Sunteți pe pagina 1din 9

Vindecarea slăbănogului din Capernaum

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.


Dreptmăritori creştini în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos,

Ne împărtăşim acum, după cuviinţă sfântă, din dumnezeiasca Evanghelie


rânduită de Sfinţii Părinţi pentru această a VI-a Duminică după Pogorârea
Duhului Sfânt - a vindecării slăbănogului din Capernaum - aşezare din vremea
aceea, ale cărei urme se văd până în ziua de astăzi, şi chiar casa,
aşezământul pământesc unde adesea Mântuitorul sălăşluia. Faptul pe care ni-
l împărtăşeşte Sfânta Evanghelie de astăzi avea loc după ce Mântuitorul
vindecase pe cei doi demonizaţi din Gadara şi Gherghesa, de pe ţărmul
dinspre răsărit al Mării Galileii. Pentru că vieţuitorii de acolo, după ce au avut
paguba cu porcii în care au intrat duhurile rele şi s-au scufundat în adânc, L-
au rugat pe Iisus să plece din ţărmul lor, El a trecut pe ţărmul celălalt şi,
precum citim în Sfânta Evanghelie după Matei:

"Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus
un slăbănog zăcând în pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului:
Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau
în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce
cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt
păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul
Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi
mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând
acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor
asemenea putere" (Matei 9, 1-8).

Iubiţilor, în acest timp îngăduit acum, să împărtăşim împreună darul Sfintei


Evanghelii. Să avem cugetul că ne aflăm în acel loc, în Capernaum, pe malul
lacului Ghenizaret sau Marea Galileii, în acea căsuţă unde poposea Iisus, de
unde, ieşind, predica, vindeca, mângâia, şi să avem în faţa ochilor acel
moment: Iisus în mijlocul mulţimii, căsuţa era plină, iar în faţa ei mulţime
încât nu mai putea cineva să intre. Să ascultăm parcă şi văzând, fiind acolo.
După înţelegerea duhovnicească a Scripturii între auz şi văz e o legătură
deosebită. Şi, totodată, aceste două simţuri sunt mai adânci decât celelalte,
în înţelesul că aruncă sufletul mai departe. Încât, cu adevărat, acum, auzind
cuvântul să simţim ca şi cum vedem. Sfântul Evanghelist Marcu - scriindu-şi
Evanghelia după predica Sfântului Petru, care, la rândul lui, a fost martor
ocular al faptelor, minunilor, cuvintelor, semnelor făcute de Mântuitorul - ne
descrie mai pe larg: În Capernaum, unde a venit Iisus, la câteva zile de la
sosirea din partea de răsărit, din Gadara, se adunaseră mulţi, aşteptându-L,
încât nu mai era loc nici înaintea uşii, Iar Mântuitorul le grăia lor cuvântul. Şi
au venit la El aducând un slăbănog, un paralitic pe care îl purtau patru inşi. Şi
neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de Mântuitorul, au desfăcut
acoperişul casei, deschizând, oarecum, acoperişul spre cer, acolo unde era
Iisus, care coborâse cerul pe pământ. Şi în acest loc descoperit, au lăsat jos
patul în care zăcea slăbănogul, aşezându-l în faţa Mântuitorului. Faţă în faţă
cu Iisus, şi cei patru, care din dragoste, pătimire sfântă împreună cu
slăbănogul l-au adus, şi mai ales el, bolnavul. Închipuiţi-vă un sărman suflet
bolnav, slăbănog, paralitic, în faţa Mântuitorului, cum ar sta cineva în spital
sau în căsuţa lui în faţa icoanei Mântuitorului. A fi în faţa lui Iisus! Numai cine
are simţire duhovnicească acela trăieşte. Dacă în Liturghie, când ascultăm
Evanghelia, când ne împărtăşim, avem această emoţie sacră, simţire
duhovnicească, uimire, orice credincios, din toate timpurile, din toate locurile
a avut această simţire, căci a fost dată de Dumnezeu când a suflat lumina
divină în Adam cel întâi zidit. În această lumină divină, care deşteaptă
simţurile se aflau atunci, în simţire divină. Să trăim aceasta! Aceasta
înseamnă a fi om, propriu-zis: a avea simţirea divină, adică simţirea care ne
trece dincolo de cele cinci simţuri trupeşti şi chiar dincolo de hotarele care
mărginesc firea în timp şi spaţiu. Căci omul e chemat dincolo, cu ceva
dumnezeiesc din el, peste timp şi peste loc.
Şi aşa aflându-se ei în faţa lui Iisus, în uimire sfântă în faţa tainei
dumnezeieşti, Iisus le dă curaj, mai întâi paraliticului. Şi cel dintâi cuvânt
este: "Îndrăzneşte, fiule". Fiul lui Dumnezeu a venit nu cu spaimă în lume, ca
la Sinai, când, mai aproape de păcat, Dumnezeu a dăruit Legea, care judecă,
osândeşte păcatul. Atunci se cutremurau şi muntele şi văzduhul. Acum, Iisus
spune: Îndrăzneşte, fiule, prinde curaj în faţa dragostei. Nu spaimă! Şi
îndrăzneală sfântă, nu îndrăzneala păcatului. Căci Iisus spune: "Îndrăzneşte,
fiule, iertate-ţi sunt păcatele". Adică ceea ce te desparte pe tine de
Dumnezeu. Cum te desparte?
Un mic gând pentru înţelesul păcatului, o înţelegere fulgerătoare, dacă
vreţi. Prin păcat, spun Părinţii, omul încearcă să-şi pună un fel de nou
început; să se vadă pe el însuşi ca un fel de cauză a lui. Parcă-ţi pierzi
conştiinţa originii. Originea e Dumnezeu. Şi, în despărţirea de Dumnezeu, e
ca şi cum tu ai fi propria ta origine, propria ta cauză. În egocentrismul tău,
făcând din tine un fel de centru. Şi fiecare devenind un fel de centru - mii şi
miliarde de centre, haotic. Sărmanul om! De aceea Mântuitorul le spunea
fariseilor, în stare de păcat, acest cuvânt grav: "Voi aveţi drept tată pe
diavolul". Înspăimântător cuvânt! E ca şi cum ţi-ai schimbat paternitatea. Şi,
vieţuind tragic în filiaţia diavolului, atunci, îl moşteneşti. Răul din tine este
moştenirea lui. El care, cum zice Sfântul Maxim, este tatăl răutăţii. Şi e starea
aceasta tragică de moştenire a lui, de lipsire a adevăratei tale cauze, origini,
rădăcini; a-ţi pierde rădăcina - ateul, sărmanul. Stare despre care Petre Ţuţea
spunea: vii de nicăieri şi mergi nicăieri. E înspăimântător! Cuvântul, repet, al
Mântuitorului, spus fariseilor: E tatăl vostru.
Şi atunci, cine poate salva din această cădere? Mântuitorul, dimpotrivă, îi
spune slăbănogului: "Fiule" - îl scoate de sub tragismul răului. Venim la
existenţă prin Da al lui Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi asemănarea
Noastră." Prin acest act dumnezeiesc, din mâna Lui te naşti şi vii pe lume. Iar
păcatul, dimpotrivă, răsădeşte în tine neghina, duhul răutăţii. În păcat te vezi
adus de la nefiinţă la fiinţă, în timp. Se învecheşte făptura ta, se ruinează,
apar slăbiciunile, bolile, apare moartea. Nu ai de ales: Sau originea mea e în
Dumnezeu, sau păcatul, cum spun Părinţii, răsădeşte în mine, în Adam întâi,
un fel de altă origine.
Revenind în faţa Mântuitorului, cu cei patru oameni credincioşi - "văzând
credinţa lor", spune Evanghelia - îl reinstituie pe slăbănog şi-i zice "fiule". Îl
scoate din moştenirea unde l-a dus demonul care l-a făcut paralitic. Deci
paralizia lui era tocmai moştenire demonică. Scripturile ne încredinţează de
această legătură între rău (păcat) şi orice slăbiciune umană, orice ruină, şi
moartea însăşi. Toate acestea sunt operă a răului.
Omul în lumină s-a născut şi a luat cunoştinţă de existenţa lui. Căci ştii de
tine după ce exişti; nu exişti prin tine, nu eşti tu cauza, orignea, ci Dumnezeu.
Şi ai, atunci, sentimentul veşniciei tale, împreună cu lumina divină. Iar răul,
dimpotrivă, te aruncă în paralizie. Dacă omul ar fi rămas în lumină neîncetat,
şi trupul lui ar fi fost pătruns neîncetat de lumina veşnică a Dumnezeirii. Aşa
cum chiar după cădere s-a arătat în Moisi, când a primit Legea de pe Sinai:
faţa lui strălucea. Sau sfântul Ilie, pe care-l vom pomeni săptămâna aceasta:
S-a urcat Ilie în carul de foc; cum spune Sfântul Maxim, pe caii de foc ai
virtuţilor - credinţei, nădejdii, dragostei, bunătăţii, păcii, darurilor
dumnezeieşti. Aceasta este realitatea originală şi realitatea viitoare a omului.
Şi, iubiţilor, boala, suferinţa umană, îndeosebi sub această stare a
necredinţei, a despărţirii de Dumnezeu, din care vine neputinţa şi moartea, e
în legătură cu păcatul. Acolo-i rădăcina suferinţei. De aceea Iisus îi spune:
Fiule, te scot din casa nefericită a celui ce este tatăl răutăţii; din moştenirea
lui te scot. Te aduc pe tine iarăşi în casa Părintelui ceresc, Eu care am adus
rugăciunea aceasta: "Tatăl nostru" - al tuturor. El, Care va spune prin
dumnezeiescul Pavel că în Tatăl ceresc e originea întregii părinţimi,
paternităţi (patria, în limba greacă). Veţi găsi tradus: numele fiecărui neam
din cer şi pe pămînt. Dar nu simplu numele, ci părinţimea, paternitatea, e în
Tatăl ceresc, originea întregii paternităţi sau părinţimi din cer şi de pe
pământ. i atunci, aşa zice Mântuitorul: Fiule, te readuc în casa Părintelui
ceresc, Eu care am coborât de acolo pentru tine. Şi adaugă: Iertate sunt
păcatele tale. Vindecat eşti de această despărţire, înstrăinare de Tatăl, prin
Fiul, Care, iată, stă în faţa ta, în Duhul Sfânt. Duh prin care aceşti patru
bărbaţi te-au purtat, în credinţa lor - dar între darurile supreme ale Duhului
Sfânt, maica virtuţilor, cum o numesc Părinţii, pentru că e generatoare a
tuturor virtuţilor.
Şi când Iisus rosteşte acest cuvânt: Iertate sunt păcatele tale. Eşti acum,
din lumea păcatului, în lumea harului, a iubirii. Dar, cum Sfântul evanghelist
Marcu descrie mai pe larg, "erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi
cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine
poate ierta păcatele, fără numai Unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus,
cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sinea lor, le-a zis: De ce cugetaţi acestea în
inimile voastre?" (Marcu 2, 6-8).
Hula, blasfemia, era cel mai grav păcat, iubiţilor, la adresa Dumnezeirii.
Păcatul, totdeauna, trebuie s-o ştim, e un act nefericit al voinţei demonului şi
omului, al voinţei noastre faţă de Dumnezeu, faţă de legea, ordinea
dumnezeiască, rânduiala sfântă dumnezeiască, armonia dumnezeiască. De
aceea Psalmistul spune: "Ţie unuia am greşit, ce-i rău înaintea Ta am făcut,
aşa încât Tu eşti drept în judecăţile Tale şi în hotărârile Tale cu totul curat."
(Ps. 50). Răul, păcatul e în făptură, nu în Dumnezeu. Când zice Iisus: Iertate
sunt păcatele, ei gândesc: Dacă păcatul e împotriva lui Dumnezeu, cine
poate să-l ierte afară numai de Dumnezeu? Şi atunci cum spui Tu: Iertate-ţi
sunt păcatele? Vor spune altă dată, în dialog cu Iisus: Tu te faci pe Tine
Dumnezeu? Iar osânda din ceasul judecăţii Mântuitorului ştim care a fost.
Căci a zis atunci sinedriul: Noi lege avem, după legea noasră trebuie să
moară pentru că S-a făcut pe El fiu al lui Dumnezeu. Acesta era păcatul
capital, de moarte. Înţelegem acum de ce gândeau astfel. Iisus citeşte în
gândurile lor. De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre? Şi aici ni se
devzăluie una din adâncimile Evangheliei: Pe de o parte, ei se încredinţau şi
judecau în dreptatea lor: "Unul este Dumnezeu, să nu-ţi faci nici un fel de
asemănare, în cer sus, jos pe pământ sau sub pământ." – Să nu te închini la
nimic altceva decât unicului Dumnezeu. Aceasta era judecata lor. De aceea,
privindu-L pe Iisus în faţă, care spune: Iertate-ţi sunte păcatele, spuneau:
Huleşte Iisus. Aici era suferinţa lor tragică: Nu simţeau dumnezeieşte, nu
simţeau în Hristos prezenţa Dumnezeirii. Acest păcat inspirat de demon ne
pândeşte pe toţi: a nu simţi dumnezeirea în Hristos şi a nu simţi dumnezeirea
împărtăşită şi nouă, încă de la suflarea divină de viaţă în Adam, de la harul pe
care-l primim fiecare în taina Sfântului Botez şi în toate sfintele taine. Citam
mai ieri pe Ioan Scărarul, că nesimţirea e moartea sufletului înainte de
moartea trupului.
Sărmanii farisei şi căruturari de faţă, pe de o parte încercau să-L
preamărească pe Dumnezeu Tatăl: Tu eşti unicul Dumnezeu, dar într-o
transcendenţă absolută, dincolo de orice comunicare cu Dumnezeu în afară
de Lege. Ştiuau că Legea a fost dată de la Dumnezeu şi au simţit şi ei
strălucirea luminii divine în lege pe faţa lui Moisi. Dar erau şi alte mărturii în
Vechiul Testament, tot de la Moisi, care spusese: Alt prooroc vă voi da vouă -
acela care va fi cu voi în veac. Şi mai mult decât atât, acest cuvânt unic din
proororul Isaia, când spune, vestind regelui Ahaz: "Iată, Fecioara va lua în
pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel - cu noi este
Dumnezeu" (Isaia 7, 14). Deci, dacă ei ar fi luat aminte la Moisi, la toţi
proorocii şi îndeosebi la acest numit evanghelist al Vechiului Testament, Isaia,
ar fi înţeles: Dumnezeu cu noi, deci coborârea lui Dumnezeu la om.
Spuneam, comparând credinţa cu urcarea pe un munte, că nu în vârful
muntelui este capătul acesteia, ci dincolo, mai presus de toată făptura, în
inima Dumnezeirii. Tot aşa, Dumnezeu nu numai ne depăşeşte, ci este
transcendenţa absolută, a infinitului, a veşniciei, a necreatului. Dar, o dată cu
această transcendenţă a realităţii veşnice este şi coborîre la noi în iubire.
Cum se zice, este şi imanenţă, adică venire la noi. Şi aceasta o vedem din
faptul însuşi că ne-a zidit din voinţa Lui, din puterea Lui din înţelepciunea Lui,
din iubrea Lui.
Aceasta nu înţelegeau cărturarii şi de aceea ziceau că Iisus huleşte zicând:
Iertate sunt păcatele tale. Iisus izgoneşte şi frica şi despărţirea, surpă zidul
dspărţirii noastre. O, Doamne, să-l simţim mereu! Cum tot proroocul spune:
păcatul ridică un zid între noi şi Dumnezeu. Şi Iisus aşa săvârşea atunci:
Iertate-ţi sunt păcatele. Ei, sărmanii, nu înţelegeau că acolo e nu numai omul,
ci Omul în care a coborât Dumnezeu şi S-a întrupat din sânul Fecioarei –
Dumnezeu-Omul. Din acest cuvânt – Fiule, iertate-ţi sunt păcatele – se
desprinde şi înţelegerea acestei taine.
Şi de aceea, iubiţilor, este o legătură negrăită între această a şasea
duminică după Rusalii şi amintirea Sinoduli IV de la Calcedon, trecută în
calendar tot pentru ziua de astăzi. Căci Iisus, iertând, Se arată ca Dumnezeu,
căci numai El poate ierta păcatele, cum de altfel înţelegeau şi fariseii.
Aceasta a fost tema de la Calcedon: Unirea în Iisus Hristos a Dumnezeirii şi a
omenităţii. Îndrăznesc, după a mea puţină socotinţă, a spune că acea
hotărâre de la Sinodul de la Calcedon ar trebui să o ştim aşa cum ştim Crezul.
O asemenea valoare are mărturia. Mai ales că, pentru aceste mărturii ale
sinoadelor ecumenice a fost luptă, suferinţă, opoziţie. Ştim cum Arie se
opunea mărturisiirii că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl,
nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Şi după
mărturia de la Niceea, din 325 (sub Constantin cel Mare), prima parte a
Crezului, până la mărturia Duhului Sfânt, urmând ca la 381, la al doilea Sinod
(sub Teodosie cel Mare), să se alcătuiască partea a doua a Crezului: "Şi întru
Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, care din Tatăl purcede...", aşa cum
toţi mărturisim. Apoi, la 431, s-a ţinut Sinodul de la Efes, în care s-a
mărturisit: Fiul lui Dumnezeu S-a coborât din cer şi S-a întrupat de la Duhul
Sfânt şi din Fecioara Maria. Şi unde sa odrăslit această unire, întrupare de la
Duhul Sfânt şi din Fecioară, înomenirea, întruparea? - În sânul Fecioarei. Să
păstrăm ca pe un dar sfânt ideea, pentru că unii creştini – în felul lor, căci
sunt separaţi de Biserică – nu înţeleg cum cu adevărat Maica Domnului e
Născătoare de Dumnezeu. Pentru că unirea între Dumnezeire şi omenitate
unde s-a făcut? - în sânul Maicii Domnului. Ea a născut pe Dumnezeu-Omul,
pentru că de acolo se odrăslise. Înţelegem adevărul şi logica acestui fapt.
Deci la Efes a fost statornicită credinţa în Născătoarea de Dumnezeu. Dar
încă de la Efes se urziseră neînţelegeri: Cum, în sânul Fecioarei s-a unit
Dumnezeirea şi omenitatea, dumnezeiescul şi omenescul? Cum s-au unit cele
două naturi, divină şi umană? S-au alcătuit două tabere: una din ele, potrivit
Şcolii din Antiohia, credea că în Hristos sunt două naturi: şi divină şi umană,
care s-au unit după bună voinţă, cum ziceau ei, moral. În ce înţeles? Mai ales
Nestorie, ajuns patriarh al Constantinopolului, spunea: S-au unit, dar moral;
omul din Hristos, prin natura Sa umană a curăţit răul, şi pe cruce a suferit ca
om. Din această cauză erau împotriva mărturiei Născătoarei de Dumnezeu. El
era pentru "Născătoare de Hristos". Dar nu înţelegea. Era deci această
tabără, aripă slăbănoagă. Şi mai era şi cealaltă, care susţinea că Persoana lui
Dumnezeu-Cuvântul şi-a unit firea omenească şi a contopit-o în El. Deci o
parte mărturiseau cele două naturi, fiecare în firea ei, iar cealaltă parte
socoteau că cele două naturi s-au unit în persoana lui Dumnezeu într-atât
încât Fiul lui Dumnezeu a contopit în persoana Lui şi firea umană; n-a mai
rămas în identitatea ei. De aceea se numeau unii nestorieni sau dioprosopieni
(două naturi, două persoane), iar alţii monofiziţi - o singură fire. Nu intrăm în
amănunte, dar ideile trebuie să le ştim, pentru că au o însemnătate capitală.
Nu ajungeau, deci, la un acord, şi s-a mai ţinut un sinod la Efes, în 448.
Îndeosebi cei de la Alexandria erau împotriva celor de la Antiohia: cum două
naturi? Natura umană s-a unit cu cea divină până la contopire, ziceau ei. La
sinod, prezidat de Flavian al Constantinopolului, erau trimişi delegaţi ai papei
Leon I, cu o scrisoare de mărturie a credinţei. Iar când delegatul episcopului
Vasile al Seleuciei a citit din scrisoarea acestuia: "Iar noi adorăm pe Unul
domnul nostru Iisus Hristos, cunoscut în două firi (divină şi umană)", cineva a
început să strige: Cuvântul acesta a tulburat Biserica. Pe cel ce zice două firi
tăiaţi-l în două. Cel ce zice două firi e nestorian: despicaţi-l în două. Şi atunci
s-au ridicat toţi. Din partea Egiptului, a Alexandriei, venise şi un stareţ,
Barsauma, care avea nişte parabolani cu el (cei care se ocupau îndeosebi de
bolnavi, dar erau şi pregătiţi să lupte), şi care au ridicat ciomegele şi au
început să lovească în ceilalţi. Cum spunea parcă Andre Malraux: Numai omul
se bate pentru idei. S-au bătut atunci, nefericiţii de ei – bătălie în bună
regulă. Atât de lovit a fost patriarhul însuşi, Flavian al Constantinopolului,
încât după trei zile a murit; pe drum, către locuinţa lui.
Înţelegem atunci cum, în felul lor, au apărat credinţa. Şi cum s-a născut
dreapta credinţă prin sânge, prin jertfă, prin luptă. Poate aşa înţelegem şi
formele de război sângeroase din ziua de astăzi, pentru credinţă. Sunt
implicate şi celelalte elemente: economic, social, politic. Dar adânc, adâncul
adâncimilor e adevărul divin al omului. De aceea şi împăratul de atunci,
Teodosie, fiind mai slăbănog, era atunci şi bătrân (era anul 448, iar în 449 a
murit), şi atunci toţi, şi oamenii Bisericii, şi oamenii politici din vremea aceea
s-au gândit să restaureze ordinea, întâi cea duhovnicească. Şi atunci, întrucât
sora împăratului, Pulcheria, o femeie credincioasă, pomenită şi în calendar,
au căsătorit-o cu şeful armatei - Marcian, un general, se înţelege. Şi amândoi
credincioşi au hotărât adunarea Sinodului de la Calcedon, în 451.
S-au adunat 630 de episcopi – cea mai mare adunare de episcopi din
vremea aceea, din toată lumea. S-au rugat şi au ajuns la pace. S-a ţinut la
Calcedon adunarea lor în Biserica Sfânta Eufimia (pe care am prăznuit-o zilele
acestea, la 11 iulie). Ea s-a săvârşit din viaţă în octombrie, dar e trecută la 11
iulie pentru credinţa ei. Această fecioară care suferise în timpul lui
Diocleţian, ea împreună cu un grup de tinere făcând un fel de aşezământ
monahal, se retrăsese din lume. Dar ostaşii, sărmanii de ei, puşi la cale de
alţii, de stăpânii lor, au prins acest grup de fecioare, iar pe Eufimia au chinuit-
o înspăimântător. Iar ea şi-a păstrat, în curăţia conştiinţei inimii ei, în mersul
ei către desăvârşire, încât săvârşindu-se din viaţă ca fecioară şi martiră,
acolo la Calcedon avea o biserică unde au fost aşezate moaştele ei şi s-au
săvârşit minuni. Căci, spune tradiţia, că pe moaştele sfintei au fost aşezate
două mărturii: ale ereticilor şi ale credincioşilor. Şi când, după trei zile, au
cercetat, au găsit păstrată curată mărturia dreptei credinţe - aceasta o spune
Viaţa sfintei. Istoria ne mărturiseşte următorul lucru: Din grupul celor 630 de
episcopi a fost aleasă o delegaţie, în frunte cu Anatolie patriarhul
Constantinopolului, Juvenalie de la Ierusalim şi alţii şi delegaţii Papei. Au
intrat în Biserica sfintei Eufimia şi acolo s-au rugat, şi în starea aceea sfântă
de rugăciune a fost odrăslit acest text, acest cuvânt, această dogmă, această
mărturie de la Calcedon. Repet, în ce stare de har, de rugăciune a fost
alcătuită credinţa, dogma. Că ei, după ce au alcătuit textul, au ieşit din
biserică pe la moaştele Sfintei şi au citit, în auzul celor 630 de episcopi, a
comisarilor imperiali, deci a factorilor şi religioşi şi politici, care răspundeau
de conducerea imperiului la acea vreme, când imperiul era una, de la Insulele
Britanice până la hotarele Persiei şi ale Indiei.
Şi au zis: “Urmând Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe
Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnl nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi
desăvârşit în omenitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, având suflet
raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl, după dumnezeire, şi deofiinţă cu noi, după
umanitate, fiind întru toate asemenea nouă, în afară de păcat. Ca Dumnezeu
s-a născut mai înainte de toţi vecii din Tatăl, după dumnezire, iar ca om s-a
născut în zilele cele de pe urmă pentur noi şi pentur mântuirea noastră din
Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu – Teotokos, Unul şi acelaşi Hristos,
Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi
neschimbat şi neîmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum
disrusă prin unire, păstrîndu-se mai ales însuşirea fiecăreia şi înlnindu-se
împreună într-o singură persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane,
împărţit sau despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unl Născut, Dumnezeu-Cuvântul,
Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El proorocii şi
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul părinţilor
noştri.”
Neamestecat şi neschimbat, adică nu se amestecă o fire cu alta, cum
ziceau alexandrinii că firea dumnezeiască a absorbit-o pe cea omenească.
Neîmpărţit şi nedespărţit, adică nu se împart firile, cum ziceau antiohienii, ci
se unesc. Unirea aceasta dumneziească, aşa cum Dumnezeu o ştie şi toţi o
simţim. Pentru că deosebirea firilor nu desfiinţează, în nici un fel din cauza
unirii, ci se salvează proprietatea fiecărei firi, concurgând amândouă – cea
divină şi cea umană – într-o persoană şi un ipostas; persoană nu din două firi,
ci în două firi. Ele curg în El, în unica persoană a Domnului nostru Iisus
Hristos.
Aceasta era, iubiţilor, mărturia lor atât de luminoasă. Şi iată de ce Iisus
Hristos este Icoana, Modelul omului: Modelul nostru e Dumnezeu-Omul, nu
omul simplu. El a luat toate ale noastre (“ce nu e luat nu e vindecat”,
spusese Sfântul Grigorie Teologul) afară de păcat. El n-a avut păcat, dar a
luat păcatul nostru, din iconomie. Adică din păcat – care constă în plăcere şi
durere – a luat durerea, a luat Crucea. Şi în Cruce a ucis păcatul, prin Înviere.
Şi tot Sfântul Grigorie Teologul spune că Fiul lui Dumnezeu ne cheamă ca, aşa
cum El s-a făcut om, şi noi să ne înălţăm către Dumnezeire. Va zice mai târziu
şi Maxim Mărturisitorul: Dumnezeu nu pentru El, ci pentru noi a săvârşit
coborârea Lui la noi şi pe cât a coborât la noi, pe atât ne înalţă pe noi către
El.
Şi atunci, ce înţeles adânc urmează din taina aceasta a Calcedonului:
Părinţii au mărturisit la acest sinod, că în Iisus Hristos, care se afla în faţa
slăbănogului, era Dumnezeu-Omul. Fariseii ziceau că huleşte, pentru că nu
simţeau Dumnezeirea din El, sărmanii. De aceea a trebuit atâta osteneală,
atâta nevoinţă, până la jertfă, pentru ca noi să înţelegem Dumnezeirea din El
şi să ne înălţăm, atunci.
Pentru că, vedeţi, în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu este persoana,
subiectul care uneşte cele două naturi – divină şi umană (Sfântul Maxim va
spune că e ipostas compus, în înţelesul că firea umană întreagă, suflet şi trup
e în El), în timp ce în om, creat după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva
asemănării cu El, subiectul, persoana este omul. E taina adâncă ce ne
dezvăluie adevărul omului. În Hristos persoana care gândeşte, care decide e
Dumnezeu. E Fiul lui Dumnezeu; în om, persoana care gândeşte e persoana
creată a omului. Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi-a unit şi
natura umană, într-un ipostas. Deci în Hristos sunt două naturi – divină şi
umană. Şi, după chipul Lui fiind creaţi, şi în noi sunt două lumi: lumea creată
şi lumea harului necreat.
E şi în noi ceva dumnezeiesc dintru început. Ni s-a dat gândirea, care-i
cuget dincolo de toate făpturile. Cum spuneam, după Patriarhul Calist: Orice
făptură se mişcă în jurul ei; numai mintea omului se mişcă fără sfârşit, până
la Dumnezeu, dincolo de făpturi. Nu simţim în noi dorinţa neîncetată de un
progres nesfârşit, de o cunoaştere nesfârşită, de o perfecţiune nesfârşită? De
unde este această dorinţă în om? Nu tocmai din ce a dăruit Dumnezeu dintru
început omului, creându-l după chipul lui Hristos, în care sunt două naturi:
divină şi umană? În mine sunt două lumi: natura mea creată şi harul
dumnezeiesc, dăruit la zidirea omului şi prin care tind către o tot mai mare
asemănare cu Dumnezeu.

Şi, cum spune atât de frumos Diadoh de Foticeea, cel ce iubeşte pe


Dumnezeu întru simţirea inimii nu încetează să dorească după lumina
cunoştinţei, şi aşa petrecând în trupul său, omul călătoreşte, datorită
dragostei, afară din el, mişcându-se necontenit cu sufletul către Dumnezeu.
Aşa călătorim, neîncetat, din această chemare.
La Capernaum se arăta Dumnezeirea unită cu omenitatea în faţa
slăbănogului; aşa cum se arată în faţa oricărui slăbănog din ziua de astăzi.
Ceea ce s-a mărturisit ulterior la Calcedon. Căci Dumnezeirea, în omenitatea
din Hristos, spunea slăbănogului: “Iertate-ţi sunt păcatele (…). Căci ce este
mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?
Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis
slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a
dus la casa sa.” (Matei 9, 2-7). Am putea spune că, prin darul vindecării pe
care l-a primit, slăbănogul a descoperit într-un fel în el însuşi taina mărturisită
la Calcedon. Pentru că harul lui Dumnezeu i-a dat putere, l-a ridicat, şi-a luat
patul, a mers la casa lui, în care el L-a preamărit pe Dumnezeu. Şi locul acela
s-a transformat într-o casă dumnezeiască. Toţi lăudau pe Dumnezeu.
Simţeam nevoia să dezvălui această mărturie sfântă pe care am văzut-o în
calendar, s-o fac cunoscută în timpul nostru, să ne ştim, să cunoaştem cu
adevărat credinţa noastră, adevărul omului. Precum în Hristos sunt unite
aceste două naturi, două firi – a cerului şi a pământului, în unica Persoană,
unica conştiinţă, dumnezeiască, aşa şi în om este acea conştiinţă care
depăşeşte firea – persoana umană. Sfinţii Părinţi au definit conceptul
persoanei. Toţi gânditorii să ia cunoştinţă: Omul e persoană; în el conştiinţa
depăşeşte limitele trupului, ale mărginitului, şi se înalţă până la lumea divină.
Omul e zidit, dar după chipul lui Dumnezeu. Şi aşa noi toţi, atunci, mărturisim
în Iisus Hristos pe Dumnezeu-Omul, venit pentru a noastră mântuire, iar în
om conştiinţa noastră în chemarea ei de a se împlini, după chipul lui
Dumnezeu şi în nesfârşita asemănare cu Dumnezeu. Fapt simţit în orice act al
nostru ca persoană din două lumi: din lumea harului dumnezeiesc şi a firii
noastre omeneşti. Numai aşa putem lucra cu adevărat – în sfinţenia noastră,
în rugăciunea noastră, în orice lucru al nostru, în ştiinţă, în artă, în eroismul
moral, în orice faptă bună – din lumina aceasta dumnezeiască a Persoanei Lui
în două lumi. De aici vine taina zidirii omului, taina Calcedonului.
În lume avem aceste trebuinţe ale trupului - de mâncare, de băutură, de
înmulţire a neamului omenesc, ca şi celelalte specii. Dar, deodată, în
rugăciune sau în biserică, nu simţim noi că depăşim laturile acestei lumi?
Simţim că trecem dincolo, pe un alt plan. Că deodată se deschid aripile
noastre, cugetarea noastră, cuvântul rugăciunii noastre. Eu simt atunci că
înălţându-mă, rostind Tatăl nostru, rostind Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, rostind Împărate Ceresc, Duhul Adevărului, care pretutindenea
eşti şi toate le plineşti, simt că trec dicolo de lumea celor create, dincolo de
lumea morţii, dincolo de lumea mărginită a răului, a ruinii, a slăbiciunii, a
certurilor, a vrajbelor şi trec, prin rugăciune, în lumea fără de hotar a luminii
divine, a iubirii divine, a vieţii divine, a nemuririi. Măcar pentru o clipă în
rugăciune eu simt cu firea mea iluminată de har după taina lui Hristos,
Dumnezeu şi Om, după mărturia Calcedonului, că îmi deschid aripile şi măcar
pentru o clipă… Cum am trăit şi astăzi Sfânta Liturghie, la auzirea
Evangheliei, la primirea Împărtăşaniei şi a oricărei rugăciuni. Ajută-ne,
Doamne, aşa să ne simţim adevărul nostru, după chipul Tău, Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat, cu rugăciunea către Tine, către Maica Ta
Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Amin. Amin. Amin.