Vindecarea slãbãnogului din Capernaum1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,

Î
n ton cu Sfânta Evanghelie de astãzi, primeascã dragostea
voastrã sã recitim mai întâi psalmul pe care ºi protopsaltul
nostru l-a intonat astãzi:

“Spre Tine, Doamne, am nãdãjduit, sã nu fiu ruºinat în veac.

Întru dreptatea Ta, izbãveºte-mã ºi mã scoate, pleacã urechea
Ta cãtre mine ºi mã mântuieºte.
Fii mie Dumnezeu apãrãtor ºi loc întãrit, ca sã mã mântuieºti,
Cã întãrirea ºi scãparea mea eºti Tu.
Dumnezeul meu, izbãveºte-mã din mâna pãcãtosului, din mâna
cãlcãtorului de lege ºi a celui ce face strâmbãtate,
Cã Tu eºti aºteptarea mea, Doamne; Domnul este nãdejdea
mea din tinereþile mele.
Întru Tine m-am întãrit din pântece; din pântecele maicii mele
Tu eºti acoperitorul meu; întru Tine este lauda mea pururea.
Ca o minune m-am fãcut multora, iar Tu eºti ajutorul meu cel
tare.
Sã se umple gura mea de lauda Ta, ca sã laud slava Ta, toatã
ziua mare cuviinþa Ta.
Nu mã lepãda la vremea bãtrâneþilor; când va lipsi tãria mea,
sã nu mã laºi pe mine.
Cã au zis vrãjmaºii mei mie ºi cei ce pãzesc sufletul meu s-au
sfãtuit împreunã,

119 iulie 1998. Duminica a VI-a dupã Rusalii.

 2

Zicând: Dumnezeu l-a pãrãsit pe el, urmãriþi-l ºi-l prindeþi pe

el, cã nu este cel ce izbãveºte.
Dumnezeule, nu Te depãrta de la mine; Dumnezeul meu, spre
ajutorul meu ia aminte!
Sã se ruºineze ºi sã piarã cei ce defãimeazã sufletul meu, sã se
îmbrace cu ruºine ºi înfruntare cei ce cautã sã-mi facã rãu.
Iar eu pururea voi nãdãjdui spre Tine ºi voi înmulþi lauda Ta.
Gura mea va vesti dreptatea Ta, toatã ziua mântuirea Ta, al
cãror nume nu-l cunosc.
Intra-voi întru puterea Domnului; Doamne, aduce-mi-voi
aminte numai de dreptatea Ta.
Dumnezeule, m-ai învãþat din tinereþile mele ºi eu ºi astãzi
vestesc minunile Tale.
Pânã la bãtrâneþe ºi cãrunteþe,
Dumnezeule, sã nu mã pãrãseºti,
Ca sã vestesc braþul Tãu la tot neamul ce va sã vinã,
Puterea Ta ºi dreptatea Ta, Dumnezeule, pânã la cele înalte,
mãreþiile pe care le-ai fãcut. Dumnezeule, cine este asemenea Þie?
Multe necazuri ºi rele ai trimis asupra mea, dar întorcându-Te
mi-ai dat viaþã ºi din adâncurile pãmântului iarãºi m-ai scos.
Înmulþit-ai spre mine mãrirea Ta ºi întorcându-Te m-ai
mângâiat ºi din adâncurile pãmântului iarãºi m-ai scos.
Cã eu voi lãuda cu instrumente de cântare adevãrul Tãu,
Dumnezeule, cânta-voi Þie din alãutã, Sfântul lui Israel.
Bucura-se-vor buzele mele când voi cânta Þie ºi sufletul meu
pe care l-ai mântuit.
Încã ºi limba mea toatã ziua va rosti dreptatea Ta, când vor fi
ruºinaþi ºi înfruntaþi cei ce cautã sã-mi facã rãu”. (Psalmul 70).

Se cuvine Amin sã zicem la aceastã încheiere ºi sã ascultãm

acum cuvântul Evangheliei pentru un slãbãnog mântuit:

“În vremea aceea, intrând Iisus în corabie, a venit în cetatea

Sa. ªi iatã, I-au adus un slãbãnog zãcând pe pat2. ªi Iisus, vãzând
credinþa lor, a zis slãbãnogului: Îndrãzneºte, fiule! Iertate sunt
pãcatele tale! Dar unii dintre cãrturari ziceau în sine: Acesta huleºte.
ªi Iisus, ºtiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaþi rele în inimile
voastre? Cãci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt pãcatele tale, sau
a zice: Scoalã-te ºi umblã? Dar ca sã ºtiþi cã putere are Fiul Omului
pe pãmânt a ierta pãcatele, a zis slãbãnogului: Scoalã-te, ia-þi patul

2Cum ne încredinþeazã ºi sfinþii apostoli ºi evangheliºti Luca ºi Marcu,

Mântuitorul era înlãuntru, acolo unde gãzduia adesea. ªi cei patru bãrbaþi care l-
au adus pe slãbãnog au ridicat acoperiºul alcãtuit din pietre – aºa cum se poate
face în þãrile calde – ºi, pe un fel de pat, l-au coborât cu frânghiile în faþa
Mântuitorului; cãci n-ar fi putut pãtrunde altfel în casã prin mulþimea de oameni
adunaþi la intrare.
 3

ºi mergi la casa ta. ªi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulþimile,
vãzând acestea, s-au înspãimântat (s-au uimit, altfel spus) ºi au
slãvit pe Dumnezeu, Cel care dã oamenilor o asemenea putere”
(Matei 9,1-9).

Preaiubiþilor, cei care sunteþi acum – am zice – o inimã ºi un

suflet, ochi ºi urechi; cu ochii duhului înãlþându-ne, privim la
Mântuitorul, ca slãbãnogul. Iar privindu-l pe slãbãnog, parcã ne
privim pe noi înºine; cãci, într-un anume fel, când e vorba de privirea
în faþa lui Dumnezeu, când stãm înaintea Lui, ne simþim parcã atât
de slãbãnogi ºi neputincioºi încât nu îndrãznim a cugeta ºi a-L privi.
Pentru care a spus Apostolul: “Acum privim doar ca în oglindã, ca în
ghiciturã; atunci (în ziua aceea, a Învierii), faþã cãtre faþã”.
Dar parcã arvunim ceva din acea zi ºi îndrãznim ºi noi sã
privim, sã cugetãm la acel moment în care Mântuitorul Se afla în
Capernaum – care este adesea numit în Scripturã Cetatea Sa, pentru
cã acolo a petrecut mai mult –, în acea locuinþã. (Aici, biserica este
un asemenea loc sfânt, unde El e mereu prezent.) ªi iatã, patru
bãrbaþi aducând pe paralitic, descoperind înveliºul casei, ºi
aºezându-l în faþa lui Iisus. Sãrmanul: de atâta timp – cine ºtie de
când ? – se afla el în neputinþã; ºi bolnav, ºi neîndrãznind; doar
privea: ochi în ochi cu Mântuitorul. Atunci Mântuitorul îi spune,
vãzând slãbiciunea, smerenia, ºi neputinþa lui: “Îndrãzneºte, fiule!”.
În planul dumnezeieºtii zidiri, Mântuitorul este fratele nostru,
este Fiul lui Dumnezeu ºi noi am fost zidiþi dupã chipul Lui; dar
slãbãnogului îi spune: “Îndrãzneºte, fiule!” – îl numeºte fiu. ªi parcã
simþim cã pe toþi ne numeºte fii ai Lui… “Îndrãzneºte!”… În toatã
neputinþa ta, fie trupeascã, fie sufleteascã, acest îndemn, acest
cuvânt îþi insuflã atâta curaj! Oricum te-ai afla, sã îndrãzneºti. În
orice suferinþã, într-o greutate a ta, într-un necaz al tãu – cum
spunea Psalmistul: “Când vrãjmaºii sunt în jurul meu, ia aminte,
Doamne!” –, mai ales atunci sã simþi cã Iisus îþi spune:
“Îndrãzneºte!” ªi, mai mult: “Iartã-se þie pãcatele tale”.
De ce “Iartã-se pãcatele?” – Ce ne desparte pe noi de
Dumnezeu? – Tocmai pãcatul. Tocmai acea stare în care omul ºi-a
întors privirea lui adâncã, duhovniceascã, de la Dumnezeu, spre sine;
ºi a cãzut într-un fel de adorare faþã de sine însuºi, uitând de
Dumnezeu. ªi apoi pãcatul, cum spune proorocul Isaia, se instituie ca
un perete între mine ºi Dumnezeu. De aceea Iisus spune: “Iartã-se
pãcatele… Risipeºte acest zid, îl dãrâmã. Aceasta este ºi taina venirii
lui Dumnezeu la noi: sã dãrâme zidul care ne desparte pe noi de
Dumnezeu.
Iar acest cuvânt, rostit dumnezeieºte de Hristos, provoacã în
unii dintre cei de faþã, în cãrturari, un fel de replicã, o þâºnire din
adânc – din adâncul inimii pãcãtoase, nu din ultimul adânc – ºi
anume: “Huleºte Iisus. Cine poate sã ierte pãcatele afarã numai de
 4

Dumnezeu?”. Iisus ºtia gândurile lor. Le citeºte ºi le rãspunde: “De ce

asemenea cugete se aþâþã în inimile voastre? Ce este mai lesne a
zice: Iartã-se pãcatele sau: Ridicã-þi patul ºi umblã?”.
Douã gânduri, aici, sã ne stea la inimã. Mai întâi: Iisus cunoaºte
gândurile lor de hulã. Gândul lor era acesta: cã Iisus huleºte pe
Dumnezeu; hula reprezenta pãcatul cel mai mare pentru evrei. Ne
aducem aminte: când Iisus a fost judecat ºi osândit de Sinedriu, de
farisei, ºi Pilat le-a spus: “Eu nu gãsesc vinã în Omul acesta”, ce au
rãspuns ei? – “Dupã legea noastrã trebuie sã moarã pentru cã S-a
fãcut pe El Fiu al lui Dumnezeu. El a hulit”. Era cel mai mare pãcat,
potrivit judecãþii lor. Aceasta e semnificaþia cuvântului cãrturarilor,
cã huleºte. E o legãturã imediatã între acest cuvânt ºi celãlalt, rostit
de Sinedriu. Atunci când arhiereul Caiafa L-a întrebat pe Iisus:
“Spune-ne: Eºti Tu Fiul lui Dumnezeu? Te jur pe Dumnezeul Cel Viu
sã ne spui”, Mântuitorul a rãspuns: “Tu ai ºi spus-o, ai ºi mãrturisit”.
ªi au rãspuns cei de faþã: “Ce ne mai trebuie? A hulit. S-a fãcut pe
El Fiu al lui Dumnezeu”.
Aceasta dezvãluia tragedia conºtiinþei lor ºi totodatã
descoperirea cea mai adâncã, cea mai revelatoare a lui Dumnezeu, a
Pãrintelui Ceresc, care L-a trimis pe Fiul Sãu în lume ca sã ia firea
noastrã slãbãnoagã (pentru a ne izbãvi de neputinþã). Acum Fiul lui
Dumnezeu se afla chiar în faþa acestui simbol – dacã vreþi – al
paraliziei, care era slãbãnogul. Se confruntã aici pogorârea lui
Dumnezeu în Hristos, în Fiul lui Dumnezeu fãcut Om, ºi paralizia
acelui sãrman, dar care nu era numai a lui, ci ºi a celor care nu
înþelegeau cã în faþa lor se afla Dumnezeu fãcut om.
Înþelegem acum cã pãcatul, rãul din lume nu-l putem noi
vindeca, în ciuda aºa-numitului nostru progres – mai mult material,
mai mult þinând de confort – care nu ºtim cât bine aduce integral.
Cãci spiritual, sufleteºte, noi nu suntem în progres. Când citim Vieþile
Sfinþilor ne dãm seama de incontestabila lor superioritate faþã de
noi, cei de astãzi.
Cãrturarii ºi fariseii susþineau cã Iisus huleºte – ca om, spuneau
ei; dar nici ca om nu-L înþelegeau. Ei susþineau de fapt un adevãr, ºi
anume: pãcatul nu-l poate ierta decât Dumnezeu; numai Dumnezeu
te poate vindeca de pãcat, numai Dumnezeu poate vindeca lumea.
Aceasta era adevãrat. Nu spune Mântuitorul: “Cine va putea, oricât
s-ar strãdui el, sã adauge staturii sale un cot?”. Adicã staturii lui
sufleteºti, în menirea lui de a fi chip al lui Dumnezeu, într-un suiº
neîncetat în asemãnarea cu Dumnezeu. Cine poate, în afarã de Cel
care te-a creat dupã chipul Lui?!
Îmi aduc aminte mereu de vorba acestui poet al nostru, Ion
Barbu, care, într-o poezie sugestiv intitulatã Oul dogmatic, spune:
“Cãci vinovat e tot fãcutul (adicã tot ce au fãcut oamenii) ºi sfânt
doar nunta, începutul”. Ce înseamnã nunta? – Acel moment în care
Dumnezeu, zidind pe om a sãvârºit un fel de logodnã cu el; a suflat
 5

în el suflare de viaþã ºi s-a fãcut Adam cu suflet viu, cu suflet luminat

de har dumnezeiesc. Aceea a fost o logodnã ºi o pregãtire, o
pregãtire a Întrupãrii.
Iar cu privire la venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, întruparea
Lui de la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã, sã gândim la adâncimea acestui
fapt, în înþelesul lui dumnezeiesc: Fiul lui Dumnezeu a coborât la noi
ºi S-a întrupat luând trup nu din sãmânþã bãrbãteascã, omeneascã,
pentru cã aceasta poartã în ea toatã tragedia cãderii lumii. De ce S-a
întrupat de la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã? – Dumnezeirea a coborât
la noi. Cum spune atât de frumos Sfântul Grigorie al Nyssei:
“Dumnezeu vine la noi – la om – pentru ca omul sã migreze în
Dumnezeu”. Ca omul, din lumea naturii, din lumea firii create sã
migreze în lumea necreatã, a harului dumnezeiesc. De aceea, Cel
care ne-a creat dupã chipul Sãu κi descoperã acum Chipul: Fiul lui
Dumnezeu. Cel care a creat trupul nostru ia El trupul nostru ºi devine
Tainã a noastrã. Ce înseamnã tainã, iubiþilor? Gândiþi-vã la cele
ºapte Taine ale Bisericii: Taina Botezului, Taina Mirungerii, Taina
Împãrtãºaniei, Taina Spovedaniei, apoi Taina Preoþiei, Taina Cununiei,
Taina Maslului. În toate aceste Taine – prin scufundarea în baia
Botezului, prin pecetluirea cu Sfântul Mir, pecetea darului Duhului
Sfânt, prin Împãrtãºania cu Trup ºi Sânge, prin mãrturisirea pãcatelor,
când preotul spune: “Te iert ºi te dezleg de toate pãcatele tale” – , în
chip vãzut, deci, ni se împãrtãºeºte harul lui Dumnezeu, cel nevãzut;
harul dumnezeiesc, nu ceva din lumea aceasta. Cãci ceva din lumea
aceasta nu ne poate mântui, ne lasã asemenea lumii acesteia.
Când noi sfinþim apa botezului, zicem aºa: “Sã vinã peste apa
aceasta, apã curãþitoare, a Treimii Celei mai presus de fire, sã se
sfinþeascã apa aceasta, cu puterea, cu lucrarea, cu venirea Sfântului
Duh; sã i se trimitã ei harul izbãvirii ºi binecuvântarea Iordanului. Sã
se arate apa aceasta, izgonitoare de toatã bântuiala vrãjmaºilor
vãzuþi ºi nevãzuþi, ca vrednic sã se facã împãrãþiei celei
nestricãcioase pruncul (omul) care se boteazã într-însa, care vine
la sfânta luminare; sã se arate fiu al luminii ºi moºtenitor al
veºnicelor bunãtãþi (nu al unor bunãtãþi din lumea aceasta, ci fiu
al luminii neînserate); sã se facã pãrtaº morþii ºi Învierii lui Hristos
Dumnezeul nostru. ªi sã-ºi pãzeascã haina Botezului ºi logodirea
Duhului Sfânt neîntinatã, fãrã prihanã, în ziua înfricoºatã a lui Hristos
Dumnezeul nostru. Aºa sã i se facã apa aceasta – baia naºterii de a
doua”. O, iubiþilor! Deci în Taina aceasta – ºi în celelalte Taine – te
împãrtãºeºti, te faci pãrtaº, cuvânt extraordinar: “Cinei Tale celei de
Tainã, astãzi, Fiule al lui Dumnezeu, pãrtaº mã primeºte!”. Acest
cuvânt este unic. Un filosof – Gabriel Marcel – a sesizat urmãtorul
lucru: dacã în ºtiinþã vorbim de probleme – cele ale lumii se rezolvã
prin calcule, socoteli, soluþii –, la cele dumnezeieºti nu e vorba de
probleme; la acestea se participã. Te faci pãrtaº.
 6

Iar Sfântul Isaac Sirul spune: “Aceasta e cunoºtinþa lui

Dumnezeu, cea adevãratã: când ai simþit contactul cu ea”. În adânc,
mintea care cugetã ºi inima care gândeºte se unesc ºi simþi
atingerea aceasta a harului dumnezeiesc, simþi lumina, te faci pãrtaº
ei. Aceasta este taina participãrii noastre la luminã.
De aceea problemele lumii sunt ale lumii create; nu sunt totuna
cu Taina lui Dumnezeu.
Revenim la Sfintele Taine. Am înþeles cã, în chip vãzut, în Baia
Sfântã te împãrtãºeºti, te îmbraci în Hristos; pentru care se ºi cântã:
“Câþi în Hristos v-aþi botezat, în Hristos v-aþi ºi îmbrãcat”. Cum a
spus Mântuitorul ucenicilor, înainte de Înãlþare: “Rãmâneþi în
Ierusalim pânã ce vã veþi îmbrãca cu putere de sus”. Iar Sfântul
Grigorie de Nyssa spune: “Când omul, prin curãþire de patimi,
ajunge în adâncul din el, se simte învãluit”; adicã în harul din el, în
lumina dumnezeiascã, simte cã îl învãluie Dumnezeirea. Pentru care
Sfântul Macarie zice acel cuvânt uluitor, pe care l-am citat cândva:
numeºte Duhul Sfânt – sânul nostru; cuvântul folosit de Sfântul
Macarie: pântecele. În Duhul Sfânt, sufletul, în puritatea lui, se simte
învãluit în tainã precum pruncul în pântecele mamei sale.
Sã înãlþãm, iubiþilor, gândul nostru, în ultima adâncime: în
orice Tainã, Botez, Mirungere, Euharistie, Spovedanie, Preoþie,
Nuntã, Maslu, simþi cã, în chip vãzut – adicã prin cele vãzute: prin
apã, prin pâine ºi vin transformate în Trup ºi Sânge – primeºti Taina;
cãci în chip vãzut se împãrtãºeºte Dumnezeirea nevãzutã. Care e
Taina Tainelor? Care e Temelia tuturor Tainelor, în care, în chip vãzut
ni s-a arãtat Cel nevãzut? Care e rãdãcina tuturor Tainelor? – Domnul
Hristos. El e Taina Tainelor. Hristos e Taina, El e fundamentul, temelia
Tainelor. Pentru cã în Hristos, Dumnezeu Cel nevãzut Se face vãzut,
ni se împãrtãºeºte Dumnezeirea. Din El s-au nãscut toate celelalte
Taine. El le-a instituit ºi El ne împãrtãºeºte din ele.
Încã o tainã: care e deosebirea adâncã, radicalã, între noi ºi
Dumnezeu? – El este necreat iar noi suntem creaþi. El Este
eternitatea, veºnicia iar noi suntem vremelnicia. Noi, ºi tot universul,
existãm prin acest cuvânt: “Sã fie!” (Sã se facã!). Iar Dumnezeu e
din veci, nu prin “Sã fie”; ci El zice “Sã fie”. E o tainã atât de adâncã
ºi de luminoasã, care ne tâlcuieºte nouã totul; încât ne înþelegem
rostul. Deci El este veºnicia, noi – vremelnicia; El este nemãrginirea,
noi – mãrginirea; El este nelimitarea, noi – limitarea (în timp ºi
spaþiu).
Eu însumi m-am întrebat în cugetul meu: Doamne, ce înseamnã
aceastã fãpturã a mea? Cã eu sunt ceva care poate fi pipãit, ca orice
obiect din lumea aceasta, fie cã-i vorba de un atom sau de o stea, fie
cã-i vorba de o vieþuitoare sau de o piatrã. Care e deosebirea? Cum
le numesc eu pe toate acestea? – Ele sunt materie, sunt mãrginite. ªi
îngerii sunt limitaþi; nu sunt infiniþi, ca Dumnezeu. Numai Dumnezeu
este infinit. Atunci, care este taina? Tocmai aceasta: a lui “Sã fie”;
 7

taina creaþiei pe care o pot mãsura. Iar creaþia, dacã apare prin “Sã
fie”, înseamnã cã apare odatã cu timpul. Noi suntem cu timpul, nu în
timp. Înainte de creaþie nu era timp.
E bine sã facem ºi teologie mai adâncã: Fericitul Augustin a
avut un fel de polemicã cu filosofii din vremea lui. Îl întrebau ei: “Ce
fãcea Dumnezeu înainte de a crea lumea?”. ªi au fost mai multe
rãspunsuri. Unul dintre ele, prin care îi ºfichiuia niþel pe filosofi, a
fost: “Se gândea ce lecþie sã vã dea vouã pentru pãcatele voastre;
ce pedepse vi se cuvin vouã; la asta se gândea”. Dar rãspunsul
adânc a fost acesta (ºi auziþi, ce supleþe!): “Ce fãcea Dumnezeu în
timpul dinainte de a crea lumea?! Pãi nu era timp. Pentru cã timpul
este o dimensiune, o însuºire a fãpturii”. Observaþi? Timpul e
deodatã cu fãptura. ªi atunci am înþeles – în slãbiciunea mea
sufleteascã, privind fãptura mea – timpul ºi spaþiul (cu cele trei
dimensiuni ale sale, care, împreunã cu timpul, alcãtuiesc cele patru
dimensiuni ale fãpturii), dupã cum le-a descoperit ºtiinþa, mai ales
de la începutul acestui veac, fizica cuanticã. Tot ce e mãsurabil în
timp ºi spaþiu, aceasta este materia. ªi e supusã timpului.
ªi mai avem în ea o tainã mare, tot de Dumnezeu datã: sensul,
rostul de a fi. De aceea, marea întrebare în ºtiinþã aceasta este: De
ce? Cum a spus un filosof din timpul nostru: “De ce existã ceva mai
curând decât sã nu existe?”. Sunt o serie de întrebãri în pedagogie:
cine?, unde?, când? (mai simple: cine este cutare?, unde s-a nãscut?,
când?), cum? (întrebare ceva mai subtilã: cum locuieºte?, cum se
descurcã, oare, cu mâncarea, cu adãpostul?), apoi intrã în detalii: dar
de ce? (De ce existã lumea?, de ce am venit eu pe lume? pentru ce
trãiesc eu?) Aceastã întrebare însã mã depãºeºte. Aceasta mã
leagã de Dumnezeu.
Atunci, ca rãspuns la cele douã teme enunþate adineaori,
înþelegem: întâi: a coborât Dumnezeu la noi; ºi El e Taina care
instituie toate Tainele. Prin El ni se împãrtãºete Dumnezeirea. El a
trimis Duhul Sfânt ca sã ne naºtem din nou dupã chipul Lui; sã ne
împãrtãºeascã lumina Lui dumnezeiascã. El e Taina: Hristos.
ªi a doua idee: deosebirea radicalã între veºnicia lui Dumnezeu
ºi noi, care suntem fãpturi; ºi înþelegem de ce avem ºi trup ºi suflet:
noi suntem mãsurabili, suntem dependenþi de timp ºi spaþiu. De
aceea, la întrebarea “Ce este materia?”, Sfântul Grigorie de Nyssa
rãspunde: “Materia este un fel de combinaþie de inteligibile” (în care
intrã: duratã, lungime, lãþime, densitate, greutate; toate aceste
însuºiri alcãtuiesc materia).
Dar mai e o tainã aici: între ceea ce e zidit – eu – ºi Cel care m-
a zidit pe mine, Care în ziua logodnei mele, a zidirii mele, mi-a suflat
suflare de viaþã, s-a produs o rupturã; cãci prin pãcat mi-am întors
faþa de la Dumnezeu; ºi nu-I mai vãd acum decât spatele, urmele
Lui. Cum îi spunea lui Moise: “Nu vei vedea decât spatele Meu”.
Atunci vine Fiul lui Dumnezeu din nou la noi, vine cu faþa la noi ; ºi,
 8

în faþa cãrturarilor ºi a fariseilor, în faþa slãbãnogului ºi în faþa

oricãrei slãbiciuni din lume, El stã faþã în faþã cu noi, omeneºte; El,
Taina. Vine ºi reface legãtura… Aþi vãzut cum spunea Sfântul
Grigorie: “Dumnezeu coboarã la noi; Cel ce era S-a fãcut ce nu era,
adicã s-a fãcut om, pentru ca omul sã migreze, sã se înalþe în
Dumnezeu”. Cum sã se înalþe? – Sã se împãrtãºeascã din
Dumnezeu; sã participe la harul dumnezeiesc cel nevãzut; cum
spunem noi, ortodocºii: necreat.
Ne-a dat Dumnezeu – aþi vãzut la Taina Botezului – lumina cea
veºnicã, lumina cea fãrã de ani, lumina dumnezeiascã. Îþi dã
Dumnezeu aceastã verigã, legãturã…
O, Doamne! Spune Dionisie Areopagitul: “Aceastã luminã
divinã e lanþul…”. Noi aveam acel tâlc, iubiþilor, în care era
înfãþiºatã zidirea ca un cerc: în centru, Cele Trei Lumini: Tatãl, Fiul ºi
Duhul Sfânt, Lumina cea întreit strãlucitoare; iar noi cãlãtorim pe
razele care iradiazã din Dumnezeire spre noi; ºi cu cât suntem mai
aproape de Centru, suntem mai aproape unii de alþii; ºi cu cât
suntem mai departe, ne depãrtãm ºi unii de alþii. Fiecare din aceste
raze pe care cãlãtorim este numitã de Sfântul Dionisie – un lanþ. Ne
prindem de lanþul acesta ºi cu o mânã, ºi cu cealaltã ºi avem
sentimentul cã noi urcãm, dar în realitate lanþul a coborât la noi.
Lanþul ne trage ºi noi înaintãm spre el… Acest lanþ care, prin Hristos
– întrupat de la Duhul Sfânt ºi din Fecioarã – a venit la noi; ºi în Duhul
Sfânt, noi ne prindem de lanþ ºi înaintãm, ºi ne adâncim în Taina
dumnezeirii.
Aºadar, greºeala acelor cãrturari ºi farisei era cã nu vedeau în
Hristos Taina; nu vedeau pe Dumnezeu fãcut trup, pe Dumnezeu
întrupat vizibil; cãci aceasta e taina: cã în chip vãzut se
împãrtãºeºte harul nevãzut. Aceasta nu vedeau. Aceasta este
descoperirea adâncã a Evangheliei de astãzi: cã Fiul lui Dumnezeu
stã în faþa slãbãnogului, în faþa mea, ºi spune: “Fiule, iartã-se
pãcatele tale”. El, Taina, îl face pe slãbãnog pãrtaº harului
dumnezeiesc. Acest har mai presus de fire.
Harul lui Dumnezeu (aþi vãzut cum se spune, atât de adânc ºi
de frumos la Taina Sfântului Botez: “ªi-l fã pe el – pe pruncul acesta –
vrednic veºnicelor Tale bunãtãþi. Îl ridicã de la cele stricãcioase la
cele nestricãcioase”), harul face parte din lumea celor veºnice,
nestricãcioase; el nu intrã în lumea celor care sunt trecãtoare. Cum
spune Sfântul Pavel: “Cele ce se vãd sunt trecãtoare; cele ce nu se
vãd sunt veºnice”. O, Doamne! Înþelegem noi acum toate aceste
taine – la mãsura noastrã – ºi ce înseamnã a te afla în faþa lui Hristos
ºi în faþa dumnezeieºtilor Lui Taine! Înþelegem ce înseamnã a te
împãrtãºi: a te face pãrtaº! Aþi vãzut cum spunea acel filosof: nu a
rezolva probleme, ci a simþi cã te faci pãrtaº Dumnezeirii; ºi
veºniciei, totodatã. Te faci pãrtaº nemuririi. Aceasta o ai din simþirile
 9

cele mai adânci, care-þi spun cã ai biruit moartea; ºi, cum

mãrturiseºte Isaac Sirul, cã dobândeºti în tine din arvuna învierii.
Aceasta era taina pe care n-o înþelegeau cãrturarii când ziceau
cã huleºte: “Cine poate ierta pãcatele afarã numai de Unul
Dumnezeu?”. ªi era de faþã Dumnezeu; coborâse în faþa
slãbãnogului ºi a noastrã, a tuturor, Taina Tainelor: Dumnezeu Care S-
a fãcut trup ca sã nu lase trupul lipsit de îndumnezeire, de înãlþare.
Iatã de ce noi, ortodocºii, mãrturisim taina îndumnezeirii ºi, totodatã,
acest har al veºniciei, al îndumnezeirii, acest element de esenþã
revelatoare, uimitoare…
De aceea Iisus a spus: “De ce se urcã asemenea gânduri în
sufletele voastre? Ce-i mai lesne a zice: Iartã-se pãcatele sau: Ridicã-
þi patul ºi umblã?”. Pentru cine era lesne a zice? – Pentru El, nu ºi
pentru noi toþi; dar, dupã aceea, ºi pentru El, ºi pentru noi. Pentru cã
spune: “Dar ca sã ºtiþi cã putere are Fiul Omului sã ierte pãcatele S-
a adresat slãbãnogului: Ridicã-þi patul tãu ºi umblã! ªi ºi-a ridicat
patul”.
Deci, Taina Tainelor e Hristos; aceastã tainã înseamnã cã
Dumnezeu coboarã ºi ia trup, ca prin trup sã se descopere
Dumnezeu; prin materie. Materia nu este lepãdatã, aºa cum o
socoteau unii; ci în trup ºi prin trup Se dezvãluie Dumnezeu; în
materie, în cele create. În rugãciune, când eu rostesc rugãciunea
“Tatãl nostru”, eu folosesc cuvinte ca din lumea aceasta: toþi avem
un tatã, nu? Dar peste tot e Tatãl nostru. Rostim cuvinte odrãslite în
lumea aceasta dar inspirate de Dumnezeu. Ei bine, prin cuvinte
odrãslite de noi ne înãlþãm ºi primim harul dumnezeiesc de dincolo
de lume, nezidit. Prin virtuþile pe care le-a sãdit Dumnezeu în noi:
dreptatea Lui, credinþa, nãdejdea, dragostea, dar care înainte de
toate sunt dumnezeieºti, noi ne deschidem luminii ºi puterilor
Dumnezeirii; prin pâine ºi vin, în Sfânta Împãrtãºanie.
Acel moment în care preotul, dupã sfinþirea Darurilor se roagã
ºi implorã: “Cel ce le-ai primit pe dânsele – aceste daruri, pâinea ºi
vinul – în cel mai presus de ceruri, în duhovnicescul Tãu altar,
Tãmãduitorule de oameni, Dumnezeul nostru, trimite-ne nouã
dumnezeiescul har ºi darul Sfântului Duh ne rugãm”. Pâinea ºi vinul
s-au înãlþat pe altarul ceresc mai presus de cele pãmânteºti ºi de
acolo sã ne trimitã dumnezeiescul har, darul Sfântului Duh. Deci, în
Sfânta Împãrtãºanie primeºti, întru miros de bunã mireasmã
duhovniceascã (spre deosebire de rãul miros al pãcatului), darul
Sfântului Duh; din aceastã luminã divinã.
Aºa trebuie sã ne rugãm. Iar când ne rugãm, trebuie sã avem
conºtiinþa cã ne împãrtãºim nu din lumea aceasta, ci din veºnicia lui
Dumnezeu; din ce e veºnic, nemuritor, care ucide mortãciunea în
noi.
O, Doamne, când mã gândesc, spuneau unii, sãrmanii, în
veacul trecut – filosofi nefericiþi – cã e o ruºine sã te rogi. Pãi de
 10

aceea au ºi rãmas în ruºine sãrmanii. Ce e mai sfânt decât sã

comunici cu Dumnezeu, cu Ziditorul, cu Autorul tãu?! Cum spune
Sfântul Maxim Mãrturisitorul: “Cea dintâi boalã a omului a fost boala
ignoranþei, a necunoºtinþei”. Aceasta a fost prima, dupã cãderea în
pãcat; cã omul n-a mai cunoscut (nu a mai fost capabil de
cunoaºtere), ºi nu ºi-a mai recunoscut Autorul, cauza lui, originea lui.
Or, în rugãciune comunici cu Pãrintele tãu, cu realitatea adâncã,
ultimã, a existenþei, cu Ziditorul tãu; Care te înalþã; Care îþi dã de la
El ceva necreat. Tu ai fost zidit. Dar El nu te-a lãsat despãrþit de El;
îþi dã lanþul, inelul sfânt al logodirii ca sã te cunune apoi cu El în
veºnicie.
De aceea a ºi zis: “Ca sã ºtiþi cã putere are Fiul Omului…”.
Adicã omul curat, îndumnezeit, are ºi el acele puteri pe care le
împãrtãºeºte Fiul lui Dumnezeu.
ªi ultimul cuvânt: “Putere are Fiul Omului de a ierta pãcatele. ªi
a poruncit: Ridicã-þi patul ºi umblã”. Repetãm: iertarea ce înseamnã?
– Vindecare. Acesta e în Evanghelie înþelesul iertãrii; Dumnezeu aºa
lucreazã: când iartã, vindecã. ªi numai când te simþi vindecat, simþi
cu adevãrat iertarea în tine; când simþi cã participi, cã harul lui
Dumnezeu lumineazã ºi a risipit în tine tot întunericul, toatã pleava,
tot noroiul care te-a despãrþit de Dumnezeu, când simþi, ca în
Împãrtãºanie (pãrtaº mã primeºte), ca în rugãciune, cã-I vorbeºti lui
Dumnezeu ºi El rãspunde durerii tale, te mângâie ºi te liniºteºte, îþi
dã pacea Lui divinã.
Zicea un Pãrinte al Bisericii, Isaac Sirul: poþi sã zugrãveºti pe
un perete un râu frumos ºi în jurul râului vegetaþie, ca-ntr-o luncã,
bunãoarã, ºi iarbã de pãºune, ºi mesteceni, ºi alþi copaci, ºi mai
departe holde; dar oricât de frumoasã ar fi apa râului, cum ai
zugrãvit-o tu, dacã þi-e sete, îþi potoleºte ea setea? – Nu. Ei, aºa e a
cugeta, numai, la cele dumnezeieºti ºi a nu te osteni sã te cureþi de
patimi. “Cei curaþi cu inima Îl vãd pe Dumnezeu”. Ei simt cã au bãut
din Apa Vieþii. ªi simþi cã bei din Apa Vieþii numai atunci când
mintea þi-o uneºti cu inima, cãci în minte poþi gândi la cele
dumnezeieºti dar cu inima le simþi. Când s-a unit mintea cu inima ºi
toatã fãptura ta, în inimã curatã strigã: Doamne! Eu sunt slãbãnogul.
Vindecã sufletul meu! Izbãveºte-mã de neputinþa mea! Strigã ºi la
mine, Doamne: “Fiule, iertate sunt pãcatele tale”! Ajutã-mã ºi pe
mine sã mã ridic din neputinþã ºi sã simt, Doamne, cã m-am fãcut
pãrtaº Tainei Tainelor Tale. Tu, care eºti Fiul lui Dumnezeu fãcut Om
pentru ca pe om sã-l faci fiu al lui Dumnezeu. Amin.