explicat natura, i-au
recunoscut capacitatea de a dezvolta o rugăciune contemplativă atît de laudă cît şi de implorare, i-au amintit eficienţa
intrinsecă în a face să progreseze viaţa creştină şi angajamentul apostolic. Şi noi, încă din prima audienţă generală a
pontificatului noastru, la 13 iulie 1963, am arătat marea noastră stimă pentru pioasa practică a Rozariului (111) şi, în
continuare, i-am subliniat valoarea în numeroase împrejurări obişnuite pentru unii, grave pentru alţii, ca atunci cînd, într-
un ceas de angoasă şi de insecuritate, am publicat enciclica Christi Matri (15 septembrie 1966), pentru ca să-i fie adresate
Fecioarei Rozariului rugăciuni fervente spre a-l implora pe Dumnezeu să acorde binele superior al păcii (112); chemare
reînnoită în Îndemnul nostru apostolic Recurrens mensis october (7 octombrie 1969), în care comemoram al patrulea
centenar al Scrisorii apostolice Consueverunt Romani Pontifices a Predecesorului nostru Sfîntul Pius al V-lea care, în acest
document, explica şi, într-un fel, determina forma tradiţională a Rozariului (113).

43. Interesul constant şi afecţiunea pe care o purtăm Rozariului Fecioarei Maria ne-a determinat să urmărim cu multă
atenţie numeroasele congrese consacrate în ultimii ani pastoralei Rozariului în lumea contemporană, congrese organizate
de Asociaţii şi de oameni care au profund la inimă devoţiunea Rozariului, şi la care au participat episcopi, preoţi, călugări
şi laici cu o mare experienţă şi cunoscuţi pentru sensul lor privind Biserica. Dintre aceştia, e drept să-i numim pe fiii
Sfîntului Dominic, însărcinaţi prin tradiţie să păstreze şi să propage o devoţiune atît de salutară ca aceasta. La lucrările
congreselor s-au adăugat cercetările istoricilor efectuate nu spre a defini în scopuri cvasi arheologice forma primitivă a
Rozariului, ci pentru a-i percepe intuiţia originară, energia primară, structura esenţială. Din aceste congrese şi aceste
cercetări au reieşit mai limpede caracteristicile fundamentale ale Rozariului, elementele sale esenţiale şi raportul lor
reciproc.

44. Astfel, de exemplu, a fost pusă mai bine în lumină natura evanghelică a Rozariului: enunţarea misterelor sale şi
principalele sale formule îşi au obîrşia în Evanghelie; se inspiră din Evanghelie pentru a sugera, începînd de la fericita
salutare a Îngerului şi de la acceptarea religioasă a Fecioarei, atitudinea în care credinciosul trebuie să-l recite; propune,
în succesiunea armonioasă a rugăciunii Bucură-te, Marie, un mister fundamental al Evangheliei Întruparea Cuvîntului
întrezărit în momentul decisiv al Vestirii făcute Mariei. Rozariul este aşadar o rugăciune evanghelică, aşa cum păstorilor
şi celor erudiţi le place să-l definească astăzi, mai mult poate decît în trecut.

45. La fel, s-a înţeles mai uşor cum derularea ordonată şi progresivă a Rozariului reflectă însuşi modul în care Cuvîntul
lui Dumnezeu, inserîndu-se printr-un plan de milostivire în istoria umană, a realizat Răscumpărarea. Într-adevăr,
Rozariul consideră succesiv şi în ordinea lor principalele evenimente mîntuitoare ale Răscumpărării care s-au împlinit în
Cristos: de la zămislirea feciorelnică şi misterele copilăriei pînă la ceasurile culminante ale Paştelui fericita Pătimire şi
glorioasa Înviere şi pînă la efectele sale asupra Bisericii care se naşte în ziua de Rusalii şi asupra Fecioarei, în ziua în care,
ajunsă la capătul exilului său pămîntesc, a fost ridicată cu trupul şi sufletul spre patria cerească. S-a mai observat că
împărţirea în trei părţi a misterelor Rozariului, nu numai că corespunde strîns ordinii cronologice a faptelor, dar mai ales
reflectă schema predicării primitive a credinţei şi propune din nou misterul lui Cristos exact în modul în care îl vedea
Sfîntul Paul în celebrul «imn» din Scrisoarea către filipeni: înjosire, moarte, preamărire (2, 6-11).

46. Rugăciune evanghelică centrată pe misterul Întrupării răscumpărătoare, Rozariul are deci o orientare net cristologică.
Într-adevăr, elementul său cel mai caracteristic repetiţia litanică a rugăciunii Bucură-te, Marie devine şi el o laudă
neîncetată a lui Cristos, subiectul ultim al vestirii Îngerului şi al salutării mamei Botezătorului: «Binecuvîntat este rodul
trupului tău» (Lc 1, 42). Am spune chiar mai mult: repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie constituie urzeala pe care se
dezvoltă contemplarea misterelor: Isus din fiecare Bucură-te, Maria este chiar cel pe care succesiunea misterelor ne-o
propune rînd pe rînd Fiu al lui Dumnezeu şi al Fecioarei, născut într-o peşteră la Betleem; prezentat la Templu de către
Mama sa; adolescent plin de rîvnă pentru cele ale Tatălui său; Răscumpărător ce agonizează în Grădina Măslinilor;
biciuit şi încununat cu spini; împovărat cu crucea şi murind pe Calvar; înviat din morţi şi suit alături de Tatăl său, în
slavă, pentru a realiza revărsarea darului Duhului. Ştim că tocmai pentru a favoriza contemplaţia şi pentru ca intenţia să
corespundă cuvintelor, odinioară exista obiceiul şi acest obicei există încă în diferite regiuni ca la fiecare Bucură-te, Marie
să se adauge după numele lui Isus menţionarea misterului enunţat.
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 15

47. De asemenea, s-a resimţit mai impetuos nevoia de a se reafirma, în afară de valoarea elementului de laudă şi de
implorare, importanţa unui alt element esenţial al Rozariului: contemplaţia. Fără ea, Rozariul este un trup fără suflet, şi
recitarea sa comportă riscul să devină o repetare mecanică de formule şi să se acţioneze împotriva avertismentului lui
Isus: «Iar cînd vă rugaţi nu îndrugaţi multe ca păgînii, căci lor li se pare că întru vorbăria lor vor fi ascultaţi» (Mt 6, 7).
Prin natură, recitarea Rozariului cere ca ritmul să fie calm şi să i se acorde timp, pentru ca persoana care îl spune să
poată să mediteze mai bine misterele vieţii Domnului, văzute prin inima Celei care a fost cea mai apropiată de Domnul,
şi ca astfel să se degaje nemăsuratele sale bogăţii.

48. În sfîrşit, studiile actuale permit înţelegerea cu o precizie mai mare a raporturilor existente între liturgie şi Rozariu.
Pe de-o parte, s-a subliniat că Rozariul a rodit, pentru a spune aşa, pe trunchiul secular al liturgiei creştine, într-o
adevărată «Psaltire a Fecioarei» datorită căreia cei umili erau asociaţi cîntării de laudă şi mijlocirii universale a Bisericii; pe
de altă parte, s-a observat că aceasta s-a întîmplat într-o epocă decăderea Evului Mediu în care spiritul liturgic era în
decadenţă şi în care la credincioşi se manifesta o anumită îndepărtare de liturgie în favoarea unei devoţiuni sensibile faţă
de umanitatea lui Cristos şi a Fecioarei Maria. Dacă, în ultimii ani, în spiritul unora s-a putut naşte dorinţa de a vedea
Rozariul numărîndu-se printre expresiile liturgice, şi la alţii, preocupaţi să evite erorile pastorale ale trecutului, s-a
manifestat o dezafectare nejustificată faţă de Rozariu, problema este astăzi uşor solubilă în lumina principiilor
Constituţiei Sacrosanctum Concilium: celebrările liturgice şi exerciţiul pios al Rozariului nu trebuie nici să se opună, nici să
fie asimilate (114). Orice expresie a rugăciunii ajunge la o rodnicie cu atît mai mare cu cît îşi păstrează mai mult adevărata
sa natură şi fizionomia proprie. Valoarea preeminentă a acţiunilor liturgice fiind deci reafirmată, nu va fi greu de
recunoscut în Rozariu un exerciţiu pios care se armonizează lesne cu liturgia. Într-adevăr, ca şi liturgia, el este de natură
comunitară, se hrăneşte din Sfînta Scriptură şi se desfăşoară în jurul misterului lui Cristos. Deşi situate pe planuri
esenţialmente diferite, anamneza liturgiei şi comemorarea contemplativă a Rozariului au ca obiect aceleaşi evenimente
din istoria mîntuirii împlinite de Cristos. Cea dintîi face prezente sub vălul semnelor, şi acţionînd în mod tainic, cele mai
mari mistere ale Răscumpărării noastre; cea de-a doua, datorită iubirii născute prin contemplaţie, îl ajută pe cel care se
roagă să-şi amintească de aceste mistere şi îi stimulează voinţa ca să-şi extragă din ele reguli de viaţă. O dată definită
această diferenţă substanţială, nu e greu de înţeles că Rozariul este un exerciţiu pios care şi-a luat raţiunea de a fi din
liturgie şi care, dacă este practicat conform intuiţiei originare, călăuzeşte firesc spre ea, chiar fără să-i treacă pragul. Într-
adevăr, meditarea misterelor Rozariului, făcînd misterele lui Cristos familiare spiritului şi inimii credincioşilor, poate
constitui o foarte bună pregătire la celebrarea lor în acţiunea liturgică şi să devină apoi un ecou prelungit al acesteia. Cu
toate acestea este o eroare, care din păcate mai dăinuie încă în anumite locuri, ca în timpul acţiunii liturgice să se recite
Rozariul.

49. Rozariul Fecioarei Maria, după tradiţia pe care Predecesorul nostru Sfîntul Pius al V-lea a cules-o şi a propus-o apoi
oficial, conţine mai multe elemente dispuse în mod organic:

a) Contemplarea, în unire cu Maria, a unei serii de mistere ale mîntuirii, repartizate cu înţelepciune în trei cicluri, care
exprimă bucuria vremurilor mesianice, pătimirea/ durerea mîntuitoare a lui Cristos şi slava Celui Înviat ce se răspîndeşte
asupra Bisericii; contemplare care, prin natură, duce la o reflecţie practică şi antrenează reguli stimulatoare de viaţă;

b) Rugăciunea Domnului, sau Tatăl nostru, care, prin imensa sa valoare, stă la baza rugăciunii creştine şi îi înnobilează
diversele sale expresii;

c) Repetarea ca o litanie a rugăciunii Bucură-te, Maria, compusă din salutarea Îngerului către Fecioară (cf. Lc 1, 28) şi din
cuvintele de binecuvîntare ale Elisabetei (cf. Lc 1, 42), cărora le urmează invocaţia eclezială Sfîntă Marie... Seria continuă
a rugăciunii Bucură-te, Marie este o caracteristică proprie Rozariului şi numărul ei, în forma tipică şi completă de o sută
cincizeci, prezintă o anumită analogie cu Psaltirea şi datează chiar de la începuturile piosului exerciţiu. Dar, în virtutea
unui obicei verificat, acest număr, subîmpărţit în decade ce se referă la fiecare din mistere, este distribuit după cele trei
cicluri menţionate mai sus, constituind astfel rozariul bine cunoscut de cincizeci de Bucură-te, Marie. Acesta din urmă a
intrat în practică ca fiind cadrul firesc al acestui exerciţiu şi, ca atare, a fost adoptat de pietatea populară şi confirmat de
autoritatea pontificală care i-a adăugat totodată numeroase indulgenţe;

d) Doxologia Slavă Tatălui, care, conform cu o orientare a întregii pietăţi creştine, încheie rugăciunea cu preamărirea lui
Dumnezeu, unul şi întreit, de la care, prin care şi pentru care sînt toate (cf. Rom 11, 36).
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 16

50. Acestea sînt elementele Rozariului. Fiecare din ele îşi are caracterul său propriu care, înţeles corect şi apreciat, trebuie
să se oglindească în recitare, pentru ca Rozariul să-şi exprime întreaga sa bogăţie şi varietate. Acest caracter va deveni
prin urmare grav în Rugăciunea domnească; liric şi laudativ în liniştita desfăşurare a înşiruirii de Bucură-te, Marie;
contemplativ în meditarea atentă a misterelor; implorător în rugăciunea de cerere; plin de adoraţie în doxologie. Şi
aceasta în fiecare modalitate obişnuită de recitare a Rozariului: fie în singurătate, cel care se roagă reculegîndu-se în
intimitate cu Domnul său; fie comunitară, în familie sau cu credincioşi reuniţi pentru a crea condiţiile unei prezenţe
speciale a Domnului (cf. Mt 18, 20); fie publică, în adunări în care este convocată comunitatea bisericească.

51. În ultima vreme au fost create cîteva exerciţii pioase care se inspiră din Rozariu. Dintre ele vrem să le indicăm şi să le
recomandăm pe cele care inserează în schema obişnuită a celebrărilor Cuvîntului lui Dumnezeu unele elemente ale
rozariului Fecioarei Maria, cum ar fi meditarea misterelor şi repetarea litanică a salutării îngereşti. Aceste elemente capătă
astfel o mai mare evidenţiere atunci cînd sînt incluse în lectura textelor biblice, ilustrate de predică, însoţite de un timp
de tăcere, subliniate prin cînt. Ne bucurăm să ştim că aceste exerciţii au contribuit la înţelegerea într-un mod mai
complet a bogăţiilor spirituale ale Rozariului însuşi şi la repunerea la loc de cinste a practicării sale în asociaţiile şi
mişcările de tineri.

52. În continuitate cu intenţiile Predecesorilor noştri, am vrea să recomandăm acum cu ardoare recitarea Rozariului în
familie. Conciliul Vatican II a pus în lumină modul în care familia, celula primară şi vitală a societăţii, «prin iubirea şi
respectul? membrilor ei unii faţă de alţii şi prin rugăciunea înălţată către Dumnezeu în comun, va apărea ca sanctuarul
casnic al Bisericii» (115). Familia creştină apare aşadar ca o «Biserică familială» (116) dacă membrii ei, în propriul lor mediu şi
după respectivele lor îndatoriri, lucrează împreună pentru a promova dreptatea, practică opere de milostivire, se
consacră în slujirea fraţilor lor, iau parte, într-un cadru mai vast, la apostolatul comunităţii locale şi se inserează în cultul
ei liturgic (117); şi de asemenea dacă înalţă în comun rugăciuni fervente către Dumnezeu: dacă acest element ar lipsi, ar
lipsi/ fi lezat/ însăşi caracterul de familie creştină. De aceea, redescoperirea noţiunii teologice de familie ca Biserică
familială trebuie să fie urmată în mod normal de un efort concret pentru instaurarea în viaţa de familie a rugăciunii în
comun.

53. În acord cu directivele conciliare, Prezentarea generală a liturgiei Orelor aşează pe bună dreptate celula familială în
numărul adunărilor pe care se sprijină celebrarea în comun a Oficiului divin: «Se cuvine [...] ca familia, ca sanctuar casnic
al Bisericii, să nu se mulţumească să practice rugăciunea în comun, dar să se şi unească mai strîns cu Biserica folosind,
după posibilităţile sale, una sau alta din părţile liturgiei Orelor» (118). Nu trebuie neglijat nimic pentru ca această indicaţie
limpede şi practică să-şi afle o aplicare mereu mai mare şi plină de bucurie în familiile creştine.

54. Dar, după celebrarea liturgiei Orelor culme pe care rugăciunea familială o poate atinge , nu există îndoială că rozariul
Fecioarei Maria trebuie să fie considerat ca una din cele mai minunate şi mai eficiente «rugăciuni în comun» pe care
familia creştină este invitată să o recite. Într-adevăr, ne place să ne gîndim şi avem speranţa vie că dacă întîlnirea
familială devine un timp de rugăciune, Rozariul îi este o expresie frecventă şi apreciată. Ştim bine că noile condiţii de
viaţă ale oamenilor nu uşurează în vremurile noastre momentele în care familia se poate întruni şi că, chiar şi atunci cînd
se întîmplă aşa, numeroase împrejurări îngreuiază găsirea în întîlnire a unui prilej de rugăciune. Fără nici o îndoială, este
greu. Dar în acelaşi timp este caracteristic acţiunii creştine să nu cedeze în faţa condiţionărilor înconjurătoare şi,
dimpotrivă, să le depăşească; nu să fie doborîtă ele, ci să le facă faţă. De aceea, familiile care vor să trăiască din plin
vocaţia şi spiritualitatea proprie familiei creştine trebuie să-şi folosească toată energia pentru a îndigui forţele ce
împiedică întîlnirea familială şi rugăciunea în comun.

55. Încheind aceste observaţii, mărturie a grijii şi a stimei Scaunului apostolic faţă de rozariul Fecioarei Maria, am vrea
totuşi să recomandăm ca răspîndind o devoţiune atît de salutară să nu i se altereze proporţiile şi nici să nu fie prezentată
cu un exclusivism inoportun: Rozariul este o rugăciune minunată, faţă de care credinciosul trebuie cu toate acestea să se
simtă în toată seninătatea liber, îndemnat de frumuseţea sa intrinsecăsă o recite în toată tihna.
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 17

CONCLUZIE

VALOAREA TEOLOGICĂ ŞI PASTORALĂ A CULTULUI FECIOAREI

56. Venerabili Fraţi, la capătul îndemnului nostru apostolic, dorim să subliniem sub formă de sinteză valoarea teologică
a cultului Fecioarei şi să amintim pe scurt eficienţa sa pastorală pentru reînnoirea vieţii creştine.

Pietatea Bisericii faţă de Fecioară este un element intrinsec cultului creştin. Veneraţia dedicată de Biserică Maicii
Domnului în toate timpurile şi în toate locurile de la salutarea prin care Elisabeta o proclama fericită (cf. Lc 1, 42-45)
pînă la expresiile de laudă şi de implorare ale vremurilor noastre constituie o puternică mărturie despre lex orandi şi o
invitaţie la reînsufleţirea în conştiinţe a lex credendi. Şi invers: lex credendi a Bisericii cere ca pretutindeni să se dezvolte
înfloritor lex orandi faţă de Mama lui Cristos. Cultul faţă de Fecioară are profunde rădăcini în Cuvîntul revelat şi
temeinice fundamente dogmatice: eminenta demnitate a Mariei, «Născătoarea Fiului lui Dumnezeu şi de aceea fiica
predilectă a Tatălui şi templul Duhului Sfînt, întrecînd cu mult pe toate celelalte făpturi din cer şi de pe pămînt, prin
acest har cu totul deosebit» (119); cooperarea ei la momentele decisive ale lucrării de mîntuire împlinită de Fiul ei; sfinţenia
ei, totală deja la Zămislirea ei neprihănită şi care cu toate acestea creştea pe măsură ce adera la voinţa Tatălui şi
parcurgea drumul suferinţei (cf. Lc 2, 34-35; 2, 41-52; In 19, 25-27), progresînd neîncetat în credinţă, speranţă şi iubire;
misiunea şi condiţia ei unică în sînul Poporului lui Dumnezeu, căruia îi este în acelaşi timp membru supraeminent,
model admirabil şi Mamă preaiubitoare; mijlocirea ei neîncetată şi eficientă care o face, chiar după ridicarea ei la cer,
foarte apropiată de credincioşii care o roagă şi de asemenea şi de cei ce ignoră că este Mama lor; slava ei, care
înnobilează întregul neam omenesc, aşa cum minunat a exprimat poetul Dante: «Tu eşti aceea ce umana ginte/ ai înălţat-
o astfel, că Ziditorul/ nu se sfii în lut să se-nveşminte» (120): Maria este cu adevărat din neamul nostru, este o veritabilă
fiică a Evei, deşi nu i-a cunoscut păcatul şi Ea este şi adevărata noastră soră care, ca femeie smerită şi săracă, a împărţit
pe deplin condiţia noastră.

Să adăugăm că cultul Fecioarei îşi are raţiunea sa ultimă în voinţa de nepătruns şi liberă a lui Dumnezeu care, Iubire
veşnică şi dumnezeiască (cf. 1 In 4, 7-8. 16), împlineşte toate după un plan de iubire: El a iubit-o şi i-a făcut mari lucruri
(cf. Lc 1, 49); El a iubit-o pentru sine şi a iubit-o pentru noi; El şi-a dăruit-o sieşi şi ne-a dăruit-o.

57. Cristos este singurul drum către Tatăl (cf. In 14, 4-11). Cristos este modelul suprem cu care ucenicul trebuie să-şi
conformeze propria sa conduită (cf. In 13, 15), pînă la a încerca aceleaşi sentimente ca şi El (cf. Fil 2, 5), să trăiască din
viaţa sa şi să aibă Duhul său (cf. Gal 2, 20; Rom 8, 10-11): Biserica a învăţat acest lucru din toate timpurile şi nimic în
acţiunea pastorală nu trebuie să întunece această doctrină. Dar Biserica, învăţată de Duhul şi îmbogăţită de o experienţă
seculară, recunoaşte că pietatea faţă de Fecioară, subordonată pietăţii faţă de dumnezeiescul Mîntuitor şi în legătură cu
aceasta, are de asemenea o mare eficienţă pastorală şi constituie o forţă pentru revizuirea vieţii creştine. Motivul unei
astfel de eficienţe este uşor perceptibil. Într-adevăr, misiunea multiplă a Mariei faţă de Poporul lui Dumnezeu este o
realitate supranaturală operantă şi rodnică în organismul eclezial. Este îmbucurător să considerăm aspectele particulare
ale unei astfel de misiuni şi de a vedea cum se orientează ele, fiecare cu eficienţa sa proprie, către acelaşi scop: să
reproducă în fiii săi trăsăturile spiritutale ale Fiului său întîi-născut. Prin aceasta vrem să spunem că mijlocirea maternă a
Fecioarei, sfinţenia sa exemplară, harul divin care se află în Ea devin motiv de speranţă pentru neamul omenesc.

Misiunea maternă a Fecioarei determină Poporul lui Dumnezeu să recurgă cu încredere filială spre Cea care este
totdeauna gata să-l asculte cu afecţiune maternă şi cu ajutor eficient de mijlocitoare (121); Poporul lui Dumnezeu a luat
deci obiceiul să o invoce ca pe Mîngîietoarea mîhniţilor, Tămăduitoarea bolnavilor, Scăparea păcătoşilor, pentru a obţine
mîngîiere în necazuri, uşurare în boală, putere eliberatoare în greşeală; deoarece Ea, liberă de păcat, îi ?/îndrumă pe fiii ei
să învingă păcatul cu energică hotărîre (122). Şi trebuie să reafirmăm că această eliberare de păcat şi de rău (cf. Mt 6, 13)
este prima etapă necesară oricărei reînnoiri a vieţii creştine.

Sfinţenia exemplară a Fecioarei îi determină pe credincioşi să-şi înalţe «ochii spre Maria, care străluceşte ca model de
virtuţi în faţa întregii comunităţi a celor aleşi» (123). Virtuţi temeinice, evanghelice: credinţa şi primirea supusă a Cuvîntului
lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 26-38; 1, 45; 11, 27-28; In 2, 5); ascultarea generoasă (cf. Lc 1, 38); smerenia sinceră (cf. Lc 1,
48); iubirea zeloasă (cf. Lc 1, 39-56); înţelepciunea chibzuită (cf. Lc 1, 29, 34; 2, 19. 33. 51); pietatea faţă de Dumnezeu,
care a făcut-o zeloasă în împlinirea datoriilor religioase (cf. Lc 2, 21. 22-40. 41), recunoscătoare pentru darurile primite
Marialis cultus - Papa Paul al VI-lea 18

(cf. Lc 1, 46-49), ?să ofere în Templu (cf. Lc 2, 22-24), să se roage în comunitatea apostolică (cf. Fapte 1, 12-14); tăria
sufletească în exil (cf. Mt 2, 13-23), în durere (cf. Lc 2, 34-35. 49; In 19, 25); sărăcia plină de demnitate şi de încredere în
Dumnezeu (cf. Lc 1, 48; 2, 24); grija atentă faţă de Fiul ei, de la umilinţa ieslei la infamia crucii (cf. Lc 2, 1-7; In 19, 25-
27); delicateţea prevenitoare (cf. In 2, 1-11); curăţia feciorelnică (cf. Mt 1, 18-25; Lc 1, 26-38); iubirea conjugală puternică
şi castă. Cu aceste virtuţi ale Mamei se vor împodobi fiii care, cu tenacitate, privesc exemplele ei pentru a le reproduce în
viaţa lor. Şi un astfel de progres în virtute va apare ca consecinţă şi ca rod ajuns deja la maturitate al acestei puteri
pastorale ce se degajă din cultul adus Fecioarei.

Pietatea faţă de Mama Domnului devine pentru credincios un prilej de creştere în harul dumnezeiesc: acesta este scopul
final al oricărei acţiuni pastorale. Într-adevăr, e imposibil să o cinstim pe Cea «plină de har» (Lc 1, 28), fără a cinsti în noi
înşine starea de har şi deci prietenia cu Dumnezeu, împărtăşirea cu El, prezenţa interioară a Duhului. Acest har
dumnezeiesc îl investeşte pe orice om şi îl face conform cu chipul Fiului lui Dumnezeu (cf. Rom 8, 29; Col 1, 18).
Bazîndu-se pe o experienţă seculară, Biserica catolică recunoaşte în devoţiunea către Fecioară un ajutor puternic pentru
omul în drum spre cucerirea plinătăţii sale. Ea, Femeia nouă, se află alături de Cristos, Omul nou, /al cărui singur.../
singurul mister care luminează cu adevărat misterul omului (124); Ea este zălogul (mărturia) şi garanţia că într-o simplă
creatură în Ea s-a împlinit deja planul lui Dumnezeu, în Cristos, pentru mîntuirea fiecărui om. Omului de astăzi adesea
hărţuit între angoasă şi speranţă, abătut de sentimentul limitelor sale şi asaltat de aspiraţii fără margini, tulburat în
sufletul său şi sfîşiat în inima sa, cu spiritul obsedat de enigma morţii, chinuit de singurătate cînd de fapt tinde spre
comuniune, pradă dezgustului şi plictiselii, Fecioara Maria, contemplată în viaţa sa pămîntească şi în realitatea pe care o
posedă deja în cetatea lui Dumnezeu, oferă o viziune senină şi un cuvînt liniştitor: biruinţa speranţei asupra angoasei, a
comuniunii asupra singurătăţii, a păcii asupra tulburării, a bucuriei şi frumuseţii asupra dezgustului şi silei, a
perspectivelor veşnice asupra celor temporale, a vieţii asupra morţii.

Pecetea finală a îndemnului nostru şi raţiunea ultimă de a fi care justifică valoarea pastorală a devoţiunii faţă de Fecioară
pentru a-i conduce pe oameni la Cristos le luăm din însăşi cuvintele pe care Ea le-a adresat servitorilor la nunata din
Cana: "Faceţi tot ce vă va spune" (In 2, 5). Aceste cuvinte par a se mărgini la dorinţa de aduce o soluţie la un impas
material al ospăţului, dar, în perspectiva celei de-a patra Evanghelii, ele par mai degrabă să amintească formula folosită
de Poporul lui Israel pentru a ratifica Legămîntul de pe Sinai (cf. Ex 19, 8; 24, 3. 7; Dt 5, 27) sau pentru a reînnoi
angajamentele (cf. Ios 24, 24; Esd 10, 12; Neh 5, 12) şi coincid în mod minunat cu cele ale Tatălui în teofania de pe
Tabor: «Să-l ascultaţi» (Mt 17, 5).

58. Venerabili Fraţi, am expus amănunţit un punct care face parte integrantă din cultul creştin: veneraţia faţă de Maica
Domnului. La aceasta ne-a dus natura acestei probleme, în ultimii ani obiect de studiu, de reexaminare şi uneori al
vreunei nedumeriri. Ne mîngîie gîndul că munca împlinită în conformitate cu normele Conciliului de către Scaunul
apostolic şi de către voi înşivă şi în deosebi reforma liturgică este o garanţie autentică pentru un cult mereu mai viu şi
mai iubitor adus lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul, şi pentru creşterea vieţii creştine a credincioşilor; aflăm un motiv
de încredere în constatarea că liturgia romană revizuită constituie de asemenea în ansamblul ei o mărturie strălucită
despre pietatea Bisericii faţă de Fecioară; sîntem susţinuţi de speranţa că directivele date pentru a face această pietate
mereu mai limpede şi mai viguroasă vor fi aplicate cu sinceritate; în sfîrşit, prilejul pe care ni l-a dat Domnul de a
propune cîteva teme de reflecţie destinate să reînnoiască şi să confirme stima pentru practica Rozariului ne umple de
bucurie. Mîngîiere, încredere, speranţă, bucurie: acestea sînt sentimentele pe care, unindu-ne glasul cu glasul Fecioarei
cum spune liturgia romană (125) , am vrea să le traducem în laudă ferventă şi în mulţumire către Domnul.

Dorind aşadar ca, datorită eforturilor voastre generoase, preaiubiţilor Fraţi, va exista la clerul şi la poporul încredinţat
îngrijilor voastre o creştere salutară a devoţiunii mariane, spre cel mai mare bine al Bisericii şi al societăţii umane, vă
acordăm din toată inima, vouă şi tuturor credincioşilor către care se exercită zelul vostru pastoral, o Binecuvîntare
apostolică cu totul specială.

Dat la Roma, lîngă Sfîntul Petru, în sărbătoarea Prezentării Domnului, 2 februarie 1974, în anul al unsprezecelea al pontificatului
nostru.

Papa Paul al VI-lea