Fuga în Egipt1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a
Domnului nostru Iisus Hristos,

Bunul Dumnezeu – Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt – sã ne

împãrtãºeascã ºi astãzi cuvânt, de la Dumnezeu-Cuvântul, ca sã
împãrtãºim dragostei voastre adevãrul mântuitor. Acum, dupã ce
împreunã am ascultat Evanghelia, Vestea cea bunã a coborârii Iubirii
în lume, a Fiului iubirii Pãrinteºti, ca sã ne împãrtãºeascã ºi nouã
iubirea. În lumea aceasta prihãnitã, sãrmana de ea, pervertind
iubirea, din pricina pizmaºului iubirii. Dar noi aºa ne rugãm lui
Dumnezeu, ca sã gândim ºi sã simþim din adânc ºi cu adâncul inimii
lumina iubirii dumnezeieºti. Aºa L-am primit pe Mântuitorul, chiar
dacã încã au mai fost pervertite gândurile ºi simþirile noastre... Dar
în adânc rãul nu poate ajunge; cãci a binevoit Dumnezeu, pãcãtuind
Adam, sã punã la poarta Raiului heruvimi cu sabie în vâlvãtaie de
foc, sã nu pãtrundã rãul pânã la Pomul Vieþii. Deci Pomul Vieþii din
noi e viu – adâncul din noi. Cum de atâtea ori tâlcuim: aºa precum n-
a îngãduit Dumnezeu lui Satan sã se atingã de adâncul, de viaþa din
Iov; iar Domnul ºi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus cã porþile
iadului nu pot birui Biserica. ªi fiecare e o bisericã a Dumnezeului
celui viu, fãptura noastrã e un templu. ªi atunci, în adânc, la rãdãcinã
nu pãtrunde rãul. Rãdãcina e dumnezeiascã, nu e omeneascã.
Cu gândul cel adânc, cel tainic al inimii curate ascultãm
cuvântul Evangheliei rânduitã pentru astãzi, acum, când ne
apropiem de a opta zi de la coborârea Iubirii în lume. Am auzit cum a
ajuns Mama cu Pruncul la Betleem, ºi s-a ostenit Iosif sã le gãseascã
loc, ºi le-a gãsit loc într-o peºterã... Astãzi nu se mai nasc pruncii în
peºterã, dar Pruncul divin în peºterã ºi în mijlocul vieþuitoarelor S-a
nãscut, precum rostise proorocul Isaia: “Boul ºi asinul au cunoscut
ieslea Stãpânului lor, dar poporul Meu nu Mã mai iubeºte pe Mine”.
De la acel cuvânt de la Isaia se pãstreazã tradiþia cã în peºtera în
care S-a nãscut Mântuitorul erau boul ºi asinul, cãldurã sã facã
Pruncului. Ce instalaþie termicã fireascã! Ce e mai curat ºi mai viu
decât cãldura aceasta, a vieþii? Iar noi toþi încercãm sã oferim
Pruncului cãldura, aprinderea inimii noastre. Cãci zice Psalmistul:
“Înfierbântatu-s-a inima mea ºi cugetul meu a luat foc”. ªi în cãldura
acestor smerite vieþuitoare Pruncul divin Se mângâia ºi Maica
Domnului veghea, vestindu-ne nouã pe Pruncul Cel din vecie, pe
Care, cum zice poporul, Mi L-a trimis Dumnezeu Mie, sã Se nascã ºi
sã creascã, sã ne mântuiascã.

1Duminicã, 30 decembrie 2001

 Cugetând, vedem cât de adânc este acest cuvânt: “Pe Fiul Cel
din vecie” – deci Fiul din veci al Pãrintelui ceresc, Unicul Fiu (pentru
care fiecare din noi este un unic), cum Îl anunþase proorocul Miheia,
spunând cã “obârºia Lui este dintru început, din zilele veºniciei”
(Miheia 5, 1) – “Mi L-a trimis Dumnezeu mie”, deci în timp, “sã Se
nascã ºi sã creascã...”. Sã creascã ºi sã creºtem ºi noi, urmãrind
viaþa Lui, pentru cã în viaþa Lui e viaþa noastrã, e icoana, modelul
vieþii noastre, a fiecãruia. Aºa aratã Evanghelia de astãzi, unde citim
ºi auzim:
“Dupã plecarea magilor...” – acei înþelepþi, învãþaþi din
Rãsãrit, ei înºiºi de mai înainte încunoºtiinþaþi de Dumnezeu. Cãci
fãptura întreagã a fost pregãtitã pentru acest dar mare, al coborârii
lui Dumnezeu în lume: de la Tatãl venind Fiul ºi întrupându-Se de la
Duhul Sfânt ºi din Fecioarã. Deci Treimea neîncetat lucreazã. ªi te
minunezi cum poporul nostru ºtie adânca teologie, cum reiese din
ceea ce e scris pe fruntea fiecãrei biserici (ºi noi ne vom ruga lui
Dumnezeu sã scriem din nou aºa la biserica noastrã): “Cu vrerea
Tatãlui, cu lucrarea Fiului ºi cu sãvârºirea (sau desãvârºirea) Sfântului
Duh”. Orice bisericã ºi orice templu, adicã fiecare dintre
dumneavoastrã, aºa se zideºte, aºa vã zidiþi – integral, în întregime:
cu vrerea Tatãlui, cu lucrarea Fiului, cãci El S-a întrupat, ºi
desãvârºirea Duhului Sfânt pe Care L-a trimis, înãlþându-Se la cer cu
trupul, dar rãmânând pururea cu noi, cãci “Eu cu voi sunt în toate
zilele”. L-a trimis pe Duhul Sfânt pentru ca ºi noi, naturã umanã, sã
ne naºtem din Duh – dupã cum El S-a întrupat din Fecioarã de la
Duhul Sfânt – ºi sã creºtem la asemãnarea cu El, sã ne îndumnezeim
ºi noi, în Duhul Sfânt care “cu voi rãmâne în veac”, desãvârºind
fãptura noastrã dupã chipul Fiului, cu vrerea Tatãlui. Nici o clipã nu e
despãrþit – nu poate fi – Tatãl de Fiul ºi de Duhul Sfânt. În
Dumnezeire nu e distanþã; de aceea lucreazã în unitate Tatãl, Fiul ºi
Duhul Sfânt, la orice lucru; în unitatea Duhului.
Am spus acestea ca sã arãtãm cum a pregãtit Dumnezeu
Creaþia, fãptura întreagã, prin profeþii Vechiului Testament, ºi de la
alte neamuri... Cãci n-a pãrãsit Dumnezeu zidirea, iubiþilor. Noi
pãrãsim; Dumnezeu nu ne pãrãseºte. Sã ajute bunul Dumnezeu sã
ne trezim. Nimeni dintre noi sã nu-L pãrãseascã!
Revenim la Evanghelie: Deci au venit magii (înþelepþii) ºi s-au
închinat ºi au adus darurile: aur, smirnã, tãmâie – fiecare cu simbolul
lor: al bogãþiei, al bunei miresme, al Duhului Sfânt. Cum ne rugãm
noi când binecuvântãm tãmâia ºi zicem: “Tãmâie Îþi aducem Þie
Hristoase Dumnezeule, întru miros de bunã mireasmã
duhovniceascã, pe care primind-o întru altarul Tãu cel mai presus de
ceruri, trimite-ne nouã darul Duhului Tãu cel Sfânt” (pe Duhul Sfânt).
ªi magii aveau cu ei aceste daruri, din taina aceasta. Dar Irod se
sfãtuise cu magii ca, descoperind ei locul unde e noul Împãrat (deºi
nu e cuvântul cel mai potrivit pentru Iisus, cãci El avea sã-i spunã lui
Pilat: “Împãrãþia Mea nu-i din lumea aceasta”), sã se întoarcã sã-i
dea de veste. Dar magii, ºi ei înºtiinþaþi în vis, dupã ce s-au închinat
au schimbat calea: “pe altã cale s-au întors la patria lor”. – La þara
pãrinþilor lor, cãci aceasta înseamnã patria2. S-au întors pe altã cale,
altfel spus nu pe calea lui Irod, a morþii, ci pe altã cale, cea a vieþii
de care se împãrtãºiserã ei. Cum vor spune Pãrinþii – apostolii ºi
urmaºii – cã sunt douã cãi: calea vieþii, dumnezeiascã, ºi calea
morþii.
ªi încã o datã subliniem una din deosebirile radicale, ºi numai
înþelegând aceasta se va salva lumea: distincþia între Hristos ºi orice
profet, înþelept. Toþi cei nãscuþi în lume încep, ºi încep, din
nefericire, dupã cuvântul Psalmistului: “Întru fãrãdelegi m-am
zãmislit ºi întru pãcate m-a nãscut maica mea”. ªi, zãmisliþi întru
fãrãdelegi, toþi oamenii sfârºesc în moarte. Unicul Care S-a nãscut în
lumina iubirii divine, a vieþii, ºi a sfârºit tot în viaþã e Hristos. Pentru
cã mulþi, sãrmanii, nu ºtiu, ºi spun cã orice religie e bunã; orice
religie iubeºte. Fraþilor, dacã se naºte din iubire, da. Dacã nu-i
nãscutã din iubire nu poate fi. Iar dacã se naºte din iubire, iubirea e
în Treime, nu într-un Pustnic, în mãrturisirea Dumnezeirii într-un fel
de monoteism. E Unul dupã fiinþã, dar în Treime mãrturisim iubirea.
ªi aceasta este mãrturia descoperirii dumnezeieºti: Tatãl, Fiul ºi Duhul
Sfânt.
Citim mai departe:
“Dupã plecarea magilor, iatã îngerul Domnului se arãtã în vis
lui Iosif, zicând: Scoalã-te, ia Pruncul ºi pe mama Lui ºi fugi în Egipt ºi
stai acolo pânã ce-þi voi spune, fiindcã Irod are sã caute Pruncul ca
sã-L ucidã”. ªi primind în vis sfatul Domnului3, prin înger, “sculându-
se, a luat, noaptea, Pruncul ºi pe mama Lui ºi a plecat în Egipt. ªi au
stat acolo pânã la moartea lui Irod, ca sã se împlineascã cuvântul
spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe Fiul Meu».
Iar când Irod a vãzut cã a fost amãgit de magi, s-a mâniat foarte ºi,
trimiþând a ucis pe toþi pruncii care erau în Betleem ºi în toate
hotarele lui, de doi ani ºi mai în jos, dupã timpul pe care îl aflase de
la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia
proorocul: «Glas în Rama s-a auzit, plângere ºi tânguire multã;

2Pentru care dumnezeiescul Pavel va spune cã în Pãrintele ceresc e

numele a toatã pãrinþimea (a toatã patria) în cer ºi pe pãmânt. De
aeea, ce minunat lucru când un tatã are conºtiinþa cã poartã numele
Pãrintelui ceresc (iar o mamã poartã numele ºi menirea Maicii
Domnului). Ce conºtiinþã e aceasta!
3Unul din cele ºapte daruri ale Duhului Sfânt, care odihneºte asuprã-
ne: duhul înþelepciunii, duhul înþelegerii, duhul sfatului, duhul tãriei,
duhul cunoºtinþei de Dumnezeu, duhul dreptei credinþe, duhul
temerii de Dumnezeu – temerea de a pierde lumina ºi iubirea Lui
(cãci pierzi viaþa).
Rahela îºi plânge copiii ºi nu voieºte sã fie mângâiatã pentru cã nu
sunt». Dupã moartea lui Irod, iatã cã îngerul Domnului s-a arãtat în
vis lui Iosif în Egipt, ºi i-a zis: Scoalã-te, ia Pruncul ºi pe mama Lui ºi
mergi în pãmântul lui Israel, cãci au murit cei ce cãutau sã ia sufletul
Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul ºi pe mama Lui ºi a venit
în pãmântul lui Israel. ªi auzind cã domneºte Arhelau în Iudeea, în
locul lui Irod, tatãl sãu, s-a temut sã meargã acolo ºi, luând poruncã,
în vis, s-a dus în pãrþile Galileii. ªi venind a locuit în oraºul numit
Nazaret, ca sã se împlineascã ceea ce s-a spus prin prooroci, cã
Nazarinean Se va chema” (Matei 2, 13-23).

Iubiþilor, cu îngãduinþa dragostei voastre sã primim mai

departe, cum a primit Iosif... Sã mergem pânã la aceastã
îndrãznealã, dar de la Dumnezeu, sã tâlcuim cuvinte din cuvântul lui
Dumnezeu – Evanghelia rânduitã pentru astãzi. Spune: Au plecat
magii de la ºi pe calea Vieþii, cãci se împãrtãºiserã din Viaþã.
Minunat gând sã ai privindu-L pe Mântuitorul în iesle. Noi, în credinþa
care ne lumineazã spre El ºi în icoanã sã-L auzim vorbindu-ne: “Cine
Mã vede pe Mine vede pe Tatãl”. ªi-L vede pe Tatãl în Duhul Sfânt.
Cãci Duhul ne lumineazã. Pentru care a zis dumnezeiescul Pãrinte
Grigorie de Nyssa: “Slava ochilor tãi aceasta este: sã fie ochii
porumbelului”. Deci în toate e lucrarea Duhului Sfânt. ªi, iatã, se
aratã îngerul Domnului în vis lui Iosif. Îngerul, în vis... Îngerul Bunei
vestiri, arhanghelul Gavriil, zicându-i, el care vestise pe Maica
Domnului de marea tainã din veci ascunsã, de îngeri neºtiutã, a
Întrupãrii. ªi vestise lui Iosif, care, vãzând pe pururea Fecioara
purtând în ea darul vieþii dumnezeieºti, se întreabã: Doamne... ºi-i
acelaºi voievod al oºtilor cereºti, care vestise pe Fecioarã cã va lua în
trupul ei, în templul trupului ei pe Fiul lui Dumnezeu. Acelaºi Voievod
îi vorbeºte ºi lui Iosif: “Nu te teme a lua în a ta dumnezeiascã grijã pe
Fecioarã ºi Mamã... Nu-i din lumea aceasta (adicã din lumea
pãcatului), ci pe Fiul din vecie, cum zice colindul, Îl trimite Dumnezeu
þie ºi mie. La fel, acum, Iosif era într-un fel de convorbire, cum zicem
noi, convorbire sfântã. ªi Iosif, în aceastã convorbire, acum, care
devenise ca o rânduialã sfântã, aude cum îi spune voievodul
îngerilor, Arhanghelul începãtoriilor: Iosife, scoalã, ia Pruncul ºi pe
Mama Lui ºi fugi în Egipt ºi stai acolo pânã ce-þi voi spune eu, cãci
Irod are sã caute Pruncul ca sã-L omoare. Observaþi cuvântul: Iosife,
ia Pruncul ºi pe mama Lui, nu spune “pe fiul tãu”. E atât de limpede
în Scripturã.
Iubiþilor, îndrãznesc a spune, ºi sã nu mã osândiþi cã e un fel
de laudã, de pãrere: Ce durere pentru unii fraþi care au pãrãsit
Biserica sã spunã de Preacurata Maicã: Ea a avut copii mulþi, fraþii
Lui. ªi care-i durerea? Nu înþeleg taina naºterii de la Duhul Sfânt, a
naºterii din nou. Botezul nostru creºtin nu e botezul Mântuitorului de
la apele Iordanului; acela era botezul lui Ioan, al pocãinþei. ªi Ioan
avea sã spunã: Eu botez cu apã; vine dupã mine Cel care mai înainte
de mine era. El vã va boteza cu Duh Sfânt ºi cu foc. Botezul creºtin,
naºterea din nou, e înrãdãcinat în întruparea Fiului lui Dumnezeu de
la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã. De aceea, cristelniþa de la botez e
vãzutã de Sfinþii Pãrinþi drept sânul Maicii Domnului, închipuie sânul
Maicii Domnului. De aceea în Scripturã... Numai cine simte naºterea
duhovniceascã ºi auzul acesta duhovnicesc, în Duhul Sfânt ºi în focul
Duhului Sfânt. Înþelegem ce înseamnã Botez, ce înseamnã taina
Maicii Domnului de a fi pururea fecioarã ºi mamã., de a înþelege cum
oamenii adevãraþi, curaþi au înþeles. Mereu îl pomenesc cu o iubire
ºi o veneraþie sfântã pe Paulescu, care de aceea a fost atât de adânc
vãzãtor, în priceperea lui, în cunoºtinþa de Dumnezeu ºi de adevãr ºi
mare descoperitor în binele oamenilor, pentru cã a dus o viaþã,
deodatã de castitate ºi de maternitate. Adicã o viaþã de curãþie a
minþii ºi a inimii de patimi ºi ostenealã jertfelnicã pentru adevãr ºi
odrãslind în adevãr descoperiri pe care le iubeºti cum iubeºte mama
pruncul. Aceasta e taina. Ia Pruncul ºi pe Mama Lui. Aºa a fost
dãruitã, ºi a primit ea, Fecioara, sã fie ea pururea Fecioarã ºi Mamã.
Pentru cã Fiul lui Dumnezeu cum avea sã se întrupeze ºi sã se nascã
altfel, dacã nu din Fecioarã, adicã din feciorie.
“Pruncul ºi pe mama Lui ºi fugi în Egipt ºi stai acolo pânã ce-þi
voi spune eu, cãci Irod are sã caute Pruncul ca sã-L omoare”. ªi aºa a
fãcut Iosif, a primit cuvântul, mesajul ºi, sculându-se îndatã a luat
pruncul, noaptea. Noaptea are multe înþelesuri. Þin minte de la un
bãtrân, propriu-zis prin pãrintele Cleopa. Împãrtãºind pe un duhovnic,
la vârsta lui de aproape suta de ani, dupã ce l-a împãrtãºit l-a
întrebat: Dã-mi un sfat. Lasã-mi un sfat. ªi între sfaturi i-a spus aºa:
Sã nu laºi niciodatã sã plece de la tine nimeni tulburat, neliniºtiti,
nemulþumit. Al doilea: Sã iubeºti rugãciunea, Psaltirea. ªi al treilea:
mai ales rugãciunea de miezul nopþii. De ce? Atunci când s-au liniºtit
toate în jur, când marea mulþime doarme, atunci vãzduhul e mai
curat, mai liniºtit. Dacã reuºeºti, mai ales, ca primul somn sã fie pânã
în miezul nopþii; prima parte, atunci firea cere odihnã ºi se
reînmagazineazã dupã muncã, prinenergie. Am înþeles de ce
cãîlugãrii care au slujba de miezul nopþii îndatã dupã masa de searã
sting totul ºi se odihnesc. De pe la nouã pânã pe la unsprezece ºi
jumãtate. Apoi merg la rugãciuena de miezul nopºþii, ºi mai au
câteva ceasuri dupã aceea, dupã ora douã. ªi au putere, merg ºi
pânã la suta de ani. Noaptea, deci, e vãzduhul liniºtit. Atunci sufletul,
mintea se înalþã. Pãcat cã noi pângãrim noaptea. Iosif, noaptea a
plecat. În paza sfântã cu Pruncul ºi cu mama Lui. S-a urmãrit în
istorie aceastã cale, în Egipt. ªi a stat acolo pânã la moartea lui Irod,
ca sã se plineascã, precum am auzit, cuvântul: Din Egipt am chemat
pe Fiul Meu. Din Egipt a chemat Dumnezeu pe Israel. Din robia lui
Faraon. Dar dacã atunci Faraon a provocat robie, acum Egiptul de
atunci – sã dea Dumnezeu ºi astãzi sã fie acelaºi – era þarã a
libertãþii, unde mulþi, ºtim din istorie, mulþi din prigoniþii evrei se
refugiaserã în timpul robiilor lor ºi au alcãtuit, precum ºtim, marea
colonie din Alexandria, pentru care s-a tradus Vechiul Testament,
Septuaginta, în limba lor. “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” – din
lumea libertãþii. E ºi un cuvânt al proorocului Osea. Iar acum Pruncul
e în Egipt. Iar în Israel Irod, care vroise... festivitatea pregãtitã de Irod
pentru naºterea Fiului lui Dumnezeu în lume. Festivitatea lui, care s-a
reflectat în istorie. Calculând, dupã cuvântul de la magi, timpul, de la
doi ani mai în jos a poruncit sã fie uciºi toþi pruncii, toþi pruncii,
observaþi, toþi pentru unul, pentru unicul Prunc sã fie uciºi toþi
pruncii. În timp ce Ana ºi mai ale Caiafa arhiereul va spune altfel: Mai
curîând sã moarã Unul pentru tot poporul, decât tot poporul pentru
unul Acesta este calculul omenesc. Am zis “#festivitatea” oferitã de
Irod, festivitate care, la fel, a nãscut în ’89 ºi la noi, cu pruncii uciºi,
care au pregãtit, prin jertfã, libertatea. Care este, totuºi este. Facã
Domnul deplinã, ºi a spiritului, socialã, º.a.m.d. Dar aºa s-a petrecut
atunci, ºi din nefericire se petrece în istorie adesea, ºi a fost plâns
mare. Proorocul Ieremia vestise, ºi în cuvinte pe care Sfântul
Evanghelist Matei le evocã: Omorând toþi pruncii din Betleem ºi
hotarele lui, de doi ani ºi mai mici, ºi s-a plinit cuvântul spus de
Ieremia: Glas în Rama s-a auzit, plângere ºi tânguire multã; Rahela îºi
plânge copiii ºi nu voieºte sã fie mângâiatã pentru cã nu sunt. Cu
acest plâns festivitatea din partea lui Irod, participare, pãrtãºie în
jertfã a pruncilor. Cine merge la Ierusalim gãseºte ca firmituri, am
zice parcã de Euharistie, adunate moaºtele, relicvele acestor prunci.
ªi Irod moare. Dacã fiecare ar gândi la acest ceas. cum zice
proorocul Iezechil într-un cuvânt tâlcuit apoi de Pãrinþi, anume: În ce
te vei fi aflat în aceea vei fi judecat. În fapta în care te vei fi aflat cu
viaþa ta, în aceea vei fi judecat. Sã nu uitãm în veci acest lucru, în
veci sã ne urmãreascã. Ori de câte ori te afli în faþa cãderii, ia
aminte: nu clipa aceea sã fie mutaþia, cãci în ceea ce te vei fi aflat,
în aceea sã fii judecat. ªi a murit. ªi Iosif, el primea acum mereu
cuvânt de la înger. Cãci îngerul Domnului se aratã iarãºi, tot în vis, lui
Iosif, în Egipt, zicându-i: Scoalã-te! (mereu: Scoalã-te!) Ia Pruncul ºi
pe mama Lui. Sintagma aceeaºi: Pruncul ºi mama. Întâi Pruncul,
pentru cã e din vecie, iar mama e în timp, cu noi; ºi pururea cu noi. ªi
mergi în pãmântul lui Israel.
Vã spuneam, cuvântul Israel este numele dat patriarhului Iacov,
care, temându-se de fratele sãu Esav, cãruia îi luase dreptul de întâi-
nãscut, ºi plecând noaptea, s-a aflat în luptã cu îngerul lui
Dumnezeu. ªi cãtre ziuã: Care-i numele tãu, sã ºtiu cu cine m-am
luptat. E prea înalt. Dar ia aminte: numele tãu nu va mai fi Iacov, ci
Israel – te-ai luptat cu Dumnezeu. ªi a simþit ºi un semn în trupul lui.
De atunci cuvântul Israel a rãmas pentru neamul Israel, pentru
pãmântul, pentru þara Israel, pânã în zielele noastre. Sã te lupþi cu
Dumnezeu...
 ªi a luat Pruncul ºi mama, a venit în pãmântul Israel. Domnea
Arhelau acum. Cum scriu martorii mereu, cronicarii, Arhelau fiul lui
Irod, ucigaºul, un bãrbat lenevos, fãrã credit. Sã ai credit, adicã sã ai
oarecare depozit de har. N-a fost decât puþinã vreme ºi împãratul de
la Roma l-a exilat. Iosif, cu înþelepciunea pe care o purta
dumnezeieºte, n-a intrat în pãrþile unde domnea Arhelau, în Iudeea,
ci deoparte, luând poruncã în vis, iarãºi (mereu comunica), a mers în
pãrþile Galileii, a locuit în oraºul Nazaret. Acolo, dupã tradiþie, unde
se descoperise Arhanghelul Gavriil Maicii Domnului, cum scrie
dumnezeiescul evanghelist Luca, “ca sã se plineascã cuvântul:
Nazarinean Se va chema”.
Iubiþilor, câteva clipe îngãduiþi. Clipe de ale mãsurii noastre.
Sã tâlcuim puþin taina aceasta a comunicãrii lui Dumnezeu cu noi.
Observaþi mereu: devenind ca o convorbire tainicã, dar continuã a
lui Dumnezeu cu Iosif, prin îngerul Domnului ºi împrtãºindu-i tainele,
adevãrul vieþii, a ceea ce Dumnezeu rânduieºte pentru fãptura lui.
Sã comunice mereu. ªi sã ºtim: nu e clipã, nu existã despãrþire a lui
Dumnezeu de noi. Noi, înlibertatea noastrã, noi ne despãrþim, nu
Dumnezeu de noi. Dar sã fim noi în stare de veghe, de veghe
neadormitã – un cuvânt pãrintesc. Pe de o parte, de încheire acum,
aºa vrea sã dau tâlc luminat, de la Dumnezeu, eu n-am nimic (“Ce ai
tu ºi sã nu fi primit”, zice Sfântul Pavel). Cum observãm, cã Pruncul e
neîncetat ocrotit, cãlãuzit, pãzit.. ºi te întrebi: El, Fiul lui Dumnezeu?
Da, e Fiul lui Dumnezeu, dar ºi Fiul Omului. Ca Fiu al lui Dumnezeu e
mai presus. Aceasta e negrãitã tainã, de neatins de noi, dar ca Fiu al
Omului toate ale noastre le-a luat, pentru ca în toate sã ne oglindim,
în suferinþa noastrã, în pãrãsirea noastrã, în primejdiile prin care
trecem, la drum... Atâtea accidente... ªi Pruncul strãbate viaþa aºa:
ale noastre toate luându-le. ªi noi ca el. ªi în toate sã te vezi cã te
oglindeºti în El; în toate. Iar pe de altã parte, purtarea de grijã a ta,
fie cã eºti tatã... Cãci Iosif nu era tatã dupã fire, dar avea rânduiala
asta, de ocrotire. Dar Maica Domnului era mamã, iar Pruncul era fiu.
ªi cum Dumnezeu poartã de grijã. ªI, în vis. ªi se întreabã, ºi noi
suntem mereu confruntaþi cu taina aceasta a visului. Pe de o parte
observãm cã Dumnezeu îi comunicã neîncetat prin îngerul Lui ºi îi
transmite clipã de clipã, pas cu pas, cum sã meargã. Iar pe de altã
parte, Pãrinþii ne atrag luarea aminte. Pãrintele Cleopa spune
adesea, citând, se înþelege, cuvintele Scripturii, cã “cel ce ia aminte
la vise sã ia seama, nu cumva e ca ºi cum ai încerca sã prinzi vântul
ºi sã-i iei urma?” – de la înþelepciunea biblicã. Sau, cum zice Sfântul
Ioan Scãrarul: “Cine crede în visuri, acela este cu totul neiscusit; iar
cine nu le dã nici o crezare, acela este filosof”. Deci pe de o parte
avem aceastã mãrturie cã visele sunt o realitate, o cale de
comunicare, pe de altã parte, Pãrinþii ne atrag luarea aminte sã ne
ferim.
 Dacã mai îngãduiþi câteva minute, ca sã încheiem cu aceastã
tainã ce se dezvãluie. Între Pãrinþii duhovniceºti, din Fericitul Diadoh
al Foticeii ascultãm: “Visele care sunt trimise sufletului din iubirea de
oameni a lui Dumnezeu devin mãrturii înºelãtoare ale unui suflet
sãnãtos. Numai aºa: Sã nu treacã de la o înfãþiºare la alta, sã nu
îngrozeascã simþirea, sã nu aducã râsul sau plânsul deopotrivã, ºi se
apropie de suflet cu toatã blândeþea cea duhovniceascã. ªi dupã ce
s-a trezit trupul din somn, sufletul cautã cu mult dor sã se
prelungeascã lucrarea lui. Dar în nãlucirile aduse de la demoni totul
se întâmpllã dimpotrivã: ele nu rãmân nici în aceeaºi înfãþiºare, nici
nu se aratã mai multã vreme într-o formã netulburatã. Cã ceea ce nu
au dracii de voie liberã ei împrumutã numai din dorinþa de a amãgi.
ªi asta nu poate sã-i îndestuleze pentru multã vreme. De aceea ei
spun lucruri mari ºi ameninþã cumplit, luându-ºi adesea chipuri de
ostaºi ai lui, iar uneori se ºi bucurã cã ai cunoscut vicleºuagurile lor.
ªi mai adaugã: cum se pornesc visele, cum e viaþa lor. Sã nu uitãm.
Viaþã de luptã de curãþie în virtute ºi de har, sau viaþã de patimi. ªi
atunci, când mintea noastrã înoatã în valurile bãuturii, nu numai cã
vede în somn cu patimã chipurile cele zugrãvite de demoni, ºi ºi
plãsmuieºte în sine anumite vederi frumoase, le îmbrãþiºeazã cu foc,
ºi – auziþi ce frumos spune – îmbrãþiºeazã nãlucirile sale ca pe niºte
amante (ºi se zãpãceºte atunci). Acestea sunt visurile demonice, se
înþelege. Pentru cã demonul înºealã tot. Dar atunci cum tâlcuim,
fraþilor. Cum tâlcuim în aceastã stare visele, comunicarea lui
Dumnezeu.
Aici, o clipã, vom lua aminte. Iubiþilor, sufletul nostru e unic,
dar e unic precum grãim din adevãr: e dupã chipul Fiului Unic al lui
Dumnezeu. ªI fiecare suflet e o operã unicã, o creaþie în care se
întipãreºte chipul Fiului unic al lui Dumnezeu. ªi de aceea noi suntem
fraþii Lui. ªI acolo, în adânc, o glindim n oi tain asfintei Treimi. De
aceea sufletul, aºa cum a fost zidit de Dumnezeu se rãsãdeºte în
fiecare trup, ca un artist care-ºi i a trupul în grijã, cum va spune
Paulsecu, acest savant. ªi în suflet se oglindeºte taina Treimii.
Întrucât Treimea este Minte, Cuvânt ºi Duh. Minte – Tatãl, Cuvânt –
Fiul, Duh – Duhul Sfânt. De aceea toþi avem minte înþelegãtoare,
cuvântãtoare ºi duhovniceascã. Asta-i taina sufletului; ºi-i creat de
Dumnezeu. În adâncul lui e taina lui Dumnezeu. ªi aceastã tainã, de
ea noi luãm cunoºtinþã în timp. O cllipã aici v-aº ruga stãruitor sã
cugetãm adânc. Dacã vreþi... mai toþi ºtiþi Psalmul 50. Sã cugetãm
la cuvintele Psalmistului: “Întru fãrãdelegi m-am zãmislit ºi întru
pãcate m-a zãmislit maica mea. Dar Tu, cel ce iubeºti adevãrul, cele
ascunse ºi nearãtate ale înþelepciunii Tale mi-ai arãtat mie.
Stropimã-vei cu isop ºi mã voi curãþi, spãla-mã-vei ºi mai mult decât
zãpada mã voi albi”. ªi adaugã: “Auzului meu vei da bucurie ºi
veselie”. Cãrui fel de auz? Dumnezeu altfel vorbeºte. Noi vorbim în
graiul nostru trupesc. “Duh este Dumnezeu”. Auzului meu tainic. În
acesta uz al duhului a auzit Iosif glasul îngerului; în acest auz tainic.
Sau cum zicem în Psalmul 142: “Fã sã aud pururea mila Ta. Aratã-mi
calea pe care voi merge. Duhul Tãu cel Sfânt ºi bun sã mã
cãlãuzeascã (sã ne cãlãuzeascã) pe cãile dreptãþii”. Cum primeºti
acetea? în ce fel de auz ºi în ce fel de înþelegere? – în cea
duhovniceascã, din adânc. De aceea se întreabã, o, sãrmanii, pentru
cã nu merg la adâncime. Vine omul pe lume cu taina prezenþei lui
Dumnezeu în el? Vine! Hotãrât lucru. Dar, Doamne, trezeºte auzul în
mine! Auzului meu vei da bucurie ºi veselie. Bucura-se-va inima mea
de dreptatea Ta. Psalmistul simþea. Dar, observaþi: acest auz, aceste
simþuri ºi simþiri duhovniceºti rãsãdite în noi, ele cresc – suntem
zidiþi în timp – din sãmânþã. Cum în ghindã e stejarul întreg. Aºa
cresc în noi aceste înþelesuri. ªi ceea ce e vederea pentru ochi ºi
înþelegerea pentru minte a adevãrurilor Scripturii ºi naturii, mai ales
ale adevãrului dumnezeiesc din veºnicie. ªi nu numai atâta. Sã luãm
aminte. Eu, cel puþin, încerc: Înþelegerea noastrã nu un fapt
neîncetat? Trebuie sã creºtem mereu. Cum a observat un mare
savant, psihiatru: Prezenþa lui Dumnezeu din veºnicie e Dumnezeu ºi
în fiecare suflet e neîncetatã. Dar ea se conºteintizeazã în noi în
timp. Luaþi aminte la fiecare cuvânt. Devine conºtientã. Pînã când,
vã întreb? – În veci; pentru cã Dumnezeu este infinit, noi mereu vom
conºtientiza din bogãþia, din infinitul Lui. Noi suntem pe aceastã
cale, iubiþilor, de a conºtientiza. De aceea zice savantul: A vorbi de
dumnezeierea neconºtientizatã. Noi trebuie sã conºtientizãm
prezenþa lui Dumnezeu. ªI cu cât suntem mai curaþi, ºi mereu
curaþi, Îl simþim pe Dumnezeu. El dã ºi acest exemplu viu: Vedeþi, o
mamã cu pruncul la sân, se odihneºte; ºi pruncul e lângã dânsa. ªi
deodatã pruncul suflã mai greu. Dar ea deodatã se ridicã ºi-i dã
îngrijirea. EA, care doarme în timpul zgomotelor mari ale strãzii,
numai ce pruncul deodatã a respirat mai greoi, ea deodatã se ridicã,
îl aude; acest zgomot al pruncului îl aude; zgomotele strãzii nu le
aude. De unde. “E o veghe – auziþi – a somnului”. Veghea
neadormitã, cum am spus Înþeleptul la Cântarea Cântãrilor: “Eu
dorm, dar inima mea vegheazã”. Citeam adesea acest cuvânt ºi în
puþinãtatea minþii mele nu înþelegeam eu chiar prea multe. Dar
deodatã am înþeles: E o veghe adâncã neadormitã. Aþi observat...
Cei care au trãit prin acele instanþe... Se afla cineva (ca sã nu dau
numele celui ce vorbea)... Toatã noaptea ciocãnea la niºte foi mari,
de 0,8, ºi un zgomot infernal. Cei care erau în celãlalt schimb
dormeau. Cum sã dormi în asemenea zgomot infernal? Iubiþilor, se
dormea. Cel ce vã vorbeºte le-a trãit. Altul e somnul trupului, alta e
veghea dinlãuntru. Aºa cum ºi în vis starea de veghe adâncã e
instanþa aceea a duhului, a spiritului, a sufletului purtãtor de har,
cum a fost creat. În aceastã stare de har primeºti ºoapta Duhului;
aceastã instanþã, ºi pe care o primeºti când eºti în stare de curãþire
de patimi. Aþi vãzut cum se rugau, cum bãtrânul spunea: Psaltirea
de miezul nopþii, când vãzduhul întreg e mai liniºtit. Dar când tot
vãzduhul tãu e curat, atunci auzi ºoapta. ªi cum o auzi: Gândul,
cugetul ia foc. Toatã fãptura. Înfierbântatu-s-a inima mea ºi cugetul a
luat foc. Se aprinde lumina adevãrului ºi te învaþã. Când eºti robit de
patimi, din agresiunea patimilor, ieºi din ele! ªi spune acest savant:
Cele douã afecte pãtimaºe: pofta ºi iuþimea. Când înceteazã în tine ºi
ultima pulsiune (în termeni medicali), adicã ultima ispitã a poftei ºi a
patimii, dupã aceea instanþa adâncã, dumnezeiascã, spiritul se
ilumineazã, se conºtientizeazã. El e în adânc, acolo. Fiecare trebuie
sã o ºtie: adâncul din noi e divin-uman! E operã divinã. Instanþa lui
de adevãr e pururea în noi. Aceastã curãþie a inimii. Atunci, eu îmi
zic: am supãrare pe cineva, mã necãjeºte mult. Îl ajut; nu-l ajut cu
plãcere. Dar mi-am zis: când va înceta în mine orice pulsiune
negativã, orice ispitã negativã de supãrare sau de plãcere faþã de o
patimã, abia atunci sufletul în adânc, instanþa acestui strãjer de
veghe ... Cum zice Proorocul: Strãjerule, mai e mult din noapte?
Strãjerule – veghea adâncã a sufletului luminat de Duhul atunci
primeºte sfatul Duhului; primeºte atunci ºi cuvântul Scripturii ºi
cuvântul rugãciunii ºi cuvântul virtuþilor dumnezeieºti, al binelui ºi al
adevãrului.
ªi atunci, râuri curg din inima ta. La Sfântul Efrem Sirul citim
aceastã mãrturie minunatã: Se vedeau, tot din descoperire în vis, pe
limba lui ca semãnate boabe de grâu, boabe de strugure. ªi aceea
vestea cã limba lui avea sã fie mãrturie de pâine dumnezeiascã ºi de
vin dumnezeiesc. ªi cã s-a arãtat fraþilor din jur un toc ca o carte. Cui
va fi cartea aceasta plinã de bogãþia înþelegerii adevãrului? Unui,
altuia? Nu, acestuia. I s-a dat lui Efrem. ªi carte devenise Efrem; tot
din aceastã descoperire.
Iar cuvântul Evangheliei s-a încheiat aºa: Au ajuns în Nazaret;
nazarinean Se va chema”. Nazaretul era o cetate, ca ºi Betleemul,
smeritã. Înaintea lui Dumnezeu toate trebuie sã fie smerite.
Nazarinean sau nazireu (cum la evrei cuvintele erau alcãtuite numai
din consonante) n, z, r – nezer, pus deoparte. Iar Pilat, ca sã se
acopere, aºa va intitula numele Mântuitorului: Iisus Hristos –
Nazarineanul.
Doamne, fã-ne vrednici ºi pe noi astãzi sã ne împãrtãºim din
darul de a fi cu Tine, Pruncule din Nazaret ºi sã primim ºi noi în
inimile noastre curate cuvântul adevãrului Tãu. Acum când în a opta
zi Te vom preamãri pe Tine primind numele sfânt, sã ne împãrtãºim
din acest cuvânt ºi nume, rostind: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, Iisuse Nazarinene, pe noi pune-ne în partea Ta; pe toþi
care dorim, care ne rugãm sã fim partea Ta, cu Sfântã Maica Ta ºi cu
toþi sfinþii, acum la sfârºit de an ºi început de an în curãþie sfântã.
Întru Tine, Doamne, cu Tatãl ºi cu Duhul Sfânt, cu tot neamul
românesc. Amin.