Conceptia despre fapte in Hinduism si Crestinism

Karman a devenit dogma centrala a religiei hinduse. Este o forma

invizibila, uimitoare, extraordinara, care afecteaza sufletul si-l obliga la
suferintele unei noi renasteri, intr-o conditie umana sau animala determinata
de calitatea faptelor trecute. Toate actele, toate intentiile inscriu in persoana
un efect care se urzeste fie in aceasta viata, fie, cel mai adesea, initr-o viata
viitoare, si care constituie destinul de a fi. In sistemele teistice acesta este
Domnul care declanseaza sau conduce karman. Legea karman loveste pe toti
cei vii care inteleg divinitatea. Ea actioneaza intr-o maniera inevitabila: fapta il
urmeaza pe om si-l gaseste fara eroare.
Pentru a da un suport plauzibil legii karman a trebuit sa se instaureze
doctrina transmigratiei - samsara. Astfel in credintele populare, viata prezenta
a unui individ este conceputa ca una din vietile care traverseaza prin existente
indefinite adunate de karman, fiind un val din fluviul samsara. Mecanismul
este simplu, sufletul revine pe pamant cu relicva karman, care afecteaza
conditia prezenta si oare determina conditia in care vei fi. Epuizarea de
karman se face eliberare - moksha sau mukti. Karman si samsara sunt o
taietura in prezentul si viitorul omului. Ele descopera in individ fapte
anterioare si momeala destinelor ulterioare.
Karman este un concept central al gandirii indiene. Orice activitate, fie
fizica sau mentala, ce afecteaza in vreun fel ceea ce este inauntrul sau inafara
limitei corporale, este fapta si genereaza alte fapte. Fiind sub actiunea faptei
tot ceea ce este imprejur sufera modificare, inclusiv omul. Nu exista fapte care
sa se piarda. Orice fapta lasa o intiparire si aceasta se inscrie in karmasaya -
depozitul sau rezervorul faptelor. Ansamblul faptelor trecute, prezente sau
viitoare, actuale sau virtuale, karman si karmasaya impreuna, constituie
destinul.
Roada dupa fapta poate aparea atat imediat, cat si la o vreme dupa ce
cauza a incetat. Faptele bune, merituoase, avandu-si temeiul in virtute, "aduc"
bucurie, iar faptele rele, pricinuite de viciu, aduc tristete, suferinta si
nefericire.
In traditie exista patru categorii de fapte: kamya - optionale, pratisedha -
interzise, nitya - permanente (de exemplu intretinerea focului sacru) si
naimittika - ocazionale. Ultimele doua se refera in special la ritualuri si produc
automat acumulare de merite. In cazul yoghinului desavarsit rupt de avidya -
ignoranta, nu exista fapte bune sau rele sau aducatoare de roada, ci simplu
fapt in sine. Pentru ceilalti faptele sunt de trei categorii: karma sukla, care
pornita din virtute are ca roada bucuria, karma krsna, care provocata de viciu
are ca roada tristetea, si karma sukla-krsna amestecata.
Toate faptele trebuie sa aiba o rasplatire: "Asa cum se pierde lumea de
aici cucerita prin karman, la fel se pierde si lumea de dincolo cucerita prin
virtute. Astfel cei care trec pe aici fara sa-si gaseasca sinele - atman - si
dorintele cele adevarate, au parte, in toate lumile, de nelibertate. Iar cei care
trec pe aici gasindu-si sinele si dorintele cele adevarate au parte, in toate
lumile, de libertate". Nu exista nici o fapta fara rasplata, iar faptele se
adreseaza ambelor siluete, superior si inferior: "Amandoua beau dreapta
rasplata a faptelor", si "cel care stie ca sufletul mananca rodul faptelor sale,
acela nu mai cauta sa-l ascunda".
Si in religia crestina exista invatatura despre fapte. Faptele sunt acelea
care caracterizeaza pe adevaratul credincios. Faptele sunt si criteriul dupa
care vor fi judecati oamenii la judecata universala.
Faptele sunt numai de doua categorii: bune si rele. Faptele moral-bune sunt
toate actiunile libere ce se afla intr-un raport pozitiv cu binele, iar faptele
moral-rele sunt actiunile libere ce se afla intr-un raport negativ cu binele.
In general pentru a savarsi fapte bune trebuie ca fiinta din care vine
fapta sa fie transformata inspre bine. Valoarea faptelor se masoara dupa omul
dinauntru. Faptele nu pot fi dezlipite de inima. Deci faptele au valoare ca
manifestari ale inimii.
Izvorand dinauntru si participand la bunatatea sau ratutatea launtrica,
ele contribuie, totodata, la progresul sau regresul launtric. La fapta se adauga
si intentia faptuitorului.
Criteriile dupa care sunt analizate faptele sunt in functie de obiect,
imprejurari si scop.
Scopul final al fantelor este identic cu scopul ultim al vietii noastre:
preamarirea lui Dumnezeu si fericirea omului. Idealul este inchinarea intregii
vieti spirituale si a fiecarei actiuni lui Dumnezeu. Raportarea aceasta la
Dumnezeu poate fi actuala sau virtuala.
Motivul pentru care savarsim fapte bune e iubirea: iubirea de
Dumnezeu, de aproapele, de sine. Iubirea de Dumnezeu implica si iubirea fata
de creatura.
Dupa invatatura crestina nu exista fapte indiferente, pentru ca si faptele
indiferente primesc, dupa obiect, imprejurari si scop, calificarea de bune sau
rele.
Faptele bune sunt conditie a mantuirii. Faptele bune sunt savarsite din
credinta. De aici rezulta legatura intre credinta si faptele bune (Iacov 2, 17,
26). Prin credinta si fapte, cu permanenta calauzire a harului, omul
progreseaza in sfintenie. Faptele se savarsesc bune sau rele in functie de
vointa omului (Matei 23, 37; Luca 13, 34; 1 Cor. 6, 12).
Intre fapte si credinta este o legatura organica. Ceea ce trebuie sa pazeasca
crestinul ca sa poata dobandi viata de veci sunt credinta si faptele bune
(Marturisirea ortodoxa 1, 1-2).
Faptele bune sunt necesare pentru mantuire deoarece prin ele omul
colaboreaza liber si deplin cu harul. Fapta buna face sa se arate roadele
harului primit la botez. Prin fapta actiunea harului se impleteste si se uneste
cu efortul omenesc spre bine, atat de deplin incat actiunea harului si cea a
libertatii umane sa devina o singura actiune (1 Tim. 2, 4). Iar omul se cunoaste
dupa fapta sa (Matei 7, 16).
Intrucat iubirea fata de Dumnezeu si de aproapele (Matei 25, 40; Mareu
9, 42) constituie esenta faptelor bune, inseamna ca fara ele nu-i cu putinta
mantuirea (Rom. 2, 6-8). Caci unde sunt fapte rele nu exista iubire.
Bineinteles manifestarea iubirii prin fapte poate fi uneori impiedicata de
imprejurari sau cauze independente si mai puternice decat vointa omului, dar
in aceste cazuri valoarea ei morala ramane intacta.
Sfintii Parinti au accentuat rolul faptelor bune in vederea mantuirii, in
legatura ou credinta si iubirea. Iata cateva exemple: "Pietatea consta din doua
lucruri: din dogme pioase si fapte bune" (Sf. Chiril al Ierusalimului); "Credinta
crede cu fapta" (Sf. Ioan Damaschin); "Credinta fara fapte e numai o forma fara
putere. Creddnta dreapta fara fapte este ca un trup frumos si infloritor, care n-
are putere, ci este asemenea trupurilor pictate" (Sf. Ioan Hrisostom);
"Credinta fara fapte la nimic nu foloseste" (Sf.Simeon Noul Teolog); "Izvorul si
criteriul faptelor e iubirea" (Diadoh al Foticeii).
Faptele izvorasc din iubire, iar iubirea din care izvorasc faptele, si pe
care ele o sporesc, nu poate atinge niciodata un nivel de la care sa nu mai
poata creste, pentru ca iubirea lui Hristos din care se alimenteaza nu are
limita, iar persoana noastra lucrand in iubire nu ajunge niciodata la o limita a
cresterii ei. Raspunsul nostru activ la iubirea lui Dumnezeu se arata prin fapte.
Prin faptele izvorate din iubire firea noastra inainteaza de la calitatea de chip
pe treptele interminabile ale asemanarii cu Dumnezeu. Iar aceasta crestere
are lor in timp.
Faptele statornice imprima virtuti. Necesitatea faptelor vine si din
nevoia de a raspunde in diferite situatii problemelor semenilor nostri,
manifestandu-ne si noi iubirea ce-si are izvorul in Dumnezeu.
Totusi exista un paradox : faptele ce izvorasc din iubire sunt un dar,
insa, pe de alta parte, ele sunt si o datorie. Si iubirea este un dar, insa trebuie
primita si insusita activ si aratata prin fapte, caci dupa moarte nu se mai poate
face nici o fapta.