Sunteți pe pagina 1din 6

Succesiuni 2

Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesarca testatorul, martorii, si mostenitorii sa aibe capacitate testamentara denumita "testamenti factio" care era de doua feluri: 1) testamenti factio activa 2) testamenti factio pasiva 1) Desemneaza aptitudinea persoanei de a-si intocmi testamentul , sau de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio activa toti aceia care sunt capabili de fapt si de drept, adica: cetatenii romani sui iuris, latinii si peregrinii care se bucurau de ius comerci si care aveau reprezentare consecintelor actelor si faptelor lor. Cu toate acestea, s-au admis si anumite exceptii: sclavii care erau in proprietatea statului puteau dispune prin testament de jumatate din peculiul lor (bunurile pe care le stapaneau in fapt) iar fiii de familie care aveau un peculiu castrense (in calitate de soldat), puteau dispune de acel peculiu prin testament. La origine, femeia nu avea capacitatea de a testa (nu isi putea face testamentul), dar incepand din vremea lui Hadrian, s-a admis ca femeia sa isi poata face testamentul cu auctoritatis tutoris (in prezenta tutorelui). 2) Desemneaza aptitudinea persoanei de a veni la succesiune in calitate de mostenitor sau de legatar. In mod simetric, aveau testamenti factio pasiva toti cei care erau capabili de fapt si de drept, insa si de la aceasta regula exista exceptii: s-a admis sa vina la succesiune fiii de familie si chiar sclavii, dar ei nu puteau accepta mostenirea fara aprobare expresa a lui pater sau a lui dominus. Totodata, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil, era necesara instituirea de mostenitori despre care Gaius spunea ca "este fundamentul juridic" al oricarui testament. Instituirea de mostenitori presupunea respectarea unor conditii de forma si de fond astfel: instituirea de mostenitori se facea in fruntea testamentului in termeni imperativi si solemni (ex: daca era instituit Octavian, in fruntea testamentului se mentiona " Octavios heres esto") Iar conditiile de fond ale instituirii de mostenitori si-au gasit expresia in doua principii fundamentale ale dr. succesoral roman: 1) Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potes. (Nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament.) De unde rezulta ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara, iar daca testatorul dispune numai pentru o parte din bunurile sale, cel instituit in parte va dobandi totusi intreaga succesiune (desi a fost

instituit pentru o parte), pentru ca altminteri ar insemna sa se deschida mostenirea legala alaturi de mostenirea testamentara, ceea ce nu este permis. 2) Semel heres semper heres. (Odata mostenitor, pentru totdeauna mostenitor) De unde rezulta ca instituirea nu se putea face cu termen, ci se facea pentru totdeauna, deoarece succesiunea este un mod de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu. Daca mostenitorul instituit repudia succesiunea, atunci se deschidea mostenirea legala. Pentru a evita o asemenea situatie, romanii au creat substituirea de mostenitori care este tot o instituire, dar de gradul 2, sau conditionala, si imbraca 3 forme: a) Substitutio vulgaris b) Substitutio pupilaris c) Substitutio cvasi pupilaris a) Substituirea vulgara este cea obisnuita si se facea pentru situatiile in care cel instituit nu putea/nu voia sa accepte succesiunea. b) Substituirea pupilara se facea numai pentru cazul in care cel instituit mostenitor ar fi murit inainte de varsta pubertatii, pentru ca impuberul este incapabil de fapt (deci nu isi poate face testamentul). c) Substituirea cvasi pupilara se facea numai pentru cazul in care cel instituit mostenitor si-ar fi pierdut mintile (nebunul=incapabil de fapt). Al treilea sistem succesoral este denumit "succesiunea deferita contra testamentului" care este o aplicatiune a principiului simetriei in materie succesorala intrucat asa cum testatorul isi putea institui descendentii ca mostenitori, tot asa de bine testatorul isi putea substitui descendentii cu conditia sa respecte anumite forme solemne astfel: fiii de familie erau dezmosteniti nominal, adica fiecare in parte ( ex: daca era dezmostenit Octavian , testatorul mentiona "Octavius ex heres esto ") pe cand fiicele si nepotii puteau fi dezmosteniti in bloc prin formula solemna "ceteri homnes ex heres sunto". "Prin urmare toti ceilalti sa fie dezmosteniti". Daca era dezmostenit fara respectarea formelor solemne un fiu de familie , testamentul era ruptum. Daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice sau nepoti, testamentul se rectifica, astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii. Iar omisiunea aparea atunci cand descendentii nu erau nici instituiti, nici dezmosteniti. Cu timpul, insa, ideile romane au evoluat si astfel, s-a impus ideea de oficium in virtutea careia testatorul avea obligatia sa-si iubeasca rudele apropiate. Adica descendentii, ascendentii, fratii si surorile. In acest stadiu, chiar daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate cu respectarea formelor solemne, cei dezmosteniti aveau dreptul sa atace testamentul in justitie, intrucat testamentul era lipsit de oficiu iar actiunea prin care era atacat in justitie testamentul

inoficios era denumita "cverela inoficiosi testamenti" adica "plangere pentru testamentul inoficios". Aceasta actiune era intentata in fata tribunalului centumviri, care anulau testamentul, considerand ca testatorul a fost nebun atunci cand si-a intocmit testamentul intrucat "numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate". Totusi, existau anumite cauze care justificau dezmostenirea rudelor apropiate. (ex: tentativa de omor). Dar acele cauze erau lasate la aprecierea tribunalului, iar in decursul timpului, s-a constatat ca practica tribunalului este contradictorie. De aceea imparatul Justinian a intocmit o lista cu toate cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiate, si o alta lista cu toate cauzele care justifica intentarea cverelei inoficiosi testamenti in vederea anularii testamentului. Alte texte din materia succesiunii se refera la dobandirea mostenirii.In functie de dobandirea mostenirii, mostenitorii se clasifica in 3 categorii: 1)Heredes sui et necesari 2) Heredes necesari 3) Heredes voluntari /extrani 1) Din prima categorie faceau parte toti aceia care , in momentul mortii lui pater familias, deveneau persoane sui iuris. Aceste persoane dobandeau succesiunea de drept automat, ceea ce inseamna ca in cazul lor nu se punea nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii mostenirii . Acestia veneau si la succesiunea legala, si la succesiunea testamentara. 2) Din a doua categorie faceau parte sclavii , deoarece din ratiuni de ordin practic, romanii au admis atat instituirea sclavului propriu, cat si institurea sclavului altuia. Si sclavii erau mostenitori necesari intrucat ei nu puteau repudia succesiunea, si nici nu era necesar sa o accepte. 3) Din a treia categorie faceau parte persoanele straine de familie; aici faceau parte si agnatii din categoria a doua. In materia dobandirii mostenirii, colateralii erau considerati straini de familie. Acestia se numeau voluntari intrucat aveau posibilitatea sa accepte sau sa repudieze succesiunea. Daca mostenitorul intelegea sa accepte succesiunea, era necesar sa recurga la una din forele acceptarii mostenirii (nr de 3): a)cretio b)pro herede gestio c) nuda voluntas a) E o forma de acceptare ce presupune pronuntarea unor cuvinte solemne , iar testatorul avea posibilitatea de a impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.

b) Inseamna "administrare in calitate de mostenitor" sau in calitate de herede. In acest caz, mostenitorul nu-si exprima expres vointa de a accepta succesiunea, dar facea un act de administrare a succesiunii, act din care rezulta ca a inteles sa accepte succesiunea (acceptare tacita a mostenirii) c) E o forma expresa de acceptare dar nesolemna. Pe de alta parte, erau necesare anumite conditii pentru ca succesiunea sa fie acceptata in mod valabil. * In primul rand, era necesar ca acela care accepta succesiunea sa aiba capacitatea de a se obliga in nume propriu, deoarece intr-o succesiune figureaza pe langa lucrul corporal si dreptul de creanta si o serie de datorii, pe care trebuie sa le plateasca cel ce dobandeste mostenirea. De aceea, sclavul si filius nu pot dobandi mostenirea fara aprobarea lui dominus sau lui pater. *In al doilea rand, era necesar ca dobanditorul sa aibe ius capiendi (dreptul de a culege o mostenire). Acest drept a fost creat de Octavian Augustus prin doua legi :Iulia si Pappia Poppea cunoscute si sub denumirea de legile caducare. Aceste legi cuprind doua categorii de dispozitii: 1) Dispozitiile din prima categorie sunt denumite pars nutiaria si prevad ca femeile intre 20 si 50 de ani si barbatii intre 25 si 60 de ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii. 2) Iar dispozitiile din categoria a doua se numesc pars caducaria. Potrivit acelor dispozitii, celibatarii nu puteau primi nimic din succesiune , iar aceea care erau casatoriti dar nu aveau copii, puteau dobandi numai jumatate din succesiuni, iar partea nedobandita (caduca) din succesiune, revenea acelora care intruneau conditiile legilor caducare, si care erau instituiti in acelasi testament. Iar daca nu existau asemenea mostenitori, atunci mostenirea trecea asupra statului. Pe de alta parte, acceptarea mostenirii producea anumit efecte juridice: a) Confuziunea patrimoniilor > patrimoniul defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului. Acest efect poate avea consecinte pagubitoare atat pentru mostenitori, cat si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitori se produc atunci cand succesiunea este incarcata de datorii, deoarece la origine, mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale ultra vires hereditatis "dincolo de limitele activului succesoral", ceea ce inseamna ca dupa ce se epuiza activul succesoral, mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea, mostenitorii voluntari repudiau succesiunile incarcate de datorii, insa mostenitorii necesari nu aveau aceasta posibilitate. De aceea, praetorul a venit in sprijinul lor si a creat ius abstinendi (dreptul de a se abtine).In virtutea acestui drept, mostenitorul raspundea pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis, adica numai in limitele activului succesoral.

Imparatul Justinian a creat "beneficium inventari" (beneficiul de inventar) in virtutea caruia acela care avea grija sa faca un inventar al bunurilor succesorale raspundea pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis. Iar consecintele pagubitoare pentru creditorii defunctului se produceau atunci cand mostenitorul era insolvabil deoarece in asemenea cazuri creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu isi puteau valorifica drepturile de creanta integral. Si de data aceasta, a intervenit praetorul care a creat separatio bonorum. Prin aceasta reforma,bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului, astfel incat creditorii defunctului sa isi poata valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor defunctului. Si numai dupa aceea se producea confuziunea patrimoniilor. b) Dobandirea proprietatii unde trebuie avut in vedere ca uneori existau mai multi mostenitori instituiti, iar in asemenea cazuri se punea problema stabilirii raporturilor din ei. Creantele si datoriile se imparteau de drept intre comostenitori , pe cand lucrurile corporale erau dobandite in indiviziune. Si daca unul din mostenitori vroia sa obtina iesirea din indiviziune, avea la dispozitie "actio familie herciscunde". c) Al treilea efect al acceptarii este colatio bonorum (raportul bunurilor succesorale). Potrivit acestui efect, acela care a primit anumite bunuri de la pater familias in timpul vietii sale si vrea sa vina la succesiunea lui pater familias, trebuie sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a primit de la pater familias(ex: femeia casatorita fara manus putea veni la succesiunea tatalui ei cu conditia ca faca raportul bunurilor dotale, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile primite cu titlu de dota. pe cand raportul bunurilor emancipatului/ colatio emancipati este un raport atipic deoarece emancipatul nu aduce la succesiune bunuri dobandite de la pater, ci bunuri pe care le-a dobandit din munca proprie.) Tot in virtutea principiului simetriei, asa cum mostenitorul putea sa accepte succesiunea, tot asa de bine, el putea sa si repudieze. Iar repudierea succesiunii se putea face printr-o simpla manifestare de vointa, nu presupunea respectarea unor conditii de forma, si producea anumite efecte juridice astfel: *Daca existau mai multi mostenitori instituiti, si nu existau substituiti iar unul dintre mostenitori repudia succesiunea, avea loc acrescamantul ceea ce inseamna ca partea neacceptata din succesiune revenea acelora care au acceptat-o . Acest efect se producea de drept. (in sensul ca dreptul mostenitorilor care au acceptat succesiunea se extindea automat asupra partii neacceptate din succesiune). *Daca exista un singur mostenitor isntituit, care avea un substituit atunci , mostenirea revenea substituitului.

*Daca nu exista substituit, se deschidea mostenirea legala. Iar daca nu exista nici mostenitor legal, succesiunea devenea vacanta si trecea asupra statului. Cat priveste sanctiunea mostenirii, trebuie sa distingem intre mostenirea civila si mostenirea praetoriana. Mostenirea civila era sanctionata prin "hereditatis petitio", sau petitiunea de ereditate. Aceasta actiune avea un caracter universal spre deosebire de actiunea in revendicare care avea caracter particular, intrucat petitiunea de ereditate purta asupra unei mase de bunuri. Pe cand actiunea in revendicare purta asupra unor lucruri individual determinate. Conditii pentru ... : 1) Era necesar ca reclamantul sa fie mostenitor civilis si sa nu posede bunurile succesorale. Prin urmare, in cazul petitiunii de ereditate, reclamantul nu trebuia sa faca proba dreptului de proprietate al defunctului ci numai proba dreptului calitatii sale de mostenitor civil.