Duminica Sfântului Grigorie Palama1

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Biserica dreptmăritoare a rânduit să ascultăm din dumnezeiasca
Evanghelie a Mântuitorului două mărturii: Vindecarea unui slăbănog
(Marcu 2, 1-12) şi cuvântul Mântuitorului – “Eu sunt Păstorul cel bun”
(In. 10, 9-16). Şi iarăşi, după aşezământ dumnezeiesc, prăznuim astăzi
şi pomenirea Sfântului Părintelui nostru Grigorie Palama, numit de
Biserică şi teolog al luminii dumnezeieşti.
Primească dragostea voastră, în Duhul Sfânt, din dumnezeiescul
cuvânt al Evangheliei. Rostind Mântuitorul către slăbănog: “Fiule, iartă-
se ţie păcatele tale”, cărturarii şi fariserii murmurau: “Cine poate să
ierte păcatele decât numai Dumnezeu?!”. Şi ziceau în inima lor că
Mântuitorul rosteşte o blasfemie. Pe de o parte, după dumnezeiescul
cuvânt al Scripturilor, ei spuneau adevărul, că numai Dumnezeu poate
să ierte păcatele. Dar, nefericiţii de ei, nu simţeau dumnezeirea în
Hristos. Şi atunci Mântuitorul le-a zis: “Ce este mai uşor a zisce
slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul
tău şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului (adică Fiul lui
Dumnezeu Care S-a făcut om pentru om) a ierta păcatele pe pământ, a
zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta”. Şi
slăbănogul şi-a luat patul şi a mers. S-au minunat mulţimile,
descoperindu-le Mântuitorul această negrăită legătură între iertare şi
vindecare.
Din acest cuvânt al Evangheliei, să păstrăm în inimă gândul şi
cuvântul: În Hristos Iisus Domnul nostru, în Evanghelie, iertarea înseamnă
vindecare. O spunem aceasta cu stăruinţă, căci iată, după cei
unsprezece ani de schimbare a vremurilor, noi mereu cerem iertare să
fie. Dar cum? În vindecare. Numai aşa se înnoieşte în Hristos, Domnul
nostru, timpul şi lumea: din unirea între iertare şi vindecare. Aceasta
înseamnă în Evanghelie iertarea: vindecare de tot răul.
Iar din celălalt cuvânt dumnezeiesc, care s-a rostit tocmai întru
pomenirea Părintelui nostru Grigorie Palama – Evanghelia după Sfântul
Ioan – am ales cu deosebire aceste cuvinte ale Mântuitorului: “Eu sunt
Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.. Eu
sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe
Mine. Precum Mă cunoaşte tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul îmi
pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe
acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un
păstor” (Ioan 10, 11, 14-16). Aceste mărturii dumnezeieşti: Eu Îmi dau
viaţa pentru oile Mele – Eu le dau viaţă veşnică, în calitate de păstor
unic, unic Fiu al Părintelui Ceresc, pe Care L-a trimis Tatăl “ca lumea să
nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16) şi viaţa Lui dăruindu-Şi-o
lumii, în cugetarea, în viaţa şi cuvintele sfântului Grigorie Palama au
fost înrădăcinate adânc. Căci acest Părinte al Bisericii, aşa cum l-a
1 11 martie 2001. Duminica a doua din Post.
cinstit aşezământul dumnezeiesc al Ortodoxiei, e teolog al luminii
dumnezeieşti, al luminii necreate, lumină împărtăşită de Dumnezeu
omului, cum reiese din însuşi cuvântul Mântuitorului, când zice că oilor
Lui – adică nouă tuturor, celor ce credem şi-L mărturisim, le dă viaţă
veşnică şi nu vor pieri în veac. “Le dau viaţă veşnică” – viaţa Lui,
nemurirea, lumina Lui dumnezeiască.
Aceste daruri au fost mărturisite de Ortodoxie, dreapta credinţă. Şi
într-un chip luminat, binecuvântat de Dumnezeu, prin viaţa lui sfântă,
Grigorie Palama ne-a dat această mărturie sfântă, a împărtăşirii luminii
dumnezeişti, a vieţii dumnezeieşti fiecăruia din toţi cei care cred şi-L
mărturisesc pe Dumnezeu.
Primească dragostea dumneavoastră, atât cât primeşte timpul
îngăduit, mărturie din viaţa sfântului Grigorie Palama şi învăţătura lui
luminată de Dumnezeu. O facem cu o conştiinţă de îndatorire sfântă,
dar şi răspunzând unor dreptcredincioşi care ne-au cerut, după
cuviinţă, cu dragoste şi smerenie, să mărturisim mai pe înţeles această
teologie adâncă, învăţătură a Sfântului Grogorie Palma.
Mai întîi, viaţa lui, în aşezământ de cuvinte alese dar puţine: A
trăit între anii 1296 şi 1359. Născut la Constantinopol. Tatăl lui era
demnitar la curtea împăratului, cu o credinţă vie, luminoasă, în orice
împrejurare a vieţii. Atunci când i s-a săvârşit din viaţă un copil, tatăl a
cugetat şi a rostit împreună cu psalmistul David: “Noi la el ne vom
duce, el la noi nu se va întoarce”. Şi “în Domnul vii sunt toţi”. În
această conştiinţă a credinţei şi-a crescut copiii, dar s-a săvârşit din
viaţă înainte de a-i vedea rostuiţi la rânduiala lor. Atunci Sfântul
Grigorie a luat un fel de sarcină de purtare de grijă a casei. Având
studii strălucite, făcute în şcolile vremii, încât la doar 20 de ani, la
examenul de stat, cum s-ar numi astăzi, cercetându-l şi din ştiinţele şi
filosofia lumii, profesorii au rostit: Dacă l-ar auzi Aristotel, l-ar invidia
pentru cunoştinţele lui. A îmbinat armonios, duhovniceşte, cele două
daruri ale Duhului Sfânt (din cele şapte: al înţelepciunii, al înţelegerii,
al sfatului, al puterii, al cunoştinţei şi al bunei credinţe şi al temerii):
darul cunoştinţei cu cel al credinţei. Şi aşa, zidindu-se în har, după ce
pe surorile lui le-a rânduit, datorită credinţei, în sălăşluire în mânăstire,
împreună cu mama lor, el s-a retras în Sfântul Munte.
Acolo, îndeosebi viaţa sfântului Petru Atonitul a cercetat-o, i-a şi
scris “Viaţa”, şi i-a urmat, potrivit acestui aşezământ al Sfântului
Munte, loc dumnezeiesc de rugăciune şi primire a sfintei lumini
dumnezeişti până în ziua de astăzi şi până la sfârşitul veacurilor. Doi
ani s-a rugat neîncetat Maicii Domnului: Luminează-mi întunericul,
luminează-mi întunericul! Şi, după doi ani, Maica Domnului a trimis, ca
pe un fel de mesageri, pe sfinţii apostoli Petru şi Ioan, încredinţându-l
că-l va ocroti în toate zilele vieţii lui, ascultându-i rugăciunea. Şi pentru
noi, îndeosebi, adânc a cugetat la viaţa Maicii Domnului şi a scris că
Maica Domnului, de la trei până la cincisprezece ani petrecând la
Templu şi ascultând în fiecare sâmbătă din Cartea Facerii ispita şi
căderea Evei, s-a rugat bunului Dumnezeu să se învrednicească, încât
ea să fie aceea prin care Dumnezeu să săvârşească izbăvirea Evei şi a
neamului omenesc. Aşa cum ne rugăm noi: “Uşa milostivirii deschide-
ne-o, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, să nu pierim cei ce
nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, ceea ce eşti
mântuirea neamului creştinesc”. Sau, iarăşi: “Ceea ce ai primit bucurie
prin înger şi ai născut pe Ziditorul tău, Fecioară (auziţi cuvânt!),
mântuie pe cei ce te cinstesc pe tine!”.
Aşa a cugetat Sfântul Grigorie la Maica Domnului şi la această
taină a tainelor, cum întru ea s-a odrăslit, mai presus de fire, Fiul lui
Dumnezeu, cum îi făgăduise prin Arhanghelul Gavriil: “Bucură-te, ceea
ce eşti plină de har, Domnul este cu tine! Vei lua în pântece şi vei
naşte Fiu…” Atunci Maica Domnului a zis: “De unde mie aceasta, de
vreme ce eu de bărbat nu ştiu?”. “Duhul Sfânt va pogorî peste tine şi
puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 28-35). Şi de aici Sfântul
Grigorie Palama tâlcuieşte: Atunci – şi cu luare aminte să fim – în
Preacurata Fecioară nu firea veche (nu dorinţa trupească) a lucrat, ci
Duhul Sfânt. Mişcarea Duhului Sfânt, nu presiunea simţurilor. Înţelegem
taina. Dumnezeiescul dor al inimii de a se întrupa Fiul lui Dumnezeu a
lucrat în Fecioară. Aşa S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. Pentru care
dumnezeiescul Pavel spune: “O, copilaşii mei, pentru voi îndur din nou
dureri ca de naştere, până ce va lua Hristos chip în voi” (Galateni 4,
19). Când nişte măicuţe dintr-o mânăstire întrebau pe un părinte
duhovnicesc: “Ce să facem să urmăm şi noi într-un anume fel Maicii
Domnului?”, aşa le-a îndemnat acel părinte, ca şi Grigorie Palama:
Dumnezeiescul dor să ardă în voi, ca, pe de o parte să ardă pofta
trupească cea veche şi să lumineze, să aprindă în voi dumnezeiescul
dor de a lua Hristos chip în voi. Aşa cum prin Botez se odrăsleşte, prin
Mir se întăresc simţurile noastre, prin împărtăşanie ne unim cu trup şi
sânge.
Aşa cugeta adânc dumnezeiescul Părinte Grigorie Palama. Şi,
primind îndemn şi încredinţare de la Preacurata Maică, a început a
mărturisi învăţătura celor trei lumini la care este chemat omul să
participe, din care să se împărtăşească. Şi le scrie el în aşa-numitul
Tom Aghioritic (sfinţit), numit astfel întrucât a alcătuit învăţătura
părinţilor din Sfântul Munte al Atonului. Şi citim, după mărturie sfântă:
“Mintea percepe o lumină, simţirea alta. Simţirea prinde lumina supusă
simţurilor şi care arată lucrurile supuse simţurilor ca supuse simţurilor.
Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri…”. În
înţelesurile, rosturile făpturilor. Pentru că fiecare făptură are un dar al
ei. Şi fiecărei lumini Dumnezeu i-a dat un ochi: luminii care ne vine de
la Soare sau de la aceste daruri răsădite în om şi construite de om
policandrul, lumânarea sau candela; Dumnezeu i-a dat ochiul trupului.
Iar pentru lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor, legile care
conduc universul acesta, ne-a dat Dumnezeu ochiul minţii. Şi să nu se
uite o clipă: toate ne-au fost date de Dumnezeu, în lumină să le
cunoaştem. Dar conglăsuiesc aceşti părinţi: Vederea şi mintea percep
fiecare după firea ei: fie a ochilor, fie a minţii, şi văd cele după fire.
Însă, când se împărtăşesc de un har şi de o putere duhovnicească mai
presus de fire, cei învredniciţi văd şi cu simţirea şi cu mintea cele mai
presus de toată simţirea şi de toată mintea, ca să spunem cu marele
Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, într-un fel cum numai Dumnezeu
ştie şi cei ce lucrează acestea. Deci se înalţă omul la o altă lumină, la o
altă vedere, negrăit mai înaltă. Aşa a rânduit Bunul Dumnezeu, ca noi
să cunoaştem această lume, cu darurile care ne-au fost încredinţate,
atât cu ochii trupului cât şi cu ochii minţii. “Dar Domnul, zice Grigorie
Palama atât de luminos şi frumos, făcându-şi împreună cu Tatăl sălaş în
cei vrednici, săvârşeşte cele ce se ivesc în purtătorii de Dumnezeu nu
prin porunca creatoare (cum a poruncit şi s-au zidit toate făpturile –
apele, pământul)”. Dumnezeu – prin unirea şi sălăşluirea
dumnezeiască, prin puterea îndumnezeitoare şi prin harul
îndumnezeitor – comunicând celor uniţi cu El din cele ce-I sunt proprii
Lui prin fire, aceştia (sfinţii) se împărtăşesc nu numai din rezultatele
cele create de Dumnezeu, ci din înseşi lucrările Lui, imitând pe îngeri şi
vrednicia lor. Căci aceasta, zice Marele Vasile, e deosebirea îngerilor
faţă de Duhul Sfânt: că Acesta este sfinţenia prin fire, iar acelora le e
propriu a se sfinţi prin împărtăşire”. Deci ne împărtăşeşte Dumnezeu
din El însuşi, din lumina Lui dumnezeiască. Nu spusese aceasta
oarecând şi Psalmistul: “La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom
vedea lumină” (Ps 35, 9)? Şi “să se însemneze lumina feţei Tale peste
noi” (Ps 4, 6).
Omului îi este dat, aşadar, să se împărtăşească de o lumină mai
presus de această lume. Dacă tu, ca să cunoşti lumea aceasta primeşti
de la ea lumină, şi o vezi cu ochii trupului şi cu ochii minţii, Dumnezeu
Se împărtăşeşte şi El din El Însuşi, dăruindu-ţi lumina Lui
dumnezeiască, necreată dar creatoare, ziditoare. Această lumină care
ne pătrunde, cum spune în altă parte Sfântul Grigorie: “Aşa cum
sufletul pătrunde în noi în tot trupul, şi această lumină în toate
mădularele ne pătrunde” – lumina dumnezeiască. Şi întrucât părinţii
din Sfântul Munte dădeau mărturie pentru această lumină, a venit un
oarecare monah Varlaam, din părţile Apusului, de prin Calabria, care îi
necinstea pe monahi. Văzându-i cum se rugau rostind numele lui Iisus:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul”, având ochii şi ai trupului şi ai minţii îndreptaţi către inimă,
îi batjocorea, zicând că ei au sufletul la mijlocul trupului (după vorba lui
prozaică: au sufletul în buric). Totodată, Varlaam îi acuza pe călugări de
panteism şi de o erezie a vremii de atunci, a unora care, în
necunoştinţa lor, rătăceau, socotind (să nu fie în veci!) că se
împărtăşesc de Dumnezeire. Atunci, sfântul Grigorie a rostit cuvânt şi,
în întâlnirea cu Varlaam i-a spus aşa: Tu ştii că Dumnezeu, Cel care ne-
a zidit, se împărtăşeşte nouă prin lumina Lui, prin darurile Lui, nu din
fiinţa Lui. Şi-i oferea această parabolă: Aşa cum Soarele ne comunică,
ne împărtăşeşte lumina, razele lui, nu discul său (ne-am topi), aşa
Dumnezeu se împărtăşeşte din darurile Lui dumnezeişti: din bunătatea
lui, din sfinţenia lui, din înţelepciunea Lui, din nemurirea Lui. Dar
aceste daruri dumnezeişti din El sunt. Şi-i spunea lui Varlaam: Întrucât
nu din fiinţa Lui ne împărtăşim, ci din darurile Lui, iar aceste daruri ne
dau din El, simţim, recunoaştem că primim din Dumnezeire a ceea ce
ni se dăruieşte – din nemurirea Dumnezeirii, din bunătatea,
înţelepciunea, sfinţenia Ei. Tu arunci între noi şi Dumnezeu o prăpastie,
îi spunea lui Varlaam, dacă nu recunoşti aceste daruri fără de care nu
simţim comunicarea cu El. Şi atunci, parcă într-un fel de mâhnire
adâncă a inimii, spunea: Noi trebuie să ne căutăm atunci pe adevăratul
Dumnezeu, nu cum îl mărturisiţi voi, Care ştim că ne împărtăşeşte din
El bunătatea Lui, viaţa Lui.
Parcă-ţi vine să te gândeşti la Nietzsche, sărmanul, când spunea:
Noi L-am omorât pe Dumnezeu. Şi cum mărturisea, pe bună dreptate,
cineva: Da, a fost omorât un zeu, nu Dumnezeul Cel adevărat. Adică un
fel de mărturie a lui Varlaam, care nu simţea, nu recunoştea
împărtăşirea divină. Şi, urmând sfântului Maxim Mărturisitorul, sfântul
Grigorie rosteşte, uimitor şi luminos: Aceste daruri dumnezeieşti – şi
bunătatea Lui, şi înţelepciunea Lui, şi sfinţenia Lui, şi nemurirea Lui, şi
iubirea Lui – toate aceste atribute, însuşiri dumnezeieşti sunt veşnice,
nu sunt zidite, sunt mai bătrâne decât timpul. Căci nu a fost vreme
când să nu fie iubire, n-a fost vreme când să nu fie bunătate sau
nemurire dumnezeiască, sau înţelepciune dumnezeiască. Cugetaţi toţi:
A putut fi vreo vreme când aceste atribute dumnezeieşti să nu existe?
Nu simţim că iubirea e mai bătrână decât noi, şi că are ceva
dumnezeiesc? Când eu dăruiesc ceva creat – o bucată de pâine, un
veşmânt, un ban – acele bunuri pe care le dau scad la mine, nu mai
sunt la mine; dar când dăruim cuiva iubire, scade în noi? Nu scade, ea
creşte; scade bunătatea când o dăruim? scade cuvântul dumnezeiesc
când îl împărtăşim? Dimpotrivă, cresc. Şi, crescând, nu simţim în ele
nemuritorul, dumnezeiescul din ele? Asemenea daruri, asemenea
lumină aşa o mărturisea Sfântul Grigorie Palama. Şi prin această
lumină, aceste daruri dumnezeieşti, a arătat el, se împărtăşesc
credincioşii. Prin ele noi înşine ne îndumnezeim, iubiţilor. Pentru că ce
altceva este această lumină divină, aceste daruri sfinte, decât o
împărtăşire din însăşi veşnicia Dumnezeirii şi darurile sfinte?
Şi atunci, observaţi aici, cum vine în întâmpinarea întrebărilor de
astăzi. Iată, de acum şase sute de ani. Ştiinţa cinstită de astăzi, din
partea acestor oameni jertfitori,în felul lor, în cunoaşterea adevărului,
mărturiseşte: Constatăm evoluţia, dar retrospectiv; ca şi la zilele
creaţiei. Dar omul de ştiinţă se întreabă: Evoluţia are în ea însăşi un
scop? Natura în ea are un sens, de la ea, din adâncul ei? Nu e lumina
veşniciei în ea, ci numai cea creată. Ce obiectiv are evoluţia, natura?
Şi, iertaţi, spun cuvântul lor: În ea însăşi e oarbă. Şi, Doamne, când mi-
au căzut ochii pe un cuvânt al Evangheliei: Mântuitorul spune: “Poate
orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca
6,39) Atunci, pot eu, numai cu învăţătura ştiinţei în ea însăşi, care
cercetează firea, natura, să cunosc adevărul omului? Aceasta este
întrebarea capitală. Pentru care spune Sfântul Grigorie Palama, atât de
luminos: Numai din cunoştinţa celor create eu nu pot să-L cunosc pe
Dumnezeu, din împărtăşirea Lui. “Noi, zice el, am fost învăţaţi de
Dumnezeu şi am primit povăţuirile Mângâietorului, după
mângâietoarea făgăduinţă. Căci, ca unul ce nu e încă cunoscut, când
avem noi mintea lui Hristos şi ochi duhovnicesc, tu să te întorci înapoi,
ca să trăieşti sub stihiile acestei lumi ca învăţătoare?”. Adică poate
această lume, natura, creaţia, universul întreg să fie învăţătorul tău
desăvârşit? “Ce zici, zice Palama? Noi, care aşteptăm cer nou şi
pământ nou, potrivit făgăduinţei, nu vom înţelege şi nu vom slăvi pe
Dumnezeu din aceea în chip supralumesc, şi-L vom cunoaşte numai din
lumea aceasta veche şi schimbăcioasă?”. O, Doamne, ce cuvânt greu:
Din această lume veche şi schimbăcioasă Îl putem cunoaşte pe
Dumnezeu, noi care aşteptăm cer nou şi pământ nou? Ce frumuseţe de
gândire! Lumea aceasta nu numai schimbăcioasă, ci şi stricăcioasă.
“Căci numind-o pe aceea «nouă», a arătat-o pe aceasta veche, iar tot
ce se învecheşte şi îmbătrâneşte merge spre moarte”.
Înţelegem? Ce învăţătură, care se întâlneşte întocmai cu ceea ce
spun oamenii de ştiinţă astăzi: evoluţia e oarbă în ea însăşi. Şi,
Doamne, ce eroare mai persistă încă, ici-colo. Eram în cuvânt cu cineva
care, la o şedinţă de psihiatrie, trebuia să dea mărturie ce face
credinţa, teologia pentru aceşti sărmani bolnavi. Şi atunci am pus
întrebarea: Ce crezi despre suflet? Mi s-a răspuns: un produs al
creierului. Doamne, încă am rămas la acest cuvânt de-a dreptul tragic
şi dureros? Dar n-au luat şi ei cunoştinţă de ultimele cercetări, care dau
mărturie atât de limpede, anume: conceptele actuale care definesc
relaţia dintre spirit şi creier dau mărturia unei rupturi radicale în raport
cu doctrina materialistă şi cea behavioristă, care au dominat
neurologia ultimelor decenii. În loc, astăzi, de a renunţa la studiul
asupra conştiinţei sau de a-l ignora, noua interpretare recunoaşte pe
deplin primatul fenomenului interior al conştiinţei, ca realitate cauzală.
Deci conştiinţa nu produs al creierului, ci cauză a creierului. Şi această
conştiinţă, când primeşte şi darul sfântului Botez, şi cuvântul
dumnezeiesc al Evangheliei şi dumnezeieştile taine şi mărturisirea
păcatelor, şi eliberarea de aceste erori şi decăderi, şi primeşte trup şi
sânge dumnezeiesc, nu primeşte atunci, din darul lui Dumnezeu,
lumina divină, pentru care a făcut Dumnezeu din sufletul nostru vas
ales? Cum spunea despre dumnezeiescul Pavel: “Îmi este vas ales să
poarte numele Meu la neamuri” (Fapte 9, 15). Şi cum de la început l-a
zidit pe Adam: ca pe un vas ales să poarte chipul lui Dumnezeu, lumina
Lui. Şi numai aşa se înalţă gândul nostru, sufletul nostru, ca o mărturie
dincolo de aceste decăderi. Cum mai spune un alt înţelept din timpul
nostru, anume zicând: nu putem să nu observăm schimbarea radicală
din ştiinţele naturii de astăzi … asupra naturii, caracteristică timpului şi
culturii noastre, la o perspectivă spirituală, în care conştiinţa ocupă o
poziţie fundamentală din punctul de vedere ontologic (al fiinţei).
Atunci înţelegem nu numai mărturia de atunci a sfântului
Grigorie Palama, ci mărturia de peste veacuri, cum întâmpină el astăzi,
acest dumnezeiesc părinte, şi dă răspuns luminos întrebărilor timpului,
de întâlnire între ştiinţă şi credinţă. Şi cum se revarsă binefăcător
lumina divină, cu ochiul credinţei fiind primită şi trăită, atât asupra
omului, asupra copiilor noştri, asupra şcolilor noastre, asupra întregii
creaţii, întregii făpturi.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, care i-a fost călăuzitor Sfântului
Grigorie Palama, zice: Domnul priveşte spre noi cu ochii Lui – auziţi
frumuseţe de gândire –, care sunt cele şapte daruri ale Duhului Sfânt
(pe care le-am evocat: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul divin, puterea
de a birui răul, cunoştinţa, buna credinţă, temerea). Aceşti ochi ai
Domnului “care cutreieră tot pământul”, cum grăise proorocul Zaharia
(Zaharia 4, 10) au virtuţile noastre ca nişte vase alese prin care să
privească. Razele lor strălucesc în virtuţile şi în faptele noastre. Aşa se
face unirea dintre lumina divină, razele dumnezeieşti şi virtuţile
noastre – credinţa, nădejdea, dragostea; în toate strălucesc razele
dumnezeieşti. Şi ne împărtăşim din aceste raze. Ele sunt dumnezeieşti,
dar se unesc cu noi. Virtutea este a noastră, e creată, dar gândirea
noastră, mişcarea minţii depăşeşte cele zidite şi, depăşindu-le, inima
noastră nu-şi poate găsi mulţumirea să îşi întindă aripile numai la cele
zidite, numai asupra pământului. Nu-şi poate afla liniştea, odihna,
decât în lumina divină, în bucuria divină. Cum spune şi patriarhul
Calist: Doamne, Tu ne-ai zidit pe noi în chip deosebit, încât trupul
nostru poartă în el vasul sufletului, iar sufletul, mintea are altă mişcare
decât trupul.
Aţi văzut ce înseamnă mintea noastră, nu produs al creierului. De
aceea îl evoc pe acest savant, pe care l-am mai citat – Tathersal:
mintea, conştiinţa noastră nu provine din lumea exterioară, ci din
lumea lăuntrică, a împărăţiei lui Dumnezeu, care este înlăuntru. Şi
atunci, nu e mulţumit sufletul nostru, Îl caută pe Ziditorul şi lumina
Ziditorului. Cum spunea Augustin: Ne-ai făcut după chipul Tău,
Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni în Tine. Iar
odihna înseamnă să capăt bucuria, pacea, liniştea lăuntrică.
Pentru această lumină dăruită omului, Palama a dat, cu atâta
stăruinţă, cuvânt: “Până când Mângâietorul luminează de sus, atunci
celui ce se roagă şezând în foişorul virtuţilor naturale, aşteptând
făgăduinţa Tatălui până ce îl va răpi astfel, prin descoperire, spre
vederea luminii. Această lumină are început, iar cele ce sunt după
început se deosebesc între ele după cum sunt, când mai limpezi, când
şi mai limpezi, dar sfârşit nu are; înaintarea ei merge la nesfârşit, ca şi
a răpirii în descoperire. Căci una este iluminarea când o simţi, altceva
este, apoi, vederea clară a luminii şi altceva vederea lucrurilor în
lumină, în care şi cele de departe vin sub ochi şi cele viitoare se arată
ca existând”.
Atunci toată creaţia se luminează, în această lumină divină. Şi n-
o mai prihănim, n-o mai pângărim, această lume. N-o mai aruncăm în
stricăciune. O, Doamne, din mila Ta, tot mai mult să pătrundem acest
adevăr al iubirii Tale adevărate faţă de noi! Căci dacă e mărturie astăzi
că lumea e oarbă fără lumina divină, fără harul divin. Ea nu are, atunci,
în ea însăşi scopul ei. Totuşi, până acum aşa au fost crescuţi oamenii.
Deşi spiritul nostru nu-i din exterior, ci din lăuntru. Noi am fost învăţaţi
că totul e numai din exterior. Acum înţelegem noi ce eroare mare a
fost. Pentru că am învăţat despre noi înşine, despre sufletul nostru că e
după cele zidite, după natură. Omul e un produs al naturii. Şi în locul lui
Dumnezeu a fost pusă natura. În locul Evangheliei a fost pusă
învăţătura şi ideologia acestei lumi. În locul iubirii a fost pusă ura. În
locul libertăţii în Dumnezeu a fost pusă dictatura; şi atâtea rătăciri. Şi
aşa i-au format pe oameni. Simţim că a sosit vremea astăzi a întâlnirii
sfinte între adevărul dumnezeiesc şi cunoştinţa, ştiinţa acestei lumi, în
care oamenii, credincioşii toţi şi toţi cei cinstiţi în credinţă, în adevăr şi
iubire, să-şi deschidă inimile lor. Cum spunea un alt sfânt al Bisericii:
să-şi vadă casa inimii lor plină de slava lui Dumnezeu şi să vadă toate
făpturile cu frumuseţea, cu raţiunile lor, strălucind în unica raţiune
dumnezeiască, a Logosului dumnezeiesc. Şi de acolo să simtă că plină
este casa lui Dumnezeu de slava Ta, Doamne. Că sfatul Tău, cuvântul
Tău, logosul Tău străluceşte în toate făpturile cu această lumină, pe
care dumnezeiescul Părinte Grigorie Palama a mărturisit-o. Cu această
lumină să privim, să înţelegem, să contemplăm această lume, cu ochii
luminii Mântuitorului Iisus Hristos, ochii Duhului Sfânt, care au strălucit
în Domnul slavei, Domnul nostru Iisus Hristos.
Iubiţilor, punem aici oprire cuvântului nostru. Dar nu înainte,
totuşi, de a evoca un fapt, mărturia unui mare artist: Când
Michelangelo a sculptat chipul profetului Moise, uimit de talentul prin
care a realizat opera, contemplându-l pe Moise al lui a strigat: Acum,
Moise, vorbeşte! Dar Moise n-a vorbit; a tăcut. Lumina pe care i-a dat-o
Michelangelo era din lumea aceasta; era o făptură. Dar Moise pe care
Dumnezeu l-a inspirat şi prin el a împărtăşit Legea, şi care coborând de
pe muntele Legii, muntele Sinai, faţa lui strălucea de această lumină
divină, pe care a mărturisit-o sfântul Grigorie, lumina aceasta a
credinţei în Dumnezeu cel viu, cel veşnic, şi israeliţii îşi acopereau
feţele, neînstare să contemple lumina atotstrălucitoare. Şi Moise grăia,
era viu prin Dumnezeul cel viu. Şi L-a rugat: “Arată-mi slava Ta,
Doamne”. Şi Dumnezeu i-a spus: “Tu vei vedea spatele Meu, iar faţa
Mea nu o vei vedea” (Ieşirea 33, 18-23). În înţelesul: Nu mergi tu
înaintea Mea, ci mergi după Mine. Urmează-Mi. Şi Moisi îi urma. Şi
vorbea Moise cu Dumnezeu cum ar vorbi cineva cu prietenul său.
Aceasta este dăruirea sfântă a luminii, pentru care acest Părinte
al Bisericii a dat mărturie. Şi nouă tuturor ne este dăruită, şi fiecare
dintre noi strălucim în ea, ori de câte ori ascultăm Evanghelia şi
cuvintele ei devin cuvintele noastre, devin cuvinte de viaţă, duh şi
viaţă. Ori de câte ori ne rugăm şi rostim numele: Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă… ori de câte ori ne împărtăşim şi rostim: “Am
văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat
credinţa cea adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, că Aceasta
ne-a mântuit pe noi”. Şi observaţi întocmai structura: Am văzut lumina
cea adevărată – întâi se arată lumina şi totul se contemplă, se vede în
lumină, am primit Duhul cel ceresc – lumina Duhului Sfânt şi am aflat
credinţa cea adevărată – lumina care zideşte ochii credinţei.
Doamne, Preasfântă Treime, Tată, Fiule şi Duhule Sfinte,
împărtăşeşte-ne, Treime Sfântă, lumina cea adevărată, Tată, prin Fiul în
Duhul Sfânt. Să strălucească razele luminii în credinţa şi în toate
virtuţile noastre. Şi ochii credinţei să ne fie vii şi cu aceşti ochi să
vedem cu adevărat adevărul dumnezeiesc şi să-l împărtăşim lumii
acesteia, spre sfinţire, spre bucurie tuturor, în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Grigorie şi ale tuturor
sfinţilor. Amin