Dante Alighieri (1265-1321), poet si filosof italian, este o personalitate marcanta a Evului

Mediu, opera sa capitala fiind Divina Comedie.

Erich Auerbach, in capitolul Farinata si Cavalcante din Mimesis consemneaza: Comedia,
este printre altele un poem didactic enciclopedic, in care ne este prezentata la un loc intreaga
ordine universal fizico-cosmologica, etica si istorico-politica, ea este apoi o opera de arta care
imita realitatea, in care sunt reprezentate toate domeniile inimaginabile ale realitatii: trecutul si
prezentul, maretia sublime si josnicia vrednica de dispret, istoria si legenda, tragicul si comicul,
omul si peisajul.
Dante ne infatiseaza o ordine unitara a lumii de dincolo, repartizand sufletele in trei imperii si
subdiviziunile lor: sistemul urmeaza in mare etica aristotelico-tomista, el repartizeaza pe
pacatosi in infern mai intai in functie de reaua lor vointa si, in cadrul acestei repartitii, in functie
de gravitatea functiilor, pe cei ce ispasesc in purgatoriu, in functie de pornirile lor rele, de care
trebuie sa se curete, iar pe fericitii din paradis, in functie de viziunea lui D-zeu de care au parte.
Dumnezeu nu realizeaza randuiala sufletelor numai dupa categorii, ci si dupa situatia eternal
proprie, fara a distinge forma individuala de odinioara, ci, dimpotriva, fixand o in sentinta
vesnica, ba chiar desavarsindu-o abia prin aceasta si expunand-o clar vederii.
Temeiul judecatii divine este construit pe baza existentei pamantesti, iar prin aceasta sufletul
este incredintat conditiei sale vesnice, astfel, aceasta conditie nu inseamna numai o incadrare
intr-un anumit grup de penitenti sau de fericiti, ci o accentuare constienta a fiintei pamantesti
de odinioara si a locului ce-i revine in planul divin, caci judecata divina consta tocmai in
actualizarea desavarsita a caracterului pamantesc de odinioara la locul ce i se cuvine pentru
totdeauna.
Viata de dincolo, asa cum ne-o prezinta Dante, este actul implinit al planului divin, oamenii
fiind fenomene pamantesti care necesita o implinire, lucru valabil si pentru sufletele lor care,
abia in lumea de dincolo ajung de la implinire, la adevarata realitate a fapturii lor, aparitia lor
pe pamant a fost numai figura acestei impliniri si in insasi aceasta implinire isi afla pedeapsa,
penitenta sau rasplata.
E. Gibson afirma ca un fel de prag ne retine, intru citva, dincoace de propria noastra definitie;
nici unul dintre noi nu realizeaza pe deplin esenta umana, nici macar natiunea completa a
propriei sale individualitati.
Viata de dincolo este vesnica si totusi fenomen, imuabila si in afara de timp si totusi plina de
istorie. Conceptia figurala ne permite sa explicam prin ce se deosebeste acest realism al vietii
de dincolo de orice realism pur pamantesc.
Fiecare mort isi simte conditia sa din viata de dincolo ca pe ultimul act, jucat acum inca si
pentru totdeauna, al dramei lui pamantesti, iar lumea de dincolo devine o scena a omului si a
pasiunilor sale.