Universitatea Ecologic din Bucureti

Facultatea de Psihologie

Master Psihodiagnoz Cognitiv i Consiliere Psihologic




Practica in vederea sustinerii lucrarii de disertatie



EVALUAREA PSIHOLOGICA SI CONSILIEREA TULBURARILOR DE IDENTITATE
SEXUALA LA COPILUL PRESCOLAR IN FUNCTIE DE TIPUL DE FAMILIE
(MONOPARENTALA/BIPARENTALA)

Tudorache Andreea-Raluca, an II, semestrul II






Bucuresti
Mai 2014

ARGUMENT

Prima experienta a copiilor cu relatiile are loc, de obicei, in familie. Acest grup mic si
intim este cadrul de baza in care cei mai multi copii sunt introdusi in viata sociala, unde sunt
dobandite regulile comportamentului interpersonal si care va continua sa le serveasca drept
baza de securitate atunci cand intalnesc lumea din afara, care induce adesea confuzie.
In lumina multiplelor modificari sociale care au avut loc in ultimii ani - divortul, familiile
monoparentale, mamele angajate in campul muncii, inversarea rolurilor dintre sot si sotie,
cuplurile homosexuale, familiile vitrege si combinate este evident ca nu se mai poate defini
familia intr-un mod la fel de simplist, implicatiile acestor variatiuni ale formelor familiale asupra
copiilor devenind o arie majora de interogatii.
Identificarea constituie premisa dobandirii conduitelor sociale, iar studiul procesului
identificarii se centreaza pe un alt concept fundamental, identitatea de sex-rol. Genul constituie
un atribut ce modeleaza rolurile sociale, determina apartenenta la statutul de fiu sau fiica, sot
sau sotie, prieten sau prietena.
Este cunoscut faptul ca baietii si fetele tind sa isi aleaga drept modele de identificare
parintii de acelasi sex. In primii doi ani de viata, mama este cea care ocupa cel mai important
loc in viata copilului,ca sursa unica de confort fizic si emotional pentru copil. Incepand cu al
treilea an de viata comportamentele de atasament fata de mama tind sa se diminueze, iar
sentimentul de a vrea sa fie langa se transforma in a vrea sa fie ca (Cole, Cole, 1986).
Probleme de identitate sexuala apar in cazurile cand copiii sunt crescuti doar de un
singur parinte. Indiferent daca e de acelasi sex cu al sau, copilul are nevoie de ambele modele
pentru a se putea identifica corect. In aceste cazuri, un rol suplinitor l-ar putea constitui si
familia extinsa, cum ar fi bunicii sau matusile, unchii.







CUPRINS

CAPITOLUL I. CADRUL TEORETIC
1.1. Caracterisitici generale ale precolaritii
1.1.1. Dezvoltarea fizica si a motricitatii
1.1.2. Dezvoltarea senzoriala
1.1.3. Dezvoltarea cognitiva
1.1.4. Dezvoltarea limbajului. Comunicarea cu ceilalti
1.1.5. Dezvoltarea afectivitii
1.1.6. Dezvoltarea personalitatii

1.2. Dezvoltarea sinelui si nevoia de identificare la prescolari
1.2.1. Dezvoltarea sinelui la prescolari
1.2.2. Nevoia de identificare la prescolari

1.3. Influenta tipului de familie in dezvoltarea copilului prescolar
1.3.1. Caracteristici generale ale familiei
1.3.2. Tipuri de familie. Influenta tipului de familie asupra dezvoltarii prescolarului

CAPITOLUL II. METODOLOGIA INTERVENTIEI PSIHOLOGICE
2.1. Obiectivele interventiei
2.1.1. Obiective teoretice
2.1.2. Obiective practice

2.2. Metode si tehnici utilizate

2.3. Prezentarea cazurilor
2.3.1. Prezentare caz 1
2.3.2. Prezentare caz 2
CAPITOLUL III. REZULTATELE EVALUARII PSIHODIAGNOSTICE SI PROGRAMUL DE INTERVENTIE
3.1. Analiza si prezentarea cazului 1
3.1.1. Anamneza
3.1.2. Profilul psihodiagnostic
3.1.3. Programul de interventie
3.1.4. Recomandari pentru familie

3.2. Analiza si prezentarea cazului 2
3.2.1. Anamneza
3.2.2. Profilul psihodiagnostic
3.2.3. Programul de interventie
3.2.4. Recomandari pentru familie
































CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC

1.1. Caracterisitici generale ale precolaritii
Vrsta precolar sau cea de-a doua copilrie, cuprins ntre 3 i 6 ani, este o perioada
marcata de schimbri importante n planul dezvoltrii fizice, psihice i cel al relaionrii.
Momentul determinant este trecerea de la mediul familial la cel al grdiniei, cu cerine noi,
mult diferite de cele din perioada anterioar. "Motorul dezvoltrii psihice l va constitui
adncirea contradiciilor" (Golu, Zlate i Verza, 1998, p. 75). Aceste contradicii pot fi ntre
solicitrile externe i posibilitile interne ale copilului, ntre dorinele, aspiraiile i interesele
copilului i posibilitile lui de a i le satisface, dar mai ales ntre modul primitiv de satisfacere a
trebuinelor anterior acestei etape i modul civilizat de satisfacere a lor in concordan cu
normele comportamentale i socio-culturale impuse din momentul contactului cu gadinia.
Diferenele de solicitare i de diversificare a conduitelor i accelereaz copilului dezvoltarea i i
lrgesc considerabil orizontul de cunoatere, conducnd spre o socializare treptat, dar sigur a
acestuia.
Jocul rmne activitatea dominant a copilului, dar incepe s coreleze cu sarcini de
ordin instructiv-educativ, conducnd la perfecionarea formelor de activitate ale copilului. Dac
anteprecolaritatea era o perioad a expansiunii subiective, n care universul copilului era
instabil, modificat conform dorinelor i trebuinelor sale, precolaritatea este o perioad a
descoperirii realitii exterioare n relaie cu obiectele i persoanele din jur, realitate ce nu mai
depinde att de mult de copil datorit regulilor impuse i conformrii la ceea ce este necesar s
fie fcut. In aceste condiii, atitudinile imaginative i subiective asupra lumii vor fi nlocuite
treptat cu atitudini realiste i obiective.
Nu numai realitatea fizic se distinge ca de sine stttoare, ci i cea uman. Dac pn n
acest moment copilul se confunda cu anumite persoane, n special cu mama sa, acum va
recunoate celor din jur propria individualitate. Relaiile extinse cu cei din jur permit ca i alte
persoane, ndeosebi tatl, s se detaeze ca personaje importante n viaa copilului. Rolurile
adulilor fa de copii se diversific. Ei i informeaz, i ndrum, pretind anumite coportamente,
i dirijeaz i i controleaz, le creaz momente tensionale i momente de destindere,
gratificante. Acest lucru i ofer copilului posibilitatea de a inva din experienele adultului,
economisind astfel timp i efort. De asemenea, la aceast vrst, copilul descoper i propria sa
existen. i percepe mai clar diferitele pri ale corpului, diferenele dintre sexe, diminundu-
se astfel egocentrismul.

1.1.1. Dezvoltarea fizica si a motricitatii
Perioada prescolara este caracterizata de un ritm exploziv al dezvoltarii motrice si
somatice, a conduitelor diferentiate.
Procesul de crestere este relativ intens, dar mai putin alert decat in perioada anterioara.
Papalia, Olds si Feldman (2010) afirma ca in jurul varstei de 3 ani, copiii incep in mod normal sa
isi piarda rotunjimile specifice de bebelus si sa capete infatisarea zvelta, atletica a copilariei.
Intre 3 si 7 ani, cresterea se realizeaza diferentiat. Astfel, intre 4 si 5 ani cresterea traverseaza o
perioada mai lenta, in medie 4-6 cm anual, pentru ca, spre sfarsitul prescolaritatii, ritmul ei sa
fie intensificat. In ansamblu, intre 3 si 6/7 ani copilul creste in inaltime de la aproximativ 92 cm
la 116 cm, iar in greutate de la 14 kg la 22 kg. Trebuie retinut faptul ca exista diferente intre fete
si baieti, acestia din urma avand cu aproximativ 1 cm mai mult in inaltime si 0,5 kg mai mult in
greutate. De asemenea, baietii au mai mult tesut muscular in masa corporala totala, in
comparatie cu fetele, care au mai mult tesut adipos. Procesul de crestere variaza in functie de
anumiti factori externi, cum ar fi alimentatia, igiena, starea sanatatii.

1.1.2. Dezvoltarea senzoriala
La varsta prescolara are loc o mare extensie a universului cunoscut de copil. Cum noile
spatii de viata - exteriorul casei, strada spre gradinita sau spre magazin - contin multe obiecte
incitante, incep sa fie vitalizate o serie de trebuinte psihologice ale copilului. Dintre acestea,
trebuinta de cunoastere si cea de investigare sunt extrem de importante. Copilul vrea sa afle, sa
stie cat mai multe lucruri, curiozitatea lui este vie si permanenta.
Dar pentru satisfacerea acestor trebuinte, copilul trebuie sa dispuna de procese, insusiri,
functii si capacitati psihice care sa ii permita sa investigheze noile obiecte si fenomene. Asadar,
procesele senzorial-perceptive, alaturi de cele motorii si actionale, suporta o serie de
transformari pentru a se perfectiona in conformitate cu noile cerinte.

1.1.3. Dezvoltarea cognitiva
La inceputul perioadei prescolare, copilul se situeaza, dupa descrierile lui Piaget, in
stadiul preoperational al dezvoltarii cognitive deoarece, la aceasta varsta, copiii inca nu sunt
pregatiti sa efectueze operatii mentale logice, asa cum vor fi in stadiul operatiilor concrete.
Totusi, stadiul preoperational, care dureaza aproximativ de la 2 la 7 ani, este caracterizat de o
extindere a folosirii gandirii simbolice sau a capacitatii de reprezentare, aparuta in stadiul
senzorio-motor.
Progresele in materie de gandire simbolica sunt insotite de o intelegere tot mai buna a
spatiului, a cauzalitatii, a identitatii, a clasificarii si a numerelor. Intelegerea unora dintre
acestea isi are radacinile in perioada de sugar si varsta invatarii mersului, iar intelegerea altora
incepe sa se dezvolte in prima copilarie, dar este atinsa pe deplin abia in copilaria mijlocie.

1.1.4. Dezvoltarea limbajului. Comunicarea cu ceilalti
Alaturi de gandire, limbajul constituie o achizitie specific umana si este definit ca
"functie de utilizare a limbii in raporturile cu ceilalti oameni" de catre A. Cosmovici (1996). La 3
ani, copilul cunoaste si poate sa foloseasca 900-1000 de cuvinte. La 6 ani, are un vocabular
expresiv de 2600 de cuvinte si intelege peste 20000 (Owens, 1996). Acesta largire rapida a
vocabularului se poate produce prin descifrare rapida, care ii permite copilului sa prinda sensul
aproximativ al unui cuvant nou dupa ce il aude o data sau de doua ori intr-o conversatie. Copiii
par sa isi formeze, pe baza contextului, o ipoteza rapida privind sensul cuvantului, aceasta fiind
rafinata prin contacte ulterioare si prin folosire. Se realizeaza trecerea de la limbajul situativ,
specific anteprescolaritatii, la cel contextual. Prima forma lua infatisarea dialogului, fiind foarte
concreta, legata de imprejurarile particulare la care luau parte cei implicati, pe cand cea de-a
doua forma ia infatisarea monologului, copilul povestind ce a auzit, ce a vazut, fara ca
ascultatorii sa cunoasca in mod obligatoriu situatia despre care se vorbeste. Aceste doua forme
ale limbajului coexista pe toata perioada prescolaritatii, dar predominanta, locul si rolul lor se
schimba in functie de conditiile in care are loc comunicarea.

1.1.5. Dezvoltarea afectivitii
n procesul cunoaterii realitii i al transformrii ei, copilul nu rmne indiferent fa
de ceilali oameni din jurul lui. El are o anumit atitudine fa de oameni, fa de alte fiine, fa
de obiecte, atitudine determinat de specificul mprejurrilor de via, de raporturile n care se
afl cu acestea. Aceste raporturi favorizeaz interesele si trebuinele lui pe via (Golu, 2010).
Omul nu reflect n mod indiferent realitatea, ci triete anumite sentimente fa de
fenomenele naturii i societii, fa de ceilali oameni i fa de propria persoan i activitate.
De exemplu, unele lucruri i produc bucurie, altele l ntristeaz sau l nspimnt.
"Emoiile i sentimentele sunt o form specific de reflectare a realitii obiective prin
care se exprim atitudinea omului fa de anumite obiecte i fenomene" (Roca, 1964). Viaa
afectiv a precolarului o continu pe cea a anteprecolarului, suportnd modificri att de
natur cantitativ, crescnd numrul strilor i dispoziiilor afective, cat i de natur calitativ,
imbogindu-se i diversificndu-se formele existente i aprnd forme noi. Aceste modificri
sunt posibile n principal datorit noilor condiii de via ale precolarului, noilor solicitri cu
care se confrunt.

1.1.7. Dezvoltarea personalitatii
Spre deosebire de anteprescolaritate, care a fost perioada de debut al personalitatii, a
aparitiei unor elemente componente ale ei, fara ca intre acestea sa se stabileasca inca relatii,
prescolaritatea este perioada formarii intitale a personalitatii, perioada aparitiei primelor relatii
si atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vietii psihice a copilului. In
anteprescolaritate, copilul era dependent de impresiile externe, dominat de campul sau
perceptiv si caracterizat de instabilitate si fluctuatie emotionala. In schimb, in prescolaritate, se
intalneste detasarea, despreinderea copilului de campul perceptiv, o mai mare organizare si
stabilizare a comportamentelor. Lucrul acesta este posibil datorita modificarilor esentiale care
se produc in structura activitatii psihice.
Toate laturile vietii psihice, incepand cu cele mai simple si terminand cu cele mai
complexe se educa, se exerseaza si se dezvolta prin intermediul activitatii ludice. Trasaturile de
personalitate - aptitudinile, deprinderile, interesele, aspiratii, caracter, temperament - se
exprima prin comportament. Activitatea ludica constituie un teren fertil prin care se pot
evidentia aceste caracteristici, dar se pot si exersa si dezvolta cu ajutorul jocului. Dupa modul
cum se adapteaza si se integreaza in joc, mai rapid sau mai lent, dupa respectarea regulilor de
joc si a actiunii celorlalti participanti, dupa felul in care coopereaza si indeplineste sarcinile
jocului, se poate aprecia vointa si perseverenta, calmul si capacitatea de organizare, etc.
La fel de importante pentru formarea personalitatii prescolarului sunt si stilurile
comportamentale parentale (Golu, Zlate, Verza, 1998). Parintii pot fi mai calmi sau mai irascibili,
mai permisivi si indulgenti sau mai restrictivi si punitivi. Ei se pot comporta intr-un anumit fel in
functie de comportamentul copilului la un moment dat sau de situatia creata. Insa pot avea si o
maniera cronica de comportament oarecum independent de acesti factori particulari. Stilul lor
comportamental consta tocmai intr-o asemenea maniera devenita obisnuita de a se raporta la
altii. Stilul parental influenteaza gradul de retinere sau de agresivitate al copilului,
comportamentul lui social, poate facilita sau perturba elaborarea imaginii si conceptiei despre
sine si poate favoriza sau intarzia elaborarea valorilor morale sau dezvoltarea competentei
sociale.


1.2. Dezvoltarea sinelui si nevoia de identificare la prescolari

1.2.1. Dezvoltarea sinelui la prescolari
In perioada de la 3 la 6 ani, copilul devine constient de propriul sau comportament, de
propriile intentii pe care le distinge cu destula claritate de ale altora (Sroufe, 1992). Aceasta
intelegere a sinelui este proportionala cu intelegerea celorlalti. In jurul varstei de 4 ani, copilul
incepe sa inteleaga intentia ca o stare mentala care ghideaza, dar care poate fi distinsa de
comportamentul propriu-zis. Copilul realizeaza astfel diferenta dintre intentionalitate si
accidental, fapt ce este posibil datorita progreselor la nivelul structurilor cognitive. Se poate
afirma ca, atata vreme cat un copil de 4-5 ani poate avea reprezentari ale obiectelor din
realitatea inconjuratoare, poate sa isi reprezinte mental si propriul eu, dar si pe ceilalti.
Simtul eului corporal devine in aceasta perioada mai fin, iar distinctia dintre eu si
celalalt capata noi dimensiuni datorita aparitiei unor forme incipiente de reciprocitate. Cu
toate ca la varsta de 4-5 ani evocarile copilului ar trebui sa acopere intreaga schema corporala,
nu toti copiii reusesc sa denumeasca si sa indice corect anumite parti ale corpului. Rezultatele
unui studiu efectuat pe un lot de 89 de copii cu varsta cuprinsa intre 3 si 7 ani, carora le-a fost
administrata proba Piaget-Head pentru cunoasterea si reprezentarea schemei corporale, au
evidentiat faptul ca in aceasta perioada copiii dispun de date privitoare la propriul corp
elemente componente, functionalitate, topologie. Insa o schema globala, divizarea in
segmente, amplasarea, dar mai ales recunoasterea si denumirea acestora se realizeaza uneori
destul de anevoios, in special datorita faptului ca se impune o distantare de propriul eu, o
privire din afara. Astfel, in sarcina de indicare a mainii drepte sau stangi, un procent de 21%
dintre copii nu reusesc, iar in cazul indicarii piciorului drept sau stang 37,07% dintre copii nu
reusesc (Bonchis, 2004).

1.2.2. Nevoia de identificare la prescolari
Identificarea constituie premisa dobandirii conduitelor sociale, iar studiul procesului
identificarii se centreaza pe un alt concept fundamental, identitatea de sex-rol. Genul constituie
un atribut ce modeleaza rolurile sociale, determina apartenenta la statutul de fiu sau fiica, sot
sau sotie, prieten sau prietena.
Este cunoscut faptul ca baietii si fetele tind sa isi aleaga drept modele de identificare
parintii de acelasi sex. In primii doi ani de viata, mama este cea care ocupa cel mai important
loc in viata copilului,ca sursa unica de confort fizic si emotional pentru copil. Incepand cu al
treilea an de viata comportamentele de atasament fata de mama tind sa se diminueze, iar
sentimentul de a vrea sa fie langa se transforma in a vrea sa fie ca (Cole, Cole, 1986).
Perceptia diferentelor anatomice loveste puternic in egocentrismul copilului si credinta
implicita ca toti oamenii sunt la fel ca el. Baiatul descopera ca mama este diferita de el,
diferenta constituind un aspect valorizant, indemnand la afirmarea sinelui, dar si la trairea unui
sentiment de inferioritate fata de maturitatea fizica a mamei. In aceasta perioada, baiatul
descopera ca face parte din aceeasi categorie cu tatal sau, in raport cu care se simte mic si
neinsemnat. In cazul fetelor, consecintele sunt diferite, mama fiind pentru fata tot atat de
devalorizata ca si ea, iar tatal fiind persoana plina de prestigiu, care va deveni tinta admiratiei si
interesului sau. In acest mod, tatal devine obiect de admiratie si totodata de invidie si
identificare pentru ambii copii. Daca la fete insa, din punct de vedere psihanalitic, sentimentul
imbraca forma de dorinta si seductie, la baieti sentimentul va fi de teama si emulatie. Baiatul se
va focaliza pe masculinitate pentru a fi ca tatal, iar fata pe feminitate pentru ca doreste sa il
aiba pe tata.
In procesul de identificare, fiecare parinte joaca un rol cu insemnate influente asupra
dezvoltarii sinelui in sensul dependentei sau independentei, al securitatii si confidentialitatii,
nivelului de cooperare (Sroufe, 1992). Asadar, procesul de identificare incepe doar in momentul
in care copilul incepe sa inteleaga atitudinile si sentimentele parintilor si descopera anumite
similaritati cu parintii, in prima faza fizice, iar mai tarziu psihice (Schiopu, Verza, 1997).
Rezultatul in constituie adoptarea unor conduite, a unor gesturi, incorporarea treptata a unor
valori familiale. Intrarea copilului la gradinita va conduce, insa, la largirea contactelor sociale si,
implicit, la extinderea ariei de cautare a modelelor, trecandu-se astfel de la atasamentul
exclusiv fata de parinti la integrarea intr-o comunitate mai larga in care copilul, cu entuziasmul
si initiativa care sunt caracteristice acestei varste, va incepe sa exerseze roluri noi si variate.

1.3. Influenta tipului de familie in dezvoltarea copilului prescolar

1.3.1. Caracteristici generale ale familiei
Prima experienta a copiilor cu relatiile are loc, de obicei, in familie. Acest grup mic si
intim este cadrul de baza in care cei mai multi copii sunt introdusi in viata sociala, unde sunt
dobandite regulile comportamentului interpersonal si care va continua sa le serveasca drept
baza de securitate atunci cand intalnesc lumea din afara, care induce adesea confuzie.
In lumina multiplelor modificari sociale care au avut loc in ultimii ani - divortul, familiile
monoparentale, mamele angajate in campul muncii, inversarea rolurilor dintre sot si sotie,
cuplurile homosexuale, familiile vitrege si combinate este evident ca nu se mai poate defini
familia intr-un mod la fel de simplist, implicatiile acestor variatiuni ale formelor familiale asupra
copiilor devenind o arie majora de interogatii.

1.3.2. Tipuri de familie. Influenta tipului de familie asupra dezvoltarii prescolarului
Studiul familiei s-a impus ca o necesitate abia n epoca modern, dei preocuprile n
acest sens sunt foarte vechi. Problema organizrii vieii de familie i a consecinelor ei
funcionale, a evoluiei rolurilor masculine i feminine apare n germene n lucrrile gnditorilor
antici i a celor renascentiti. Strnsa dependen care exist ntre membrii aceleiai familii,
ntemeiat mai ales pe un joc de interrelaii afective foarte intense, face ca mediul familial s fie
foarte apt de a reaciona la trebuinele iniiale ale copilului i de a favoriza prima elaborare a
personalitii proprii i a imaginii sale despre lume, care opereaz, la copil, dup modaliti
esenial afective.
Definit ca ansamblu de relaii sociale reglementate, familia este un complex de roluri i
statusuri sociale. Partenerii cuplului familial se raporteaz unul la altul prin rolurile i statusurile
de so i soie. Aceiai parteneri ndeplinesc n raporturile cu descendenii lor rolul de prini.
Cu toate acestea, familiile din societile contemporane, dezvoltate sau n curs de dezvoltare,
au suportat n ultimele decenii transformri profunde. Schimbrile intervenite sunt att de
importante, nct i termenul familie a devenit tot mai ambiguu, tinznd s acopere astzi
realiti diferite, altele dect cele caracteristice generaiilor precedente.
Familiile biparentale sunt familiile in care exista ambii parinti. La randul lor, acestea pot
fi formate din parintii naturali ai copilului sau copiilor, pot fi familii mixte sau reconstituite, daca
parintii au mai fost casatoriti si au divortat sau si-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii in
noua casatorie, dar pot avea si copii comuni.
Familiile reconstituite intampina o serie de dificultati pe care vor trebui sa le depaseasca
si care provin din pierderile suferite anterior formarii lor. Cel mai frecvent obstacol sau
problema intalnita de familiile reconstituite este reprezentata de neacceptarea parintelui vitreg
de catre copil sau copii din simplul fapt ca parintele vitreg este perceput ca inlocuind-ul pe cel
natural. Aceasta neacceptare este insotita adesea de sentimente de respingere, furie, ura,
gelozie. Aceste sentimente sunt insa destul de firesti pentru copil si ele pot sa se diminueze in
timp. La aceasta situatie pot contribui si atitudinile sau greselile de comportament ale
parintilor, cum ar fi devalorizarea parintelui vitreg in fata copiilor, retragerea dreptului de a
educa sau admonesta copilul sau tehnicile educative dure. Copilul poate considera ca parintele
sau natural ii ofera mai putina atentie si iubire dupa recasatorire, mai ales daca parintele
nu explica diferenta dintre iubirea parentala si cea conjugala. Poate exista si neacceptarea
copilului de catre parintele vitreg. Este uneori foarte dificil pentru parintele vitreg sa manifeste
afectiune pentru copilul partenerului, mai ales daca acesta il respinge sau chiar se revolta si
lupta impotriva sa. De multe ori, parintele este cel care are nevoie sa isi ajusteze
comportamentul astfel incat sa poata sa faca fata acestei situatii. O alta problema poate fi
constituita de conflictele fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri si copiii proveniti din
casniciile lor anterioare. Copiii din casatoriile anterioare se pot simti mai putin importanti, mai
putin doriti sau iubiti decat noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajati sau mai
pedepsiti atunci cand gresesc decat fratele sau sora lor vitrega.
Familiile monoparentale reprezinta familiile in care unul dintre parinti nu exista, copilul
sau copiii fiind crescuti de un singur parinte. Lipsa unui parinte se poate datora decesului
acestuia, divortului, sau alegerii unei persoane de a deveni parinte unic, prin nasterea unui copil
conceput prin fertilizare in vitro, cu un partener care nu va lua parte la cresterea copilului sau
prin adoptia unui copil.
Cele mai multe familii monoparentale se datoreaza divortului parintilor si decesului unui
partener. In plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mama si copil sau
copii, atat din motive naturale, cat si din ratiuni culturale, tribunalele considerand inca mamele
parinti mai potriviti pentru copii, desi nu intotdeauna este asa. Dar in ultima vreme asistam la
tot mai multe femei care isi asuma rolul de mama singura, prin nasterea unui copil sau prin
adoptie.










CAPITOLUL II. METODOLOGIA INTERVENTIEI PSIHOLOGICE

2.1. Obiectivele interventiei


2.3.3. Obiective teoretice
Asa cum releva literatura de specialitate si cum a fost prezentat in partea teoretica a
acestei lucrari, tipul de parentalitate are o influenta semnificativa asupra dezvoltarii copilului, in
special a dezvoltarii personalitatii acestuia.
Un aspect deosebit il prezinta familiile monoparentale, caz in care parintele ramas
singur manifesta tendinta de a completa golul ramas in absenta celuilalt dintre parinti, prin
extinderea rolului sau, cel de mama, respectiv de tata. Astfel, imaginea copilului despre
modelele reprezentate de cei doi parinti sunt distorsionate, fapt ce modifica si dezvoltarea
identitara a acestuia. In mod normal, fetita se va identifica cu mama, iar baiatul cu tatal. In cazul
absentei unuia dintre parinti, se poate produce o confuzie la nivelul identificarii copilului,
aceasta capatand un caracter slab conturat.
Obiectivul teoretic al acestei lucrari este intelegerea determinarilor si consecintelor
tipului de parentalitate asupra identitatii sexuale la copilul prescolar.

2.3.4. Obiective practice
Obiectivele de psihodiagnoza sunt:
Evaluarea psihodiagnostica a identitatii sexuale in scopul identificarii aspectelor
dizarmonice;
Evaluarea psihodiagnostica menita sa evidentieze potentialul restant in scopul
valorificarii sale in cadrul programului de interventie terapeutica.
Obiectivele legate de programul de interventie sunt:
Structurarea unui program de interventie terapeutica menit sa restabileasca constiinta
de sine a clientului;
Formularea unor recomandari adresate familiei menite sa faciliteze dezvoltarea
clientului;