Pilda bogatului cãruia i-a rodit þarina1

“Cãci tot ceea ce este descoperit,

luminã este. Pentru aceea zice:
«Deºteaptã-te cel ce dormi ºi te
scoalã din morþi ºi te va lumina
Hristos»”

(Efeseni 5, 14)

“Suflete al meu, suflete al meu,

scoalã! Pentru ce dormi? Sfârºitul se
apropie ºi vei sã te tulburi.
Deºteaptã-te dar, ca sã se
milostiveascã spre tine Hristos
Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni
ºi toate le plineºte”. pline º
(Sf. Andrei Criteanul,
Canonul cel mare)

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

D upã aºezãmântul sfânt, cel dintâi cuvânt e al lui

Dumnezeu. Iar noi cuvine-se sã luãm cuvânt din cuvântul
lui Dumnezeu, precum Sfântul apostol Petru spune: “Iar cuvintele
voastre sã fie ca din cuvântul lui Dumnezeu” (I Petru 4,11).
Aºadar, sã ne împãrtãºim mai întâi din dumnezeiescul cuvânt al
parabolei rostite astãzi de Mântuitorul. Vom începe, pentru
înþelegerea ei, ceva mai dinainte, din Evanghelia dupã Sfântul
apostol ºi evanghelist Luca, la capitolul 12:
Aflându-se Mântuitorul în mulþime, cineva s-a apropiat ºi I-a
grãit: “Învãþãtorule, zi fratelui meu sã împartã cu mine
122 noiembrie 1998. Duminica a XXVI-a dupã Rusalii.
2

moºtenirea...”. Când ºtim cu ce frecvenþã revine în ziua de astãzi

aceastã pricinã – cum o numeau Pãrinþii – între fraþi, pentru
moºtenire ºi când ºtim cã, din nefericire, ea duce uneori chiar la
uciderea fratelui de cãtre frate, înþelegem mai bine rãspunsul
Mântuitorului dat acestui oarecine: “Omule, cine M-a pus pe Mine
judecãtor sau împãrþitor peste voi?” Adãugând: “Luaþi aminte ºi
pãziþi-vã de toatã lãcomia (pentru cã lãcomia era în inima celui care
Îi ceruse Mântuitorului judecata) cãci viaþa cuiva nu stã în prisosul
avuþiilor sale”. ªi atunci a rostit aceastã pildã, rânduitã în
dumnezeiasca Evanghelie de astãzi:

“Unui om bogat i-a rodit din belºug þarina. ªi el cugeta în sine,

zicând: Ce voi face, cã n-am unde sã adun roadele mele? ªi a zis:
Aceasta voi face: Voi strica jitniþele mele ºi mai mari le voi zidi ºi voi
strânge acolo tot grâul ºi bunãtãþile mele; ºi voi zice sufletului meu:
Suflete, ai multe bunãtãþi strânse pentru mulþi ani; odihneºte-te,
mãnâncã, bea, veseleºte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În
aceastã noapte vor cere de la tine sufletul tãu. ªi cele ce ai pregãtit
ale cui vor fi?”. ªi încheie parabola: “Aºa se întâmplã cu cel ce-ºi
adunã comori sieºi ºi nu se îmbogãþeºte în Dumnezeu” (Luca 12, 16-
21).

Iubiþilor, aceasta este parabola. Ne rugãm bunului Dumnezeu

în Duhul Sfânt sã ne lumineze ºi lumina sã strãluceascã în inimile
noastre aidoma luminii veºnice, lumina învierii ºi a vieþii de veci. Aºa
sã lumineze în noi înþelesul acestei Sfinte Evanghelii de astãzi.
Iatã-l pe omul bogat, cu þarinã, cu moºie, cum era în vremea
aceea – cum a fost ºi la noi ºi cum va mai fi ºi în viitor, probabil – cu
rod, cu jitniþe mari, preocupat sã-ºi lãrgeascã jitniþele gospodãriei.
Realitãþile acestea ne sunt îndeobºte cunoscute. Dar cuvântul cel
mai pãtrunzãtor din parabolã acesta este: “Nebune...”. “Nebune, în
noaptea aceasta se va cere sufletul tãu de la tine. Ce ai agonisit ale
cui vor fi?”. Toate sunt pline de tâlc, de adânc dumnezeiesc. ªi nouã
ni se cere sã ridicãm acest adânc, sã-l suim cãtre înþelegerea
noastrã. Or, totdeauna, suind adâncul, ne îndreptãm cãtre început,
cãtre taina descoperirii lui Dumnezeu.
Ce înseamnã cuvântul nebun? În limba noastrã vine din latinã,
se înþelege: non bonus – nu bun, deci despãrþit de Dumnezeu;
pentru cã Binele este Dumnezeu, în Scripturã. În greceºte este afros:
a – alfa privativ ºi fros de la froneo – înþelepciune; deci lipsã de
înþelepciune, neînþelept. Prin urmare, el era nebun, neînþelept. ªi
înnebuneºti când nu ai înþelegerea adevãratã a realitãþii, a realului
întreg. Iar întreg înseamnã Creator (Ziditor) ºi fãpturã. Când nu ai
aceastã înþelegere ºi o percepþie, o viziune limpede, înnebuneºti.
 3

Îngãduiþi sã evoc din nou cuvântul rostit de unul dintre

laureaþii premiului Nobel din timpul nostru, de acum vreo treizeci de
ani: François Jacob, biolog, adicã om care studiazã viaþa. Între altele,
el spune: “E o cerinþã a sufletului omenesc sã aibã despre lume o
viziune, o înþelegere coerentã ºi unificatoare. În lipsa acestei
înþelegeri, viziuni ºi trãiri, se nasc angoasa ºi schizofrenia”. Angoasa,
adicã neliniºtea, zguduirea lãuntricã, instabilitatea, agitaþia; ºi
schizofrenia, sciziunea eu-lui, adicã ruptura, care, în adânc, e rupturã
de Dumnezeu; ºi în tine – rupturã lãuntricã, între puterile tale
sufleteºti, ºi rupturã cu lumea.
Iubiþilor, îngãduiþi sã spun ºi sã subliniez: tot ceea ce ne
învaþã Evanghelia sã simþim e în viul adevãr al vieþii ºi adevãr este.
Iar a fi sãnãtos, a fi normal, înseamnã a trãi acest adevãr. Aºa trebuie
sã gândim totdeauna când ascultãm dumnezeiasca Evanghelie ºi
cuvântul din Evanghelie, care nu e de la noi. Am mãrturisit dintru
început: cuvântul acesta este ºi trebuie sã fie din cuvântul lui
Dumnezeu, nu al nostru.
Aºadar, mãrturisim cu întreaga noastrã convingere ºi din
adâncul fiinþei noastre cã, pentru sãnãtate integralã, pentru viaþã,
pentru adevãr, avem conºtiinþa cã trebuie sã slujim, sã-L slujim pe
Dumnezeu.
Deci “nebune” înseamnã în acest context a nu te mai afla în
adevãr. Ce spune Scriptura? “Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este
Dumnezeu”. De douã ori Psalmistul spune: “zis-a cel nebun”. Deci a
nu-L mai recunoaºte, a nu-L mai simþi, a nu-L mai mãrturisi pe
Dumnezeu, aceasta este starea de nebunie cea mai gravã. Aþi zice
poate: “bine, dar sunt mulþi care nu-L mai pomenesc pe Dumnezeu”.
Pãcatul e o boalã a minþii, cum spune Sfântul Evagrie (în minte
începe pãcatul, pe urmã în trup; în minte începe ºi moartea, ºi pe
urmã în trup). În stãrile cele mai grave de posesie omul se aratã, în
mijlocul lumii, ca un nebun. Dar Dumnezeu e milostiv. Chiar dacã
strigã omul împotriva Lui, Preabunul se milostiveºte, îl iartã ºi
vegheazã asupra lui sã nu cadã. Însã începutul bolii, al nebuniei,
acolo este, în minte. Cel dintâi pãcat acolo începe, în intelect, ºi
constã în nerecunoaºterea obârºiei tale, a originii tale. Sfântul Maxim
spune: “A nu-þi mai cunoaºte cauza, acesta este începutul pãcatului,
al bolii, al nebuniei tale”. A nu-þi mai recunoaºte originea. Gândiþi-
vã: când un copil nu-ºi mai recunoaºte pãrinþii. Adeseori, în stãrile
acestea de cãdere gravã, în schizofrenie sau în alte forme de
maladie psihicã, fiii nu-ºi mai recunosc pãrinþii. Te cutremuri! Dar
dacã e cutremurãtor sã ºtii cã un copil ºi-a pierdut uzul raþiunii, cum
se spune, ºi nu-ºi mai recunoaºte pãrinþii, oare a nu-L recunoaºte pe
Pãrintele Ceresc, pe Tatãl, pe Ziditorul, nu este aceasta, aºa cum
spune Psalmistul, nebunie?!
4

În aceastã nebunie, insuflatã de demon, cum zice Sfântul

Atanasie cel Mare, tu nu-L mai simþi pe Dumnezeul Cel viu. Iar dacã
nu-L simþi pe El, simþi în tine neantul, nimicnicia. Pentru cã tu ai fost
adus de la nefiinþã la fiinþã, ºi tu exiºti ºi ai conºtiinþa existenþei tale
în Cel care a spus: “Sã fie!”, “Sã fie luminã”, “Sã facem om”. Eu sunt
adus de la nefiinþã la fiinþã, dar existenþa mea stã în acel a fi, în
acel Da al lui Dumnezeu. Dumnezeu este numai da; omul, fãptura
este ºi da ºi nu, pentru cã a fost adusã de la nu la da. Dar eu ºtiu cã
rãdãcina mea este în acel Da al lui Dumnezeu, câtã vreme eu simt în
mine acest inel (al harului) de logodnã a lui Dumnezeu cu mine, inel
de logodnã pe care îl mãrturisim în Sfintele Taine. (În ectenia cea
mare, la botez, aºa ne rugãm: “ªi-l logodeºte pe el cu harul Duhului
Tãu cel Sfânt”, iar la împãrtãºania grabnicã, în momentul în care e pe
prag, pe hotar o fãpturã umanã, ne rugãm aºa: “Sã nu-i fie aceastã
împãrtãºire spre osândã sau adãugirea pãcatelor, ci spre curãþia
sufletului ºi a trupului ºi spre logodirea împãrãþiei Tale”.) Doamne,
când pot sã dobândesc logodna împãrãþiei, harul, inelul de logodire
a mea cu Dumnezeu, sã aleg eu divorþul, despãrþirea de El?! Cu cine
sã mã unesc, cu nimicnicia, cu neantul? Gândind cu adevãrat adânc
(ºi alt rãspuns nu este, pentru nici o logicã omeneascã), nu am de
ales decât logodna mea prin har, prin luminã ºi iubire divinã, cu
Dumnezeul Cel viu.
Atunci înþelegem: “Nebune”, tu care eºti dezrãdãcinat (nu total
ºi nu pentru totdeauna) din veºnica rãdãcinã, ce ai ales?! Dar
bogatul, ar spune cineva, nu a ales neantul; el a ales bogãþia,
mulþimea roadelor, “roadele mele”… Cât erau ele ale lui rãmâne de
vãzut. La care, poate, cineva ne-ar înfrunta ºi ar spune: “Ei, cum sã
nu fie ale lui?! Poate cã omul acesta muncise pentru ele”. Sfântul
Ioan Gurã de Aur spune o vorbã: “Orice bogãþie în plus e o hoþie”.
De la Ioan Gurã de Aur este, nu de la noi. Nu îndrãznim sã spunem
cuvinte atât de mari, dar Hrisostomul îndrãzneºte.
“Roadele mele”. Atunci te întrebi: într-adevãr, nu-s roadele lui?
– Sunt. Omul le-a adunat, zicându-ºi: “N-am unde sã le pun. Strica-
voi jitniþele cele vechi, mai mari le voi zidi. ªi voi zice sufletului meu:
Suflete al meu, bea, mãnâncã, veseleºte-te”. Tâlcuitorii Sfintei
Scripturi spun cã suflet înseamnã ºi viaþã, la modul general. Dar noi,
care folosim numai prima aparenþã a cuvântului suflet, ºi-i spunem
sufletului: “bea, mãnâncã, veseleºte-te”, vedem cum irumpe chiar de
aici cel de al doilea aspect al nebuniei: iatã, sufletul, aºa înþeleg eu
cã mi-l hrãnesc? Aceasta e pâinea sufletului? Doar spune Iisus: “Nu
numai cu pâine trãieºte omul, ci cu tot cuvântul care iese din
gura lui Dumnezeu”? Nu ºtiu cum am putea face mai vie
înþelegerea cã omul nu se hrãneºte numai cu pâine, ci cu tot darul ºi
cuvântul lui Dumnezeu, care nu numai cã te hrãneºte, dar te umple,
te înalþã la plinãtatea saþiului duhovnicesc al sufletului tãu.
 5

Aceasta era, prin urmare, cea de a doua nebunie a lui, a

sãrmanului, ºi a oricãrui suflet de atunci, de astãzi ºi dintotdeauna,
care “bea, mãnâncã, se veseleºte” (veselia trupului). Despre
asemenea oameni spune Sfântul Pavel scriind Filipenilor:
“Dumnezeul lor e pântecele”(Filipeni 3, 19). Pântecele era
dumnezeul bogatului, sãrmanul. Trupul lui, în loc sã fie templu al
Duhului Sfânt, devine vas al stricãciunii, al pieirii.
Apoi, cum sã fie cineva stãpân peste roadele sale? A te socoti
stãpân tu, pe roade, pe lumea aceasta – iatã o altã nuanþã a
nebuniei. Pentru cã tu nu eºti stãpân nici mãcar în relaþiile ºi în
dialogul cu semenii tãi. Pe Mântuitorul îl solicitase un frate: “Spune
fratelui meu sã împartã avuþia cu mine!”. Deci avuþia în lumea
aceasta, chiar dacã eu am cãpãtat-o cine ºtie cum, ºi-o poate
revendica un altul. Prin urmare, nici mãcar aici, în raport cu semenii
mei, nu sunt eu stãpânul. Nu mai vorbim cã, în ultimã instanþã,
stãpân peste tot ºi peste toate este Dumnezeu.
ªi încã o nebunie a nebuniilor, care pleacã din cea dintâi: când
socotea omul aºa: cã va bea, va mânca ºi se va veseli, aude
deodatã: “Nebune, în noaptea aceasta se va cere sufletul tãu
de la tine. Cele agonisite ale cui vor fi?”. Deschizi ochii pe un alt
þãrm. Cu adevãrat deschizi ochii pe þãrmul veºniciei. Iar “cele
agonisite” rãmân aici. Ele rãmân pe þãrmul acestei vieþi de numai
câteva zeci de primãveri cel mult, peste care vine toamna ºi iarna,
peste care se aºterne îngheþul. Ai deodatã în faþa ochilor raportul
între viaþa de aici, oricât de lungã ar fi ea, ºi veºnicie. “Bea,
mãnâncã, veseleºte-te”. Bine, dar cât? Cãci nu poþi trãi veºnic, aici.
E nebunie a nebuniilor sã nu ºtii sã cumpãneºti între o existenþã ºi
cealaltã, între mãsura acesteia ºi fãrã de mãsura celeilalte. ªi ce e
fãrã de mãsurã? O spune Mântuitorul: “Aºa se întâmplã cu cei care
nu se îmbogãþesc în Dumnezeu”. Bogãþia cea fãrã de mãsurã:
Dumnezeu Cel etern ºi darurile Lui, care n-au mãsurã.
Dar vã veþi întreba, de bunã seamã, ºi eu mã întreb: dar
roadele, dar înmulþirea lor, nu sunt de la Dumnezeu? Bogãþia, aºa
cum o numim noi, vorbind concret: în grâne, în vii, ºi în toate
celelalte ofrande, care-mai-de-care mai strãlucitoare, nu e de la
Dumnezeu? Atunci, toate avuþiile acestea sã le osândim? Doamne
pãzeºte! Ele sunt daruri. Omul însã era nebun pentru cã se socotea
stãpânul, ca ºi cum ar fi fost autorul lor. Or, dupã dumnezeiasca
Scripturã, proprietarul tuturor bunurilor ºi valorilor, unicul proprietar
este Dumnezeu. Al tuturor bunãtãþilor, implicit ºi al Bisericii.
A spus cineva vorba aceasta: “De douã mii de ani slujitori ai
Bisericii (unii dintre ei) o ruineazã (noi, cu pãcatele noastre). ªi totuºi,
Biserica dãinuie”. De ce dãinuie? – Dãinuie, iubiþilor, pentru cã Altul
e proprietarul ei. De aceea, oricât am încerca – prin noi, prin pãcatele
noastre –, Rãul lumii acesteia nu o poate zdruncina. Cum a spus
Mântuitorul lui Petru, când a întrebat pe ucenici: “Cine spuneþi voi cã
6

sunt Eu?”, ºi, inspirat, luminat de Tatãl în Duhul Sfânt, a rostit Petru:
“Tu eºti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. ªi i-a rãspuns
Mântuitorul: “Ferice de tine Simone; nu carnea ºi sângele þi-au
descoperit þie aceasta (nu tu, Simone), ci Tatãl. ªi adevãr zic þie: Tu
eºti Petru. Pe aceastã piatrã (a mãrturisirii tale cã Eu sunt Hristosul,
adicã pe Mine, Eu sunt Piatra) voi zidi Biserica Mea ºi porþile
iadului nu o vor birui”. De ce? Pentru cã Altul e proprietarul, nu
suntem noi. Nu suntem proprietarii niciunui bun; noi suntem pãrtaºi.
Dar El e proprietarul, ºi al cerului, ºi al pãmântului. De aceea spune:
“Cerul ºi pãmântul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. ªi nu
va pieri pãmântul, se va transfigura. ªi vom înþelege: darul ºi
chemarea lui Dumnezeu nu pot fi luate înapoi.
Atunci, dacã El e proprietarul, ce suntem noi? Noi suntem, dupã
cuvântul Scripturii, iconomi. Iconomi credincioºi (unii dintre noi
necredincioºi) ai darurilor, ai bunãtãþilor, ai bogãþiilor toate din
aceastã lume; ºi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu, cum sunt numiþi
apostolii ºi preoþii.
Sãrmanul bogat aceasta nu înþelegea: cã el este iconom;
iconom, din nefericire, necredincios. ªi, ca iconom necredincios, e
chemat la rãspundere: “Acum, în noaptea aceasta se va cere sufletul
tãu. Cele ce ai agonisit ale cui vor fi?”Întrebarea a lansat pentru
multe conºtiinþe o provocare. Care credem cã este rãspunsul? Ne
rugãm bunului Dumnezeu ºi simþim cã ne apropiem de adevãr:
aceste bogãþii acumulate puteau sã fie în continuare ale lui, chiar
mutându-se dincolo, pe celãlalt þãrm? Vedeþi, e mare taina tuturor
darurilor dumnezeieºti. Un filosof a spus: “Când eu adun pâine
pentru mine, atunci eu sãvârºesc pãcatul egocentrismului, al
zgârceniei, dar când pâinea mea o împart cu celãlalt, atunci,
deodatã, pâinea nu mai e simplã materie, ci devine duh”.
Fãptura toatã, cum o vedem noi, dar nu numai cum o vedem
noi, este în homeostazã (adicã în niºte constante stabile; noþiune
aplicatã mai ales când se vorbeºte de instincte: instinctul conservãrii
insului prin hranã ºi al speciei prin înmulþire. ªi când vrei sã faci din
aceste instincte niºte constante eterne, ºi asta e o boalã; e o nebunie
sã nu înþelegi existenþa într-un suiº continuu. Aici a greºit Freud,
chiar din punct de vedere ºtiinþific). Fãptura e în trepte, ca pe scara
lui Iacov. Zilele creaþiei sunt ºi ele înfãþiºate în trepte, ca o
desfãºurare, hai sã zicem evoluþie dirijatã, de la mineral la plantã,
întreaga florã, cu holde, apoi vieþuitoarele celelalte ºi pânã la om. ªi
aici evoc din nou cuvântul Sfântului Maxim Mãrturisitorul, acest
vizionar luminat de Dumnezeu. El înfãþiºeazã fãptura în trei stãri:
prima treaptã: cã existã. Toate existã: ºi pãmântul, ºi marea, ºi
stelele, ºi florile, ºi animalele, ºi noi. A doua treaptã: cã existãm în
harul lui Dumnezeu. Lumineazã în noi lumina cunoºtinþei lui Iisus
Hristos, Domnul nostru. Cum vom zice de Crãciun: “Rãsãrit-a lumii
lumina cunoºtinþei”. E lumina harului dumnezeiesc pe care o au
 7

îndeosebi oamenii. ªi o au prin Evanghelie, prin Hristos, prin Sfintele

Taine. Aceasta este o treaptã mai înaltã. ªi mai e o treaptã, finalã, de
încununare: a veºniciei, a învierii. Aºa le numeºte Sfântul Maxim:
cea dintâi, a existenþei, cea de a doua, a existenþei în bine, în har, ºi
cea de a treia, în înviere, în înveºnicire.
Atunci, întreaga creaþie e opera lui Dumnezeu. Nu aceasta
osândeºte Dumnezeu. Ca operã a lui Dumnezeu e chematã la
înveºnicire. Iar în chemarea aceasta la înveºnicire ºi în har – o,
Doamne, observaþi cum se lumineazã! – pâinea ºi vinul, pe care
adeseori le cãlcãm în picioare, devin trup ºi sânge dumnezeiesc,
devin Împãrtãºanie cu Dumnezeirea. “Pâinea aceasta sã fie trupul
Tãu sfânt ºi vinul acesta, sângele Tãu dumnezeiesc”, ne rugãm noi
când citim canonul pentru Sfânta Împãrtãºanie.
Toate aceste daruri oferite de Dumnezeu se îndumenezeiesc,
pentru cã sunt operã a Lui. Atunci înþelegem atât de adânc porunca
pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Adam dintru început, când i-a zis:
“Poþi sã guºti din toþi pomii grãdinii...”. ªi Sfântul Ioan Damaschin,
luminat, inspirat, a tâlcuit astfel porunca lui Dumnezeu: “Suie-te,
gustând, înalþã-te prin toate fãpturile la Mine ºi din toate gustã un
singr fruct: pe Mine, Viaþa cea adevãratã”. Sã-L guºti pe Dumnezeu
din toate!… O, Doamne, ce minune, ce adevãr, ce frumuseþe, ce
înþelegere negrãitã sã vezi toatã fãptura deodatã iluminatã de har ºi
sã simþi cã în toate primeºti din mâna lui Dumnezeu! Cum primeºti
Sfânta Împãrtãºanie la altar, aºa sã simþi cã din toate Îl guºti pe
Dumnezeu. Dintru început þi-a fost datã aceasta, parcã peste toate
sã auzi cuvântul Liturghiei: “Ale Tale dintru ale Tale, Þie Îþi aducem
de toate ºi pentru toate...”.
Parcã simt creaþia întreagã asemenea unei biserici, unui
templu, ºi Hristos Însuºi în faþa Sfântului Altar, în centrul Altarului, iar
Duhul Sfânt, Sânul care adunã toatã umanitatea; cãci aºa ne ºi
rugãm: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos ºi dragostea lui
Dumnezeu Tatãl ºi împãrtãºirea (comuniunea) Duhului Sfânt...”; deci
Duhul Sfânt care ne adunã pe toþi, ºi ne împãrtãºim din mâna lui
Dumnezeu (cum a spus Apostolul: “Toate în numele Domnului le
faceþi”), ºi nu ne mai tulburãm, nu ne mai sminteºte nimic.
Dar iarãºi, un alt cuvânt al dumnezeiescului Pavel, care te
pregãteºte parcã: “ªi aceasta v-o spun, fraþilor: Cã vremea s-a
scurtat de acum, aºa încât ºi cei ce au femei sã fie ca ºi cum n-ar
avea; cei ce plâng, ca ºi cum n-ar plânge, cei ce se bucurã, ca ºi cum
nu s-ar bucura; ºi cei ce cumpãrã, ca ºi cum n-ar stãpâni; ºi cei ce se
folosesc de lumea aceasta, ca ºi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Cãci
chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-30). Este paradoxal,
antinomic cuvântul, dar e atât de plin de tâlc! Or, numai aºa
înþelegem, prin antinomie: ai, ca ºi cum n-ai avea; cumperi, ca ºi
8

cum n-ai stãpâni. Toate aceste bunuri þi se dãruiesc, te foloseºti de

ele. Sigur, nu în ele e veºnicia ta; dar le poþi transfigura.
De aceea vine ºi rãspunsul Mântuitorului: “Te îmbogãþeºti în
Dumnezeu”. Ce înseamnã, Doamne, sã mã îmbogãþesc în Tine? Tot
dumnezeiescul Maxim spune: dacã ne-a creat Dumnezeu dupã chipul
Lui, cum e chipul Lui în noi? Însuºirile lui Dumnezeu le rãsãdeºte în
noi Dumnezeu, ºi atunci, virtuþile noastre sunt însuºirile lui
Dumnezeu rãsãdite în noi. Altfel spus, cum zice pãrintele Stãniloae,
sunt “formele umane” ale însuºirilor dumnezeieºti. În consecinþã, mã
îmbogãþesc în Dumnezeu ºi, îmbogãþindu-mã în Dumnezeu, mã
îmbogãþesc în veºnicia lui Dumnezeu; ºi simt, iubiþilor, veºnicia lui
Dumnezeu în mine.
Iertaþi-mã, am sã aduc un cuvânt tot de la Ioan Gurã de Aur. Sã
nu-l socotiþi trivial, dealtfel ºi noi îl folosim, la Sfânta Tainã chiar.
Spune: cineva a fost poftit la un om “mare”, cu multe avuþii, cu
grânare mari ºi cu o casã împodobitã. ªi poftindu-l, acest bogãtaº l-a
dus mai întâi sã-i vadã jitniþele, vieþuitoarele pe care le avea: turmã
de oi, cireadã de vite; dupã aceea l-a poftit în palat. Palatul –
împodobit negrãit, oaspetele nici nu mai ºtia pe unde sã calce;
pereþii toþi de marmurã ºi cu tablouri, pe jos covoare… Mergea aºa,
sãrmanul, smerit de tot, tiptil, nu îndrãznea sã calce… Dar, fiind rãcit
niþel, i-a venit sã scuipe (nu vã tulburaþi; ºi noi, la Botez spunem:
“Scuipã-l pe satana”), dar unde sã scuipe, când totul era aºa de
curat? ªi a scuipat drept în faþa gazdei. “Cum, cum m-ai scuipat?!”.
“Pãi, drept sã-þi spun, singurul loc necurat pe care l-am vãzut a fost
faþa ta”. Toate erau curate, toate erau din darul lui Dumnezeu.
“Iartã-mã, n-am putut altfel. Am simþit cã tu te hrãneºti numai cu
mortãciune, ºi am vãzut mortul în tine; pentru cã tu ai avut stãpân
numai lumea asta ºi dumnezeul tãu este pântecele”, cum spune
Sfântul Pavel (Sfântul Ioan Gurã de Aur ºtia pe dinafarã Scriptura).
Doamne! Ce tâlc adânc se dezvãluie! O, frate, nu te tulbura: þi-
a dat Dumnezeu bogãþia – e darul lui Dumnezeu; nu e de osândit
bogãþia, ci e de osândit starea mea: cãci a face din ea dumnezeul
meu este totuna cu a deveni nebun. Asta e de osândit. Dumnezeu nu
mã vrea nebun, Dumnezeu mã vrea sãnãtos. Dumnezeu mã vrea viu,
ºi eu trebuie sã mã îmbogãþesc în Dumnezeu. ªi când mã
îmbogãþesc în Dumnezeu mã îmbogãþesc în luminã divinã, în
înþelegerea dumnezeieºtii Evanghelii, a adevãrului, mã îmbogãþesc
în iubire, în bunãtate, în pace… Atunci eu nu numai cã nu
dispreþuiesc bogãþia acestei lumi, ci o înduhovnicesc. Ea devine ca
un fel de Euharistie, de Împãrtãºanie. Tot Sfântul Maxim, vedeþi,
tâlcuieºte: iubitorul de plãceri, de argint, de alte bunãtãþi, îºi procurã
aceste bunuri pentru dezmierdãri (ca bogatul din Evanghelie); altul
pentru slavã deºartã (precum cel de care vorbea Ioan Gurã de Aur);
altul le pãstreazã temându-se cumva de foamete, de bãtrâneþe sau
 9

de boalã, sau sã nu ajungã cumva printre strãini. Fiecare

nãdãjduieºte mai mult în argint ºi în bunãtãþile astea trupeºti, decât
în Dumnezeu, Fãcãtorul tuturor lucrurilor ºi Proniatorul tuturor, pânã
ºi al celor mai de pe urmã ºi mai mici vietãþi. ªi zice Sfântul Maxim:
“Patru sunt oamenii care se îngrijesc de bani ºi de bunãtãþile
acestea: cei trei de mai înainte ºi cel iconom”. Dar aici, auziþi
cuvântul care urmeazã: “Cei trei, fie cã au bogãþiile pentru
dezmierdãri, pentru slavã, pentru grijã, numai cel din urmã,
iconomul, el se îngrijeºte în chip drept de bunãtãþi (extraordinar
cuvântul!) ca sã nu înceteze niciodatã de a ajuta pe fiecare la
trebuinþã”.
Deci nu e oprit de la Dumnezeu sã agoniseºti ceva; dar cãlãuzit
de gândul de-a nu înceta niciodatã sã-l ajuþi pe cel care se aflã în
nevoinþã. Cãci astfel, la Judecatã, cum ar fi spus Mântuitorul:
“Flãmând am fost ºi Mi-aþi dat sã mãnânc; însetat ºi Mi-aþi dat sã
beau, gol ºi M-aþi îmbrãcat, strãin ºi M-aþi primit, bolnav, în
temniþã...”. Pãi am putut acestea pentru cã am agonisit. Nu opreºte
Dumnezeu, El rãspunde la toate cu atâta luminã, iubiþilor, ºi te
îmbogãþeºti cu adevãrat în Dumnezeu! Pentru toate este rãspuns
sfânt. Þi-a dat Dumnezeu ca mereu sã te afli în aceastã mângâiere,
aceastã mare bucurie de a dãrui. Cum spunea fratele Nicolae,
monahul2: “Dãruind vei dobândi” – aceastã mare bucurie a dãruirii.
Aceasta e îmbogãþirea în Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul numeºte aceastã bogãþie ca fiind mai ales
mila. Sã nu ne pãrãseascã niciodatã mila aceasta, de omul sãrman,
omul bolnav, omul suferind. Zice Sfântul Isaac Sirul: “Urmãreºte
milostenia! Voieºti sã ai pãrtãºie cu Dumnezeu în mintea ta, în
dobândirea acelei simþiri a bucuriei care nu e robitã de simþuri
(plãcerea nerobitã de simþuri), urmãreºte atunci milostenia, care,
când se va afla înlãuntrul tãu, ia chipul acelei sfinte frumuseþi cu
care te-ai fãcut asemenea”. Adicã sfânta frumuseþe a feþei lui
Hristos. Strãluceºte pe faþa ta lumina feþei lui Hristos atunci când,
deodatã, în adânc, te milostiveºti de cineva. Mila îþi îmbujoreazã
faþa, ºi ochii tãi se umplu de lacrimi pentru cel suferind. De aceea
zice: “Însuºirea cea mai cuprinzãtoare, a milosteniei, sãdeºte în
suflet fãrã mijlocirea vreunui oarecare timp (e uluitor cuvântul: adicã
mila este virtutea care te saltã deodatã în dumnezeire, fãrã
mijlocirea vreunui timp!) unirea întru slavã ºi strãlucire,
împãrtãºirea de dumnezeire”. ªi adaugã: “Nu este altã cãrare spre
dragostea cea duhovniceascã ce zugrãveºte chipul nevãzut al
Dumnezeirii, decât aceea care începe cu mila, precum a zis Domnul
nostru: Ea duce spre Tatãl Cel desãvârºit («Fiþi milostivi precum
Tatãl vostru Cel din ceruri este milostiv»)”.

2Nicolae Steinhardt.
10

Tot Sfântul Maxim spune: “Sã ai mintea lui Hristos!” Mintea lui
Hristos aceasta este: a cugeta ca Hristos ºi a-L vedea prin toate pe
Hristos. Nu mã înspãimânt, eu ostenesc ºi lucrez ca ºi cum aº trãi aici
veºnic, dar fiind pregãtit ca în clipa aceasta sã pot pleca (“Nebune,
în aceastã noapte vor cere de la tine sufletul tãu...”); pentru cã “în
ce te vei fi aflat, în aceea vei fi judecat”.
ªi închei cu acest cuvânt, al Pãrinþilor: cum faci tu o casã, cum
îþi zideºti casa? Începând de sus în jos, sau de la temelie? Temelia,
zice, e aproapele (de la aproapele sã încep); dacã în toate trebuie sã
pleci de sus în jos, cãci “tot darul desãvârºit de sus coboarã” (Hristos
e Darul; a coborât ºi a luat chipul robului), atunci tu porneºti de la
rob, de la aproape, ºi zideºti casa. Acolo e temelia; cãci Fiul lui
Dumnezeu a luat chipul robului, chipul celui din urmã; ºi de acolo, cu
El, te înalþi.
Doamne, îþi mulþumim pentru lumina pe care ne-o dai. Fã-ne,
Doamne, vrednici, aºa sã te cunoaºtem pe Tine, cãci a Te cunoaºte
pe Tine e viaþa de veci; cum ai spus Tu: “Aceasta e viaþa de veci: Sã
te cunoascã pe Tine Singurul, Adevãratul Dumnezeu ºi pe Iisus
Hristos, pe care Tu L-ai trimis”. Fã-ne vrednici sã Te cunoaºtem pe
Tine, sã Te iubim pe Tine ºi, împreunã cu Tine, pe toate, Doamne, sã
cugetãm la Tine ºi în toate pe Tine sã Te vedem. ªi Þie slavã sã-Þi
aducem, cu Pãrintele Tãu Cel fãrã de început, cu Preasfântul Duh, cu
Preacurata Maicã, ºi în fiecare clipã sã fim în faþa Ta, pregãtiþi pentru
slava Ta. Amin.