Sunteți pe pagina 1din 27

Universitatea din Oradea

Facultatea de Medicina si Farmacie

IMPLANTUL DENTAR

Proiect la informatica medicala si biostatistica

Coordonator: Todor Meda

Student: Iana Diana Andreea

Specializarea: Medicina dentara

Oradea, 2012

Anul de studiu: I

Grupa: 2

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………………

1. Generalitati

2

1.1.Scurt istoric al implantologiei………………………………………………………………4

1.2.Terminologia in implantologia speciala stomatologica…………………………………….5

2. Clasificare

2.1. Clasificarea implantelor aloplastice endoosoase………………………………………… 6

2.1.1. Implantele in spirala…………………………………

6

2.1.2. Implantele surub……………………………………………………………………

6

2.1.3. Implantele ac………………………………………………………………………….6

2.1.4. Implantele lamelare………………….………………

7

2.1.5. Implantele endoosoase degetar (cusca, colivie) …………………………………… 7

2.1.6. Implantele in forma de arc “zavorate”……………………………………………… 7

3. Studiu

2.1.7. Implante cilindrice.…………………………………………………………………

7

2.1.8. Implante in forma de diapazon

…………………………………………………… 8

3.1. Materiale utilizate in aplicarea implantelor aloplastice endoosoase……………………….9

3.1.1. Biocompabilitatea.…………………………………

9

3.1.2. Titanul………………………………………………………………………………

9

3.1.3. Ceramica aluminoasa……………………………………………………………… 10

3.1.4. Ceramica pe baza de ZrO2 (TCS)…………………………………………………

10

3.2.

Timpii chirurgicali de inserare a implanturilor endoosoase……………………………

10

3.2.1. Pregatirea pacientului……………………………………………………………….11

3.2.2. Anestezia…………………………………………………………………………….11

3.2.3. Designul lamboului, incizia si decolarea…………………………………………

2

11

3.2.4.

Forajul osului alveolar……………………………………………………………

12

3.2.5. Inserarea implantului……………………………………………………………… 14

3.3. Amprentarea in implantologie…………………………………………………………

14

4. Rezultate si discutii……………………………………

17

5. Concluzii…………………………………………………………………………………………

21

Referinte bibliografice……………………………………………………………………………… 22

Dictionar de termeni medicali…………………………………………………………………….…23

INTRODUCERE

Un implant este un dispozitiv medical fabricat pentru a înlocui o structură care lipseș te biologic, un sprijin pentru o structură biologică deteriorată, sau care să consolideze o structură existentă biologic. Implantarea dentara este metoda ce consta in introducerea intr-o alveola naturala sau creata chirurgical a unui aloplastic, pe care se fixeaza o coroana artificiala.

Implantul dentar este o piesa din titan, cel mai adesea sub forma unui surub, care serveste ca inlocuitor pentru radacina unui dinte natural lipsa. Plasarea se face dupa ce locul extractiei s-a vindecat sau imediat dupa extractie, printr-o interventie chirurgicala nu foarte complicata, comparand-o ca agresivitate cu o extractie. Dupa un timp, necesar integrarii in os, implantului i se ataseaza o alta piesa metalica numita bont protetic, deasupra caruia medicul poate plasa coroana, puntea sau proteza ce va inlocui dintele sau dintii lipsa.

In zilele noastre exista o cerere tot mai mare pentru restaurari protetice fixe ca solutie de reabilitare dentara, pacientii dorind, aproape cu orice pret, evitarea restaurarilor prin proteze mobile. De asemenea, multor pacienti, de cele mai multe ori, nu le convine ideea de "a umple" bresele (spatiile) edentate prin restaurari protetice fixe ceea ce ar determina slefuirea unor dinti limitrofi indemni (sanatosi) ca si elemente de agregare. De aceea, in aceste cazuri, se poate recurge la protetica implantologica ce cuprinde, pe scurt: infrastructura (implantul/implanturile ce se insera in osul maxilar), mezostructura (bontul protetic al implantului/implanturilor pe care va sta restaurarea protetica) si suprastructura (restaurarea protetica finala).

Materialele din care sunt produse implanturile prezinta proprietatea de biocompatibilitate definita ca fiind compatibilitatea unui material strain cu un organism viu. Este important de precizat ca

3

o biocompatibilitate absoluta este imposibila, dar exista diferite grade ale acesteia. Se poate concluziona ca materialele biocompatibile (titanul), din care sunt confectionate implantele dentare, sunt acelea care prin interactiunea acestora cu tesuturile vii determina cat mai putine reactii, astfel incat aceste materiale sa nu afecteze tesuturile, precum si invers, tesuturile sa nu afecteze materialele respective.

In reabilitarea oro-dentara cu ajutorul protezelor implanto-purtate exista doua faze principale:

- chirurgicala (de inserare a implantelor);

- protetica (de realizare si aplicare a restaurarilor protetice).

Protezarea definitiva se va face dupa o perioada minima de vindecare de 3-4 luni la mandibula si 4-6 luni la maxilar, timp in care, functie de situatia clinica, pacientul va beneficia de o restaurare protetica provizorie.

Implantarea vine astazi sa completeze arsenalul terapeutic al stomatologiei contemporane. Implantele aloplastice endoosoase dentare isi fac tot mai mult drum in rezolvarea edentatilor.

Preocuparea de totdeauna de a preveni edentatia sau de a gasi o rezolvare cat mai acceptabila pentru pacient, ne-a apropiat prin replantari, rezectii apicale, transfixari, de metoda implantarii.

Lucrarea porneste de la un scurt istoric al implantologiei, ocupandu-se in continuare de terminologie, clasificarea implantelor, materiale si metode utilizate, protezarea, date anatomo-clinice si un scurt dictionar de termeni medicali.

4

1.Generalitati

1.1.Scurt istoric al implantologiei

Sunt interesante constatarile facute de Turner, care relateaza despre utilizarea cojilor de nuca de cocos pentru inchiderea defectelor prin lipsa de substanta la nivelul craniului la oamenii din epoca de piatra. Primele implante, prime incercari de implantare ar fi fost practicate de civilizatia popoarelor Maya din America Centrala, acum 5000 – 6000 anii inaintea erei noastre. Etruscii realizau acum 2500 de anii fixatii dentare in aur, incrustate in osul maxilar. La egipteni s-au gasit, la mumii, inclusi in maxilare, dinti de animale si dinti sculptati in fildes. Papirusul “EBERS” pomeneste de incluziuni metalice in maxilare la egipteni. Petronius, din sec. al XV-lea raporteaza un implant de aur utilizat in acoperirea unei despicaturi a boltii palatine. Lecluse, in anul 1754, sustinea ca ar fi amplicat reimplantarea la peste 300 de soldati. Lewis, in 1888, implanteaza un dinte cu o radacina de platina si o coroana de portelan. In anul 1927, un chirurg american executa unul dintre primele implaturi metalice subperiostale, cu un implant de platina. Dupa aparitia acrilatului mai multi autorii l-au utilizat ca implant endoosos. In anul 1971 s-au rezolvat sisteme de protezare pe implante surub aplicate de B. Henrich. In anul 1973, s-au aplicat implante surub dintr-un material de crom-nichel la o fetita de 8 ani. In Clinica de Chirurgie buco-maxilo-faciala din Bucuresti, primele implante aplicate in anul 1954, au fost din acrilat. S-a experimentat aceasta metoda de implantare pe caini si cai. Intre anii 1956-1965 s-au aplicat implante de swedion. Metoda de aplicare a implantului a fost metoda in doi timpi operatori.

5

Observatii privind implantele metalice endoosoase pornind de la conditii de aplicare, cercetarii anatomo-clinice, cercetarii experimentale si de laborator, implante realizzate de autori, cazuistica, au prezentat: Al. Epurescu, L. Ene, P. Firu, M. Radulescu, O. Margineanu, C. Mihalache. Implante si trusele de aplicare au fost realizate, incepand din anul 1973, de catre Intrprinderea de Cinescoape, Bucuresti si sectia Electrofar a aceleasi intreprinderi. Primele freze de os confectionate in tara, au fost realizate la Intreprinderea de Scule, Rasnov in anul 1979. Institutul pentru controlul Medicamentului, Bucuresti testeaza pentru prima oara in tara, pe animale, aliajul utilizat de noi pentru confectionarea implanturilor in anii 1979-1980 dupa normele Federatiei Dentare Internationale. In tara noastra, in momentul de fata se tinde spre o cristalizare a cercetarilor privind implantologia stomatologica aloplastica juxta- si endoosoasa. În Romania, preocuparile pentru rezolvarea edentatiilor prin implantare apare din anii ’50; primele implanturi subperiostale au fost confectionate din swedion sau wissil (oteluri inoxidabile), în Clinica de Chirurgie Buco-Maxilo-Faciala din Bucuresti, în jurul anului 1955, de catre Prof. Valerian Popescu. Rezultatele în timp, ale acestor implanturi au fost modeste, datorita suprainfectarii osului la nivelul jonctiunii mucoasa- implant si bineinteles din cauza tolerantei materialelor din care erau confectionate (unele din aceste implanturi au depasit insa 20 de ani de functionalitate). Din cauza insucceselor mentionate, acest tip de implant a fost abandonat. Prima carte romaneasca de implantologie orala aparuta în 1984, are ca autor pe dr Ovidiu Margineanu, un pasionat, implantolog care realizeaza si primele implanturi de tip surub si lama de conceptie proprie, ca si prima trusa de instrumente necesara introducerii acestora.

1.2.Terminologia in implantologia speciala stomatologica

“Planta”, prin analogie ca notiune, luata din botanica, defineste un organism, o fiinta vie care isi are radacinile in pamant, prin care se hraneste. Se naste, creste si se inmulteste in pamant.

Planta poate fi replantata (scoasa din locul ei si repusa in acelasi loc) sau transplantata (plantata in alt loc).

Isi va continua viata, cu conditia ca sistemul radiculat (de absorbtie si circulatie) sa fie integral sau partial pastrat in conditii asemanatoare.

Grefa (grefonul) este numai o parte a plantei, o parte a complexitatii tisulare care nu mai are radacina proprie, continuandu-si viata (implantata) in corpul plantei gazda, producandu-se o adaptare reciproca a metabolismului, formand un corp functional si biologic.

Hemogrefe. Implantarea in organismal uman a diferitelor tesuturi (glande, piele, os) luate de la acelasi individ sau de la organisme umane diferite, implante numite hemogrefe.

Implantarea tesuturilor de origine animal la om o denumim heterogrefa.

Corpurile

straine

organice sau anorganice introduce in organism le numim implante

aloplastice.

6

2.Clasificare

2.1.Clasificarea implantelor aloplastice endoosoase

2.1.1.Implantele in spirala

M. Formiggini a confectionat, in 1932, un implant in spirala, din otel inoxidabil, format din 4 spire, pe care l-a utilizat in 1946.

Perron Andres este autorul unui alt implant endoosos in spirala inspirit de Formiggini, format dintr-un ax special central in jurul caruia se incolaceste o spirala, tot cu 4 spire de acelasi diametru, care se gaseste sudata pe bont. Constructia este facuta din aliaj austenic. Aceste implante au fost utilizate in rezolvarea edentatiilor terminale, avand rolul stalpului distal al puntii.

Jeanneret (Elvetia) a realizat un implant pornind tot de la Formiggini, format dintr-o portiune spiralata, de data acesta fara ax central si terminate pe un bont cilindric, confectionat din crom-cobalt- molibden; numarul de spire se reduce la 3.

Implantul endoosos al lui Muratori, tot un implant spiralat cu 5 spire plasate pe doua axe, continuat cu un bont in forma de paralelipiped in care se fixeaza un surub destinat sa primeasca o bara de conjunctie. Metalul utilizat este un aliaj superinoxidabil Niox5.

2.1.2. Implantele surub

un aliaj superinoxidabil Niox5. 2.1.2 . Implantele surub Implantul endoosos surub al lui Benedict Heinrich este

Implantul endoosos surub al lui Benedict Heinrich este utilizat in aleveola proaspata sau intr-o aleveola forata. Implantele sunt confectionate din tantal, cu spire largi, in numar de 3-8 dupa profunzimea osului care se poate utiliza. Implantul este format din trei portiuni: o portiune care reprezinta surubul ce se incastreaza in os, o portiune intermediara cilindrica mai inalta sau mai scurta, care face trecerea intre surub si

7

portiunea bontului cu o forma paralelipipedica cu diamentru maxim meziodistal. Bonturile implantelor sunt variate ca forma, pana la o forma sferica.

La noi in tara, C. Burlibasa si D. Vasiliu au publicat in 1970 rezultatele obtinute dintr-un numar de cazuri prin aplicarea implantelor surub Pruin-Heinrich si a implantelor ac Scialom. Interesant de subliniat ca autorii utilizeaza implantele endoosoase la pacienti care au suferit rezectii partiale de maxilar cu rezultate bune, redand aparatului dento-maxilar posibilitatea sa-si exercite functiile: masticatia, fonatia, fizionomia.

2.1.3. Implantele ac

Aceasta forma de implantare a fost pusa la punct in 1963 de Jacques Scialom. Sunt tije lungi fabricate din tantal, autoforante, cu o extremitate taiata in forma de limba de vipera.

2.1.4. Implantele lamelare

Implantele lamelare ale lui Leonard Linkow (blade implant) communicate in anul 1968, sunt formate din lame de titan ‘decupate” intr-o mare varietate de desene, executate si fabricate individualizat in functie de rolul pe care il vor indeplini si de regiunea unde vor fi aplicate, in forma de tais de halebarda, largimea lor nu depaseste niciodata in portiunea superioara 1, 5 mm.

Implantele lamelare au indicatii foarte largi, de la edentatia totala la edentatia terminala sau frontala.

2.1.5. Implantele endoosoase degetar (cusca, colivie)

Greenfield realizeaza un implant de o mare finete ca executie tehnica, sub forma unei grille metalice de platina cu iridium, prevazuta in partea superioara cu o culisa in foma de cavitate MOD in care se culiseaza coroana dintelui artificial.

Seindenberg si Lord comunica in 1963 un studiu asupra implantelor degetar, pe care le intituleaza: “implante degatar fenestrate”. Implantele sunt confectionate din vitallium.

2.1.6. Implantele in forma de arc ‘zavorate”

Mai sunt denumite “implante cu arc extensibil Lehmans”. Sunt fabricate din tantal, constituite dintr-un arc de 1 mm grosime, care este aplicat pe un ax filetat, ax care prezinta un umar astfel construit ca in momentul introducerii in alveola (printr-un instrumenar special), arcul sa se extinda si sa asigure retentia in os (zavorarea implantului).

8

2.1.7. Implante cilindrice

2.1.7 . Implante cilindrice Implantul lui Muratori este cel mai caracteristic acestei grupe. Are forma de

Implantul lui Muratori este cel mai caracteristic acestei grupe. Are forma de flaut, rotunjit la varful portiunii endoosoase, prezinta orificii ovalare la acest nivel.

Implantul endoosos al lui Trattner, elev al lui R. Chercheve, care isi denumeste implantul “Heli-Coil”, este influentat de Formiggini, utilizand un implant crom-

cobalt-molibden, format dintr-

o

spirala introdusa in alveola,

in

care se angajeaza un surub.

Implantul endoosos al lui C. Lee, comunicat in 1953, este un implant de vitallium, cu o forma cilindrica (trunchi de con), de unde pleaca mai multe ramuri neregulate ca asezare si lungime la nivelul portiunii endoosoase; bontul are forma unui cilindru cu doua mici proeminente pentru retentionarea coroanei.

2.1.8. Implante in foma de diapazon

Implantul endoosos in diapazon al lui Bordon de Pau si Azoulay este format din doua tije. Se utilizeaza plasandu-se de o parte si de alta a maxilarelor la nivelul regiunii canine. Permite adaptarea diferitelor sisteme de retentie, bare de fixare, bare Dolder.

Implantul endoosos al lui Perron Andres este format dint-o portiune rectangulara goala, care se insereaza in alveola si bontul plin.

Exista 3 grupe de implante aloplastice mai deosebite:

1.Implante magnetice

Dodney (Grenoble) a creat implante partiale sub forma unor placate din aur fin. Le intrebuinteaza cu scopul de a stabiliza protezele prin atractie magnetica. Unul dintre polii magnetului este constituit dintr-o placuta magnetica de aliaj cobalt A.F.K., plasata pe implant. Celalalt pol este fomat dintr-un magnet Uginax.

2. Implantele mixte

Implantele mixte (hibride) intrunesc atat caracteristicile implantelor juxtaosoase, cat si a celor endoosoase. Sandhaus, in anul 1960, este promotorul acestui sistem de implant. Comunica un implant prefabricat din platina si iradium, format din doua portiuni: o portiune endoosoasa, un implant spiralat, care este inconjurat si blocat in armatura portiunii juxtaosoase, care este modelata de os cu ajutorul pensei Sandhaus. Implantul seamana ca forma cu un model lunar.

9

Benaim prezinta si el un implant mixt, tratat prin metoda Sandhaus in ceaa ce priveste portiunea juxtaosoasa.

3. Implantele endomucoase

Nu pot fi plasate nici in categoria implantelor aloplastice juxtaosoase si nici in categoria implantelor endoosoase. Preconizate de Hans Nordgreen, au fost apoi dezvoltate de Gustav Dhal si reluate de Trainin. Aceste implante asigura retentia protezelor sub forma de butoni de presiune. Acest buton se desface in doua parti: o parte poarta butonul care se incastreaza 5-6 mm in mucoasa, cealalta portiune se incorporeaza in proteza. Orificiul de introducere al implantului se creeaza cu un bisturiu special. Tehnica a fost pusa la punct in 1940.

3.Studiu

implantelor

aloplastice endoosoase

European Society of Biomaterials defineste termenul de “biomateriale” ca fiind “materiale fara viata, utilizate în domenii medicale (de exemplu, implanturi dentare), cu scopul de a produce o interactiune cu sistemul biologic”(Wagner, 1991).

In cursul anilor s-a incercat utilizarea unui numsr variabil de materiale pentru confectionarea implanturilor, din care au supravietuit doar cateva, care poseda anumite proprietati obligatorii ce se impun in vederea obtinerii unui succes pe termen lung. O conditie obligatorie impusa tuturor biomaterialelor este asigurarea lipsei de nocivitate locala si generala. Trebuie evitate materialele care au componente toxice, cancerigene, alergice si/sau radioactive.

In general, biomaterialele trebuie să fie compatibile din punct de vedere biologic, mecanic, functional, rezistente la coroziune, si sa se adapteze usor unor tehnologii clinice şi de laborator.

3.1.Materiale

utilizate

in

aplicarea

3.1.1.Biocompatibilitatea

10

Prin biocompatibilitate se intelege posibilitatea ca un organism viu sa tolereze, in anumite limite, fara a determina aparitia unor reactii de aparare, un material strain de el, inserat în intimitatea lui. Rateitschack şi Wolf au definit biocompatibilitatea astfel: “un material este biocompatibil dacă la nivelul unui organism viu produce doar reactii dorite sau tolerate” sau “un material cu o biocompatibilitate optima nu produce reacţii tisulare nedorite”.

biocompatibilitate

produce reacţii tisulare nedorite ”. biocompatibilitate Există mai multe grade de compatibilitate. “O absoluta

Există

mai

multe

grade

de

compatibilitate.

“O

absoluta este o utopie” (Williams).

Din punct de vedere stiintific si practic, primul loc ca materiale pentru implanturile endoosoase il ocupa aliajele metalice deoarece au proprietati rezistive crescute (rezistenat la compresiune, incovoiere, tractiune, etc.), pentru a putea prelua si transmite osului fortele fiziologice care se exercita la acest nivel.

In timp ce prin anii ’70 se utilizau aliaje Co-Cr-Mo si tantalul ca materiale pentru implanturile endoosoase, la ora actuala se prefera implanturile confectionate din titan pur şi aliaje de titan.

3.1.2.Titanul

Titanul si aliajele sale au devenit in ultimul timp de neinlocuit în multe domenii tehnice, si

chiar si în medicina. Acest material a atras atentia lumii stomatologice prin proprietatile sale deosebit de avantajoase: biocompatibilitate, conductibilitate termica redusa, densitate scazuta, rezistenta la coroziune, pretul de cost fiind de patru ori mai scazut decat al aurului.

Printre primii care au realizat implanturi dentare din titan au fost Linkow (1968), Branemark (1969) si Hofmann (1985), care utilizeaza un aliaj al titanului (TiAl6V4). Proprietatile chimice ai biologice ale titanului sunt dictate de stratul superficial de oxizi. Stratul de oxizi se formeaza spontan in mediu biologic, grosimea lui ajungand intr-un minut la 100A, si creste pana la 2000A după o perioada mai mare de timp. Pentru stabilizarea mecanica a stratului de oxizi de titan, unii autori recomanda acoperirea implantului cu oxid de zirconiu, care-i conferă insa o culoare inchisa (implanturile Bio-Lock).

Una din proprietatile care deosebesc titanul de celelalte metale care fac parte din sfera biomaterialelor este stabilitatea fizico-chimica in timpul turnarii.

3.1.3.Ceramica aluminoasa

Implanturile endoosoase din ceramica aluminoasa (Frialit, Biolok, Bionit) au fost primele realizari în domeniu. Ceramica pe baza de oxid de aluminiu se deosebeste esential de metale. Astfel, implanturile din ceramica aluminoasa au o duritate extrem de crescuta, care permite o eventuala prelucrare doar cu instrumente diamantate, sub jet de apa, si o rezistenta la compresiune cu mult peste cea a implanturilor metalice.

3.1.4.Ceramica pe baza de ZrO2 (TCS)

Implanturile TCS sunt tije din oxid de zirconiu ce pot fi incluse în categoria implanturilor de stabilizare endoosoasa a dintilor parodontotici. Au o rezistenta mecanica corespunzătoare si o biocompatibilitate recunoscuta. Tijele se insera proximal, în raport cu dintii naturali.

11

Ceramicile aluminoase şi cele pe baza de oxid de zirconiu produc osteogeneza de contact, deci in jurul implantului se va depune os lamelar, rezistent din punct de vedere mecanic.

In ultima vreme se incearca introducerea pe piata a implanturilor endoosoase realizate exclusiv din oxid de zirconiu. Este posibil ca pe viitor aceste implanturi chiar sa le inlocuiasca pe cele realizate din titan, insa momentan studiile clinice sunt insuficiente.

3.2. Timpii chirurgicali de inserare a implanturilor endoosoase

Procedeele chirurgicale de inserare a implanturilor endoosoase sunt bazate pe studiile originale ale lui Branemark si a echipei sale puse la punct de aproximativ patru decenii. Indiferent de tipul de implant folosit, trebuie folosite aceleasi principii chirurgicale atraumatice la inserarea implanturilor, valabile la toate sistemele de implanturi. Datorita numeroaselor tipuri de implanturi, care prezinta instrumentar si recomandari specifice de folosire, se recomanda familiarizarea cu acestea. Inserarea implanturilor de forma radiculara se desfaoara dupa timpichirurgicali bine stabiliti.

3.2.1.Pregatirea pacientului

Pregatirea pacientului se refera la pregatirea generala (discutata în capitolele anterioare) si la pregatirea locala care consta în aseptizarea tegumentelor cu solutie alcoolica si cavitaiti orale cu solutie de clorhexidin timp de 30 secunde, chiar inaintea inceperii actului chirurgical.

3.2.2.Anstezia

Inserarea implanturilor necesita o anestezie corespunzatoare, ceea ce implica folosirea corectivilor vasoconstrictori în concentratii de 1/100.000 . In interventiile laborioase este bine de stiut ca doza maxima de anestezic care se poate administra odata la un adult sanatos în greutate de 70 kg este de aproximativ 7 fiole de Articain cu adrenalina 1/100.000, care asigura anestezia corespunzatoare aproximativ 90 minute. Pentru inserarea implanturilor la nivelul mandibulei este preferata anestezia plexala, care va asigura o anestezie suficient la nivelul osului, dar in momentul apropierii de nervul alveolar inferior, pacientul va simti o furnicatura sau o senzatie de arsura la nivelul buzei inferioare.

Inserarea implanturilor la maxilar nu contraindica anestezia trunculara periferica la nivelul tuberozitatii sau gaurii infraorbitare pentru a asigura o anestezie profunda, dar structura osului maxilar permite o anestezie sufficient de profunda si prin infiltrarea anestezicului la locul interventiei. La pacientii anxiosi unde durata si amploarea interventiei este mare, se poate apela la sedare:

1. pentru pacientii cu un grad mic de anxietate inhalosedarea este cea mai simpla metoda, care

însa poate sa nu aiba efectul scontat în cazul pacientilor necooperanti_

2. pentru pacientii cu un grad de anxietate mediu, se poate realiza sedarea pe cale orala cu

Alprazolam (Xanax), Diazepam (Valium), Lorazepam (Ativan), Triazolam (Halcion) sau Midazolam,

cu o ora preoperator. 3. pentru pacientii cu un grad ridicat de anxietate se indica sedarea prin administrare intravenoas al carui efect se instaleaza imediat dupa injectare.

12

3.2.3. Designul lamboului, incizia si decolarea

Modalitatea de realizare a lambourilor in vederea inserarii implanturilor, variaza putin, depinzand de localizare si obiective, doua tipuri de incizie fiind folosite: crestal si paracrestal. Incizia crestal se indica la implanturile de generatia I avand avantajul ca se realizeaza pe o zona putin vascularizata si inervata, iar prin urmare sangerarea va fi redusa, in timpul interventiei,

durerea postoperatorie va fi minima, iar vindecarea mai rapida. Incovenientul major este ca se situeaza peste bresa osoasa de inserarea a implantului necesitand suturi atente si stranse, evitand invaginarea in profunzime a stratului superficial al mucoasei gingivale. Incizia pe versantul palatinal al crestei alveolare, se indica la implanturile de generatia a-II-a si când se urmareste realizarea unei grefe osoase. Are avantajul ca permite acoperirea implantului cu un periost intact, evitand expunerea grefei, dar are dezavantajul sangerarii mari cu dureri si hematoame posibile postoperatorii. In realizarea inciziilor se vor respecta urmatoarele reguli:

1. Se vor folosi numai bisturie ascutite, schimbate frecvent;

2. Pentru chirurgia implantara se prefera bisturiele nr 15. Incizia pe creasta se face la nivelul

liniei alba localizata pe mijlocul crestei, ce rezulta prin cicatrizarea postextractionala, o zona avasculara (exista cercetari care au demonstrat ca nu exista anastomoze intre capilarele vestibulare si cele orale de la nivelul crestei alveolare);

3. Bisturiul trebuie apasat ferm pe os pentru a evita repetarea inciziei. Daca incizia nu se face

corect, decolarea periostului este dificila cu sfasieri ale tesutului urmate de durere, edem crescut postoperator, revascularizare dificila si vindecare intarziata. Daca creasta osoasa este foarte ascutita trebuie evitate deraparile bisturiului; 4. Inciziile trebuie extinse adecvat; anterior cu cel putin un dinte iar posterior pana la

tuberozitate sau retromolar. Aceasta intindere a inciziei elimina necesitatea unor incizii verticale de degajare care sunt urmate de durere, edem cescut si vindecare întarziata. Cand este necesara o

expunere mai larga a plagii inciziile verticale, trebuie sa fie oblice, divergente apical, pentru a obtine un lambou trapezoidal cu baza mica la nivelul dintilor. Incizia trebuie sa includa toata papila deoarece sectionarea papilei face suturatia dificila si impiedica o vindecare corespunzatoare. Decolarea gingiei fixe si a papilei trebuie realizate cu decolatoare mai mici, mai fine;

5. Este necesar folosirea bisturiului nr. 12, care prin curbura sa permite extensia inciziei la

dintele urmator prin sulcusul dentar, facand si decolarea mai usoara;

6. Incizia trebuie planificata pe modelele de studiu. Inciziile mici si incorect plasate pot fi o

cauza a esecului actului chirurgical, astfel incat se prefera inciziile mai mari, care se vindeca mai usor.

Accesul mai bun la aria de interventie contribuie la un act chirurgical mai precis, departarea tesuturilor se face mai delicat determinand tesutul sa raspunda mai bine la trauma chirurgicala;

7. Incizia la nivelul zonei frontale. Papilele de la nivelul dintilor adiacenti si bresei pot fi

clasificate astfel:

a. papila are o inalatime acceptabila la nivelul zonei edentate;

b. papila are o inalatime mai putin acceptabila;

c. o papila are inalatime acceptabila, iar cealalta este redusa si necesita augmentare. Când papila are o înaltime acceptabila, ”incizia de salvare a papilei” trebuie facuta adiacent fiecarui dinte vecin, inciziile verticale de pe fata vestibulara incepand la 1 mm sub jonctiunea mucogingivala, in mucoasa keratinizata. Aceste incizii merg mai departe pe creasta, lasand 1-1,5 mm de papila, pana pe fata palatinala a zonei edentate. Inciziile verticale nu sunt mai largi la baza decat la nivelul crestei, pentru a permite lamboului vestibular sa alunece deasupra implantului fara sa lase spatii libere, realizand o inchidere primara. Cand papila este redusa trebuie realizate, “incizii verticale de degajare“ de-a lungul dintilor adiacenti, pornind la 1 mm sub linia mucogingivala sau din sulcus, astfel incat papila devine parte a lamboului vestibular. Incizia palatinala este oblica, permitand o grosime mai mare a lamboului si o elevare mai buna a a tesutului interproximal, pentru a cresterea in latimea a papilei. Uneori se impune chiar si recoltarea de tesut conjunctiv si plasarea lui la nivelul papilei. O alta varianta in aceasta situatie consta in doua incizii vertical oblice, care incep la jonctiunea fetei disto-vestibulare a dintilor adiacenti edentatiei, cu fata distala a acestor dinti si continuate pana in mucoasa mobila, prezervand papilele dintilor vecini;

13

8.

Decolarea lamboului mucoperiostic trebuie facut fara sfasierea tesuturilor si a periostului

folosind decolatoare ascutite cu care se insinueaza la nivel corticalei osoase sub lambou. Decolatoarele trebuie verificate astfel incat sa taie ca si cum ar fi noi;

9. Pentru a evita sectionarea nervului mentonier sau a nervului nazopalatin la decolarea

lamboului, se foloseste un burete steril de 2x2 cm, care se aseaza in fata decolatorului si se impinge

pentru a separa lamboul de os si a realiza decolarea fara riscul sectionarii acestor nervi;

10. Dupa realizarea decolarii lambourile trebuie tratate cu gentilete:

a. se umezesc cu ser fiziologic steril;

b. departatoarele nu trebuie sa fie ascutite sau sa tractioneze brutal lamboul, deoarece, in acest fel

creste edemul postoperator;

c. autoretractia marginilor lambourilor este o alternativa mai buna.

Marginile vestibulare pot fi suturate la mucoasa jugala, marginile orale se fixeaza cu fire de sutur la dintii de partea opusa sau ambele margini se indeparteaza sub greutatea unei pense;

11. Aspiratia chirurgicala joaca un rol important in evolutia postoperatorie a plagii. Daca este

agresiv sfasie tesuturile, distruge vasele mici de sânge si atrage microorganismele aflate în aerosolii

din jurul plagii direct in plaga, favorizand infectia ei. Se recomanda folosirea aspiratorului in plaga doar strict cand si cat este nevoie, preferand compresele din tifon.

3.2.4. Forajul osului alveolar

Etapele forajului osului alveolar sunt:

1. pregatirea osului crestal;

2. trepanarea corticalei osoase;

3. frezajul initial sau de ghidaj;

4. frezajul intermediar;

5. tarodajul;

1. Pregtirea osului corical

Dupa decolarea lamboului mucoperiostic se vor indeparta toate tesuturile moi reziduale de pe suprafata osului, iar apoi se va netezi suprafata osului indepartand exostozele, marginile ascutite, denivelarile accentuate. In cazul unor creste ascutite cu o în latime suficient se poate realiza osteoplastia pentru a recontura osul si a obtine o forma adecvata inserarii implanturilor. Daca in latime osui este mai mic de 10 mm, creasta ascutita trebuie pastrata. Aceeasi atitudine conservativa este necesara cand corticala osoasa este subtire, situatie întalnita la maxilar, si mai ales in zona posterioara. Pentru a realiza osteoplastia se foloseste o freza globulara sau instrumente de mana care permit recoltarea osului.

sau instrumente de mana care permit recoltarea osului. 2. Trepanarea corticalei osoase Trepanarea corticalei

2. Trepanarea corticalei osoase Trepanarea corticalei osoase se face cu freze globulare care este bine sa fie pe marimi. Astfel cu o freza globulara mica se marcheaza pozitia viitorului implant prin introducerea ei in tunelul realizat in sablonul chirurgical. Dupa ce s-a marcat pozitia implantului, sablonul se indeparteaza si apoi se verifica pozitia implantului in sens mezio-distal si vestibulo-oral, putandu-se face mici modificari. Fiecare pozitie însemnata se prepara cu freza nr. 1 la o adancime de 1-2 mm trepanand astfel: trepanarea corticalei osoase se face prin irigare cu ser fiziologic steril si rece, orientat catre punctul in care instrumentarul rotativ abordeaza osul, la 2000 de rotatii pe minut=rpm.

3. Frezajul intial sau de ghidaj

In functie de anatomia osului si topografia osului opus, se va alege directia preliminara de frezaj tinand cont de anatomia osului pentru a nu trepana corticala vestibulara superioara de forma concava sau corticala linguala de la nivelul depresiunii date de glanda sublinguala. Adancimea de foraj stabilit pe baza examenului radiologic, se poate ajusta în momentul inserarii implantului si se apreciaza dupa marcajele frezei sau este prestabilita prin stopere.

14

Diametrul frezei folosite este de 2 mm, forajul realizandu-se fara a exercita presiuni exgerate asupra osului (presiunea trebuie sa fie intermitenta), cu racire abundenta cu ser fiziologic bine racit, miscand freza in sus si in jos pentru ca serul fiziologic sa ajunga la muchia taietoare si la orificiul frezelor cu racire interna si sa poata indeparta osul frezat. In momentul realizarii forajului initial, se produce cea mai mare cantitate de caldura si de aceea este foarte important de stiut ca o crestere a temperaturii la nivelul osului la 47 grade Celsius timp de 1 minut, va necroza osul si va compromite osteointegrarea . Viteza de forare va fi de 800-1000 rpm si se va tine intotdeauna cont de faptul ca viteza de forare trebuie sa scada cu cresterea diametrului frezei. Folosirea frezelor cu racire interna este folositoare atat timp cat se reuseste mentinerea deschisa a orificiului lor.

4. Frezajul intermediar

Prin frezajul intermediar se realizeaz adin aproape în aproape, diametrul dorit al lacasului osos in care se va insera implantul; este mai usor de realizat decat frezajul de ghidaj. Diametrul frezei/frezelor folosite variaza de la un sistem la altul, dar in principiu au diametrul aproximativ de 2,8 mm, iar turatia trebuie sa fie 500-800 rpm. Modalitatea de realizare a frezajului intermediar depinde si de calitatea osului; astfel daca in osul D1 frezele au un diametru crescator cu o diferenta de 0,75 mm intre ele, la osul D3 frezajul intermediar este de multe ori frezajul final. Turatia recomandat\ pentru freza finala este 200-500 rpm cu atat mai mic cu cat are diametrul mai mare; diametrul frezei finale este diametrul implantului, minus spirele care vor realiza autoforarea. Frezajul intermediar permite corectarea directiei frezei in cazul in care aceasta este gresita. In osul D1 frezajul cu ultima freza se poate face de 2 ori, datorita densitaii mari a osului si a faptului ca diametrul ultimei freze este mai mic ca dimensiunile spirei decat cel al implantului, in timp ce la osul D3/D4 ultima freza este o freza intermediara. In osul D3 si D4 pentru a creste stabilitatea initiala si sansele de osteointegrare se recomanda angajarea tabliilor corticale opuse (podeaua sinusului maxilar sau a foselor nazale), sau ale versantilor laterali ai crestei alveolare la maxilarul posterior prin folosirea unor implanturi cu diametru mare.

5. Tarodajul

Tarodajul se realizeaza la osul cu densitate mare D1 sau D2 manual sau la turatii extrem de

mici 15-20 rpm cu racire intensa cu ser fiziologic. Tarodul este prevazut cu santuri longitudinale de descarcare a osului si are spirele egale cu cele ale implantului. Reguli de realizare a tarodajului:

a. Se face continuu, fara a scoate tarodul dupa o anumita distanta, deoarece astfel se compromite filetul deja realizat;

b. Tarodul se introduce cu o presiune usoara in directia corecta si dupa primele spire filetate se

insurubeaza fara presiune, tarodul avansand usor;

c. Daca densitatea osoasa este mare se va taroda pana la capat, iar daca este mai mica ne vom

opri la 1-2 mm de fundul alveolei.

3.2.5 Inserarea implantului

Inserarea implantului se realizeaza dupa finalizarea frezajului si a tarodajului acolo unde este cazul; se scoate din ambalajul steril, existand trei posibilitati de insurubare:

a. manual, atat cat se poate, dupa care se continua cu cheia clichet;

b. cu cheia clichet;

c. cu piesa de mana.

Caracteristici ale inserarii implanturilor:

a. in osul D1 i D2 implantul poate fi indepartat si reinserat, iar in osul D3 si D4 nu;

b. in osul D1 implantul nu trebuie filetat pana la profunzimea finala a osteotomiei, deoarece

aceasta determina numeroase microfracturi de-a lungul interfetei implantului. Odata ce implantul este filetat in pozitia finala, trebuie defiletat ½ tur , pentru a ne asigura ca nu exista solicitari reziduale, de-a lungul intefetei osoase. Aceasta etapa este folosita doar in osul D1 unde poate sa rezulte o presiune prea mare la interfata si in cazul unei singure rotatii in exces, iar pentru siguranta se impune folosirea unor chei cu clichet dinamometrice;

15

c.

in osul D3 se recomanda filetarea implantului cu piesa de mana pentru a reduce riscul

supradimensionarii osteotomiei printr-o inserare eliptica a implantului care poate apare la filetarea cu mana;

d. cand osul nu sangereaza se introduce pe fundul alveolei un ac de titan pentru a stimula

sangerarea care este foarte benefica pentru vinecarea interfetei os-implant. Dupa introducerea implantului in os acesta se acopera cu surubul de acoperire care se scoate din ambalajul steril cu o cheie inbus si care permite (la trusele de calitate!) manevrarea fara a se desprinde din cheie. Surubul de acoperire are rolul de a obstrua interiorul implantului impiedicand patrunderea florei microbiene si a tesutului gingival. Din ratiuni protetice, uneori implantul nu se introduce in os pana la nivelul platoului sau si astfel surubul de acoperire tensioneaza mucoasa cu riscul producerii unor dehiscente postoperatorii. In aceste situatii se renunta la aplicarea surubului de acoperire, si cavitatea interna a implantului se protejeaza cu o pasta de anibiotice.

3.3.Amprentarea in implantologie

Ca urmare a dezvoltarii importante a implantologiei in ultimele decenii, tehnicile de protezare pe implanturi au intrat cu drepturi depline in arsenalul terapeutic pe care il avem la dispozitie pentru tratamentul pacientilor in cadrul reabilitarilor orale complexe. Amprenta reprezinta imaginea sau forma exacta a unui obiect, obtinuta prin imprimare intr- un material plastic. In stomatologie, materialul plastic este aplicat peste structurile tisulare, cu scopul de a obtine aspectul, forma, detaliile si limitele zonelor pe care se aplica lucrarile protetice, precum si aceleasi detalii ale tesuturilor invecinate acestor zone. Amprentarea este o etapa foarte importanta, de a carei precizie si exactitate depinde calitatea lucrarilor protetice. Amprentarea se face cu materiale plastice pentru obtinerea modelului de lucru pe care se modeleaza machetele viitoarelor lucrari. Modelele de lucru sunt copii fidele ale preparatiilor din cavitatea bucala, care trebuie sa cuprinda toate detaliile lor si ale dintilor intregii arcade. O amprenta reusita trebuie sa corespunda anumitor cerinte:

1) sa reproduca cu fidelitate zonele preparate ale dintilor sau arcadelor in toate detaliile si in mod special zonele nepreparate din jurul limitelor marginale ale preparatiilor, pentru ca localizarea, profilul si configuratia acestor limite sa fie evident expuse. In felul acesta tehnicianul are posibilitatea sa obtina, in mod corect, marginile lucrarilor, iar medicul poate aprecia calitatea adaptarii acestora, inchiderea si protectia preparatiilor; 2) sa reproduca dintii si tesuturile adiacente dintilor preparati, dintii intregii arcade si ai arcadei antagoniste, pentru a permite modelarea în laborator, cu ajutorul modelelor celor doua arcade articulate functional; 3) amprenta trebuie sa fie integar si integrala si sa cuprinda in totalitate zonele lucrate de medic, fara lipsuri sau zone cu bule de aer incluse în material. Amprentele trebuie trimise in laborator pentru turnarea modelelor imediat dupa realizarea lor, deoarece materialele de amprenta , mai ales cele elastice, sufera distorsiuni. Amprentele trebuie manipulate cu atentie, deoarece se pot deforma din cauza calitatii materialelor de amprentare in procesul de turnare a modelelor. In implantologie etapa de amprentare a campului protetic marcheaza debutul realizarii suprastructurii protetice. Realizarea amprentelor pentru acest tip de proteze prezinta similitudini cu amprentarea dintilor naturali, dar si caracteristici in functie de:

1) tipul suprastructurii: mobilizabila, demontabila sau cimentata; 2) sprijinul suprastructurii: numai pe implanturi sau mixt: implanturi dinti naturali (se recomanda ca numarul implanturilor sa fie mai mare decat al dintilor naturali; de exemplu un dinte natural intre doua implanturi situatie in care lipsa de mobilitate a celor doua implanturi duce la anchilozarea dintelui) sau implanturi-creasta alveolara tn edentatii totale mandibulare; 3) sistemul de implanturi folosit. Amprentarea in implantologie se realizeaza cu ajutorul materialelor de amprenta conventionale (siliconi de aditie sau condensare, polieteri) si necesits

16

mijloace de transfer adaptate fie pe implanturi fie pe dintii naturali. Prin aceasta caracteristica ele se deosebesc de tehnicile de amprenta asa zise «globale », care permit inregistrarea directa a pozitiei stalpilor protetici fara intermediari de transfer. Mijloacele de transfer prefabricate folosite la amprentare au ca avantaj fata de amprentarea dintilor naturali, ameliorarea adaptarii intre implant si transfer, si deci ameliorarea gradului de precizie globala a amprentei. Acest element este capital pentru obtinerea unor armaturi protetice care sa prezinte o adaptare pasiva vis-a-vis de implant. Aceasta notiune de adaptare pasiva pare mai putin importanta pentru lucrarile protetice aplicate pe dinti naturali avand ca motiv existenta unei usoare mobilitati desmodontale a dintilor naturali. Din contra pentru un sistem protetic aplicat pe implanturi, nerespectarea acestei reguli prin plasarea unei suprastructuri care prezinta defecte de adaptare orizontal si/sau vertical va induce, inevitabil, forte care vor avea repercusiuni nefaste la nivelul pieselor mecanice proprii unui implant precum si la nivelul suportului osos. Pentru a clarifica modul de realizare a amprentei trebuie cunoscut ca tehnicile protetice de realizare a suprastructurii pot fi cu surub sau prin cimentare.

1) Tehnica protetica cu surub: in cea mai mare parte a indicatiilor acestei variante de tratament, suprastructurile (restaurari metalo-ceramice, proteze in -metal, bare pentru overdentures) sunt insurubate pe stalpii transmucozali care sunt asezati pe implanturi urmand un sistem din doua sau mai multe piese, in functie de tipul implantului ales. Pentru a evita o confuzie de terminologie, vom folosi termenul de « abutment » pentru stalpii transmucozali destinati tehnicii prin insurubare. Pentru aceasta tehnica protetica, scopul amprentei este de a obtine o replica a abutmentului ales si plasarea lui din gura pe modelul de lucru. Transferul prefabricat utilizat se pozitioneaza pe stalpul transmucozal.

2) Tehnica protetica cimentata: in acest caz restaurarile protetice (identice cu restaurarile conventionale ale coroanelor sau puntilor pe dinti naturali) sunt cimentate pe stalpii care cel mai frecvent sunt insurubati pe implanturi. Se va folosi termenul de “bont” pentru stalpii transmucozali destinati tehnicii prin cimentare. La acest tehnica, alegerea si confectionarea bonturilor se face pe modelul de lucru. Amprenta va trebui sa permita inregistrarea pozitiei si morfologiei partii celei mai cervicale a implantului si nu cea a abutmentului ca la optiunea precedenta. Rezulta ca transferul utilizat se pozitioneaza direct pe implant.

17

4. Rezultate si discutii

Implantul dentar este de fapt o radacina artificiala, care inlocuieste radacina naturala a dintelui, constituind astfel suportul pentru realizarea de coroane sau punti dentare, atunci cand pe arcada nu mai sunt dinti sau cand cei prezenti nu se califica pentru un tratament.

Practic , implantul dentar se prezinta sub forma unui “surub” , cu un relief divers, in functie de categoria din care face parte si de producator. Implantul dentar este o piesa de metal, plasata in osul maxilarului sau al mandibulei, pentru a ajuta la inlocuirea unuia sau mai multor dinti lipsa. Plasarea se face dupa ce locul extractiei s-a vindecat sau, cateodata, imediat dupa extractie si consta intr-o mica interventie chirurgicala, nu foarte complicata. Am putea sa o comparam, ca „agresivitate”, cu o extractie. Dupa un timp, implantului i se ataseaza o alta piesa de metal, care se numeste bont protetic, deasupra careia medicul poate plasa coroana, puntea sau proteza dentara care va inlocui dintele, respectiv dintii lipsa. Metalul din care sunt facute atat implantele, cat si bonturile, este cel mai adesea titan de inalta puritate.

In general, orice pacient care are unul sau mai multi dinti lipsa,poate fi candidat la un implant dentar. Fiecare situatie clinica este evaluata in parte, pentru a informa pacientul de cate implante are nevoie, daca sunt si alte variante de tratament, care este costul estimat al tratamentului etc. Totusi, sunt cazuri in care pacientul nu poate fi candidat pentru implant dentar. Contraindicatiile pot fi locale, cand au legatura cu cavitatea bucala (cantitatea sau calitatea osului receptor, pozitia sinusului maxilar sau a unor vase si nervi, igiena deficitara etc.), sau generale, cand au legatura cu starea generala a organismului (pacientul este inca in crestere sau sufera de boli ca diabetul, anumite afectiuni ale sangelui, ale tesutului osos etc.). De aceea, inainte de plasarea implantelor dentare, se fac radiografii speciale si un set de analize de sange.

18

Dupa testele aferente, se incepe cu interventia de plasare a implantului. Dupa ce acesta este inserat in os, se acopera cu gingie, iar pacientul nu simte sau observa, in afara de firele de sutura, nimic in plus. Aceasta interventie dureaza aproximativ o ora, poate putin mai mult daca trebuie plasat un numar mare de implante. Pacientul poate merge la serviciu chiar in dupa amiaza respectiva. Urmeaza o perioada de asteptare in care implantul face legatura cu osul, asa numita perioada de osteoacceptare, care este de 3 luni pentru mandibula si 4-6 luni pentru maxilar. Apoi, implantul este descoperit si i se ataseaza bontul protetic, prin insurubare. De acum, protezarea prin coroane, punti sau proteze mobilizabile necesita cateva sedinte, deci cateva zile, similar cu tratamentele pe dinti naturali.

Pentru interventiile chirurgicale se utilizeaza anestezic local (injectabil), astfel ca pacientul nu va simti nimic in timpul operatiei. Disconfortul moderat ce poate aparea dupa aproximativ 3 ore, atunci cand trece anestezia, este foarte usor de controlat cu medicamente analgezice si antiinflamatoare.

Succesul unui implant dentar presupune:

1. Biocompatibilitatea materialului din care este fabricat implantul;

2. Design macro-/microscopic al implantului cu respectarea principiilor biologice si mecanice;

3. Existenta implantului in cadrul unui mediu fiziologic (neinfectat) si morfologic (calitatea osoasa) ;

4. Tehnica chirurgicala adecvata;

5. Nealterarea etapelor de vindecare gingivo-mucoasa;

6. Alegerea unei solutii protetice particularizata.

Pacientul purtator de impanturi dentare este considerat a fi un pacient parodontopat, cu toate urmarile ce privesc tratamentul si dispensarizarea.

Dinte natural

Implant + lucrare protetica

Epiteliu jonctional ~ “bariera” impotriva substantelor nocive/bacterii

Celule epiteliale atasate suprafetei implantului – prezinta un rol similar

Ligamentul periimplantar: dificil de realizat; pastrarea acestuia pentru o perioada indelungata presupune o ingrijire deosebita; nu toti autorii recunosc existenta acestui ligament periimplantar (Jansen).

Periimplantita:

19

Definitie: - proces inflamator cu afectarea atat a tesuturilor moi cat si a celor osoase, cauzat de microorganisme patogene gram-negative.

Periimplantita – Afectiune parodontala:

Statistic s-a constatat ca pacientii cu edentatii partiale, protezati pe implanturi, prezinta

un risc mult mai mare de a dezvolta periimplantite decat in cazul celor edentati total cu protezare exclusiva pe implanturi:

- In flora microbiana orala a pacientilor edentati total, protezati exclusiv pe implanturi, nu sunt prezenta spirochete;

- In cazul dintilor sau implanturilor cu pungi de 3-4 mm comparativ cu cele de 1-2 mm:

1. activitatea enzimatica este mai intensa;

2. numarul tulpinilor microbiene este mai mare;

- Pentru scaderea sanselor de producere a periimplantitelor si in vederea cresterii

eficientei autoigienizarii bontul protetic trebuie sa fie ferm atasat de implant (~micro-gap). Daca nu este fixat ferm→ macro-gap → aparitia asa-numitei ‘margini deschise’ → dezvoltarea florei microbiene;

(auto)Igiena defectuoasa → Dezvoltarea peste nivelul normal al coloniilor de

Bacteroides, Fusobacterium, Stafilococ, Candida albicans, Wolinela, Actinomicetes, Capnocytophaga,

Porphyromonas gingivalis, Actinomicetes viscosus, Streptococ

Esecul implantului dentar

Intretinerea unui implant dentar presupune interactiunea dintre pacient, medic si igienist:

autoigienizarea si igienizarea trebuie sa realizeze urmatoarele:

i. inhibarea dezvoltarii florei microbiene;

ii. impiedicarea clolonizarii timpurii cu bacterii a suprafetei implantului;

iii. eliminarea in totalitate a placii bateriene;

iv. alterarea componentei placii bacteriene de la patogen la nepatogen.

de cel

placii bacteriene de la patogen la nepatogen. de cel Dezideratele autoigienizarii: - Mentinerea sub control a

Dezideratele autoigienizarii:

- Mentinerea sub control a placii bacteriene in proportie putin 85%;

- Utilizarea periutelor interdentare (manuale sau

electrice), trecute in prealabil printr-o solutie de clorhexidina;

- Ata dentara inmuiata in clorhexidina;

- Badijonarea exclusiva a portiunii cervicale a implantului cu clorhexidina in cazul existentei obturatiilor din compozit.

20

Dezideratele igienizarii profesioniste

 

Verificarea controlului placii bacteriene;

Observarea eventualelor procese inflamatorii;

In cazul existentei unui proces inflamator – masurarea adancimii pungii cu o sonda de

plastic;

 

Detartraj exclusiv supragingival (igienist);

Observarea evenutalelor descimentari sau desurubari;

Programarea controalelor la interval nu mai mare de 3-4 luni;

Realizarea de radiografii de control la fiecare 12-18 luni;

In cazul existentei unui proces inflamator periimplantar: interventie constand in

degranulare, detoxifiere si augmentarea eventualului defect osos;

Repunerea in functie a unui implant ‘reparat’ dupa 10-12 saptamani de la interventie;

Toate interventiile vor fi insotite de radiografii si realizarea de poze;

Semnarea de catre pacient a unui angajament scris in privinta prezentarii periodice la

controale.

In vederea degranularii si detoxifierii suprafetei unui implant nu se va folosi niciodata instrumentar de detartraj ultrasonic! Tratamentul antimicrobian, periajul manual sau electric, chiuretele din material plastic produc modificari minime la nivelul suprafetei implantului dentar.

Principalele cauze ale aparitiei periimplantitelor sunt:

1. autoigienizare defectuoasa;

2. zone mai putin accesibile autoigienizarii;

3. existenta unui ‘macro-gap’ la nivelul bont protetic – implant;

4. tesut nekeratinizat in exces in jurul implantului → aparitia unei pungi ;

5. nerespectarea de catre medic a principiilor protetice (raport proteza – gingie cervicala).

21

5. Concluzii

In general orice persoana careia ii lipseste unul sau mai multi dinti. Principalele limite sunt date de cantitatea si calitatea osului receptor, pozitia sinusului maxilar sau nervului alveolar-inferior, cauze legate de starea generala a organismului (pacientul este inca in crestere sau sufera de afectiuni generale cum ar fi diabetul, anumite afectiuni ale sangelui, etc.). De aceea, inaintea de plasarea implanturilor dentare se vor face un set de radiografii speciale, si analize de sange.

Ocazional, pacientii mai varstnici isi exprima ingrijorarea ca varsta lor ii poate impiedica sa beneficieze pe deplin de implanturile dentare. Cu toate acestea, sanatatea este un factor mult mai important decat varsta, si daca sunteti suficient de sanatos pentru a vi se extrage un dinte, probabil ca sunteti destul de sanatos si pentru a beneficia de un implant dentar. Tratamentul cu implanturi poate fi contraindicat in cazul anumitor boli cronice. Specialistii nostri vor determina daca sunteti sau nu un candidat pentru implanturi dentare, dupa o evaluare atenta a tuturor testelor si istoricului dumneavoastra dentar.

Unii oameni prezinta ingrijorari specifice in legatura cu tratamentele stomatologice, unii urasc durerea, iar altii numai ideea in sine. In practica stomatologica actuala sunt putine probleme pe care se pune accentul asa cum se pune pe acest aspect. Datorita evolutiei echipamentelor si medicatiei, precum si pregatirii echipei de anestezisti, pacientii sustin ca se simt mult mai confortabil cu tratamentul lor decat s-au simtit vreodata in trecut. Odata ce planul de tratament a fost schitat se poate raspunde cu usurinta la intrebarile dumneavoastra referitoare la disconfort si controlul durerii.

Etapele de tratament implant dentar durata:

Dupa testele de care vorbeam se incepe interventia de plasare a implantului, sub anestezie. Dupa ce acesta este inserat in os, se acopera cu gingie, iar pacientul nu simte in afara firelor de sutura nimic in plus. Un disconfort moderat poate aparea dupa aproximativ 3 ore, atunci cand anestezia inceteaza sa-si mai faca efectul. Aceasta interventie dureaza aproximativ o ora, poate un timp mai

22

indelungat daca este plasat un numar mai mare de implanturi. Urmeaza perioada de vindecare, asa numita perioada de osteointegrare, care este de 3 pana la 6 luni. Apoi este atasat bontul protetic. Din acest moment protezarea prin coroane, punti sau proteze mai necesita cateva sedinte, deci cateva zile. De retinut este ca fiecare pacient reprezinta un caz unic si de aceea este dificil de mentionat un timp anume.

Efectul implanturilor dentare asupra vietii:

Dintii sustinuti de implanturi vor arata si vor functiona ca si dintii naturali. Acest lucru inseamna ca puteti manca si bea ca de obicei. Protezarea cu ajutorul implanturilor dentare imbunatateste concret calitatea vietii. Persoanele care pana atunci erau jenate si ingrijorate din cauza problemelor sunt intotdeauna coplesite de ceea ce noua lor dantura poate sa faca pentru increderea in sine.

REFERINTE BIBLIOGRAFICE

1.

“Dictionar explicativ de stomatologie si chirurgie oromaxilofaciala”, Ion Maftei, Editura “Cerma”, Bucuresti, 2008;

2.

3.

4.

“Tratat de chirurgie oro-maxilo-faciala”, vol. 3, Alexandru Bucur, Irinel Popescu, Editura Academiei Romane, 2007;

5.

“Chirurgie orala si maxilo-faciala”, editia II, Corneliu Burlibasa, Editura Medicala, 2001;

6.

“Chirurgie oro-maxilo-faciala”, vol. 2, N. Ganuta, I. Cavanea, A. Garfunkel, A. Bucur, R. Cioaca, C. Malita;

7.

“Anestezia in chirurgia oro-maxilo-faciala si stomatologie”, N. Canuta, I. Cavanea, Editura National, 2009;

8.

“Urgentele in stomatologie si chirurgie oro-maxilo-faciala”, N.Ganuta, C.Varlan, A.Bucur, Editura National, 2009;

9.

”Revista naţională de stomatologie, chirurgie maxilo-faciala şi chirurgie orală”, vol. 2, nr. 1,

2004;

10.

“Implante aloplastice endoosoase dentare”, Ovidiu Margineanu, Editura medicala, Bucuresti,

1984;

11.

“Curs practice de implantologie orala”, Cristian Ratiu, Diana Osvat, Cosmin Costea, Sanda Casian, Editura Universitatii din Oradea, 2010.

23

DICTIONAR DE TERMENI MEDICALI

1. Implantare dentara - metoda ce consta in introducerea intr-o alveola naturala sau creata chirurgical a unui aloplastic, pe care se fixeaza o coroana artificiala;

2. Imobilizare dentara- metoda ce va duce la consolidarea dintilor parodontotici intr-un bloc pluridentar;

3. Infectie perimaxilara- proces infectios localizat in tesuturile moi perimaxilare; este o complicatie a unor leziununi initiale dentare, perodontale, osoase, traumatice, tumorale;

4. Inflamatie pulpara - totalitatea reactiilor si proceselor aparute in pulpa dentara, datorate actiunii unui agent patogen;

5. Igienist dentar - persoana specializata in curatarea dintilor prin indepartarea placii, a tartrului si a afectiunilor tesutului gingivale. Aceasta recomanda pacientului metodele adecvate pentru stabilirea unui program de igiena orala corespunzatoare;

6. Ionomer de sticla - ciment polialchenoic de sticla: material care in stadiu solid, pudra, elibereaza fluor - contine pudra de sticla aluminosilicata. Materialul este translucid si poate fi utilizat pentru obturatie, pentru aliniere sau ca agent adeziv;

7. Incluzie dentara - un dinte nedezvoltat sau dezvoltat partial care este pozitionat in directia unui alt dinte, a osului sau a tesutului moale, ceea ce face ca dezvoltarea sa sa fie putin probabila;

24

8.

Inlay - obturatie din portelan, rasina sau aur (preparata pentru a se potrivi unei cavitati pregatite) cimentata sau atasata prin adeziune, pentru a ajuta la reconstructia unui dinte degradat sau fracturat;

9. Inel de cauciuc - un disc subtire de cauciuc aplicat pe dantura pentru a controla

umezeala in timpul

interventiilor stomatologice;

10. Iansevski. Semnul ~, semn in parkinsonism, ce consta in contractia spastica a maxilarelor, in caz de atingere a buzelor sau a muoasei bucale (“simptomul buldogului”);

11. Indice de largime a arcadei dentare Izard- largimea maxima a arcadei superioare este egala cu jumatatea diametrului bizigomatic osos;

12. Identificarea dintilor- studiul dentitiei si stabilirea particularitatilor morfologice si patologice ale dintilor si lucrarilor protetice, in scopul stabilirii identitatii;

13. Idiosincrazie- reactie proprie unor indivizi, caracterizata prin sensibilitate sau intoleranta la unele medicamente, alimente, mirosuri, substante etc. si care se manifesta, de obicei, prin urticarie;

14. Igiena bucala- actiune de mentinere in stare de echilibru fiziologic normal a cavitatii bucale, prin asigurarea conditiilor de autocuratire si prin practicarea masurilor profilactice (spalarea dintilor, detartraj, control periodic);

15. Imobilizare dentara- metoda ce consta in consolidarea dintilor parodontotici intr-un bloc pluridentar, capabil sa se opuna functional fortelor nocive, paraaxile;

16. Imobilizarea dintilor laterali cu amalgam- prepararea de cavitati de clasa a II-a, in care se introduce bare de crom-cobalt si se obtureaza cu amalgam;

17. Impotenta functionala- imposibilitatea de a mobiliza activ un component al aparatului dento- maxilar, semn major in afectiuniunile traumatice;

18. Impregnare- depunerea (pe fetele bontului dentar slefuit sau pe suprafata podelei cavitatii dentare preparate) unui strat de substante medicamentoase, in vederea izolarii pulpei vii dentare de agentii fizici si chimici nocivi;

19. Impresiune- urma, amprenta a reliefului arcadelor dentare pe marginile limbii, pe suprafata buzelor sau pe suprafata mucoasei jugale, in diferite afectiuni stomatologice;

20. Incizie- sectionarea chirurgicala a tesuturilor, cu ajutorul bisturiului sau a altui instrument taios;

21. Incongruenta

dento-alveolara-

dimensiunea dintilor;

neconcordanta

intre

dimensiunea

arcadelor

alveolare

si

22. Incrustatie- microproteza de dimensiuni reduse, folosita pentru a reface o pierdere de substanta a unui dinte sau a unui element de agregare si realizata din aur, aur-platinat, platina, aliaje semimobile, ceramic. Este indicata in restaurari morfofunctionale ale dintilor cariati, fracturati, care au abraziuni sau displazii, pentru imobilizarea dintilor parodontotici, ca element de sprijin si ancorare pentru protezele mobilizabile, ca stopuri ocluzale in echilibrari de ocluzie;

23. Indice- in stomatologie, pentru studiul biometric al complexului cranio-facial;

25

24.

Inel orodontotic fix- element de agregare a aparatului orodontotic fix, care consta intr-o centura metalica cimentata in jurul coroanei dintelui la o oarecare distanta de marginea gingivala si, de obicei, fara sa blocheze ocluzia; de aceasta centura se fixeaza un carlig de sarma sau un tubusor, care face lagatura cu elemental de actiune al aparatului orodontic fix;

25. Infracondilism- devierea in jos a condililor mandibulari;

26. Ingresiunea dintelui- deplasarea pe vertical, prin infundare, a dintelui aflat in suprapozitie, prin aplicarea unor presiuni vertical supraliminare;

27. Insertie epiteliala- manseta epiteliala care inconjoara smaltul si corespunde epiteliului adamantin, redus in momentul cand coroana dintelui a erupt pe creasta alveolara; se continua cu epiteliul gingival, coboara in decursul vietii si ajunge, progresiv, pana la cement;

28. Inspectie- metoda de cercetare a unui bolnav, constand in inregistrarea manifestarilor patologice, constatate vizual;

29. Instrumentar- totalitatea instrumentelor necesare in cabinetul stomatologic si in laboratorul de tehnica dentara;

30. Integrare gingivala- procesul de reconstructie si atasare a tesutului muco-gingival de jur- imprejurul implantului dentar;

31. Interdentar- situat intre dinti;

32. Intermediar- in protetica dentara, element dentar artificial, care alcatuieste corpul de punte protetic;

33. Intoxicatie cu mercur- boala profesionala, produsa prin inhalarea pulberilor sau vaporilor de mercur metalic sau compusi organici si anorganici, frecvent intalnita in stomatologie;

34. Intraalveolar- situat in interiorul alveolei dentare;

35. Intracoronar- situat in interiorul coroanei;

36. Intraoral- situat in interiorul cavitatii orale;

37. Intruzie dentara- impingerea unui dinte in grosimea osului maxilar, prin penetratia transalveolara a radacinii, care se produce prin aplicarea unei forte traumatice in axul dintelui;

38. Inversiune- asezarea unui dinte pe arcada intr-o pozitie inversa fata de cea normala;

39. Investigatie- in stomatologie, cercetare, studiere minutioasa, efectuata sistematic, cu scopul de a descoperi o leziune sau cauza unei leziuni;

40. Involutie- atrofie fiziologica, consecutive scaderii functiilor tesuturilor aparatului dento-maxilar;

41. Iodoform- cumpus din iod topic, slab antiseptic, folosit in stomatologie in stare cristalina (pulbere) , introdus ca atare in plagile postextractionale sau sub forma de mesa iodoformata;

42. Ipsos- material preparat din gips, prin arderea acestuia in cuptoare special, pentu a I se extrage o molecula si jumatate de apa, folosit atat in practica din cabinetul stomatologic, cat si in laboratorul de tehnica dentara;

26

43. Imperforatie- malformatie congenitala caracterizata prin inchiderea completa a unui canal sau orificiu dentar;

44. Incisivi- fiecare dintre cei doi dinti monoradiculari, cu coroana latita, unul central si altul lateral, situati de o parte si de alta a liniei mediane, atat la maxilar, cat si la mandibula, adaptati pentru taierea alimentelor;

45. Infradentale- punct antropometric situat pe merginea procesului alveolar intre incisivii centrali mandibulari;

46. Intercuspidare- intrepatrunderea cuspizilor dintilor anagonisti

47. Intermaxilar- care este situat intre maxilare;

in momentul ocluziei;

48. Interproximal- care se afla intre suprafetele de contact dentar;

49. Izodontie- dentitie formata dintr-un singur tip de dinti;

50. Izolator- substanta folosita in stomatologie pentru acoperirea tiparelor protetice, ceea ce permite prelucrarile intermediare in laboratorul de tehnica dentara.

27