Cuvioasa Maria Egipteanca1

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Vrednicilor de dragoste şi dreptmăritorilor creştini în Sfânta Biserică
a Domnului nostru Iisus Hristos,

A cincea duminică a Postului Mare, – 1 aprilie, începutul primăverii şi

pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca. Ne rugăm
Bbunului Dumnezeu să ne lumineze să ne poruncească ce să alegem
astăzi din atâta bogăţie de har ca să împărtăşim dragostei inimilor
dumneavoastră. Şi două locuir locuri din dumnezeiasca Evanghelie s-
au citit: acel momentPrimul, în care Mântuitorul, mergând în fruntea
ucenicilor spre Ierusalim, le spunea: “Iată, ne suim la Ierusalim (se
apropia Paştele Crucii şi Învierii Sale) şi Fiul Omului va fi predat
arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna
păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî,
dar după trei zile va învia. Iată, ne suim în Ierusalim. Se apropia
Paştele Crucii şi Învierii Sale. Şi Fiul Omului va fi dat în mâinile
oamenilor păcătoşi, care-L vor prinde, lovi, scuipa, batjocori, răstigni,
omorî, dar a treia zi va învia(Marcu 10, 33-45). Iar alt loc şi
Al doilea moment din dumnezieasca Evanghelieeste cel prin, care
deschide uşa luminii nimilor inimii noastre către o femeie păcătoasă,
dar, din. Dar mare este puterea lui Dumnezeu, care din păcătos face
sfânt, ; şi aceasta numai Dumnezeu El o poate, pentru că numai
Dumnezeu poate ierta, în înţelesul autentic al cuvântului, adică poate
vindeca, poate face din omrt mort viu, poate zidi şi rezidi din nou. Şi
atunci, sS-a citit, aşadar, în legătură cu pomenirea Mariei Egipteanca,
Evanghelia în care Mântuitorul arată cum vindecă, transfigurează
transfigurând omul din cădere în iluminare sfântă, în îndumnezire. Şi
aşa a fost. Că u
“Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în
casa fariseului, a şezut la masă.
37. Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă,
în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir.
38. Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude
cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta
picioarele Lui şi le ungea cu mir.
39. Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi
prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este
păcătoasă.” El, care venise tocmai să se atingă de păcătoşi, pentru a
ucide păcatul; să ucidă ceea ce ne ucide. Dar Iisus, care vede
adâncurile, a zis către el: Simone, am să-ţi spun ceva. Învăţătorule,
spune, zise el. Un cămătar avea doi datornici (la Dumnezeu se referă,
fără să fie Dumnezeu cămătar; dar avut este).. Unul era dator cu cinci
sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Dar, neavând ei cu ce să
1 1 aprilie 2001
plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?
43. Simon, răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai
mult. Iar El i-a zis: Drept ai judecat. Şi întorcându-se către femeie, a zis
lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe
picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a
şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a
încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea
însă cu mir Mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei
cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi a
zis ei: Iertate îţi sunt păcatele. Şi au început cei ce şedeau împreună la
masă să zică în sine: Cine este Acesta care iartă şi păcatele? Iar către
femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.” (Luca 7, 36-50)
nul din farisei L-a rugat pe Iisus. Unul din farisei… să vină să
poftească, L-a invitat să mănînce cu el. Şi intrând în casa fariseului a
şezut la masă. Şi iată, era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflînd că
şade la masă în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi stând de
o parte, în spate, lângă picioarele lui Iisus, plângând, a început să ude
cu lacrimi picioarele lui, cu părul capului ei le ştergea şi săruta
picioarele Lui şi le ungea cu mir. Şi văzând fariseul care Îl chemase, a
zis în sinea lui: Acesta, dacă ar fi prooroc, ar şti ce fel de femeie este
aceasta care se atinge de El, că este păcătoasă. Că se atinge de El…
El, care venise tocmai să se atingă de păcătoşi, ca să ucidă păcatul; să
ucidă ceea ce ne ucide. Dar Iisus, care vede adâncurile, a zis către el:
Simone, am oarece a-ţi spune. Învăţătorule, spune, a zis Simon. Iată,
un cămătar, deci un avut cu multe avuţii, deci la Dumnezeu se referă,
fără să fie Dumnezeu cămătar; dar avut este. Şi zice parabola
Mântuitorului: avea doi datornici; unul era dator cu 500 de dinari (sumă
mare), celălalt doar cu cincizeci. Neavând ei cu ce să plătească, i-a
iertat pe amândoi. Deci care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon,
răspunzând, a zis: Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult. Iar el i-a
zis: Drept ai judecat.
Poate unii ar cugeta aici: Da, să păcătuim mult, ca să aibă
Dumnezeu ce ierta. Dar aici Mântuitorul punea faţă în faţă pe Simon
fariseul cu sărmana păcătoasă. Simon fariseul, care socotea în sinea lui
că e dator lui Dumnezeu doar cincizeci de dinari, iar marea datornică
era sărmana păcătoasă. Înţelegem, deci, tâlcul parabolei, ca să nu fie,
cumva, orbecăire, tulburare sau sminteală. Şi, după ce i-a zis lui Simon:
Drept ai grăit. Tu, puţin ai păcătuit, şi ţi se iartă ca atare. Şi,
întorcându-se către femeie, zicea lui Simon, arătând spre ea: Vezi,
Simone, pe femeia aceasta: am intrat în casa ta şi apă pe piciore nu
mi-ai dat. Ea, însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele, cu părul capului ei
le-a şters. Sărutare nu Mi-ai dat; ea, însă, de când am intrat, n-a
încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul meu nu l-ai uns, ea
însă cu mir mi-a uns picioarele. De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei
cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin (care socoteşte el, că
aşa gândeau fariseii) puţin iubeşte. Şi a zis ei: Iertate-ţi sunt păcatele
tale. Credinţa ta… Pentru că au început unii dinter cei ce şedeau la
masă să zică în sine: Cine est acesta care iartă păcatele? Numai cel
care poate vindeca, acela şi iartă. Dci numai Dumnezeu. De aceea
Psalmistul a spus: Ţie unuia am greşit, ce-i rău înaintea Ta am făcut.
Greşeala numai în faţa lui Dumnezeu se judecă. El este cel care vede şi
în adânc, în ascuns, şi la arătare; Izvorul luminii şi al vindecării. Iar
către femeie a zis: Credinţa ta te-a mântuit. Credinţa ta ca răspuns la
taina credinţei lui Dumnezeu. Mergi în pace.

Iubiţilor, acesta e cuvântul dumnezeiesc al Evangheliei. Şi Să

plecând plecăm pentru o clipă de la ultimul cuvânt: : “Credinţa ta te-a
mântuit” . Am, ne îndeamnă cugetul şi aşa să simţim, că în lumina
Duhului Sfânt, plecând de la credinţa… vedeţi, credinţa ta te-a mântuit.
Noi am fi îndemnaţi uneori să gândim, să zicem credinţa ta, oarecum
socotindfi oarecum îndemnaţi să socotim că credinţa pleacă de la noi;
că îşi are reazemul în noi. Iubiţilor, o dată mai mult, şi nădăjduim să
tâlcuim în această lumină de înţeles taina credinţei, anume: Credinţa,
cum spune dumnezeiescul apostol Pavel, “în har sunteţi mântuiţi, prin
credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” prin har
sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, ci e darul
lui Dumnezeu(Efeseni 2, 8). Credinţa este dDarul lui Dumnezeu şi, m.
Mai adânc, : obârşia ei e în Dumnezeu. Centrul ei e Dumnezeu.; m Mai
mult, de la El învăţăîm să credem. Deci, aAltfel spus, credincios cel
dintâi e Dumnezeu. Şi El, fiind credincios, în credincioşia lui poartă,
deodată, toată taina. Taina în sine a Dumnezerii, dar şi taina iconomiei,
a zidirii lumii, a zidirii noastre, a oamenilor. Şi în fiecare credinţă a
noastră credinţa Lui luminează. Să cugetăm după dumnezeieştile
Scripturi şi, în adânc, cât ne dă Dumnezeu Duhul să pătrundem.
Iată, ne apropiem de Săptămâna Patimilor; şi, duminică seara, la
Florii, se va citi locul din Evanghelie cu smochinul neroditor. Vă aduceţi
aminte cum Mântuitorul în săptămâna pătimirilor Lui, înainte de Cruce
şi Înviere, ziua petrecea în templu iar seara se retrăgea în Betania sau
pe Muntele Măslinilor. Şi în seara aceea de la începutul Săptămânii
Patimilor, mergând spre Betania, a întâlnit un smochin şi a căutat rod.
Şi Dar n-a găsit. Spune Cartea: “Nu era vremea smochinelor”. Atunci,
tâlcul e şi mai adânc. Şi; mai cu anevoie, dar numai cu lumină divină
numai descoperit. Şi a zis Iisus: “În veac să nu mai fie rod în tine”. Şi a
plecat. A doua zi, când s-a întros, cu ucenicii, ei au văzut smochinul
fără rod, uscat până la rădăcină. Şi atunci Petru a zis (reţineţi: Petru):
Învăţătorule, iată, smochinul pe care l-aL-ai blestemat s-a uscat. Şi
atunci, Iisus a zis: Aveţi credinţa lui Dumnezeu! Reţineţi. De ce stăruim
şi subliniem: Aveţi credinţa lui Dumnezeu,Stăruim pentu că, sub
influenţe de prin alte părţi, în textul nostru scrie “aveţi credinţă în
Dumnezeu”. Original şi în adevăr e “aveţi credinţa lui Dumnezeu”.
Găsiţi textul în Evanghelia după Sfântul Marcu, cap. 11, 22. Şi a
adăugat Mântuitorul: “Căci adevăr vă spun vAdevărat zic vouă că
oricine va zice acestui munte: Ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se
va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui
orice va zice” (Marcu 11, 22).ouă: de veţi avea credinţă cât un grăunte
de muştar, veţi zice muntelui acestuia: ridică-te şi te aruncă în mare, şi
nimic nu va fi cu neputinţă. Pentru care va spune dumnezeiescul
Maxim Mărturisitorul: Credinţa care mută legea firii. Legewa firii mele
tale este de a fi zidită. Dar te împărtăşeşte Dumnezeu de un har
nezidit, al Lui, care mută legea firii tale, zidită, neputincioasă, în har, în
lumină, putere divină. Aceasta-i taina: te îndumnezeieşte. De altfel, de
reţinut, nici nu poate fi concepută făptura… e zidită, adusă de la
nefiinţă la fiinţă, dar nu poate în nici un chip trăită, simţită, cunoscută
fără prezenţa Ziditorului în ea. Măcar aşa cum vedem noi un maestru,
un artist care, face o icoană. În icoana pe care o face se simte într-un
fel inima lui, sufletul lui, gândirea lui. Deşi, cum spuneam şi rândul
trecut, poartăCum opera (o lucrare, o carte) noastră poartă pecetea
noastră (o lucrare, o carte), dar tot aşa făptura poartă în ea prezenţa
Ziditorului. O clipă să nu cugetăm îndoindu-ne. Nu putem exista..
Suntem aduşi de la nefiinţă la fiinţă, dar nu nefiinţa ne fondează, ci
Da“da”, “Să fie” al lui Dumnezeu, “Amin”. De aceea Mântuitorul
spunea: Amin zic vouă. El este Amin, începutul zidirilor.
Şi atunci, când a zis Iisus: Aveţi credinţa lui Dumnezeu –, Dumnezeu
este credinţa, El e izvorul credinţei. Şi, cu certitudine, un amănunt, că
Iisus aşa a spus: Cuvântul acesta unic în Evanghelie, aveţi credinţa lui
Dumnezeu,: Acest cuvânt este numai în Evanghelia după Sfântul
Evanghelist Marcu. El, ştim din istorie, episcopul Papi Papias al
Ierapolei, care ne-a lăsat mărturia din, păstrată în tradiţia sfântă, că
Marcu a scris Evanghelia după predica Sfântului Petru. Îl asculta pe
Sfântul Petru când rostea predica Evangheliei. El, Petru, care stătea
lângă Iisus şi-L asculta, şi a stat cu Iisus Domnul nostru. Şi când vorbea
Sfântul Petru, Marcu scria. Şi atunci înţelegem că acest cuvânt – ,
cuvântul “aveţi credinţa lui Dumnezeu” –, care-i numai în Evanghelia
de la Marcu, scrisă după Petru, care a auzit cuvântul din gura
Mântuitorului. Şi înţelegem toţi: aşa l-a pătruns acest cuvânt unic, aşa
l-a pătruns, l-a străpuns, şi încât a rămas întipărit în inima lui. A; aşa
cum rămâne în inima noastră un cuvânt de la un tată, o mamă, o
personalitate care ne-a grăit, ne-a dat un semn. Şi noi toţi suntem
marori. Dar Iisus, când a vorbit şi Petru a auzit: Aveţi credinţa lui
Dumnezeu. ŞI ne-a lăsat aIar acest cuvânt, cum spune marii învăţaţi,
este ipsisima ipse sima voxs, adică este însăşi vocea Mântuitorului
când ascultăm acest cuvânt.
Dar, iată, legăm acest cuvânt de ceea ce în Evanghelie Mântuitorul
a spus femeii sărmane,sărmanei păcătoase: “Ccredinţa ta te-a mântuit.
Credinţa ta.. m. Mergi în pace.” Să nu rămână cineva ispitit, gândind:
credinţa mea. Nu. E credinţa Mântuitorului care se revărsa în cei care-L
ascultau, se împărtăşeau de credinţa de la Dumnezeu. Şi a
Mântuitorului. Căci mai e un loc: Sfântul Apostol Pavel, scriind
galatenilor (cap. 2, 20): “Iară noi avem credinţa aceea care este a
Fiului lui Dumnezeu.” Deci credinţa Tatălui, credinţa Fiului lui
Dumnezeu, iluminată şi întipărită, mărturisită în noi în Duhul Sfânt –,
credinţa lui Dumnezeu. Atunci, ce înseamnă credinţa lui.
O clipă, rogu-vă, nNu aş fi făcut cu îndrăznire această ocupare de
timp fără legătura cumva cu dumnezeiasca Evanghele. Nicidecum.
Credinţa lui Dumnezeu… “Credincios este Dumnezeu”, mărturisise şi
Moise, în Deuteronom, la cap. 32, 4. Credincios e Dumnezeu. Ce
înseamnă, pentru sufletul fiecăruia dntre noi: Credincios e Dumnezeu
acest cuvânt? Faţă de creaţie, mai ales, de toată Creaţia. În tot ce a
rânduit Dumnezeu, în tot ceea ce a făcut Dumnezeu, în tot ce a
făgăduit Dumnezeu, El rămâne credincios. Şi e nevoie să rămână
credincios? De bună seamă, n-ar face-o. De ce? Pentru că noi nu
rămânem credincioşi. Nu rămânem credincioşi legii luiLui, iubirii Lui,
bunătăţii Lui. Noi facem rele. Răul cel mai mare: L-a trimis pe Fiul Lui în
lume, că “aşa a iubit de lumea că pe Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede
în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Şi ce am făcut
noi cu Fiul Lui? Nu L-am pus noi pe cruce? No i am vrut să-L ucidem. Şi
atunci când a fost pus pe cruce şi a rostit, strigând pentru noi toţi:
“Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit”, primind moartea noastră. Dar
aA strigat cu cuvântul nostru, nu de la El, căci David spusese acest
cuvânt. E singurul cuvânt din cele şapte ale Crucii pe care Mântuitorul
nu de la El l-a rostit, ci de la noi, să moară cu noi, ca nici în moarte să
nu fim fără El. L-au aşezat în mormânt oamenii. Şi, când L-au aşezat în
mormânt, ce-au zis: Am terminat. Iată, Dumnezeu a avut un plan: Ne-a
trimis pe Fiul Lui. Am răspuns noi cumam vrut. E credincios Dumnezeu
hotărârii Lui din veci, planului lui de a zidi şi de a mântui lumea, de a o
înnoi şi a o înălţa? ŞI-a păstrat credincioşia Dumnezeu? – Noi L-am ucis;
El a înviat. Înţelegeţi? Dumnezeu rămâne credincios hotărârii Lui. Nimic
din lume nu poate schimba voia şi puterea Lui.
Şi această minune săvârşită de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în Hristos
Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, aceeaşi minune, fraţilor, că e
credincios Dumnezeu, a făcut-o şi cu Maria Egipteanca. Slava lui
Dumnezeu e şi în credinţa femeii păcătoase din Evanghelia de azi. Şi în
Maria Egipteanca, care a ajuns la ultima expresie a căderii umane,
acolo de unde nimic din lumea aceasta nu te mai poate salva. Ca
dovadă, omul fără Dumnezeu, sărmanul, acolo vede toată plăcerea lui,
în destrăbălarea, în mocirla aceasta. Sărmanul om! Dar Dumnezeu e
credincios, El nu lasă, El are în vedere credinţa Lui. Şi dacă a văzut şi în
femeia sărmană credinţa, a zis: Credinţa Ta – ilumnată dn credinţa
Mea. De aceea şi în femeia aceea, şi în Maria Egipteanca, şi în orice
stare de decădere, a oricui, Dumnezeu e biruitorul. El e taina crednţei
Lui.
Îngăduiţi, în câteva minute, n-aş vrea să obosesc prea mult răbdarea
voastră.
Maria Egipteanca – taină şi descoperire a biruinţeei credinţei lui
Dumnezeu, iubiţilor. Iată istorisirea lăsată nouă de Patriarhul Sofronie
al Ierusalimului. Mare patriarh, om sfânt şi el. Şi, în sfinţenia şi lumina
care îl locuia mereu, primise de la un îmbunătăţit monah, cum se
păstrase la acea mânăstire de la Iordan… de aceea Sofronie al
Ierusalimului ne-a lăstat viaţa, desrep despre un părinte, Zosima, care,
petrecând până la vreo 53 de ani în mânăstireaw lui, vrednic de harul
lui Dumnezeu la rugăcune şi la viaţă, chiar şi descoperiri dumnezieşti
aveaw. Şi, iubiţilor, cum ispititorul răscoleşte şi din lături, nu din
adânc… Adâncul nu-i al lui, dar margnile sunt ale lui. Zice Scriptura:
Marginile sunt ale dracilor. Şi marginile, cele laterale… o ispită: Poate fi
vreun chip mai luminos de viaţă decât viaţa pe care o duci tu, Zosima?
Oricui poate veni o astfel de ispită. Doamne! Şi i-a răspuns Dumnezeu:
Vei cunoaşte o viaţă mai înaltă; o minune mai înaltă, o biruinţă a lui
Dumnezeu mai înaltă. Pentru că biruinţa e numai a Lui. Şi, într-adevăr,
primeşte semn şi chemare: Să meargă din mînăstirea mânăstirea lui,
din Palestina, la Ioran, la malurile Iordanului. Şi acolo ţţi se va dărui ţie.
Şi a mers bătrândul, a ciocănit la poartea mânăstirii (probabil la Sf.
Sava, pe care o ştim şi noi), şi portarul l-a văzut cuvios, i-a deschis, l-a
îndrumat la stareţ, care, de asemenea, l-a primit să-i audă cuvântul, şi
cerându-i cuvânt de lumină şi mântuire, i-a spus: Frate, mântuire de la
oameni nu cauţi (nu caută nimeni), cum a zis Psalmistul: “Scoate-mă
de la necaz, dă-mi ajutorul Tău, deşartă este mântuirea care vine de la
om.” (Ps. 59, 12) Dar fii primit aici, între noi, şi împreună domnul
Domnul vieţii noastre, care poartă grijă de toate făpturile, va avea grijă
şi de frăţia ta. Şi au primit. A început să vieţuiască după rânduiala
tuturor celorlalţi, a obştei. Era acolo un aşezământ deosebit. Anume:
La Postul Mare, în prima săptămână, postind, se împărtăşeau toţi în
duminica primei săptămâni, şi după aceea rămâneau doar trei
nevoitori în mânăstire să poarte grijă de dumnezeiasca liturghie, să nu
fie locaşul fără liturghie. Iar ceilalţi plecau de sine, în cugetare sfântă,
în adâncurile deşertului, pustiului. Cu puţini posmagi, linte, smochine,
finice. Zosima a plecat şi el. A călătorit cu psalmi pe buzele lui şi cu
privire şi în adâncul pustiului şi în adâncul din el. Uneori socotindu-se
dacă nu cumva e şi el oarece pustiu. Dar după vreo douăzeci de zile,
deodată, în orizontul din faţă apare o făptură omenească, un trup
omenesc, care nu mai avea veşmânt; înnegrit de razele soarelui, dar
părul din cap alb ca lâna albă. S-a întrebat: E nălucă? S-a îngrozit. Ceea
ce se spune de obicei: cutremurul tainei. Şi a alergat. Când acea
făptură simte că e observată şi alergată, aleargă şi ea. Unul după altul.
Dar la un moment dat: făptură Făptură a lui Dumnezeu… Şi au
schimbat graiul: E de la Dumnezeu! Nu zadarnic ne aflăm aici. Şi
atunci, a strigat acea făptură: Cu firea sunt femeie; veşminte nu mai
am, s-au rupt, s-au sfâşiat de ani şi zeci de ani. Aruncă una din hainele
tale. Şi a aruncat haina lui. Părinte Zosima… El, auzind că-l strigă pe
nume, a înţeles că e luminată de Duhul Sfânt. Şi aşa, înveşmâîntată, s-
au aflat faţă în faţă. Binecuvântează-mă, părinte, a zis ea. Pentru că ai
ştiut numele meu, darul tău de la Dumnezeu poate fi îndoit.
Binecuvântează-mă tu! Şi aşa se îndemnau unul pe celălalt. Dar, în
cele din urmă, stăruind Zosima, ea a spus: binecuvântat să fie
Dumnezeu, Cel ce poartă grijă de toate făpturile Lui! Şi apoi, aflâîndu-
se faţă către faţă şi în grai: să ne rugăm. Şi cînd ea se ruga, deodată, ,
pe când se rugau, Zosima, ridicându-şi privirea, a văzut că ea se
înălţase de la pământ aşa ca un cot, şi se ruga în văzduh. Cum spune
Scriptura: Cei ce biruie de aicea aici se înalţă. El, cutremurat, a azis
mai mults-a întrebat din nou: Nu cumva e o arătare, ispitire demonică?
Ea a întins mâna şi l-a ridicat. L-a atins să arate că e trup, carne şi
oase. Nu te tulbura, i-a spus. Nu-i arătare de la cel rău, ş. Şi şi-a făcut
semnul crucii pe frunte, pe ochi, pe buze, şi s-a rugat. “Făptură a lui
Dumnezeu, a zis el după ce şi-a revenit. După descoperire nu rămâne
înţelepciune ascunsă sau învăţătură îngropată. Trebuie să-mi spui taina
aflării aici. Dumnezeu a rânduit (cum spunem noi, nimic nu e
întâmplător, totul e proniator, după pronia lui Dumnezeu)”. Şi, atunci,
ea şi-a zis: dacă tuTu, Doamne, aşa a fost să fiu dezgolită de haina mea
care s-a ros de zeci de ani, să-mi dezgolesc atunci şi faptele mele.
Şi a spus: Sunt din Alexandria Egiptului. La doisprezece ani am
părăsit casa părinţilor mei şi mi-am dat trupul stricăciunii, destrăbălării,
cu oricine îmi ieşea în cale. Şi ani şi ani, şaptesprezece ani aşa am
petrecut…
. Te întrebi: cum ajunge omul în starea aceasta tragică? Omul, zidit
după chipul lui Dumnezeu şi în nădejdea şi în deschiderea nesfârşitei
asemănări. Iar chipul lui Dumnezeu înseamnă că în vasul tău, al
sufletului pe care DumnezeuCăci Dumnezeu a creat sfletul nostru ca
pe un vas l-a creat, ca un suflet, ca un vas care să poarte chipul Lui.
Ştiţi cum, iubiţilor, ? – Nne dă lumină .
Îngăduiţi, cu privire la acest cuvânt, să evocăm momentul în care
Saul (ulterior Pavel), care-i prigonea pe creştini, căpătând putere să
meargă şi la Damasc, pe caleCând Mântuitorul i-a vorbit lui Anania din
Damasc despre Saul… Saul, mai pe urmă Pavel, care fusese şi el
martor la martiriul Sfântului Ştefan, păzea veşmintele celorlalţi, el care
crescuse la picioarele lui Gamaliel, ştia toată Legea cea veche şi
sfântă, şi prigonea pe creştini, şi a căpătat putere să meargă şi la
Damasc, să-i prigonească. Şi ştiţi, pe cale, când a strigat Mântuitorul,
cu lumina Lui divină l-a copleşit, l-a coborât în smerenie, la pământ:
“Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” “ Cine eşti, Doamne?” “Eu sunt
Iisus pe care tu îl prigoneşti. Zadarnic îţi este ţie să loveşti cu piciorul în
ţepuşă.”. Vrând să ne spună: loveşti, omule, dar când loveşti în
Dumnezeu, în tine loveşti. Cum a spue spus proorocului Ezdra
Dumnezeu: “Nu pe mine M-aţi părăsit, ci pe voi înşivă”. Dacă Îl
părăseşti pe Dumnezeu, adevărul tău, lumina ta, pe tine te-ai părăsit.
“Ce să fac, Doamne?”, a întrebat Saul?. “Mergi în Damasc, ţi se va
spune”. ŞI Şi a mers Saul în Damasc, dar Mântuitorul i-a spus şi lui
Anania din Damasc, ucenicul, preotul de acolo: Ananio, Ananio: Saul te
aşteaptă în Uliţa Dreaptă să-l botezi. Doamne, am auzit de omul acela,
multe rele a făcut în Ierusalim şi are putere să facă mai mari rele şi
aici. Nu, Anania, acest Saul îmi este vas ales să-Mi poarte numele la
neamuri (Fapte 9, 1-15). Adânc cuvânt! Cuvântul vas ales, acesta
îndeosebi mă pătrunde, mă copleşeşte. Fiecare Sufletul fiecăruia dintre
noi aşa a fost făcut de Dumnezeu, ca un vas ales, iubiţilor (sufletul) –
Adam, dintru. adam , dintru început, şi tot omul –, să poarte chipul lui
Dumnezeu. Să poarte numele Lui, cum a spus despre Saul. Numele lui
e chipul lui, e Dumnezeu. ŞI, iubiţilor, sSă înţelegem, iubiţilor, taina
aceasta şi noi cei simpli, ca şi cei învăţaţi, care sunt atât de mulţi
printre noi: aşa e pregătit omul, să fie un vas, să poarte un dar al lui
Dumnezeu: chipul lui Dumnezeu. Aşa cum pământul e pregătit ca un
vas să primească sămânţa şi, împreunăcare să poarte cu lumina
soarelui împreună, sămânţa,, să dea viaţă. Aşa cum în, gândiţi-vă:
orice mamă, de ce atunci când e vremea să nască, dinainte se
pregăteşte laptele la sânul ei. Spunem lucurile lucrurilor pe numele lor,
ca să pricepem adevăruri mai adânci. Ea pregăteşte? E o taină a lui
Dumnezeu, care pregăteşte laptele pentru copilaş. Nu ea se ocupă. Ei,
Tot aşa Dumnezeu a pregătit făptura umană a copilaşului pe care îl
aduce pe lume, e gata pregătit, să ştiţi, v. Vasul lui e gata pregătit să
primească cuvântul lui Dumnezeu, taina lui Dumnezeu, descoperirea
toată. Azi toţi oamenii de ştiinţă mărturisesc aşa. Ca un vas. N-ai putea
– profesor de religie sau orice – să însămânţezi acolo ceva dacă n-ar fi
pregătit vasul. Ca dovadă, maimuţa n-are vasul ăsta, ca să primească.
Fiecare-i pregătit de Dumnezeu cum e pregăti sânul să-l alăpteze pe
prunc. Toate. Din taina aceasta a luminii divine. Şi atunci simţi, când te
rogi, când te spovedeşti, când te împărtăşeşti, când citeşti Evanghelia,
simţi lumina aceasta divină. Dar omul care a fost şi a primit darul lui
Dumnezeu şi, în chipul lui a primit numele lui Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt, şi cum sunt: trei sunt una sunt, şi în sufletul omului a
răsădit Dumnezeu după chipul Său. Ca să fie mintea omului minte
înţelegătoare, cuvântătoare şi duhovnicească. Aşa e sufletul, după
chipul Treimii. De aceea zicem, oglindă a frumuseţii Tale, Treime, sunt
făpturile.Dar omul, sărmanul, n-a rămas credincios lui Dumnezeu. Mai
ales la ispita demonului, s-a uimit omul de ace a făcut Dumnezeu, s-a
uimit de strălucirea lui, de mintea lui, de deşteptăciunea lui. Sărmanul
om. Şi a căzut, la ispita demonului, la privirea lumii şi la pirvirea lui
(cele trei ispite: de la demon, de la lume şi de la trupul tău). ŞI în loc de
aceste trei daruri – minte, cuvânt şi duh, cu mintea ta înţelegătoare,
cuvântătoare, cuvânt i-a dat Dumnezeu cuvânt – numai omul are
cuvânt, ca să-L poată întâmpina pe Dumnezeu-Cuvântul, când se va
întrupa, cum spune Grigorie Palama. Tot omul de pe faţa pământului
poartă cuvânt de la Dumnezeu-Cuvântul. Şi tot omul este chemat să-L
cunoască pe Dumnezeu-Cuvântul. Pînă la urmă Îl va cunoaşte, ca să fie
“o turmă şi un păstor”. Căci Cuvântul S-a întrupat, dar revenim. ŞI,
cîzând omul, în loc de aceste trei – minte înţelgătoare, cuvântătoare şi
duhovnicească, şi în care a primit darul lui Dumnezeu, lumina divină,
harul, suflarea de viaţă dumnezeiască de la Adam……………. Sărmanul
de el, le-a pierdut. A rămas raţiunea cu care înţelegem lucrurile.
Dumnezeu nu-şi ia înapoti nici darul nici chemarea. Deşi încădere, dar
a rămas chipul lui Dumnezeu în noi, adică faptul că existăm şi că avem
nemurire. Ce n-a rămas, ce lepădăm: asemănarea, harul. Ele însă
rămân acolo, să ştiţi. Rămâne în oi, să nu uitaţi, şi veţi vedea cum
rămâne. Rămâne în noi,dar a luat locul acelui dar dumnezeiesc,
raţiunea, pofta şi mânia. Pofta, în loc de foame; în loc de lupta
împotriva ispitei demonului, a luat loc iuţimea. Să nu uităm i să
reţinem: foamea e de la Dumnezeu, pofta e de la cel rău. Fericiţi
flămânii şi înstaţii de dreptate, aceia se vor sătura. Pofta e de la cel
rău. Pofta naşte păcat şi păcatul naşte moarte.
Şi în Egipteanca pofta a lucrat. Şi vreme de şaptesprezece ani pofta
demonică a stăpânit pe Egiptenca, sărmana. La acea măsură încât
sune, n pentru bani; torceam câlţi din vreme în vreme şi aveam
bucăţica de pâine sau cerşeam. Dar nu primeam. Era un orgoliu în ea,
dar şi-l mai potolea când cerşea. Şi, iată vine vremea zilei Sfintei Cruci
– 14 septembrie. Mulţi alexandrini credincioşi au năvălit în port,
angajau corăbii să meargă la Ierusalim. ŞI a intrat şi ea între ei, cu
nişte tineri: Nu mă luaţi şi pe mine? La Ierusalim. Şi ce trebuie? Nişte
gologani de drum, puţine merinde. N-am, daţi-mi voi. Vă dau ceva, dau
şi eu ce am: trupul meu. Ei au început să râdă. Şi a văzut ea că e
dispreţuită. S-a dus la alt grup şi s-a rugat acoloL: Luaţi-mă. S-au
îndurat unu, doi, şi au luat-o într-o corabie tocmită de ei. Acolo, în
corabie, iar blestemăţiile ei, a ajuns la Ierusalim, zilele care mai
rămăseseră până la Ziua Crucii, iar, la fel. Dar Dumnezeu, care ştie
taina fiecăruia a îngăduit şi, iată ziua Sfintei Cruci. Ziua se îmbulzeşte
la uşa bisericii, să se apropie, să se atingă de Cruce. Vedeţi, cum
spuneam, chipul lui Dumnezeu în adânc e de nedistrus; pentru că
adâncul e unit cu Dumnezeu şi dumnezeiescul e de nedistrus, e harul
lui Dumnezeu, cel veşnic, nimic nu-l poate. Păcatul niciodată nu poate
distruge, decât ceea ce poate fi distrus. Păcatul ţine de lumea creată; e
produs de creatură. Păcatul e din lumea aceasta. Harul nu-i din lumea
aceasta, de aceea nu există păcat să poată birui ceva. El se biruie pe el
însuşi, se distruge, ca şarpele care-şi distruge propria lui făptură. Şi
atunci, crucea, şi-n mintea şi-n inima ei. A spus cuvânt şi a vrut şi ea să
meargă la crucea Domnului. Cum adică? Ia gândiţi-vă: Cînd vorbeşte
Mântuitorul de comoara ascunsă în ţarină, pe care o caută omul, de
drahma pierdută, de sămânţa pusă în pământ, Mântuitorul spune
parabolele acestea. La ce lume se gândea Mântuitorul? Nu la omul
dintru început? La tot omul. Deci Mântuitorul avea în vedre cum a fost
zidit omul în taina lumii acesteia, a omului de pretutindeni. E comoara
ascunsă, e drahma pierdută, e sămânţa originală însămânţat de
Dumnezeu, de nedistrus. Aşa-i făptura umană, pregătită, aşa era şi-n
Egipteanca. Şi ea a dat năvală îndrăzneaţă, obraznică – ca şi noi –, să
dea buzna, să intre şi ea. Deodată, a fost oprită. Ea n-a utut intra. Şi a
doua, şi a treia, ba şi apatra oară îndrăzneşte. Spunea: parcă era un
cordon de străjeri în faţa mea şi eu nu puteam intra. Atunci se retrage
şi dă cu ochii de icoana Maicii Domnului: Maica Domnului, dacă îmi
deschizi calea către crucea Fiului tău, nu voi mai păcătui în veac! Din
adânc a strigat: Doamne, Doamne, auzi glasul meu! Şi a auzit. Iubiţilor,
la Grigorie Palama ţinem minte că, la fel, doi ani s-a rugat la Maica
Domnului. Egipteanca la fel, şi atâtea rugăciuni la Maica Domnului.
Care-i tâlcul adânc, iubiţilor? Să nu utiăm: aici, în Maica Domnului e
taina naşterii din nou, iubiţilro, taina de alua Hristos chip în noi. Cum a
fost zidit omul dintru început, şi, vedeţi, prin Eva, tot genul feminin, s-a
petrecut ce s-a petrecut. Prin Maica Domnului, prin ea, din trupul ei S-a
întrupat, S-a născut Fiul lui Dumnezeu. Cum adică? E vorba de taina
naşterii din nou. Să nu uităm: noi suntem chemaţi să avem două
naşteri: naşterea din trup, trupeşte, ca şi alte vieţuitoare, dar mai înalt,
ca o cunună a lor, şi naşterea din nou din Duh. Mai mult, sf. Grigorie
Palama spune că, din princina păcatului, ne-a dat Dumnezeu atunci să
ne mângâiem prin urmaşii noştri, prin naştere de prunci. Dar asta, să
nu utiăm, să simţim naşterea din nou. Ei, Egipteanca, până atunci a
slujit firii vechi, stricate. Pentru că legătura trupească bărbat-femeie
ţine de fire. Dar care este rodul care legitimează orice legătură? (după
roade-i veţi cunoaşte) Atunci când acest act se săvârşeşte fără rod,
numai pentru poftă, pentru destrăbălare, e fără rod. Dumnezeu-
Cuvântul,spune Evanghelia, toate printr-Însul s-au făcut şi fără de El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Atunci, pustiul, golul, o spun şi
oamenii înţelepţi. Vă spuneam de acest mare psihiatru din timpul
nostru: Nu frustrările sexuale (Freud) te nevrozează, nici complexele de
inferioritate (Adler), nu acestea îl îmbolnăvesc pe om, ci vidul spiritual,
lipsa de sens al existenţei, spune un alt mare psihiatru – Frankl. Lipsa
de sens creator, lipsa de zidire. Or Egipteanca zidea ceva? ŞI în
destrăbîălările noaste, în orice act al nostru deşert nu simţim vidul,
golul spiritual, monotonia? Cea mai gravă, cea mai tragică monotonie
dn lume aceasta este: nu ne mai zidim pe noi înşine. Am oprit propria
noastră zidire. Zidim în jur palate, dar cel care locuieşte în acest palat
nu s-a zidit pe el. Dumnezeu a creat lumea ca împărăţie a lui
Dumnezeu în care să locuiască chipul lui Dumnezeu. Egipteanca a
înţeles aceasta. Trăise în vidul spiritual, în acest gol înspăimântător, de
a nu mai vedea sensul existenţei tale, iar sensul e Dumnezeu – Tatăl,
care a trimis pe Fiul Lui. Şi atunci când a făgăduit Maicii Domnului,
adică i-a făgăduit naşterea după chipul Maicii Domnului, să ia Hristos
chip în ea. Aceasta-i naşterea noastră. Cum spune sf. Pavel: Îndur
dureri ca de naştere pentru vo, ca să ia Hristos chip în voi. Naşterea a
doua. Cuvântul Lui să fie cuvântul meu, înţelepciunea Lui, lumina Lui
lumina mea, iubirea Lui iubirea mea, Evanghelia Lui, cu pacea Lui, cu
bunătatea Lui, cu îndelungă-răbdarea LU, cu crucea lui…
Şi a mers Egipteanca la cruce, a intrat acum, a ajuns la cruce, a
îmbrăţişat-o, a sărutat-o, ca şi femeia păcătoasă din evanghelie, a ieşit
afară iluminată. A văzut-o un om necăjită aşa, zdrenţuită, dar smerită,
i-a dat trei gologani, galbeni, şi-a cumpărat trei pâini, a întrebat de
drumul spre Iordan, la mânăstirea Sf. Ioan Botezătorul, a mâncat, s-a
spovedit şi a împărtăşit-o. A mâncat o jumătate de pâine şi a intrat în
pustiu.
Ct ai petrecut aici? Patruzeci şi şapte de ani, i-a spus lui Zosima. Şi
de atunci cinsprezece ani mi-au trebuit să lupt cu mine. Ce luptă a fost!
Când duminica trecută a venit la uşa altarului un băieţel: părinte,
rugaţi-vă pentru cutare, naşte la spital; îl naşte pe Matei. Deodată a
fulgerat în mine gândul: Doamne, durerile naşterii unui om! Dar
durerile naşterii din nou! Cât durează. Fiecare să cugete acum. Ca să ia
Hristos chip în noi. Cincisprezece ani a luptat, şi după aceea, iată, se
ridica de la pământ. Dobândise arvuna învierii. Ştiţi ce a urmat: L-a
rugat pe Zosima: peste un an să vii să mă împărtăşeşti. A împărtăşit-o.
Peste un an să vii iarăşi. A găsit-o aşezată la malul apei: s-a săvârşit
Maria din Egipt în luna lui Farnuti (adică Aprilie). Dă ţărâna ţărânei. El
n-a putut, a venit un leu, care a făcut groapă. De oamenii sfinţi
celelalte vieţuitoare ca în Paradis, aşa se apropie. A aşezat-o şi a dat
mărturie……. Un gând sfânt aici: Întâi: să transfigurezi cuvântul de
început din orice decădere te poate ridica Dumnezeu, căci El e
credincios. Şi trebuie să schimbăm mentalitatea noastră, radical.
Convertirea ei, schimbarea, s-a făcut mai târziu. Oricând poţi să
aştepţi, de ce? – ai în tine un suflet nemuritor. Şi atunci, cât trăiesc în
lumea aceasta, cu sufletul se poate transfigura făptura ta. Dar din
suflet în trup, şi nu invers. ŞI mersul nostru nu e spre moarte (trebuie
schimbată total mentalitatea); nu e de la viaţă la moarte, ci de la
moarte la viaţă – de la Mântuitorul şi de la sfinţi să învăţăm!
Egipteanca a îmbrăţişat Crucea, începutul naşterii din nou. S-a luptat.
Şi la urmă trupul cade. DAr sufletul e viu. Mi-aduc aminte când am citit
despre Brâncuşi, că îl pomenim acum cu atâta dragoste, şi l-a
împărtăşit Arhiepiscopul Teofil, la spovedanie: Frate Constantine cum te
simţi? Cu sufletul sunt viu, chiar dac trupul acesta e dărâmat. Atunci,
aşa trebuie să creştem, să vedem înainte lumină, nu cum noi ne
povârnim. Nimeni să nu mai gândească aşa! Câtă vreme ai sufletul viu
şi ai primit, ca Maria Egipteanca, împărtăşania… pe care Sfântul Ignatie
o numea: Farmacor atanasias – leacul nemuririi. ŞI primindu-l eşti viu,
şi nu mergi spre moarte, ci spre viaţă.
O, Doamne, minunat eşti îântru sfinţii Tăi.Domnul Dumnezeu
preamilostivul să vă miluiască! Domnul nostru Iisus Hristos să ne
împărtăşească nouă toate cele bune. Domnul să ne înveţe, Domnul să
ne înţelepţească, Domnul să ne folosească, Domnul să ne mântuiască,
Domnul să ne umple de bucuria Lui duhovnicească, bucuria harului, de
la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, cu Maica Domnului, maica Maria
Egipteanca şi cu toţi sfinţii. Amin.