Imi aduc aminte si astazi, ca si cum s-ar fi petrecut ieri, de toate zilele cand eu te fortam sa imi promiti ca daca

viata asta surprinzatoare si absurda te va duce peste mari si oceane, ca o sa ma iei cu tine, sa continui sa exist sub aripile tale calde, sub inima ta blanda si buna. Iubirea mea, ziua aceea a sosit. Am sa stau in acelasi prag al usei de lemn, privindu-te cum pleci. Am sa fiu mandru de tine, pentru ca vei merge spre visul tau, cu pasi mici, dar siguri, fara sa te uiti in urma ta. Am sa te privesc din usa, cum tarai bagajele dupa tine, si apoi am sa alerg la fereastra, sa mai prind inca o data ocazia de ati face cu mana si de ati trimite un sarut... Nu iti promit ca am sa fiu fericit, cum nici tu nu imi poti promite ca te vei intoarce. Dar am sa te astept. Am sa iti fac de mancare, am sa schimb zilnic prosoapele la baie si am sa sper ca iubirea asta mare pe care ne-o marturiseam altadata, nu va disparea pur si simplu. Am sa stau in prag si am sa imi las umbra sa te urmeze. Poate ea o sa reuseasca sa se imprieteneasca mai bine cu tine, mult mai profund decat am reusit eu... Sa te intorci, bine?