Universitatea Petre Andrei Iasi

Facultatea de Drept
1





Reguli de votare n Consiliul Uniunii Europene







Student: Cristea Maria
Anul 2, grupa nr.2

Coordonator: Prof. Univ.
Constantin Manolache











Cuprins:
1. Organizare,functionare si atributii.................................................pag.2
2. Proceduri de vot si practice politice..............................................pag.5
3. Concluzii........................................................................................pag.9
4. Bibliografie....................................................................................pag.10
.






Iasi 2014

Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
2




ORGANIZARE, FUNCTIONARE SI ATRIBUTII

Consiliul de Ministri este una din primele institutii ale Uniunii Europene, fiind
prevazut in planul Jean Monnet (declaratia ministrului de externe francez, Robert Schuman)
din 9 mai 1950 si creat prin Tratatul semnat la Paris la 18 aprilie 1951 de cei sase membri ai
Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (Belgia, Luxemburg, Franta, Germania,
Italia, Olanda). El reprezenta cele sase tari si coordona politicile nationale, activitatea Inaltei
Autoritati si pe cea a guvernelor, avand competente executive si putere de decizie legislativa.
1

Pe parcursul acestei lucrari va voi prezenta atat organizrea,functionarea, atributiile
Consiliului Uniunii Europene cat si procedura de vot si practicile politice.
Consiliul prezinta in acelasi timp caracteristicile proprii atat ale unei organizatii
supranationale, cat si ale unei organizatii interguvernamentale, care ia decizii cu majoritate
calificata in anumite chestiuni si in unanimitate in altele. Prin procedurile, metodele,
practicile si chiar prin controversele sale, Consiliul UE da dovada de un inalt grad de
solidaritate si incredere, care foarte rar se constata in relatiile dintre state.
2

Principala functie a Consiliului consista in reprezentarea intereselor statelor membre
la nivelul Uniunii Europene. Consiliul dispune concomitent de o competenta generala de
decizie, ceea ce atesta ca interesele statelor membre determina in esenta politica UE si
conteaza asupra interesului comunitar, reprezentat prin Comisia Europeana si Parlamentul
European.
3

Consiliul e prezidat pe rand de fiecare stat membru al Consiliului pe o durata de sase
luni, intr-o ordine stabilita de Consiliu, cu unanimitate (art.203 din Tratatul de la
Amsterdam, 1997). Presedintia Consiliului are un rol important, care a crescut pe masura ce a
au fost suplimentate competentele Uniunii. Atributiile sale consista in: organizarea si
prezidarea tuturor reuniunilor, elaborarea de compromisuri acceptabile si gasirea de solutii
pragmatice la problemele supuse examinarii Consiliului, garantarea coerentei si continuitatii
deciziilor. In anul 2006 presedintia Consiliului este asigurata de Austria, intre ianuarie si
iunie, si Finlanda, intre iulie si decembrie.
La inceput, Consiliul dispunea de o competenta decizionala exclusiva in toate
domeniile de activitate ale Comunitatii. Chiar si competentele executive ii reveneau in cea
mai mare parte. Desi pozitia sa in interiorul sistemului institutional nu s-a modificat
fundamental, Consiliul trebuie in prezent sa-si delege puterile sale executive Comisiei si sa
imparta puterea sa decizionala cu Parlamentul in ceea ce priveste bugetul, politica de asociere
si incheierea de tratate de extindere a UE.
Consiliul delibereaza in urma unui drum lung si complicat, presarat cu suisuri si
coborasuri in chip de etape: elaborarea de catre Comisie a unei propuneri, prezentarea in fata
Consiliului, transmiterea la Comitetul Economic si Social si, mai ales la Parlamentul
European, examinarea propunerii de catre un grup de lucru al Consiliului, format din
functionari ai statelor membre, dezbaterile in Comitetul Reprezentantilor Permanenti,
revenirea la Consiliu a textului modificat, amendat de Parlamentul European si, eventual,
decizia Consiliului (conform art.251 din Tratatul de la Amsterdam, pentru tot ce e legat de
armonizarea legislatiilor este necesara codecizia Consiliului si a Parlamentului.

1
coord. Patrick Eveno si Pierre Servent, LEurope de Yalta a Maastricht. 1945-1993, Paris, Le Monde, 1993,
p.25-31.
2
Al servizio dellUnione Europea, p.9.
3
C. Engel, Op. cit., p.58.
Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
3

Noua procedura de codecizie functioneaza in prezent astfel: a). daca Parlamentul si
Consiliul isi dau acordul fata de propunerea Comisiei, ea este aprobata; b). daca sunt in
dezacord, Parlamentul poate fie sa accepte pozitia comuna a Consiliului, fie sa o respinga sau
sa o amendeze cu o majoritate din membrii sai; c). daca nu se acepta amendamentele de catre
Conciliu, se reuneste o intalnire de conciliere, dupa care Parlamentul si Consiliul aproba
intelegerea incheiata. Daca cele 2 institutii sunt inca incapabile sa se puna de acord,
propunerea (Comisiei) nu este adoptata.
Datorita introducerii << procedurii de cooperare >> (art.189 C din Tratatul
Comunitatii Europene) intre Consiliu si Parlament si a << procedurii de codecizie >>
(art.189 B din Tratatul Comunitatii Europene) in Tratatul asupra Uniunii Europene, influenta
parlamentara asupra legislatiei CE si UE a crescut in mod progresiv in proportii importante.
In domeniul Uniunii economice si monetare, Consiliul este competent, pe baza
recomandarii Comisiei, pentru coordonarea si supravegherea politicilor bugetare nationale.
Pozitia inca dominanta a Consiliului in sanul sistemului institutional este in principal
limitata de faptul ca, cu cateva exceptii aproape minore, el nu poate actiona in domeniile de
competenta relevanta ale UE decat pe baza unei propuneri primite din partea Comisiei, ai
carui reprezentanti participa de altfel la fiecare reuniune a Consiliului si a organelor plasate
sub autoritatea sa, avand in orice moment dreptul de a modifica sau de a retrage propunerea
Comisiei.
Cum Consiliul nu poate modifica o propunere a Comisiei decat in unanimitate, dar
poate intr-un mare numar de cazuri sa o adopte cu majoritatea calificata, rareori se intampla
ca deciziile sa fie luate in sanul Consiliului fara asentimentul Comisiei. In schimb, in politica
externa si de securitate comuna (PESC), Comisia si statele membre isi impart dreptul de
initiativa (art.J.8, paragraful 3 din Tratatul UE), in timp ce in ceea ce priveste domeniul
justitiei si afacerilor interne, acest drept revine in mod esential statele membre (art.ul K.3,
paragraful 2 din Tratatul UE).
Bazele juridice pe care functioneaza Consiliul sunt art.145-148 si 150-154 din
Tratatul CE. Sase responsabilitati de baza are Consiliul: 1. aprobarea legilor europene (in
multe contexte legifereaza in comun cu Parlamentul European), 2. coordonarea politicilor
economice generale ale statelor membre, 3. incheierea de acorduri internationale intre UE si
una sau mai multe state sau organizatii internationale, 4. aprobarea bugetului UE, impreuna
cu Parlamentul, 5. dezvoltarea politicii externe si de securitate comuna a UE (PESC),
bazandu-se pe directiile hotarate de Consiliul European, 6. coordonarea cooperarii intre
tribunalele nationale si politie in materie penala.
Normele comunitare, adoptate de Consiliu (sau de Parlament si de Consiliu in cadrul
procedurii de codecizie) pot avea forma de: regulamente aplicabile direct fara necesitatea
de a fi actualizate prin aprobari nationale; directive (obligatorii pentru statele membre in ce
priveste rezultatul la care trebuie sa se ajunga, pastrand competenta organelor nationale in
privinta formei si a mijloacelor); decizii (obligatorii in toate elementele lor pentru
destinatarii desemnati de ele, care pot fi statele membre, o persoana juridica si o persoana
fizica); recomandari si pareri (neobligatorii). Legislatia comunitara, cuprinzand pozitiile
comune ale Consiliului transmise Parlamentului European, este publicata in Gazeta oficiala,
in toate limbile oficiale ale UE.
Fiecare stat membru are propria delegatie nationala la Bruxelles: reprezentanta
permanenta, formata de obicei din diplomati cu mare experienta. Acestia se reunesc in
Comitetul reprezentantilor permanenti (Coreper), care pregateste sesiunile ministeriale, se
intalneste saptamanal si are ca principal rol sa faca astfel incat doar cele mai dificile si
delicate chestiuni sa fie tratate la nivel ministerial, deci sa decongestioneze agenda
ministrilor. In acelasi sens, Coreper tuteleaza relatiile dintre diferitele si numeroasele grupuri
de lucru din Consiliu, compuse din experti nationali, care examineaza in detaliu propunerile
Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
4

Comisiei si indica, printre altele, punctele de acord si dezacord ale Cosiliului cu aceste
propuneri venite din partea Comisiei.
Coreper, compus din ambasadori ai statelor membre la Comunitati, are drept sarcina
pregatirea lucrarilor Consiliului (art.207 din Tratatul CE, Tratatele Consolidate), asigurand
urmarirea dosarelor si pregatindu-le pentru discutarea lor in Consiliu, tot acest dispozitiv
fiind alimentat si intretinut de fluxurile zilnice de instructiuni si convorbiri telefonice ale
functionarilor intre Bruxelles si capitalele statelor membre.
Secretariatul General furnizeaza infrastructura administrativa si materiala a
Consiliului la toate nivelurile, constituind un element de continuitate in procedura Consiliului
si avand in grija actele si arhivele Consiliului. Secretarul General este numit de Consiliu in
unanimitate. Serviciul juridic are scopul de a asista Consiliul si comitetele in toate problemele
juridice.
Reuniunile Consiliului sunt manifestari de anvergura, la care ministrii sunt insotiti si
sustinuti de experti, putand fi prezente peste 100 de persoane. De aceea, din ce in ce mai des,
au loc intalniri informale ale Consiliului, in diversele sale compozitii, in care ministrii se
regasesc intre ei, doar atunci cand sunt de rezolvat probleme speciale importante fiind
organizate consilii mixte (Jumbo) la care participa ministri nationali a cel putin 2 ministere
competente din fiecare stat membru.
Inainte ca ministrii sa se intalneasca in Consiliu, cea mai mare parte din munca
administrativa este facuta de nivelul administrativ. Propunerile Comisiei sunt discutate si
negociate initial in comitetele si grupurile de lucru foarte numeroase existente in legatura cu
Consiliul, ca si intre reprezentantii permanenti ai statelor membre (Coreper), si numai daca
nu se ajunge la un acord ori solutie comuna la aceste nivele, ministrii se implica direct in
negocieri.
In mod independent de modalitatile de vot aplicabile in fiecare speta de caz in parte,
Consiliul este, prin insasi functionarea sa, o masina de cautare a consensului intre statele
membre, deciziile fiind luate succesiv la trei nivele ierarhice: 1. functionarii nationali ce
formeaza numeroasele grupuri de lucru avand sarcini tehnico-administrative de examinare a
propunerilor Comisiei; 2. Comitetul reprezentantilor permanenti, format din ambasadorii
statelor membre, deci deja un nivel politic, care intermediaza intre statele membre si UE,
cautand sa elimine divergentele de interese care mai subzista intre statele membre si sa puna
la punct o decizie susceptibila, in anumite situatii, de a fi adoptata cu majoritate calificata in
Consiliu, asigurand totodata un strans si permanent contact cu Comisia si cu functionarii
nationali din grupurile de lucru si din organele consultate de Comisie in faza de pregatire a
propriilor decizii; 3. Consiliul de Ministri ai UE, nivelul politic superior decizional.
Cu cat participarea Consiliului UE la procesul de codecizie alaturi de Parlamentul UE
este mai profunda, cu atat este mai importanta distinctia dintre unanimitate (care solicita
acordul tuturor guvernelor fata de propunerile legislative) si majoritatea calificata de vot (ale
carei decizii pot fi luate cu aproximativ 70% din ponderea voturilor statelor membre in
Consiliu).
In aceasta privinta, activitatea Consiliului UE si a celorlalte organisme subsidiare se
poate inscrie in caracteristicile specifice cooperarii multipersonale ca tip de actiune colectiva,
deoarece se obtine un beneficiu net prin evitarea capcanei echilibrului pentru ca participarea
fiecarei persoane este esentiala si pentru ca fiecare cunoaste asta si stie si ca toti ceilalti
cunosc asta, dupa cum descrie contributia fiecaruia (al carui moment de producere este
numit punct focal) Thomas Schelling.
4


4
Kenneth A. Shepsle si Mark S. Bonchek, Analyzing Politics. Rationality, Behavior and Institutions, New York,
London, W. W. Norton & Company, 1997, p.229.
Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
5

Cooperarea si coordonarea multipersonala presupune si combinatia dintre presiunile
psihologice si cele strategice folosite pentru a-i convinge pe ceilalti de necesitatea unei
actiuni comune, ca si apelul la un tip de solutie institutionala (vezi procedura de codecizie sau
tehnicile de mediere din grupurile tehnice si de experti ale UE) pentru iesirea din conflictul
de interese (vezi practicile si procedurile pentru obtinerea consensului sau a unanimitatii in
Consiliul UE).

PROCEDURI DE VOT SI PRACTICI POLITICE
In pofida recursului din ce in ce mai frecvent la votul cu majoritatea calificata,
cautarea consensului caracterizeaza, in practica, lucrarile Consiliului la toate nivelurile. Chiar
atunci cand un stat membru are o pozitie care corespunde celei a majoritatii, el stie ca ar
putea, in alte chestiuni, sa se afle in minoritate si sa aiba nevoie de intelegere din partea
partenerilor sai. In plus, dezbaterile in sanul Consiliului sunt adesea marcate de coalitii intre
statele membre, aliante care se pot modifica rapid. Daca unele state membre sunt izolate prea
repede, este de presupus ca nu se va putea obtine ulterior o majoritate calificata. Iata de ce, in
practica, deciziile nu sunt luate cu majoritate decat in cazul in care unul sau mai multe state
membre nu sunt doritoare sau capabile de un compromis.
Foarte importanta pentru adoptarea deciziilor pe baza unanimitatii este confruntarea
dintre majoritate si minoritate (deseori formata dintr-o singura tara sau doua tari care din
interes propriu voteaza contra, mai rar din 3-4 tari) in Consiliu, dar si pozitia Comisiei, ale
carei propuneri reflecta propria agenda, sunt mai usor de acceptat decat de modificat si pot
influenta inclusiv alegerea procedurii (consultarea, cooperarea, acordul sau codecizia); astfel,
in ciuda disensiunilor, unanimitatea este preferata, in functie de sugestia Comisiei, atunci
cand nici un stat membru nu doreste mentinerea status-quo-ului, ci accepta o evolutie fie si
partiala spre atingerea scopului propriu, care adesea se intersecteaza cu cel comun.
Daca nu se opune nimeni, se pot adopta decizii cu unanimitate chiar numai cu votul
pentru al catorva state deoarece abtinerile nu conteaza, ele nu se iau in calcul ca veto-uri
(voturi contra), in timp ce in cazul majoritatii calificate fiecare vot conteaza foarte mult, un
rol esential avandu-l si presedintele de sedinta (vezi art.9 din Regulile de Procedura in
Consiliu si Decizia 93/662 a Consiliului, amendata in 1999).
De aceea, o practica des uzitata in culisele Consiliului este cea a schimbului echitabil
de servicii (voturi), adica modelul tranzactiei de voturi, care presupune negocieri intre tarile
membre privind comportamentul la vot in functie de presiunile interne, audienta nationala a
subiectului supus votului si influenta situatiei social-politice din tara respectiva, rezultatul
final fiind inchegarea unor coalitii relativ stabile in cadrul Consiliului.
Preferinta pentru unanimitate poate fi explicata nu doar prin schimbul interesat de
voturi, ci si prin cultura compromisului (locul extrem de important detinut de informatii,
negocieri, amendamente, consensualitate, responsabilitate, solutii colective in practica UE),
fiind esentiale in acest sens contactele permanente dintre membrii, care fac posibile cele mai
bune alegeri ale momentelor si mijloacelor de introducere a posibilelor intelegeri si
compromisuri, precum si interactiunile Comisie-Consiliu sau Consiliu-COREPER.
Prevalenta deciziilor unanime intampina si unele restrictii si obstacole: informatia
incompleta, absenta intelegerilor, disciplina de partid, similaritatea proeminentei rangurilor si
existenta unei stabilitati majore, insa acestea sunt mai usor de depasit in cazul UE, unde
informarea si comunicarea sunt foarte bune, exista doar 15 (+1 reprezentant al Comisiei = 16)
actori si sute de comitete pregatitoare de experti, plus COREPER care are oficiali permanenti
la Bruxelles si in cea mai mare parte a cazurilor ia decizii de facto, intelegerile sunt
obligatorii, disciplina de partid nu exista sau are o influenta minima, diferentele de rang
dintre negociatori sunt binevenite (nu este utila tranzactionarea voturilor atunci cand pozitiile
lor sunt prea apropiate, insa cu cat este mai mare diferenta de interes dintre parti fata de o
Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
6

problema cu atat mai mare este si speranta de castig prin tranzactionarea votului din
perspectiva unei singure tari, fiind foarte probabil ca majoritatea deciziilor luate de UE sa nu
fie de importanta egala pentru fiecare stat membru), iar instabilitatea coalitiilor este
inofensiva sau chiar fecunda (desi exista mereu o majoritate stabila ce formeaza o coalitie de
state membre care au deja o preferinta in majoritatea deciziilor, divergentele si negocierile
sau amendamentele succesive transforma aceasta majoritate stabila intr-una mobila din punct
de vedere a componentei, fara sa-i dispara omogenitatea minima necesara).
Aceste considerente, proceduri si practici de elaborare a deciziilor UE par sa confirme
asertiunile utilitariste contemporane potrivit carora principiile dreptatii ca impartialitate (in
care este inclusa in mod intrinsec echitatea) pot fi sursa unor imputerniciri si raspunderi, a
unor drepturi si datorii, dreptatea constituind una dintre multele virtuti sociale, o parte a
conceptiei despre o societate mai buna, un element dintr-un ideal mai vast, ce poate fi realizat
prin aplicarea a 2 principii fundamentale: 1. principiul celei mai mari libertati egale: fiecare
parte (persoana sau institutie) participanta la o practica sau afectata de ea are un drept egal la
cea mai larga libertate compatibila cu o libertate similara a celorlalti; 2. a. principiul
egalitatii echitabile a oportunitatii si b. principiul diferentei echitabile: inegalitatile sunt
arbitrare, cu exceptia cazului in care ele conduc la avantajul tuturor, iar pozitiile sociale si
functiile care le sunt atasate sau pot fi dobandite sunt deschise tuturor.
Unul dintre instrumentele esentiale ale eficacitatii Consiliului este schimbarea
presedintiei intre statele membre la fiecare sase luni, presedintele, cu sprijinul Secretariatului
General al Consiliului memoria acestei institutii pregateste lucrarile Consiliului,
conduce discutiile si cauta obtinerea compromisului intre statele membre, in realizarea acestei
din urma sarcini lucrand in stransa cooperare cu Comisia, pentru ca o solutie de compromis
nu se poate defini deseori decat cu concursul ei.
Presedintia Comunitatii Europeana a Carbunelui si Otelului era trimestriala, in timp ce
aceea a UE este semestriala si rotativa. Rotarea Presedintiei Consiliului nu inseamna ca toate
sesiunile se desfasoara in tara care exercita Presedintia deoarece art.2 al Tratatului de Fuziune
stabilea ca sesiunile din aprilie, iunie si octombrie se desfasoara la Luxembourg, celelalte
avand loc la Bruxelles, cu exceptia situatiei in care se decide altfel (vezi in acelasi sens art.1.3
al Regulamentului Interior al Consiliului, aprobat de catre acesta prin Decizia 93/662/CE).
5

Presedintele Consiliului are competenta in convocarea reuniunilor ordinare si
extraordinare ale acestuia, ca urmare a unei initiative proprii sau la cererea Comisiei sau a
unui stat membru, stabileste ordinea de zi a Consiliilor si elaboreaza calendarul semestrial al
Consiliului cu 7 luni inaintea fiecarei Presedintii, stabileste contactele oficiale cu Presedintele
Comisiei, cu alti membri ai acesteia cat si cu ceilalti membri ai Consiliului, in scopul
impulsionarii actiunii comunitare. .
Competentele Consiliului sunt multiple si complicate procedural. Astfel, Consiliul are
competente derivate din apartenenta sa la sistemul institutional comunitar, avand cele mai
mari puteri: coordoneaza politicile economice generale ale statelor membre si dispune de
putere de decizie (art.145 al Tratatului Comunitatii Europene). El este centrul de gravitatie
al sistemului institutional, ceea ce pare a confirma slabiciunea si imaturitatea procesului
de integrare, avand in vedere ca Parlamentul si Comisia sunt tipic comunitare si in afara
intereselor nationale, spre deosebire de Consiliu, ale carui atributii e drept ca se diminueaza
progresiv.
Competentele normative ale Consiliului se refera la regulamente (norme generale) sau
directive (referitoare la o situatie precisa ce obliga la modificarea dreptului intern) ori decizii,
insa aceasta putere legislativa a Consiliului nu este absoluta, Comisia avand dreptul de

5
Iordan Gheorghe Barbulescu, Uniunea Europeana. Aprofundare si extindere,Cartea I: De la Comunitatile
Europene la Uniunea Europeana, Bucuresti, Editura Trei, 2001, p.137 si 138.
Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
7

initiativa legislativa (recomandarea). Daca se doreste de catre Consiliu adoptarea unui act
normativ intr-o forma diferita decat cea propusa de Comisie, trebuie sa existe unanimitate in
Consiliu in acest sens, ceea ce este o metoda de a controla Consiliul si de a-i refuza
puterea absoluta. In schimb, daca acelasi Consiliu adopta o norma impreuna cu Parlamentul,
subordonarea sa fata de propunerile Comisiei nu mai este atat de evidenta, Consiliul si
Parlamentul, prin intermediul Comitetului de Conciliere Parlament-Consiliu, putand sa
reelaboreze propunerea Comisiei (situatie in care e necesara pentru aprobare doar majoritatea
calificata a Consiliului si cea absoluta a Parlamentului).
Consiliul are atributii foarte largi in elaborarea si aprobarea bugetului comunitar, fiind
autoritatea bugetara a Comunitatilor Europene, insa cu mai multe limite, printre care dreptul
Parlamentului de a respinge proiectul de buget al Consiliului, fapt care obliga Consiliul la
elaborarea unui alt proiect.
Consiliul are (sau poate avea) si competente executive, adica are capacitatea de a
adopta acte administrative concrete prin care sa aplice o norma (adoptata de el sau care
integreaza dreptul primar), desi in practica Comisia are implicit aceasta competenta daca nu
se prevede expres altfel (competentele executive ale Consiliului se refera mai des la politica
de transporturi, ajutoare publice etc)
Desi nu sunt competente absolute ale Consiliului, datorita avizului obligatoriu in
anumite cazuri al Parlamentului (alteori avizul este doar consultativ) sau a participarii sale
obligatorii la anumite activitati (acordurile cu tari, grupari de tari sau organizatii
internationale) si a obligativitatii existentei in alte cazuri a recomandarii Comisiei (vezi cazul
deschiderii negocierilor cu un stat, o grupare de state sau o organizatie internationala) sau a
consultarii prealabile a Adunarii (pentru acordurile internationale ale Comunitatii Europene a
Energiei Atomice), competentele internationale se iau de Consiliu, dupa caz, prin majoritate
calificata sau unanimitate, in multe dintre cazuri fiind obligatorii initiativa Comisiei, avizul
anterior al Parlamentului si aprobarea Consiliului prin unanimitate.
Consiliul mai are si competente in sectorul apararii dreptului comunitar, pe care le
imparte cu Comisia, in anumite cazuri putand sanctiona pasivitatea Comisiei sau a
Parlamentului, precum si atributii in impulsionarea actiunii si a dreptului comunitar prin
initiative politice si presiuni asupra Comisiei, cereri si chiar recurs impotriva acesteia, dar si a
Parlamentului pe acelasi motiv de inactivitate legislativa.
In sfarsit, trebuie amintite si competentele Consiliului in cazul Tratatului Constitutiv
al Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, desi ele sunt mult mai limitate decat in
cazul Tratatului Constitutiv al Comunitatii Europene si Tratatului Constitutiv al Comunitatii
Europene a Energiei Atomice, mai importanta decat Consiliul fiind Inalta Autoritate (Comisia
CECA).
Modalitatile de vot in sanul Consiliului nu sunt reglate intr-o maniera centralizata, ci
in dispozitii specifice, fiecare atribuire de competente in sanul Tratatului Comunitatii
Europene comporta dispozitii ce precizeaza forma si modalitatile de vot conform carora
diversele institutii participa la procesul decizional. Tratatul CE, Tratatele Consolidate
(art.205 alin.1) prevede ca, cu exceptia cazului in care exista dispozitii contrare, luarea
deciziei se efectueaza mereu cu majoritatea simpla a voturilor.
Totusi, in realitate, deciziile luate cu majoritate calificata sau chiar cele luate in
unanimitate, adica dispozitiile contrare, sunt, de fapt, regula, fiind, evident, foarte
numeroase. Atunci cand este vorba de anumite decizii cu incarcatura constitutionala, votul
unanim in sanul Consiliului trebuie sa fie de altfel consacrat prin ratificarea sa de statele
membre, conform regulilor constitutionale proprii (art.201 din Tratatul CE).
Conform acestui acord, atunci cand un stat membru invoca interese foarte importante
pentru a refuza o propunere a celorlalte, a majoritatii, se va cauta o solutie comuna pentru ca
si acel stat sa poata adopta respectiva decizie. In practica, acest compromis a avut ca urmare
Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
8

faptul ca, din1966 pana in 1985 si cu doar cateva rare exceptii, deciziile luate cu majoritate
simpla n-au mai existat decat in domeniul bugetar, consensul devenind o exigenta
cvasisistematica, in cadrul Consiliului, o decizie nefiind adoptata decat cu conditia sa nu
persiste nici o obiectie.
Interpretarea compromisului de la Luxembourg, acceptat tacit de statele membre, care
merge in sensul unui drept de veto impotriva oricarei decizii considerate indezirabile, se
traduce printr-o cautare sistematica a unanimitatii, de tipul ca o decizie poate fi intarziata
timp de mai multi ani sau chiar impiedicata de catre un singur stat membru.
Desi nu a abolit compromisul de la Luxembourg, Actul Unic European din 1986 i-a
suspendat aplicarea, astfel incat votul cu majoritate calificata devine regula, mai ales pentru
toate acele masuri de concretizare a Pietei Unice (norme, libertatea de stabilire a persoanelor
etc), astfel incat formula majoritatii calificate echilibreaza votul fiecarui stat membru (art.
205 alin.2 din Tratatul CE, Tratatele Consolidate).
In 1994, in ajunul extinderii UE cu Austria, Finlanda si Suedia, Marea Britanie si
Spania, dorind sa salvgardeze influenta tarilor mari si a blocului meridional, s-au aliat
pentru a se opune unei ajustari aritmetice la 62 de voturi (de la 54) majoritatea calificata si la
26 de voturi (de la 23) minoritatea de blocaj, solicitand mentinerea minoritatii de blocaj la 23
de voturi, in final ajungandu-se la asa numitul compromis de la Ioanina: Daca unii
membri ai Consiliului reprezentand un total de 23 din 25 de voturi isi manifesta intentia de a
se opune luarii unei decizii de catre Consiliu cu majoritate calificata, Consiliul va face tot ce
ii sta in putinta pentru a ajunge, intr-un timp rezonabil si fara a prejudicia limitele obligatorii
fixate prin tratate si prin dreptul derivat [], la o solutie satisfacatoare care sa poata fi
adoptata cu cel putin 64 de voturi. (cf. declaratia nr.50 anexata la Tratatul de la Amsterdam,
ramasa pana acum o amenintare teoretica).
Solutia gasita in aprilie 1994 seamana cu o reactivare partiala a compromisului de la
Luxembourg: in principiu, minoritatea de blocaj era de 26 de voturi, dar atunci cand 23 din
25 de voturi erau exprimate contra unei decizii, negocierile trebuiau sa fie reluate pe o
perioada de timp neprecizata, analistii politici vazand in aceasta formula indiciul unei
renationalizari a politicii europene, perceptibila din mai multe perspective.
Deciziile Consiliului sunt luate prin vot, numarul voturilor depinzand de marimea
populatiei tarii, dar fara ca acest numar sa fie strict proportional si nici ajustat in favoarea
tarilor mai putin populate. Astfel, pana la 1 mai 2004 repartitia celor 87 de voturi totale era
urmatoarea: Germania, Franta, Italia, Marea Britanie 10, Spania 8, Belgia, Grecia,
Olanda, Portugalia 5, Austria, Suedia 4, Danemarca, Irlanda, Finlanda 3, Luxembourg
2, pentru ca de la 1 noiembrie 2004 ponderea voturilor sa se schimbe dupa ultima extindere a
UE dupa cum urmeaza: Germania, Franta, Italia, Marea Britanie 29 voturi, Spania, Polonia
27, Olanda 13, Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia, Cehia 12, Austria, Suedia 10,
Danemarca, Irlanda, Finlanda, Slovacia, Lituania 7, Cipru, Slovenia, Estonia, Letonia,
Luxembourg 4, Malta 3 (total = 321 voturi).
O cercetare din 2001-2002 a unui specialist britanic asupra sistemului majoritatii
calificate de vot in Consiliul UE din perspectiva largirii UE, avand in vedere 2 scenarii post
2005 (1. nici o extindere si 2. extinderea maxima la 27 de state membre) ajunge la
urmatoarele concluzii: 1. ponderile nationale de vot stabilite de Tratatul de la Nisa pe baze
tehnice, algoritmice sunt foarte aproape de a fi corecte sau echitabile, singurele discrepante
fiind sub-reprezentarea cetatenilor Germaniei si Romaniei si supra-reprezentarea cetatenilor
Spaniei si Poloniei; 2. pragul cerut pentru adoptarea unei decizii de catre Conciliul UE este
prea inalt (71%-72% in 2004, apoi 74% in 2007-2008, si daca nu va fi amendat Tratatul UE
va creste pe masura extinderii UE cu noi state membre) pentru ca aceasta institutie sa fie un
organ efectiv de luare a deciziei, in conditiile in care fiecare stat membru isi cantareste
sansele de atingere a intereselor proprii in functie de raportul direct dintre puterea sa de
Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
9

blocaj si puterea de actiune a Consiliului, existand riscul ca procesul de luare a deciziei in
Consiliu sa se rigidizeze si chiar sa cunoasca inrautatiri sub acest aspect odata cu cresterea
numarului de membri ai UE.
6

Pana la 1 mai 2004 numarul minim de voturi cerute pentru a obtine majoritatea
calificata era de 62 dintr-un total de 87, adica 71,3%, pentru ca de la 1 noiembrie 2004 sa se
atinga majoritatea calificata daca: decizia propusa este aprobata de o majoritate din statele
membre (in anumite cazuri o majoritate de 3/4) si se reuneste un minim de 232 de voturi,
ceea ce presupune 72,3% din total (aproximativ acelasi procentaj ca in anteriorul sistem);
suplimentar, se mai tine seama de faptul ca orice stat membru poate cere o confirmare a ceea
ce reprezinta voturile pentru cu cel putin 62% din populatia totala a UE, in cazul in care nu se
intampla asa, decizia nu va fi adoptata.
Dupa aderarea Romaniei si Bulgariei, UE va avea 27 de state membre, procentajul
majoritatii calificate va creste pana la un maxim de 74,4%, iar cele 2 conditii suplimentare
vor ramane, teoretic vorbind, valabile (14 voturi = majoritatea simpla, iar voturile in favoarea
deciziei trebuie sa corespunda cu cel putin 62% din totalul populatiei UE), din totalul de 345
de voturi, 258 fiind necesarul pentru majoritatea calificata si 91 cel pentru minoritatea de
blocaj.

CONCLUZII
In concluzie, prin formula extinderii votului la majoritatea calificata incepand cu
Actul Unic European, Consiliul, cadru diplomatic controlat prin unanimitate sau consens,
tinde sa devina o adunare cu coalitii numeroase, statele << mici >> neformind un bloc mai
mult decit cele << mari >>. Peste 80% din decizii (mai ales esentialul masurilor de organizare
si functionare a pietei unice) sint adoptate cu majoritate calificata. Dupa Consiliul European
de la Nisa (decembrie 2000), unanimitatea continua sa controleze vreo 20 de articole privind
domenii percepute ca << vitale >> de catre un stat membru sau de altul (fiscalitate, politica
sociala).
Astfel, Consiliul de Ministri constituie un cadru de negocieri, fiecare ministru dandu-
si rapid seama ca nu e doar reprezentantul intereselor propriei tari, ci si unul din cei 15 (pana
in 2004) ori 25 (post 2004) sau 27 (in viitorul apropiat, probabil 2007 sau 2008), plus inca
unul reprezentantul Comisiei Europene, fara de care Consiliul nu poate functiona eficient si
legal in cele mai multe cazuri, ca face parte dintr-un sistem de negociere unde cel ce se
izoleaza are de pierdut (cu exceptia unor situatii deosebite, poate, cand persoana este
purtatorul de cuvant al unei puternice vointe politice, precum Charles de Gaulle in anii 60
sau Margaret Thatcher in anii 80) si ca, in ultima instanta, Comunitatea (Comunitatile sau
Uniunea) nu este altceva decat o institutie politica, o masina de fabricat compromisuri.
In sfarsit, aceasta dinamica a institutiilor europene si mai ales a UE, ca si marea
varietate de institutii economice si politice europene va determina probabil introducerea de
noi teorii privind evolutia institutiilor si noile aspecte ale comportamentului uman pe masura
descoperirii de noi si excelente oportunitati pentru progresul cercetarilor europene (si
nunumai) privind optiunea publica, indeosebi in trei domenii considerate de viitor in Europa:
teoria politicii economice, modelele economico-politice si economia politica internationala.
7



6
Dennis Leech, Designing the Voting System for the Council of the European Union, in Public
Choice, nr.113, 3-4/dec.2002, p.437, 457-461.
7
Friedrich Schneider, Is there a European Public Choice Perspective?, in Kyklos, vol.48, nr.199, fasc.2,
2001, p.294.
Universitatea Petre Andrei Iasi
Facultatea de Drept
10


BIBLIOGRAFIE


1. Dennis Leech, Designing the Voting System for the Council of the European Union, in Public
Choice, nr.113, 3-4/dec.2002, p.437, 457-461
2. Friedrich Schneider, Is there a European Public Choice Perspective?, in
Kyklos, vol.48, nr.199, fasc.2, 2001, p.294
3. Iordan Gheorghe Barbulescu, Uniunea Europeana. Aprofundare si extindere,Cartea I: De la
Comunitatile Europene la Uniunea Europeana, Bucuresti, Editura Trei, 2001, p.137 si 138
4. Kenneth A. Shepsle si Mark S. Bonchek, Analyzing Politics. Rationality, Behavior and
Institutions, New York, London, W. W. Norton & Company, 1997, p.229.
5. www.europa.eu/index_en.htm