Sunteți pe pagina 1din 7

Lucrarea Nr. 3: Procese de deplasare in masa –Masuri de prevenire si combatere

- procesele de deplasare in masa: definire, cauze, elemente constitutive. clasificare, efecte

- alunecarile de teren in Romania: repartizere, efecte

- morfodinamica alunecarilor de teren

- masuri si lucrari de combatere si prevenire a alunecarilor de teren

- recunoasterea pe harta a alunecarilor de teren - cartarea alunecarilor de teren 3.1. Alunecarile de teren – definire, mecanism si morfologie

- Materialele mobilizate pe versanţi se află în una din următoarele stări: solidă (au loc

mişcări de cădere şi prăbuşire), semisolidă (se produc tasări), plastică (alunecări de teren) şi de curgere (rezultă curgeri).

- Trecerile de la o stare la alta sunt mijlocite de limita tasării, plasticităţii şi limita curgerii.

- Considerând aceste stări şi limitele care le separă, deplasările materiale pe versanţi pot fi clasificate în felul următor (Mac, 1986): deplasări prin cădere, deplasări prin sufoziune şi tasare, deplasări prin alunecare şi deplasări prin curgere, la care se adaugă deplasările de teren complexe ca rezultat al combinării celor menţionate anterior. - Cele mai importante si spectaculoase procese de miscare în masa sunt alunecarile de teren (proces cât si la forma).

- sunt despinderi de pe versant de materiale (roci sau depozite de versant) care se deplaseaza de-a lungul unei suprafete planare. Astfel, alunecările pot fi :

-alunecările de translaţie se produc când planul de alunecare este paralel cu versantul si aproape de suprafata. Sunt alunecari de mica adâncime cu rate de deplasare a deluviilor de la mm/sec pâna la câtiva m/sec.

- alunecările rotaţionale se produc când planul de alunecare este concav. Aceste alunecari

sunt mai adânci, comparativ cu lungimea lor, materialul fragmentat ramâne aproximativ intact, sub forma unor felii sau blocuri. Ratele de miscare în cadrul acestor alunecari variaza între câtiva mm/an pâna la ordinul metrilor/zi.

Fig. Clasificarea alunecarilor de teren pe baza planului de alunecare (Varnes, 1978, citat de Rădoane

Fig. Clasificarea alunecarilor de teren pe baza planului de alunecare (Varnes, 1978, citat de Rădoane şi colab., 2000)

- elementele morfologice: zona de desprindere sau râpa alunecarii; corpul alunecarii (descris prin suprafata de alunecare si masa de alunecare (deluviul), piciorul si baza alunecarii.

- Zona de desprindere este situata la partea superioara a alunecarii, uneori chiar la partea

superioara a versantului si se caracterizeaza prin existenta unui abrupt, cornisa sau râpa de

desprindere din care se alimenteaza cu materiale deluviul de alunecare. Râpa de desprindere

este însotita de mai multe crapaturi situate în spatele său si care pregatesc evolutia acesteia. Uneori se întâlnesc chiar mai multe cornise etajate.

- Corpul alunecării este format din suprafaţa de alunecare si masa alunecata (deluviul). Este

delimitat în partea inferioara de patul sau planul de alunecare , acea suprafaţa nederanjată pe

care se deplasează cuvertura deluvială. Planul de alunecare poate avea forma concavă, cu înclinare constantă, neuniforma sau discontinua., determinând unele particularităţi ale procesului de alunecare si ale microreliefului de la suprafaţa alunecării (trepte, valuri, monticuli etc). În general, în partea dinspre cornişa, rocile din componenta corpului alunecării sunt mai puţin sfărâmate sau amestecate. De multe ori se păstrează chiar pachete omogene mari, mai mult sau mai puţin deplasate, care se prezintă ca nişte trepte ce pot forma adevărate amfiteatre de alunecare. Apoi, datorita presiunii exercitate de aceste mase, cuvertura deluvială îşi pierde structura iniţiala, se pliază, capătă aspect vălurit sau de monticuli separaţi de microdepresiuni, ajungând uneori la o înfăţişare haotica.

Fig. Morfologia unei alunecari rotationale (sus) Fig. 9. Alunecare de teren în california - Baza

Fig. Morfologia unei alunecari rotationale (sus)

Fig. Morfologia unei alunecari rotationale (sus) Fig. 9. Alunecare de teren în california - Baza alunecării

Fig. 9. Alunecare de teren în california

- Baza alunecării este partea terminala a masei deluviale. Ea poate sa corespunda cu baza

versantului, poate ramâne mai sus decât aceasta si atunci procesul este foarte susceptibil de

reactivare, ori poate coborî sub nivelul acumularilor aluviale sau coluviale din lunci si depresiuni.

- Piciorul alunecării este locul din partea inferioara a versantului unde talpa de alunecare

intersecteaza suprafata initiala, nederanjata. El poate corespunde cu baza alunecarii sau poate

fi diferit de aceasta atunci când masa deluviala a coborât mai jos.

3.2. Masuri de prevenire si combatere a alunecarilor de teren

- Combaterea alunecărilor de teren are la bază o serie de acţiuni de amenajare a terenurilor

afectate de aceste procese.

- combaterea potenţialului de alunecare - acţiunile care se pot întreprinde trebuie să fie îndreptate înspre împiedicarea ajungerii apei la stratul de argilă.

- Dintre măsurile de prevenire a alunecărilor de teren remarcăm:

a. menţinerea vegetaţiei forestiere şi împădurirea suprafeţelor de versant defrişate

b. sau cu păduri degradate,

c. utilizarea corespunzătoare a terenurilor, stoparea păşunatului excesiv,drenarea suprafeţelor de versant cu potenţial de alunecare din punct de vedereal înclinării pantei şi al rocii argiloase, dacă există obiective materiale pusesub risc

- Lucrările de amenajare realizate prin intermediul schemelor de amenajare, urmăresc

corectarea, reducerea şi înlăturarea influenţei factorilor cauzali şi condiţionali ai alunecărilor (Băloi, Ionescu, 1986).

- schema de amenajare cuprinde următoarele măsuri şi lucrări: interzicerea amplasării

construcţiilor şi depozitelor grele, interzicerea realizării căilor de comunicaţii pentru vehicule grele, interzicerea lucrărilor de aducţiune şi stocare a apei, astuparea crăpăturilor cu material bine compactat, captarea izvoarelor şi drenarea terenurilor cu exces de umiditate, nivelarea microdepresiunilor, netezirea terenurilor pentru înlăturarea condiţiilor de băltire (Băloi, Ionescu, 1986). - Când sunt ameninţate obiective antropice, se execută lucrări de ancoraje din piloţi de lemn sau beton armat, legaţi între ei prin moaze de dulapi (grinzi).

- în situaţia declanşării alunecărilor de teren de către eroziunea în adâncime sau laterală,

provocată de scurgerea prin albia râurilor, torenţilor sau ravenelor, se adaugă: lucrări de consolidare a malurilor prin intermediul gabioanelor, blocurilor de piatră sau beton, diverse

îmbrăcăminţi etc., lucrări de apărare indirectă a malurilor prin colmatare cu ajutorul epiurilor, digurilor de dirijare, pragurilor de fund, lucrări transversale sub formă de praguri şi baraje pe ravene şi alte formaţiuni ale reţelei torenţiale, taluzarea malurilor înalte (Băloi, Ionescu,

1986).

A.- Lucrări specifice de amenajare a terenurilor afectate de alunecări: lucrările de nivelare-modelare, canale deschise, drenuri, lucrările de sprijinire (zidurile de sprijin, contrabanchetele, ancorajele) etc. I.- Lucrările de modelare nivelare. Ele se realizează numai pe planuri înclinate şi au o arie de aplicare destul de restrânsă. Sunt practic lucrări de refacere a planurilor înclinate, pe terenuri uşor denivelate, datorită alunecărilor recente;

- Se deosebesc două tipuri de lucrări de modelare aplicabile terenurilor afectate de alunecări (fig.):

- modelarea uniformă (reprezintă forma radicală a lucrărilor de modelare, aplicabilă suprafeţelor afectate de adâncimi până la 1 – 2 m, fără să se mai păstreze morfologia anterioară a versantului)

- modelarea variabilă (comparativ cu precedenta are un caracter mai conservativ păstrându-se morfologia versantului, datorită denivelărilor mai mari de 2 m, care nu pot fi nivelate complet).

Fig. 13. 4. Scheme de modelare-nivelare a terenurilor (Moţoc et al., 1975, p. 231) -

Fig. 13. 4. Scheme de modelare-nivelare a terenurilor (Moţoc et al., 1975, p. 231)

- Când se aplică astfel de lucrări pe terenuri agricole, o atenţie deosebită trebuie acordată păstrării la suprafaţă a orizontului fertil de sol, care să asigure elementele nutritive vegetaţiei cu rol de stabilizare a terenului II.- Canalele deschise. Au rol de interceptare a apelor, fapt care determină amplasarea lor în aria de influenţă, începând din apropierea frontului de desprindere, precum şi pe corpul alunecării. Pentru a intercepta cât mai mult din apele de infiltraţie, ele pot avea o adâncime de până la 1,5 m; de asemenea pentru a nu pierde apa captată ele trebuie să fie impermeabilizate cu materiale elastice de tipul celor bituminoase sau cu argilă (Băloi, Ionescu, 1986). Traseul acestora, de obicei este unul neregulat, urmărind traseul talvegurilor naturale existente (fig.).

urmărind traseul talvegurilor naturale existente (fig.). Fig. 13.Schemă de captare a izvoarelor şi de drenaj

Fig. 13.Schemă de captare a izvoarelor şi de drenaj (Băloiu, 1980, p. 154)

II.- Drenurile. sunt considerate cele mai eficiente lucrări de înlăturare a apei de pe terenurile

afectate de alunecări, datorită posibilităţilor eficace de evacuare a apei din locurile cu exces, sub formă de straturi şi pungi acvifere (Băloi, Ionescu, 1986). - cel mai potrivit este drenajul subteran orizontal, de tip sistematic, amplasat la adâncime mică (1,2 – 2,5 m), corespunzător situaţiei hidrogeologice de tipul curenţilor cu nivel liber. În cazul terenurilor cu nivel freatic la adâncimi de 2 – 3 m, este suficient un drenaj subteran la adâncimi mai mici decât cea a patului de alunecare, cu condiţia să intercepteze toate fluxurile de apă ce pătrund în versant şi să menţină nivelul apelor freatice în poziţia existentă anterior stării de exces (Băloi, Ionescu, 1986). - Drenurile folosite pe terenuri afectate de alunecări trebuie să nu fie rigide, pentru a rezista la eventualele mişcări, să fie protejate împotriva colmatării, să aibă caracteristici hidraulice bune şi capacitate de captare mare (Băloi, Ionescu, 1986). - Captarea izvoarelor se realizează prin intermediul drenurilor de colectareevacuare, închise sau deschise, direcţionate de la izvor spre aval pe traseul unui talveg natural sau pe linia de cea mai mare pantă (Băloi, Ionescu, 1986). Lungimea drenurilor absorbante depinde de lungimea frontului de izvoare, în timp ce lăţimea cu valori între 30 – 50 cm, se alege în funcţie de valoarea debitului B. Lucrările de sprijinire- sunt cuprinse:

- Zidurile de sprijin se folosesc pentru stabilizarea părţii inferioare a alunecării. Se execută din zidărie de piatră uscată sau cu mortar de ciment, din beton simplu sau armat. Zidurile din zidărie uscată pot avea înălţimi de până la 2 m; cele din piatră cu mortar sau beton pot ava înălţimi mai mari, dar fiind impermeabile trebuie prevăzute cu drenuri care să conducă apele la baza paramentului aval; în funcţie de cerinţele de rezistenţă, zidurile de sprijin pot fi prevăzute cu contraforţi (Băloi, Ionescu, 1986).

- Contrabanchetele au rol de reazim artificial şi se folosesc mai ales în cazul debleelor şi

rambleelor şi debleurilor instabile, specifice digurilor, barajelor de pământ, şoselelor, căilor

ferate, malurilor. Ele trebuie dimensionate ca lăţime şi înălţime de aşa manieră încât să preia forţele ce acţionează asupra versantului; se execută din pământ, anrocamente, gabioane etc. (Băloi, Ionescu, 1986).

- Ancorajele sunt elemente de sprijin folosite în cazul alunecărilor plastice, reduse ca

suprafaţă; ele pot fi sub formă de pari de rezistenţă sau gărduleţe, piloţi din lemn sau din beton armat, coloane de rezistenţă, în conformitatea cu adâncimea alunecării; aceste elemente

se introduc prin corpul alunecării până la stratul stabil, prin batere sau cu ajutorul forezelor (Băloi, Ionescu, 1986).

C. Valorificarea terenurilor stabilizate. Terenurile stabilizate şi în curs de stabilizare, pe

care au fost executate lucrări specifice, se vor valorifica diferenţiat în funcţie de gradul de frământare şi amenajările aplicate (Băloi, Ionescu, 1986).

- cele mediu sau puţin fragmentate vor fi valorificate agricol,

- terenurile foarte fragmentate se vor valorifica prin împădurire.

D. Înierbarea terenurilor amenajate. Deoarece astfel de terenuri nu oferă perspective

pentru folosinţe intensive, ele se valorifică prin însămânţare şi plantare de specii pentru

realizarea unui covor vegetal ierbos bine încheiat, care să acopere terenul cât mai bine; se folosesc în acest scop amestecuri formate din 5 – 10 specii de graminee şi leguminoase, cu predominarea celor din urmă, cunoscute ca mari consumatoare de apă (Bally, Stănescu,

1977).

E. Împădurirea terenurilor amenajate. În demersul de combatere a proceselor de alunecare

şi stabilizarea terenurilor, vegetaţia forestieră se remarcă îndeosebi prin: reţine o parte din apa precipitată în coronamente şi litieră, efectuează un drenaj eficient prin consumul semnificativ de apă din substrat, pe care îl elimină apoi prin evapotranspiraţie, măreşte coeziunea substratului prin intermediul rădăcinilor arborilor şi a arbuştilor, care formează o ţesătură deasă pe adâncimea 0,5 – 2,5 m (Traci, 1985). Speciile cele mai recomandate în acest sens sunt: pinul silvestru, pinul negru, salcâmul, stejarul şi gorunul, aninul alb, sălciile, plopii, frasinul, cireşul, sălcioara, cătina albă; ele pot fi folosite în buchete pure sau în amestec (Traci, 1985). Autorul citat recomandă o desime a culturilor de: 3.000 – 5.000 puieţi la hectar, în cazul salcâmului; 4.000 – 6.700 puieţi la hectar, în cazul culturilor de pin, în amestec cu foioase şi în cazul culturilor de stejar sau gorun în amestec cu alte specii foioase; 5.000 – 6.700 puieţi la hectar, în cazul culturilor de sălcioară; 6.700 – 13.000 puieţi la hectar, în cazul culturilor de cătină albă; 13.000 puieţi la hectar, în cazul plantaţiilor în cordon de pe suprafeţele de alunecare.

3.3. Cartarea arealelor cu alunecari de teren