Sunteți pe pagina 1din 41

PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ ŞI EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

I .Introducere

Pe plan internaţional, până în 1945, procesul de protecţie a drepturilor omului prin instrumente juridice

pertinente a avut un caracter fragmentar, în bună măsură limitat la anumite categorii sociale, respectiv la anumite drepturi.

Aceasta se explică şi prin faptul că dreptul internaţional clasic, conceput ca drept al societăţii statelor, reflecta interesele acestora. Potrivit articolului 15 din Pactul Societăţii Naţiunilor, existau chestiuni pe care dreptul internaţional le lăsa în competenţa exclusivă a statelor. Potrivit acestei concepţii, problematica drepturilor omului ţinea de competenţa exclusivă a statelor, iar individul lăsa în seama suveranului grija de a fi protejat 1 , legătura dintre individ şi stat exprimată prin cetăţenie, precum şi tipul relaţiilor dintre state, urmând a reprezenta factorii de care depinde gradul de respectare a drepturilor omului.

O primă aplicaţie a principiului legăturii exprimate prin cetăţenie dintre individ şi stat este protecţia pe plan extern a propriilor cetăţeni.

Este un principiu elementar de drept internaţional care autorizează statul să îşi protejeze cetăţenii prejudiciaţi prin acte contrare dreptului internaţional comise de alt stat, şi pentru care aceştia nu au putut obţine reparaţie prin utilizarea căilor ordinare de recurs. Însuşindu-şi cauza unuia din cetăţenii săi şi punând în mişcare în favoarea sa acţiunea diplomatică sau acţiunea judiciară internaţională, acest stat îşi valorifică propriul drept, dreptul de a face să fie respectat, în persoana cetăţenilor săi, dreptul internaţional.” (C.P.J.I., Concesiunile Mavrommatis în Palestina, Grecia împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 30 august 1924)

Însă exercitarea protecţiei diplomatice este un drept discreţionar al statului.

O altă aplicaţie a principiului sus amintit au reprezentat-o intervenţiile de umanitate, intervenţii ce

presupun utilizarea forţei armate în mod unilateral de către un stat pentru a apăra viaţa şi bunurile naţionalilor săi a căror siguranţă este ameninţată într-un alt stat 2 .

O a treia aplicaţie a ideii ca protecţia individului este lăsată la latitudinea statului o reprezintă

tratamentul acordat străinilor. În dreptul internaţional clasic, străinii puteau beneficia pe teritoriul unui

alt stat fie de regimul juridic acordat cetăţenilor acelui stat – cu riscul că acest regim era foarte restrâns, pentru că statul decidea în mod exclusiv conţinutul drepturilor şi libertăţilor recunoscute cetăţenilor săi,

fie de standardul minim internaţional (o sumă de drepturi şi libertăţi considerate esenţiale).

De fapt, cele trei mecanisme erau instrumente prin care statele mai dezvoltate au exportat sistemul lor de valori în statele în care protecţia cetăţenilor lor sau a investiţiilor acestora cerea anumite garanţii. Acest „export” nu viza însă decât tratamentul străinilor în acele state, nu şi situaţia resortisanţilor lor.

Până la izbucnirea Primului Război Mondial, s-au manifestat doar preocupări izolate în domeniul protecţiei drepturilor omului pe plan internaţional. Astfel, prin Declaraţia din 1815 adoptată în timpul Conferinţei de Pace de la Viena, statele participante şi-au exprimat voinţa de a aboli comerţul cu sclavi. Totuşi, Declaraţia nu interzice însăşi sclavia, ci doar comerţul, iar această stare a continuat în America până la sfârşitul războiului civil, în 1865.

1 F. Sudre, Dreptul internaţional şi european al drepturilor omului, Ed. Polirom, 2006, p. 35 2 Pentru o prezentare mai detaliată, a se vedea R. Ergec, Protection européenne et internationale des droits de l’homme, Bruylant, Bruxelles, 2006, p. 9-10.

De asemenea, în 1899 şi 1907 sunt adoptate o serie de convenţii în domeniul dreptului umanitar; aşa- numitul „drept de la Haga” sau „dreptul conflictelor armate” codifica regulile de purtare a războiului, inclusiv normele de protecţie a victimelor acestuia – răniţi, civili, prizonieri.

Aceste două timide manifestări în plan internaţional nu reglementau însă relaţiile dintre un individ şi statul de apartenenţă, care nu beneficiau decât de mecanismul sus amintit al protecţiei diplomatice şi respectiv de inserarea în textele convenţionale a drepturilor fundamentale.

După Primul Război Mondial, se remarcă apariţia unor regimuri speciale de protecţie pe cale convenţională fie a unor categorii de persoane, fie a unui anumit drept. Aceste regimuri privesc eliminarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi, protecţia victimelor războiului, 3 a lucrătorilor din industrie şi a minorităţilor.

Dintre documentele privind sclavia menţionăm Convenţia de la Geneva din 1925, încheiată în cadrul Societăţii Naţiunilor, care extindea suprimarea sclaviei la toate regiunile lumii, după ce reglementări anterioare, respectiv Actul general al Conferinţei de la Berlin din 1885 şi Actul Conferinţei antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890, prevedeau suprimarea sclaviei şi a comerţului cu sclavi în Africa Centrală, respectiv în toată Africa şi în zona maritimă a Oceanului Indian, în virtutea faptului că acestea (sclavia şi comerţul cu sclavi) sunt „interzise în conformitate cu principiile dreptului internaţional”.

Dintre instrumentele juridice privind protecţia victimelor războiului este de reţinut în perioada interbelică Convenţia de la Geneva din 1929 referitoare la soarta răniţilor şi soldaţilor din armatele în campanie şi tratamentul prizonierilor de război, ale cărei dispoziţii completau reglementările anterioare privind regulile de purtare a războiului - Convenţia de la Haga, din 1899 asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat şi cea din 1907 privind războiul maritim şi privind soarta răniţilor în război - Convenţia de la Geneva din 1864 privind respectarea imunităţii spitalelor şi îngrijirea soldaţilor răniţi şi bolnavi.

Înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.) 4 în 1919, a fost urmată de încheierea unor convenţii internaţionale pentru protecţia lucrătorilor industriali şi îmbunătăţirea condiţiilor lor de lucru.

II. Protecţia drepturilor omului devine internaţională

Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunităţii internaţionale, abia după cel de- al doilea război mondial sub impulsul dezvăluirii atrocităţilor naziste şi s-a concretizat, în perioadele ce au urmat, într-un impresionant ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare, mai ales, a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.

Învăţătura de bază a celui de-al doilea război mondial (de fapt şi a primului, dar ignorată la momentul său) a fost că în anumite momente istorice toate mijloacele de apărare ale regulii de drept la nivel naţional pot fi înfrânte, şi atunci singurul remediu de imaginat este recursul la mecanisme adecvate ale comunităţii internaţionale. Ceea ce presupune ca acestea să existe.

În plus, ideea că statul este cel ce exercită exclusiv competenţele în domeniul drepturilor omului a favorizat situaţii de restrângeri, uneori arbitrare su chiar nerecunoaştere a unor drepturi. În concluzie, problema protecţiei drepturilor omului beneficiază de preocuparea comunităţii internaţionale şi iese din domeniul rezervat al statului. Această „ieşire” nu trebuie interpretată ca o interdicţie pentru state de a se implica în preoblemă ci ca o nouă abordare a ideii de stata – instrument în serviciul poporului său, care nu mai beneficiază de legitimitate în momentul în care nu mai respectă şi garantează drepturile de bază

3 Reglementările referitoare la protecţia victimelor războiului, deşi, de regulă, sunt incluse în ceea ce se numeşte dreptul internaţional umanitar (al conflictelor armate), pot fi considerate în acelaşi timp ca o ramură a protecţiei drepturilor omului. 4 Constituţia acestei organizaţii constituia Partea XIII a Tratatului de Pace de la Versailles.

pentru cetăţenii săi şi pentru dei ce se află sub jurisdicţia sa. În fapt, exerciţiul atributelor suverane ale statului în domeniul protecţiei drepturilor omului se exercită acum îmreună cu alţi actori internaţionali, în mod complementar.

Astfel asistăm la o dedublare funcţională între ordinea internă şi ordinea internaţională:

- ordinea internă: protecţia drepturilor omului prin reglementare şi crearea de remedii (recursuri în faţa autorităţilor naţionale) în caz de încălcare

- ordinea internaţională: promovarea drepturilor omului, prin uniformizarea standardelor minimale în materie şi protecţie subsidiară, doar dacă statul nu poate sau nu vrea să asigure protecţia.

Calea spre construirea unui sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului şi stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest domeniu a fost deschisă de Carta Naţiunilor Unite.

II. 1. Nivelul universal cadrul de recunoaştere a prerogativelor individuale fundamentale

Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată la San Francisco, în 1945, marchează interdependenţa dintre pacea şi securitatea internaţională, pe de o parte şi condiţii mai bune pentru bunăstarea economică şi socială şi respectarea drepturilor omului, pe de altă parte. Are rolul deosebit de a realiza pătrunderea drepturilor omului în ordinea juridică internaţională, penetrând ecranul statal care separa dreptul intern de cel internaţional.

Dispoziţii privitoare la drepturile omului în Carta O.N.U. În preambulul Cartei O.N.U., popoarele Naţiunilor Unite îşi exprimă hotărârea „de a reafirma credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în drepturile egale între bărbaţi şi femei şi între naţiunile mari şi mici”.

Formulările „promovarea şi încurajarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale” sau „sprijinirea realizării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale” apar cu unele variaţiuni, în art. 1 din Cartă privind scopurile Naţiunilor Unite, în art. 13 referitor la funcţiile şi puterile Adunării Ge- nerale şi art. 62 privind funcţiile şi puterile Consiliului Economic şi Social. Adunarea Generală are, ca una dintre funcţii, iniţierea de studii şi elaborarea de recomandări privind realizarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, încredinţate Comisiei a III-lea a Adunării Generale privind problemele sociale, umanitare şi culturale. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) poate face recomandări în scopul de a promova „respectul şi îndeplinirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi” şi poate crea comisii speciale în acest scop.

Prin articolul 56 toţi membrii O.N.U. se obligă să adopte acţiuni în comun şi separat, în cooperare cu Organizaţia, pentru realizarea scopurilor enumerate în art. 55 aliniatul c, care prevede „respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

Un catalog al drepturilor şi libertăţilor a căror respectare reprezenta o condiţie esenţială pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi a căror promovare era încurajată de Organizaţia Naţiunilor Unite nu exista încă; de-abia adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, de către Adunarea Generală la 10 decembrie 1948, a conferit substanţă formulării „drepturile omului” şi un conţinut minimal clar.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Proclamată şi adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, această Declaraţie este apreciată ca marcând începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Este primul document internaţional care enunţă în mod solemn drepturile şi libertăţile fundamentale ce trebuie garantate oricărei fiinţe umane, document cu vocaţie de universalitate în acest domeniu, urmărind, deci, stabilirea unei concepţii unitare a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului.

Filozofia pe care se întemeiază Declaraţia este formulată în articolul 1, potrivit căruia „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi cu conştiinţă şi trebuie să acţioneze unele faţă de altele într-un spirit de fraternitate”. Articolul 3, care proclamă dreptul la viaţă, libertate şi securitate al persoanei, şi art. 22, care introduce drepturile economice, sociale şi culturale, de care trebuie să beneficieze toţi, sunt socotite ca exprimând două din caracteristicile fundamentale ale drepturilor omului: ele sunt universale şi inalienabile. Fiecare om se poate bucura de drepturile proclamate fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, origine naţională sau socială, avere sau orice alte împrejurări. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul la egală protecţie a legii, fără discriminări. După cum se precizează în preambulul Declaraţiei, drepturile pe care aceasta le proclamă reprezintă un standard comun de atins de toate popoarele, în aşa fel ca aceste drepturi să fie recunoscute şi respectate pretutindeni de către toate statele.

În categoria drepturilor civile şi politice întâlnim: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute, dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice, egalitatea în faţa legii, dreptul la o satisfacţie efectivă în caz de încălcare a drepturilor garantate, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la un proces echitabil, respectarea prezumţiei de nevinovăţie, dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, la inviolabilitatea domiciliului şi a corespondenţei, dreptul de a circula în mod liber si de a-si alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat, dreptul de a căuta azil si de a beneficia de azil în alte ţări, dreptul la o cetăţenie, dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, dreptul la proprietate, dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie, dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării, dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi. Declaraţia enumeră şi drepturi economice, sociale şi culturale: dreptul la securitatea socială, dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea împotriva şomajului, dreptul la odihnă şi recreaţie, dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, dreptul la învăţătură, dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific şi la binefacerile lui.

Ultima parte a Declaraţiei Universale (art. 28-30) plasează drepturile omului în contextul lor firesc: se arată că orice persoană are dreptul la o ordine socială şi internaţională în care drepturile omului şi libertăţile fundamentale formulate în Declaraţie să poată fi realizate pe deplin şi se subliniază obligaţiile şi răspunderile pe care fiecare individ le datorează comunităţii. Astfel, în exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute, prin lege se stabilesc îngrădiri care vizează respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi satisfacerea cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale, într-o societate democratică.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat internaţional, generator de drepturi şi obligaţii juridice. Această declaraţie, ca orice rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U., nu are forţă obligatorie. Ea dobândeşte, totuşi, prin importanţa problemelor pe care le abordează, o semnificaţie deo- sebită.

S-a apreciat astfel că Declaraţia Universală „poate nu are forţa juridică a unui tratat sau convenţii, dar ca rezultat al unei evoluţii sancţionate prin practică şi uz, s-a transformat într-un act cu numeroase prevederi cărora li se recunoaşte în mod general caracterul obligatoriu pentru membrii comunităţii internaţionale5 . În aceeaşi ordine de idei, Conferinţa Internaţională asupra Drepturilor Omului, ţinută în 1968, la Teheran, cu ocazia Anului Internaţional al Drepturilor Omului, a apreciat că Declaraţia Univer- sală constituie „o obligaţie pentru membrii comunităţii internaţionale”. Altă opinie consideră că Declaraţia, încorporată în preambulul constituţiilor multor state şi reluată de alte rezoluţii ale Adunării Generale, a contribuit la formarea unor reguli cutumiare bazate pe conţinutul declaraţiei. Faptul că prevederi ale Declaraţiei au fost încorporate în constituţiile multor state sau au fost invocate în jurispru-

5 Th. C. van Boven, Apercu du droit international positif des droits de l’homme, în volumul Les dimensions internationales des droits de l’homme, UNESCO, Paris, 1978, p. 97-98

denţă, relevă că ea este acceptată ca document cuprinzând principii şi norme generale care dau expresie unor standarde comune în domeniul drepturilor omului.

„La ora actuală, Declaraţia este considerată ca reprezentând interpretarea autentică a Cartei Naţiunilor Unite, explicitând în detaliu sensul termenilor „drepturile omului şi libertăţile fundamentale” pe care statele membre ONU au acceptat să le favorizeze şi să le respecte atunci când au aderat la Cartă…6

Constituţia României, în articolul 20, aşează Declaraţia Universală a Drepturilor Omului alături de „tratatele internaţionale privind drepturile omului”, deoarece stipulează că: „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”.

Pactele drepturilor omului. Aceste pacte care, din punctul de vedere al naturii juridice, constituie tratate internaţionale, sunt următoarele: Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, şi Protocoalele facultative la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice. Împreună cu Declaraţia Universală, ele formează aşa zisa „Cartă a drepturilor omului” („The International Bill of Human Rights”).

Ambele pacte şi protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice referitor la accesul particularilor care pretind că sunt victime ale unor încălcări ale drepturilor garantate de Pact la Comitetul Drepturilor Omului, au fost adoptate de Adunarea Generală prin rezoluţia 2200 A (XXI) din 16 decembrie 1966. Preambulurile şi articolele 1, 3, şi 5 ale Pactelor sunt aproape identice, reamintind obligaţia statelor, conform Cartei ONU, de a promova drepturile omului, idealul fiinţelor umane libere fiind să se bucure de libertate civilă şi politică şi să fie libere de frică şi lipsuri. Acest ideal poate fi atins numai dacă sunt create condiţiile prin care fiecare să-şi poată exercita drepturile sale civile şi politice, precum şi drepturile sale economice, sociale şi culturale.

Articolul 1 din fiecare pact declară că dreptul la autodeterminare al popoarelor este universal şi cere statelor să promoveze şi să respecte acest drept. În literatura de specialitate s-a susţinut că autodeterminarea are caracter de jus cogens, argumentându-se că dreptul la autodeterminare este o con- diţie esenţială pentru exercitarea efectivă a tuturor drepturilor omului.

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice 7 prevede în primul rând, dreptul la viaţă, care trebuie să fie ocrotit de lege: nimeni nu trebuie să fie privat arbitrar de viaţa sa (art. 6). Sunt interzise tortura, tratamentele inumane şi degradante, sclavia, precum şi munca forţată sau obligatorie (art. 7 şi 8).

Mai multe articole se referă la libertatea şi securitatea persoanei şi la măsurile ce trebuie luate pentru o judecare promptă şi corectă, sau pentru punerea în libertate fără întârziere, dacă detenţia persoanei este considerată de către un tribunal ca fiind ilegală (art. 9-11). De asemenea, Pactul cuprinde garanţii pentru ca persoanele acuzate de comiterea unor infracţiuni să nu fie condamnate fără ca vinovăţia lor să fie dovedită sau cu încălcarea principiului legalităţii (art. 14-15).

Sunt prevăzute, de asemenea, libertatea de exprimare şi de opinie, libertatea de a adopta o religie sau convingere, la alegere, libertatea de asociere, de adunare paşnică, dreptul de participare la viaţa politică ca şi drepturi referitoare la căsătorie şi familie (art. 19-25). De toate drepturile prevăzute în Pact vor beneficia în mod egal bărbaţii şi femeile (art. 3).

Reţinem ca importante prevederile articolului 2, prin care statele se angajează să garanteze şi să respecte drepturile formulate în Pact fără nici un fel de discriminare, ca şi ale articolului 26, potrivit căruia toate persoanele sunt egale în faţa legii şi îndreptăţite la protecţia legii. Aceasta trebuie să interzică orice

6 Sohn L., The New International Law : Protection of the rights of individuals rather that States, American University Law Review, 1982, vol. 32, p. 16 7 România a ratificat acest Pact la data de 9 decembrie 1974, prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974. Pactul a intrat în vigoare la 23 martie 1976, iar la 28 aprilie 2014, erau înregistrate 168 de state părţi.

discriminare pe bază de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau altele, origine naţională sau socială, proprietate, naştere sau alt statut.

„2. Articolul 2 enunţă obligaţiile statelor părţi faţă de indivizi în calitatea lor de titulari ai drepturilor garantate prin Pact, dar în acelaşi timp fiecare din statele părţi are un interes juridic în executarea de către fiecare din celelalte state părţi a obligaţiilor sale. Aceasta decurge din faptul că “ regulile relative la drepturile fundamentale ale persoanei” sunt obligaţii erga omnes, iar …Carta ONU impune statelor obligaţia de a promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. (…) 3. Articolul 2 defineşte întinderea obligaţiilor juridice asumate de statele părţi la Pact. El impune statelor părţi obligaţia generală de a respecta drepturile enunţate în Pact şi de a le garanta tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi faţă de care statul îşi exercită competenţa… ( )

5. Obligaţia …de a respecta şi garanta drepturile recunoscute în Pact produce efecte imediat

pentru toate statele părţi.

6. Obligaţia…este atât pozitivă cât şi negativă. Statele trebuie să se abţină să încalce drepturile

recunoscute de Pact…

7. În temeiul articolului 2, statele părţi trebuie să ia măsurile adecvate de ordin legislativ, judiciar,

administrativ, educativ şi altele, pentru a se achita de obligaţiile lor juridice. (…) (…)

13. Alineatul 2 al articolului 2 stabileşte obligaţia statelor de a lua măsurile necesare pentru a asigura

obligaţia …are caracter absolut şi produce

efectul în dreptul intern al drepturilor enunţate în Pact efecte imediat.” (trad. n.) 8

Totuşi, Pactul permite statelor părţi ca în situaţii în care un pericol public excepţional ameninţă existenţa naţiunii şi este proclamat printr-un act oficial, în limita strictă a cerinţelor situaţiei, să ia măsuri derogatorii, cu condiţia ca aceste măsuri derogatorii de la obligaţiile prevăzute în Pact să nu fie incompatibile cu celelalte obligaţii pe care statele le au potrivit dreptului internaţional şi ca ele să nu dea naştere vreunei discriminări. Fac însă excepţie şi deci nu pot face obiectul vreunei derogări dispoziţiile Pactului referitoare la dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute, dreptul de a nu fi întemniţat pentru neexecutarea unei datorii contractuale, principiul legalităţii infracţiunilor, dreptul de recunoaştere a personalităţii juridice, dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.

De asemenea, potrivit articolului 5 din Pact, sunt permise limitări ale unor drepturi garantate, sub condiţia ca aceste limitări să nu fie „mai ample decât cele prevăzute în Pact”. Este de precizat faptul că Pactul nu recurge la o clauză generală de limitare a drepturilor prevăzute, ci menţionează posibilitatea recurgerii la limitări expres în reglementarea anumitor drepturi, cum ar fi: dreptul de nu fi supus la muncă forţată sau obligatorie, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, libertatea de exprimare, dreptul la întrunire paşnică, libertatea de asociere.

Pactul are un Protocol facultativ 9 , referitor la posibilitatea pentru indivizi de a sesiza Comitetul pentru Drepturile Omului, organ creat de Pact şi având drept atribuţii monitorizarea aplicării dispoziţiilor acestuia de către statele părţi, cu comunicări individuale prin care sunt invocate încălcări ale drepturilor recunoscute în Pact.

În 1989, la sesiunea a 44-a a Adunării Generale, s-a adoptat un nou Protocol facultativ la acest Pact, pentru abolirea pedepsei cu moartea. 10 Elaborarea Protocolului are la bază convingerea exprimată în preambul că „ abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnităţii umane şi la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului”. Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicţia unui stat parte şi prevede obligaţia fiecărui stat parte de a lua „măsurile necesare pentru abolirea

8 Comitetul Drepturilor Omului, Comentariul general nr. 31 din 21.04.2004, Natura obligaţiei juridice generale ce revine statelor părţi la Pact 9 Acest Protocol a intrat în vigoare la 23 martie 1976. România a aderat la acest Protocol la 20 iulie 1993, prin Legea nr. 39/1993. La 28 aprilie 2014, 115 state erau părţi la Protocol. 10 Acest Protocol facultativ, al doilea în ordine cronologică al Pactului, a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. România a devenit parte la acest instrument la 27 februarie 1991, prin ratificarea Protocolului prin Legea nr. 7 din 25 ianuarie 1991. La 28 aprilie 2014, erau înregistrate 81 de state părţi.

pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa.” Ca singură excepţie, pedeapsa cu moartea poate fi aplicată în urma condamnării pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă şi dacă statul care ratifică acest Protocol formulează o rezervă în acest sens.

Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale 11 . Acest al doilea Pact prevede în art. 2 că fiecare stat parte va lua măsuri, individual sau cu asistenţă şi cooperare internaţională, în scopul de a asigura în mod progresiv deplina realizare a drepturilor prevăzute, incluzând îndeosebi măsuri legislative. Clauza nediscriminării conţinută în celălalt Pact figurează şi în Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale (art. 2), alături de asigurarea dreptului egal al bărbaţilor şi femeilor de a se bucura de toate drepturile economice, sociale şi culturale.

„1. …Aceste obligaţii includ atât ceea ce s-ar putea numi obligaţii de comportament cât şi obligaţii de rezultat. În particular, dacă Pactul prevede în mod expres că exerciţiul drepturilor va trebui asigurat în mod progresiv şi recunoaşte existenţa anumitor limitări decurgând din caracterul limitat al resurselor disponibile, el impune de asemenea diverse obligaţii care au un efect imediat, dintre care două sunt în mod deosebit importante pentru a înţelege natura exactă a obligaţiilor statelor părţi. O obligaţie (…) rezidă în aceea că statele părţi se angajează să garanteze faptul că drepturile luate în considerare vor fi exercitate fără discriminare.

2. Cealaltă obligaţie constă în faptul că… statele se angajează să adopte măsuri, obligaţie care

nu este nuanţată sau limitată… Aceste măsuri trebuie să aibă un caracter deliberat, concret şi să urmărească atât de precis pe cât posibil realizarea obligaţiilor recunoscute în Pact. (…) 9. (…) Totuşi, faptul că Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prevede demersuri ce vor fi realizate în timp, altfel spus progresive, nu poate fi interpretat într-un mod care să priveze obligaţia în cauză de orice conţinut efectiv…. 10. … orice stat parte are obligaţia fundamentală minimală de a asigura, cel puţin, satisfacerea esenţialului fiecărui drept. (…) Pactul ar fi în mare parte lipsit de raţiunea sa de a fi dacă din

lectura sa nu ar reieşi această obligaţie fundamentală minimală….” (trad. n.) 12

În Pact este prevăzut, în primul rând dreptul la muncă, pe care o persoană o alege liber sau o acceptă, statele părţi la Pact obligându-se să recunoască dreptul fiecăruia de a beneficia de condiţii juste şi favorabile de muncă, printre care salarii şi remunerare egală pentru muncă de valoare egală, femeile având garantate aceleaşi condiţii de muncă, care să nu fie inferioare celor ale bărbaţilor, cu salariu egal pentru muncă egală (art. 7).

Articolul 8 conţine prevederi cu privire la crearea de sindicate, cărora li se recunoaşte dreptul să înfiinţeze federaţii şi confederaţii naţionale şi să se poată afilia la federaţii internaţionale. Se mai recunosc sindicatelor dreptul de a funcţiona liber, supus numai unor limitări prescrise de lege şi necesare într-o societate democratică, precum şi dreptul la grevă, cu condiţia ca exercitarea acestuia să se facă conform legilor ţării respective.

Mai sunt proclamate drepturi cu privire la protecţia familiei, mamei, copiilor şi tinerilor, precum şi dreptul fiecăruia la un standard adecvat de viaţă pentru el şi familia sa, dreptul de a nu suferi de foame şi de a beneficia de standardele cele mai înalte de sănătate fizică şi mentală. Dreptul la învăţătură, de a participa la viaţa culturală şi de a beneficia de protecţia drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale, rezultând din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică, sunt, de asemenea menţionate de Pact.

Consiliul Drepturilor Omului a adoptat un proiect de Protocol facultativ la Pact, prin rezoluţia 8/2, şi l-a înaintat spre aprobare Adunării Generale ONU, urmând ca în caz afirmativ, Protocolul facultativ să fie deschis spre semnare în martie 2009, la Geneva, în cadrul unei ceremonii în acest sens. Potrivit proiectului de Protocol, statele părţi la acesta recunosc posibilitatea pentru indivizi de a sesiza Comitetul Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, organ creat de ECOSOC pentru monitorizarea aplicării dispoziţiilor Pactului internaţional relativ la Drepturile economice, sociale şi culturale de către statele

11 Acest Pact a intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976. România a devenit parte la 9 decembrie 1974, ratificând Pactul prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974. La 28 aprilie 2014, 162 de state erau părţi la Pact. 12 Comitetul pentru drepturile economice, sociale si culturale, Comentariul general nr. 3 din 14.12.1990, „Natura obligaţiilor statelor părţi (art. 2, alin. 1 din Pact)”

părţi, cu comunicări individuale prin care sunt invocate încălcări ale drepturilor recunoscute în Pact. De asemenea, se recunoaşte competenţa Comitetului de a primi şi analiza comunicări interstatale, sub rezerva formulării unei declaraţii în acest sens de către statul parte la Protocol.

Alături de aceste trei instrumente, din care două convenţionale, următoarele tratate completează cadrul normativ esenţial la nivel universal:

- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1965) 13

- Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei (1979) 14 cu Protocolul său facultativ privind recunoaşterii posibilităţii indivizilor de a transmite comunicări individuale Comitetului pentru eliminarea discriminării faţă de femei 15

- Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante (1984) 16 cu Protocolul său facultativ adoptat la New York la 18 decembrie 2002 17 , care instituie un sistem de vizite periodice realizate de experţi independenţi în locurile de detenţie aflate sub jurisdicţia statelor părţi;

- Convenţia cu privire la drepturile copilului (1989) 18 , completată prin adoptarea a trei Protocoale facultative, respectiv Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate 19 , Protocolul facultativ privind vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă 20 şi Protocolul facultativ instituind o procedură de comunicări, individuale şi statale 21 ;

- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid 22 ;

- Convenţia internaţională pentru protecţia persoanelor împotriva dispariţiilor forţate, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 20 decembrie 2006 23 ;

- Convenţia internațională pentru protecţia drepturilor lucrătorilor migranţi şi ai membrilor de familie ai acestora 24 ;

- Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi 25 , cu Protocolul său facultativ privind comunicările individuale 26

II. 2. Nivelul universal mecanisme de monitorizare a respectării drepturilor omului

Pentru asigurarea unei protecţii efective a drepturilor omului este esenţial ca statele, prin constituţii şi alte legi, ca şi prin intermediul autorităţilor interne, judiciare şi administrative, să asigure punerea în

13 România a devenit parte la această Convenţie la 14 iulie 1970, prin Decretul nr. 345/1970. Convenţia a intrat în vigoare la 4 ianuarie 1969, iar la 28 aprilie 2014 avea 177 de state părţi.

14 Convenţia a intrat în vigoare la 3 septembrie 1981 şi avea la 28 aprilie 2014 188 de state părţi ; România a ratificat acest instrument convenţional la 26 noiembrie 1981.

15 Acest Protocol, în vigoare din 22 decembrie 2000, a fost ratificat de România la 25 august 2003 iar la 28 aprilie 2014 avea 104 state părţi.

16 Convenţia a intrat în vigoare la 26 iunie 1987, iar la 6 decembrie 2006 avea un număr de 144 state părţi. România a aderat la această Convenţie la 18 decembrie 1990.

17 Acest Protocol este în vigoare din 22 iunie 2006 şi avea la 28 aprilie 2014 72 de state părţi, printre care şi România, care a devenit parte la 2 iulie 2009.

18 Convenţia a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990, iar România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. La 28 aprilie 2014, Convenţia avea un număr de 194 de state părţi.

19 Acest Protocol a intrat în vigoare la 12 februarie 2002 şi la data de 28 aprilie 2014 avea 155de state părţi. România a devenit parte la acest Protocol la 10 noiembrie 2001, ratificându-l prin Legea nr. 567/2001.

20 Protocolul a intrat în vigoare la 18 ianuarie 2002 şi la data de 28 aprilie 2014 avea 167 de state părţi. România a devenit parte la acest Protocol, la 18 octombrie 2001, ratificându-l prin Legea nr. 470/2001.

21 Acest Protocol a intrat în vigoare la 14 aprilie 2014 şi are 10 state părţi ; România a semnat acest Protocol la 13 iunie 2012 dar nu l-a ratificat încă.

22 Această Convenţie a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951, având la 28 aprilie 2014 un număr de 145 state părţi. România devine parte la Convenţie la 2 noiembrie 1950, prin Decretul nr. 236/1950.

23 Convenţia a fost ratificată de 42 state (potrivit datelor la 28 aprilie 2014), şi a intrat încă în vigoare la 23 decembrie 2010. România a semnat Convenţia la 3 decembrie 2008, dar nu a devenit încă parte.

24 Această Convenţie a intrat în vigoare la 1 iulie 2003, având la 28 aprilie 2014 un număr de 47 de state părţi, România nici nu a semnat nici nu a ratificat această convenţie.

25 Această Convenţie a intrat în vigoare la 3 mai 2008, având la 28 aprilie 2014 un număr de 145 state părţi. România devine parte la Convenţie la 31 ianuarie 2011.

26 Protocolul a intrat în vigoare la 3 mai 2008 şi la data de 28 aprilie 2014 avea 80 de state părţi. România a semnat acest Protocol la 25 septembrie 2008, dar nu l-a ratificat.

aplicare a angajamentelor asumate prin tratatele şi convenţiile referitoare la acest domeniu. În acelaşi timp, pentru urmărirea şi aplicarea convenţiilor O.N.U. în sfera drepturilor omului s-au stabilit mecanisme distincte, majoritatea lor fiind, de altfel, constituite în baza dispoziţiilor convenţiilor respective, fiind vorba astfel de organele creat prin tratatele cu vocaţie universală specializate în materia drepturilor omului. De asemenea, sistemul instituţional creat prin Carta ONU şi în baza acesteia are un rol important în monitorizare.

În acelaşi timp, este de remarcat faptul că pe lângă procedurile tradiţionale - diplomatice şi jurisdicţionale - de soluţionare paşnică a diferendelor, care pot fi utilizate dacă o chestiune privitoare la drepturile omului dă naştere unui diferend interstatal, au apărut mecanisme internaţionale de control specifice domeniului drepturilor omului.

Aceste mecanisme pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, primul dintre acestea fiind amintit mai sus izvorul acestora. Astfel, distingem mecanisme sau proceduri de control convenţionale (create prin tratate specializate în materia drepturilor omului) şi extraconvenţionale (create în cadrul organizaţiei internaţionale interguvernamentale în baza actului constitutiv). Astfel, mecanismul convenţional se va aplica unui stat în considerarea calităţii sale de stat parte la convenţia ce creează mecanismul, în timp ce mecanismul extra-convenţionale va avea în vedere statul membru al organizaţiei, indiferent de convenţiile în domeniul drepturilor omului la care este parte.

După nivelul geografic la care acţionează, mecanismele sunt universale sau regionale.

După natura acestora, mecanismele de monitorizare pot fi clasificate în două mari categorii: (a) mecanisme non jurisdicţionale, caracteristice sistemului universal; şi (b) mecanisme jurisdicţionale, specifice sistemelor regionale. Această clasificare porneşte de la cele trei elemente ce caracterizează mijloacele jurisdicţionale de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor: existenţa unei proceduri contradictorii cu toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, pronunţarea unei hotărâri motivate în fapt şi în drept şi având un caracter obligatoriu pentru părţile la procedură. Este de menţionat faptul că elementul drept nu este absent în cazul controlului non-jurisdicţional, întrucât organele implicate în control interpretează şi aplică norme juridice, dar faptul că organul de control în sine nu prezintă aceleaşi trăsături ca un organ într-o procedură de control jurisdicţional iar concluziile sale nu sunt obligatorii pentru statele în cauză determnă calificarea sa ca fiind non-jurisdicţional.

După natura organului în faţa căruia se desfăşoară controlul, acesta poate fi caracterizat drept jurisdicţional - se desfăşoară în faţa unui organ jurisdicţional (tribunal sau curte internaţională), administrativ - se desfăşoară în faţa unui organ format din experţi independenţi sau politic – se desfăşoară în faţa unui organ format din reprezentanţi ai statelor.

Atât controlul jurisdicţional cât şi cel non jurisdicţional se prezintă sub mai multe forme.

Controlul non jurisdicţional poate fi prevăzut a se desfăşura prin:

- rapoarte statale; rapoartele sunt întocmite de state fie la momentul la care devin parte la o convenţie internaţională specializată în materia drepturilor omului (şi prezintă situaţia promovării şi respectării drepturilor omului la acel moment în statul respectiv, fiind denumite şi rapoarte iniţiale), fie la intervale periodice (şi prezintă progresele realizate de către statul respectiv în promovarea drepturilor omului), fie la solicitarea organului de control; această formă de control vizează situaţia generală a respectării drepturilor omului

- rapoarte ale organului de control; aceste rapoarte pot îmbrăca fie forma rapoartelor anuale pe care organele de control le adresează organului căruia îi sunt subordonate, fie forma comentariilor generale ca răspuns la rapoartele statale;

- sesizări (comunicări), care pot fi statale sau pot proveni de la particulari (indivizi sau grupuri de indivizi); sesizările statale pot viza atât situaţii generale de pretinsă nerespectare a drepturilor omului, cât şi situaţii particulare, în timp ce sesizările individuale vizează în regulă generală situaţii particulare de nerespectare a unuia sau unora din drepturile garantate, faţă de un anumit individ sau grup de indivizi;

- anchete; această formă de control, ce presupune vizite în diverse state, poate îmbrăca în practică fie forma grupurilor de lucru (colective restrânse) sau raportori speciali, care au sarcina de a examina situaţia drepturilor omului într-un anumit stat sau respectarea unui anumit drept de către statele părţi sau statele membre şi

- observaţiile generale, ce reprezintă interpretarea pe care organul de control o face, in abstracto, unei anumite dispoziţii din instrumentul convenţional a cărui aplicare o monitorizează acest organ. Această interpretare reprezintă un ghid pentru statele părţi la respectivul instrument.

Deşi se referă la observaţiile Comitetului pentru Drepturile Omului, remarca de mai jos este valabilă pentru opera tuturor organelor de monitorizare a drepturilor omului care elaborează observaţii generale:

„În privinţa observaţiilor generale, este locul să menţionăm că Comitetul Drepturilor Omului determină, în cadrul competenţei de interpretare şi aplicare a Pactului [internaţional relativ la drepturile civile şi politice – n.n] întinderea obligaţiilor statelor în lumina Pactului. În acest scop, el elaborează observaţii generale sau comentarii generale - prin care explică şi interpretează întinderea dispoziţiilor Pactului. În acest demers, el nu se limitează la litera textului, ci încearcă, în lumina scopului şi obiectului Pactului, să determine implicaţiile acestuia. Astfel rezultă în mod progresiv o veritabilă doctrină ce încearcă să canalizeze tot mai mult competenţele statului în domeniul drepturilor omului astfel încât să asigure preeminenţa normelor internaţionale în domeniul drepturilor omului asupra voinţei statelor, chiar exprimată prin Constituţie.” 27

Controlul jurisdicţional, la rândul său, poate îmbrăca două forme – cererile (plângerile) statale şi individuale, clasificate astfel în funcţie de autorul cererii.

O ultimă clasificare se referă la mecanismele convenţionale, care pot fi prevăzute în textul tratatului, şi

care se aplică statului fără nici o condiţie suplimentară din momentul în care devine parte, fiind astfel

considerate a fi de bază, sau pot fi prevăzute de un protocol facultativ sau pot fi activate printr-o declaraţie în acest sens a statului, fiind considerate astfel considerate mecanisme suplimentare.

II.2.1. Controlul convenţional non jurisdicţional

Studiu de caz - Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei

Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei a fost constituit în 1982 în aplicarea art. 22

al Convenţiei. Acest comitet este compus din 23 experţi acţionând cu titlu individual şi se reuneşte de

două ori pe an. Pe baza rapoartelor statelor-membre ale Convenţiei – rapoarte iniţiale sau periodice -,

Comitetul întocmeşte un raport anual, cuprinzând sugestii şi recomandări în domeniu, pe care îl înaintează Adunării Generale a O.N.U., prin ECOSOC.

Rapoarte statale Statele părţi se angajează să prezinte Comitetului:

- rapoarte iniţiale, prezentate în termen de un an de la intrarea în vigoare a convenţiei pentru statul parte;

- rapoarte periodice, asupra progreselor realizate de state în aplicarea convenţiei;

- informaţii cu privire la progresele realizate, la solicitarea Comitetului.

Ca răspuns la rapoartele statale, Comitetul elaborează comentarii generale, in care include recomandări pentru statul autor al raportului.

De asemenea, Comitetul supune Adunării Generale un raport anual asupra activităţii sale, raport ce include şi sugestii şi recomandări de ordin general bazate pe examinarea rapoartelor şi a informaţiilor primite de la statele părţi.

27 Abdelfattah Amor, « Le Comité des droits de l’homme et le droit constitutionnel », p. 5, citat de J. Yacoub, « Les droits de l’homme sont-ils exportables ?», Editions Ellypses, Paris, 2005, p. 84

Comunicările individuale.

Potrivit Protocolului, acestea pot proveni de la indivizi sau grupuri de indivizi care pot introduce comunicările în numele lor sau în numele unor particulari sau grupuri de particulari care afirmă că au fost victimele încălcării unuia din drepturile enunţate de Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, sub jurisdicţia unui stat parte la Protocol. Comunicarea poate fi introdusă în numele victimelor, dar cu consimţământul lor.

Protocolul enunţă o serie de condiţii de admisibilitate pentru comunicările individuale:

- epuizarea căilor de recurs interne este necesară înaintea sesizării Comitetului, cu excepţia situaţiei în care parcurgerea acestora este întârziată în mod nerezonabil sau un rezultat favorabil în cazul parcurgerii lor este improbabil;

- faptele invocate să fi avut loc după intrarea în vigoare a Protocolului pentru statul faţă de care este prezentată comunicarea, cu excepţia încălcărilor continue, care deşi au început înainte de intrarea în vigoare, se prelungesc şi după acest moment;

- faptele invocate să nu fi fost anterior examinate de Comitet sau să nu fi fost sau să fie în curs de examinare potrivit unei alte proceduri de soluţionare sau de anchetă internaţională;

- comunicarea să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei EDF;

- comunicarea să nu fie evident neîntemeiată şi să fie suficient de motivată;

- comunicarea să nu fie abuzivă;

- comunicarea să fie scrisă şi să nu fie anonimă.

După primirea comunicării şi înainte de a o examina, Comitetul are posibilitatea de a dispune măsuri conservatorii, pentru a evita producerea unui prejudiciu ireparabil victimei pretinsei încălcări până la constatările pe fond. Potrivit procedurii aşa cum este ea reglementată de Protocol, după aprecierea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Comitetul o transmite, în condiţii de confidenţialitate, statului în cauză, care are 6 luni pentru a prezenta observaţiile sale scrise sau pentru a face declaraţii asupra chestiunii şi a eventualelor căi de remediere a pretinsei încălcări puse la dispoziţia autorului comunicării.

Examinarea comunicării are caracter confidenţial; în analiza sa, Comitetul poate utiliza toate informaţiile aflate la dispoziţia sa.

Concluziile Comitetului, care în caz de constatare a încălcării, pot conţine şi recomandări pentru stat, sunt transmise părţilor; statul are 6 luni pentru a informa Comitetul asupra măsurilor adoptate în lumina concluziilor formulate de acesta.

Pentru asigurarea eficacităţii dreptului individual de a prezenta comunicări, statele parte la Protocol se obligă să informeze populaţia cu privire la dispoziţiile Convenţiei şi ale Protocolului şi să adopte măsurile necesare pentru ca niciun individ aflat sub jurisdicţia lor să nu fie supus relelor tratamente sau intimidării ca o consecinţă a sesizării Comitetului.

Procedura de anchetă

Procedura de anchetă poate fi declanşată în cazul unui stat parte la Protocol care a formulat declaraţie de recunoaştere a competenţei Comitetului în acest sens.

Dacă Comitetul primeşte informaţii ce indică o încălcare gravă sau sistematică de către un stat parte a drepturilor enunţate în Convenţie, Comitetul va invita acel stat să coopereze în examinarea informaţiilor primite prin prezentarea de observaţii. Pe baza tuturor informaţiilor aflate la dispoziţia sa, comitetul poate desemna unul sau mai mulţi dintre membrii săi să efectueze o anchetă şi să informeze Comitetul. Cu consimţământul statului în cauză, ancheta poate include şi o vizită în statul respectiv.

Ancheta are caracter confidenţial, iar Comitetul va căuta cooperarea statului în cauză în fiecare etapă a

procedurii.

Concluziile Comitetului,care pot fi însoţite de observaţii şi recomandări pentru respectarea dispoziţiilor Convenţiei, vor fi transmise statului, care are 6 luni să îşi prezinte observaţiile prin care să răspundă constatărilor, comentariilor şi recomandărilor elaborate de Comitet. De asemenea, Comitetul poate

solicita statului să includă în rapoartele sale periodice detalii privind măsurile luate în urma unei anchete

a Comitetului.

Recomandări generale

- reprezintă interpretarea pe care organul de control o face, in abstracto, unei anumite dispoziţii din instrumentul convenţional a cărui aplicare o monitorizează acest organ. Această interpretare reprezintă un ghid pentru statele părţi la respectivul instrument.

Alte exemple de mecanisme de monitorizare convenţionale

Comitetul drepturilor omului, a fost creat în baza art. 28 al Pactului privind drepturile civile şi politice şi este compus din 18 membri, aleşi cu titlu individual, prin vot secret, de statele părţi la Pact, pe termen de 4 ani. La alegeri se are în vedere o reprezentare echitabilă din punct de vedere geografic, a principalelor sisteme juridice şi diferitelor forme de civilizaţie. Comitetul se reuneşte de 3 ori pe an şi ia decizii pe bază de consens. În conformitate cu prevederile Pactului (art. 40-45), Comitetul exercită controlul său în principal prin intermediul rapoartelor statale periodice. De asemenea, Comitetul poate să adreseze statelor părţi propriile rapoarte şi comentariile generale pe care le consideră potrivite. Comitetul pentru drepturile omului poate să examineze comunicări statale, cu condiţia ca statele implicate în acest tip de control să fi recunoscut competenţa comitetului în acest sens 28 . Comitetul elaborează un raport anual asupra activităţii sale pe care îl supune spre analiză Adunării Generale a ONU. Puterile Comitetului pentru drepturile omului au fost extinse prin Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptat şi deschis spre semnare, ratificare sau aderare prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 2200 A(XXI), la 16 decembrie 1966; protocolul facultativ recunoaşte capacitatea individului de a-şi apăra drepturile la nivel internaţional, procedurile folosite faţă de reclamant şi de statul pârât punându-i pe un plan egal din punct de vedere al procedurii.

Comitetul împotriva torturii a fost constituit şi şi-a început activitatea în 1987 în baza articolului 17 al Convenţiei din 1984, împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. El este compus din 10 experţi independenţi, care sunt aleşi prin vot secret, pe o perioadă de 4 ani, de statele-părţi la Convenţia citată.

În general, potrivit art. 19-24 din Convenţie, acest comitet are competenţa de a studia rapoartele pe care

i le supun statele-părţi în legătură cu măsurile pe care le-au întreprins pentru aplicarea acesteia, rapoarte care pot fi iniţiale, periodice sau la cererea comitetului. Faţă de aceste rapoarte, comitetul formulează propriile comentarii finale. Este aşadar vorba de un control convenţional, de tip administrativ, obligatoriu prin însăşi ratificarea Convenţiei din 1984, în mod direct, fără a mai fi necesară vreo formalitate suplimentară. Rapoartele iniţiale trebuie prezentate în termen de un an de la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru respectivul stat parte, iar rapoartele periodice la intervale de 4 ani. Faţă de concluziile finale ce reprezintă răspunsul, sugestiile, recomandările sau preocupările Comitetului prin raportare la informaţiile din raportul statal, statul parte poate formula observaţii; la aprecierea Comitetului, comentariile formulate de el asupra rapoartelor statale, precum şi răspunsul statului parte pot figura în raportul anual al Comitetului către Adunarea Generală, precum şi, la cererea statului interesat, chiar textul raportului statal.

De asemenea, Comitetului îi este recunoscută competenţa de a primi comunicări din partea unui stat

28 România nu a formulat o asemenea declaraţie de acceptare a competenţei Comitetului de a primi şi examina comunicări statale care să o vizeze.

parte, legate de aplicarea Convenţiei de către alt stat parte şi de a examina comunicările particularilor, care pretind că sunt victime ale violării Convenţiei de către un stat parte. Exercitarea acestor modalităţi de control este însă subordonată recunoaşterii competenţei Comitetului de către statele părţi interesate în cauză.

Comitetul drepturilor copilului a fost instituit de Convenţia cu privire la drepturile copilului şi se compune din 18 experţi, persoane de o înaltă ţinută morală şi cu competenţă recunoscută în domeniul reglementat de convenţie. Membrii comitetului sunt aleşi de statele părţi din rândul cetăţenilor lor, cu luarea a necesităţii asigurării unei repartiţii geografice echitabile şi a reprezentării principalelor sisteme juridice. Membrii acţionează în nume propriu.

Comitetul este competent, potrivit convenţiei, să examineze măsurile adoptate de statele părţi pentru punerea în aplicare a drepturilor recunoscute de Convenţia cu privire la drepturile copilului prin intermediul controlului pe bază de rapoarte iniţiale, periodice precum şi prin solicitarea de informaţii suplimentare statelor părţi. Faţă de acest rapoarte, Comitetul adoptă comentarii generale. La rândul său, Comitetul supune la fiecare doi ani un raport de activitate Adunării Generale a ONU. De asemenea, faţă de statele părţi la Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate sau la Protocolul facultativ referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, tot prin control pe bază de rapoarte iniţiale şi prin prezentarea de informaţii relevante în rapoartele periodice prezentate Comitetului în baza Convenţiei cu privire la drepturile copilului. De asemenea, pentru statele părţi care nu au furnizat informaţii corespunzătoare în raportul iniţial, se prevede controlul pe bază de rapoarte periodice sau la solicitarea comitetului. Comitetul mai exercită şi alte forme de control, prin solicitarea şi primirea de avize de la instituţiile specializate ONU şi observaţii generale.

Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale a fost creat în 1970, în baza art. 8 al Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială şi are în compunere 18 experţi, aleşi prin vot secret de statele părţi la Convenţie. Aceştia se reunesc de 2 ori pe an. Ei nu reprezintă guvernele ţărilor cărora le aparţin ci acţionează în nume propriu. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale examinează rapoartele prezentate de statele-părţi la Convenţie, odată la doi ani, în legătură cu măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură, întreprinse pentru punerea în aplicarea a Convenţiei. Ca o trăsătură specifică a activităţii acestui Comitet este faptul că alături de rapoartele statelor asupra problemelor menţionate şi de plângerile interstatale referitoare la violări ale Convenţiei, acesta este autorizat să primească comunicări şi din partea unor persoane sau grupuri de persoane ţinând de jurisdicţia statelor părţi, cu condiţia ca aceste state să fi recunoscut competenţa Comitetului în acest domeniu.

Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale exercită un control administrativ; el este abilitat să primească şi să examineze rapoarte prezentate de către statele părţi asupra măsurilor de ordin legislativ, judiciar, administrativ pe care le-au adoptat în aplicarea Convenţiei.

Comitetul primeşte şi analizează comunicări primite fie din partea statelor părţi, fie din partea indivizilor sau grupurilor de indivizi. Primirea de comunicări individuale este posibilă doar dacă statul parte în cauză a formulat o declaraţie de recunoaştere a competenţei Comitetului de a primi şi examina comunicări împotriva sa 29 . Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale elaborează și recomandări

29 România a formulat o asemenea declaraţie prin Legea nr. 612/2002, pentru formularea unei declaraţii privind recunoaşterea de către România a competenţei Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale, în conformitate cu art. 14 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York la 21 decembrie 1965 . Potrivit articolului unic al acestei legi, „România declară, în conformitate cu art. 14 paragraful 1 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, că recunoaşte competenţa Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale de a primi şi examina plângeri (comunicări) provenind de la persoane care se află în jurisdicţia statului român şi care susţin că sunt victime ale încălcării de către România a vreunuia dintre drepturile prevăzute în Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York la 21 decembrie 1965, la care România a aderat prin Decretul nr. 345/1970.” Organismul competent să primească şi să examineze plângeri (comunicări) pe plan intern în România, în conformitate cu art. 14 paragraful 2 din Convenţia internaţională privind

generale.

II.2.2. Controlul extra-convențional universal

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată prin Carta ONU adoptată la 26 iunie 1945 la San Francisco şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Articolul 1 al Cartei stabileşte drept scop al organizaţiei realizarea cooperării internaţionale „în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

Mai mult, în articolul 55, Carta precizează că Naţiunile Unite vor favoriza respectul universal şi efectiv al drepturilor omului.

Carta a stabilit 6 organe principale ale organizaţiei – Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Secretariatul, Curtea Internaţională de Justiţie; fiecare dintre organele principale, cu excepţia Consiliului de Tutelă care şi-a suspendat activitatea, contribuie la realizarea respectului drepturilor omului în limitele competenţelor sale.

Adunarea Generală a ONU este organul principal al organizaţiei, compus din reprezentanţii tuturor statelor membre 30 . Potrivit articolului 13 din Cartă, Adunarea Generală are printre atribuţii iniţierea de studii şi de recomandări în scopul „de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.

În temeiul articolelor 7 şi 22 din Cartă, Adunarea Generală are organe subsidiare: comisii, comitete,

comitete speciale, comitete consultative, consilii, grupuri de lucru. Sunt de menţionat: comitetele create pentru monitorizarea respectării drepturilor omului prin convenţiile specializate în domeniul drepturilor omului Comitetul Drepturilor Omului, Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei, Comitetul pentru drepturile copilului, Comitetul împotriva torturii. Dintre comitetele speciale sunt de amintit Comitetul special însărcinat să ancheteze asupra practicilor israeliene în teritoriile ocupate şi Comitetul special împotriva apartheidului.

Un organ subsidiar foarte important al Adunării Generale este Consiliul Drepturilor Omului, organ politic cu caracter tehnic şi principalul organ prin care ONU se achită de responsabilitatea drepturilor omului şi care în acest scop a preluat numeroase proceduri de la Comisia Drepturilor Omului, pe care a înlocuit-o în sistemul instituţional al ONU.

De asemenea Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi funcţionează ca organ subsidiar al

Adunării Generale.

Consiliul de Securitate al ONU poate decide că o situaţie internaţională reprezintă o ameninţare la adresa păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune şi poate în consecinţă adopta măsuri care implică sau nu folosirea forţei pentru restabilirea păcii. În exercitarea rolului său în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Consiliul de Securitate a decis că încălcările grave, masive şi repetate ale drepturilor omului pot constitui o ameninţare contra păcii 31 .

În acelaşi timp, operaţiunile de menţinere a păcii create de Consiliul de Securitate în temeiul capitolului

VI sau al capitolului VII din Cartă au şi o dimensiune privind crearea cadrului necesar pentru exercitarea

efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi educaţie în domeniul drepturilor omului în statele în

care aceste operaţiuni se desfăşoară.

Este de menţionat şi faptul că în temeiul Capitolului VII din Cartă, Consiliul de Securitate a decis crearea tribunalelor penale internaţionale ad-hoc (cel pentru fosta Iugoslavie şi cel pentru Ruanda), care, potrivit competenţelor lor, judecă săvârşirea de către persoane fizice a crimelor de genocid, împotriva umanităţii sau de război, considerate fapte internaţionale deosebit de grave de încălcare a drepturilor esenţiale ale omului.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), organul principal al ONU, cu componenţă restrânsă (54 membri ai organizaţiei, aleşi de Adunarea Generală) cu rol deosebit în cooperarea între statele membre în domeniile economic, social, cultural, al învăţământului, al sănătăţii. În acest scop, el poate efectua sau iniţia studii şi rapoarte referitoare la problemele internaţionale în aceste domenii, astfel încât cooperarea economică şi socială şi favorizeze respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului; mai mult, el poate înfiinţa organe subsidiare, în speţă comisii, pentru promovarea drepturilor omului, în baza articolului 68 din Cartă.

Cel mai important organ subsidiar al ECOSOC a fost timp de 60 de ani Comisia Drepturilor Omului. Comisia a luat fiinţă în 1946, având iniţial 18 membri însărcinaţi cu elaborarea unei Carte internaţionale a drepturilor omului. Ulterior, Comisia şi-a mărit numărul de membri la 53, selectaţi potrivit reprezentării geografice echitabile, pentru o perioadă de 3 ani. Comisia era un organ cu caracter tehnic. Iniţial cu un mandat limitat la elaborarea de texte internaţionale referitoare la drepturile omului şi la pregătirea de studii în domeniul drepturilor persoanei umane, aceasta şi-a dezvoltat treptat propriul sistem de control a respectării drepturilor omului. Astfel, prin rezoluţiile 1235 şi 1503 ale ECOSOC, Comisia drepturilor omului era abilitată să examineze comunicări relative la încălcările drepturilor omului care sunt flagrante şi sistematice. De asemenea, începând cu 1980, Comisia a desemnat raportori speciali şi a instituit grupuri de lucru pe ţară sau temă care examinează încălcările drepturilor omului într-o anumită ţară sau într-un anumit domeniu şi fac recomandări în consecinţă.

Studiu de caz - Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale

Comitetul drepturilor economice, sociale şi culturale este un alt organ subsidiar creat de ECOSOC. Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale din 1966 nu a prevăzut crearea unui mecanism însărcinat cu urmărirea punerii sale în aplicare. De aceea, în 1985, ECOSOC a decis crearea comitetului menţionat mai sus, a cărui funcţie principală constă tocmai în analizarea şi urmărirea măsurilor luate de state pentru asigurarea drepturilor recunoscute în Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale. În acelaşi timp, acest comitet ajută ECOSOC în a-şi îndeplini funcţiile de supraveghere care îi incumbă în acest domeniu.

Rezoluţia 1985/17 a Consiliului Economic şi Social (extrase) „Consiliul Economic şi Social, Reamintind rezoluţia sa 1988(LX) din 11 mai 1976, prin care a subliniat responsabilitatea importantă stabilită în sarcina Consiliului Economic şi Social de către Pactul Internaţional relativ la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, în special cea rezultând din articolele 21 şi 22 ale Pactului şi prin care şi-a exprimat decizia de a îndeplini această responsabilitate, Reamintind decizia sa 1978/10 din 3 mai 1978, prin care a decis înfiinţarea unui Grup de lucru pe sesiuni pentru implementarea Pactului Internaţional relativ la Drepturile Economice, Sociale şi

Culturale, în scopul asistării Consiliului în examinarea rapoartelor prezentate de statele părţi la Pact, ( ) Decide ca:

(a) Grupul de lucru înfiinţat prin decizia ECOSOC 1978/10

să fie redenumit „Comitetul drepturilor

economice, sociale şi culturale” (în continuare „Comitetul”); (b) Comitetul va avea 18 membri care vor fi experţi cu competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului, care îşi vor îndeplini mandatul cu titlu personal, acordându-se atenţie în alegerea lor unei distribuţii geografice echitabile şi reprezentării diferitelor sisteme sociale şi juridice; ( ) (c) Membrii Comitetului vor fi aleşi de către Consiliu prin vot secret de pe o listă cu nominalizări

 

făcute de statele părţi la Pactul Internaţional relativ la Drepturile Economice, Sociale şi Cultural, cu respectarea următoarelor condiţii:

 

(i) Membrii Comitetului vor fi aleşi pentru o perioadă de 4 ani şi vor fi reeligibili la sfârşitul mandatului, dacă vor fi nominalizaţi din nou;

(

)

(d)

Comitetul se va întruni anual, pentru o perioadă de până la 3 săptămâni, cu luarea în considerare a

numărului de rapoarte ce trebuie examinate de către Comitet, în mod alternativ, la Geneva şi New

 

York;

(

)

(f)

Comitetul va supune Consiliului un raport asupra activităţilor sale, cu includerea unui rezumat al

comentariilor sale asupra rapoartelor prezentate de statele părţi la Pact şi va face sugestii şi recomandări de natură generală pe baza examinării rapoartelor şi a celor prezentate de instituţiile specializate, pentru a sprijini Consiliul în îndeplinirea, în special, a responsabilităţilor sale potrivit articolelor 21 şi 22 din Pact. ( )”

La reuniunile Comitetului poate participa, pentru a-şi susţine rapoartele trimise, dacă este cazul, orice stat-parte la Pact.

În cadrul Consiliului Drepturilor Omului, un grup de lucru cu compunere nelimitată însărcinat cu examinarea diverselor variante în ceea ce priveşte elaborarea unui protocol facultativ la Pactul Internaţional relativ la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale a analizat oportunitatea elaborării unui asemenea instrument care să adauge şi alte tipuri de control celui pe bază de rapoarte pe care îl practică Comitetul Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale.

 

În paragraful 75 al Declaraţiei de la Viena, Conferinţa Mondială asupra Drepturilor Omului, ce a avut loc la Viena în 1993, a încurajat Comisia Drepturilor omului, în cooperare cu ECOSOC să continue analiza cu privire la posibilitatea adoptării unui protocol opţional la Pactul Internaţional relativ la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, în care să fie prevăzută o procedură de monitorizare bazată pe comunicări individuale.

 

Raportul Grupului de lucru cu compunere nelimitată însărcinat cu examinarea opţiunilor în ceea ce priveşte elaborarea unui protocol facultativ la Pactul Internaţional relativ la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, (Geneva, 23 februarie 5 martie 2004)

„Cu privire la problema avantajelor unui protocol opţional, mai multe delegaţii au amintit reafirmarea universalităţii, interdependenţei şi a indivizibilităţii tuturor drepturilor omului de către Declaraţia de la Viena şi Programul său de acţiune şi au sugerat că există o nevoie pentru corectarea asimetriei istorice dintre drepturile civile şi politice, pe de o parte, şi drepturile economice, sociale şi culturale, pe de altă parte. Alte delegaţii s-au referit la diversele mecanisme bazate pe comunicări individuale deja existente care tratează aspecte ale drepturilor economice, sociale şi culturale (Comitetul Drepturilor Omului, Comitetul împotriva Discriminării Rasiale ş.a.).”

 

Raportul Grupului de lucru cu compunere nelimitată însărcinat cu examinarea opţiunilor în ceea ce priveşte elaborarea unui protocol facultativ la Pactul Internaţional relativ la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, Geneva, 6 17 februarie 2006

 

Elemente de inclus într-un protocol facultativ la Pactul Internaţional relativ la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale

 

Document analitic stabilit de către Preşedintele Raportor, Catarina de Albuquerque

După ce a analizat elementele mai multor mecanisme de control – comunicări individuale, comunicări interstatale, anchetă, documentul concluziona următoarele:

 

„ (

)

 

B. Relaţii între un protocol facultativ şi mecanismele existente

 

44. Natura tratatelor internaţionale relative la drepturile omului şi caracterul indivizibil şi interdependent al drepturilor omului fac ca, în mod natural, anumite drepturi să fie protejate de mai multe instrumente.

 

(

)

45.

Miezul problemei este că la ora actuală, drepturile omului nu sunt protejate la scară internaţională

decât de o manieră fragmentată. În timp ce anumite categorii de persoane sunt deja protejate în ceea ce priveşte anumite aspecte ale anumitor drepturi economice, sociale şi culturale, numeroase alte

aspecte ale acestor drepturi nu sunt încă vizate de nici o procedură de comunicări individuale cvasi- judiciare, în special:

a)

cazurile de discriminare neacoperite de către Convenţia Internaţională pentru eliminarea tuturor

formelor de discriminare rasială, Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, Convenţia pentru protecţia drepturilor tuturor muncitorilor migranţi şi membrilor familiei lor

sau Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice; ( )

 

d)

supravegherea obligaţiei de a „acţiona” (prevăzută la paragraful 1 din articolul 2 din Pact).

 

46. În acest context, adoptarea unui protocol facultativ ar putea oferi indivizilor sau grupurilor de

indivizi un mijloc de a prezenta comunicări privind o serie de drepturi ale omului pentru care nicio procedură de examen cvasi-judiciar nu este prevăzută la scară internaţională. De exemplu, nu există în acest moment nicio protecţie în următoarele cazuri: expulzări forţate, restricţii nejustificate sau disproporţionate de acces la medicamente esenţiale sau îngrijiri medicale, negare a dreptului la educaţie pentru elevii din învăţământul primar rezultând din impunerea de taxe şcolare excesive,

restricţii arbitrare sau nejustificate a alegerii şcolii de către părinţi (

)

etc.

47.

Rămâne totuşi chestiunea de a şti dacă adoptarea unui protocol facultativ la Pactul nu ar fi de

prisos. În acest sens, anumite măsuri se pot dovedi utile. În primul rând, această situaţie de

mecanisme concurente ar putea fi evitată graţie cooperării dintre mecanismele existente.(

)

În al

doilea rând, includerea într-un protocol facultativ a unor restricţii cu privire la examinarea simultană a aceleiaşi comunicări prin două mecanisme internaţionale aduce de asemenea garanţii contra multiplicării inutile a mecanismelor de control. În al treilea rând, Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului primeşte comunicări privind pretinse încălcări ale diverselor drepturi ale omului, oferind astfel o modalitate centralizată de a veghea să nu existe suprapunerea şi de a asigura coordonarea între organele convenţionale, pentru a garanta coerenţa interpretărilor dispoziţiilor analoge.

(

)

 

E. Opţiunea constând în a nu elabora un protocol facultativ

   

60.

Opţiunea constând în a nu elabora protocolul facultativ presupune că nu vor fi mari schimbări în

aplicarea Pactului. Aceasta va însemna că:

 

a)

mecanismul actual de supraveghere a aplicării Pactului prin examenul rapoartelor prezentate de

Statele părţi la fiecare şapte-opt ani este suficient;

 

b)

Contrar drepturilor civile şi politice, drepturile economice, sociale şi culturale nu sunt justiţiabile la

nivel internaţional şi nu li se potriveşte nicio modalitate de soluţionare internaţională;

 

(

)

e)

Spre deosebire de drepturile civile şi politice, care nu au incidenţe notabile în planul resurselor,

realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale ţine de puterea discreţionară şi costă scump; ( )”

 

În final, Grupul de lucru a elaborat un proiect de Protocol facultativ, pe care l-a supus spre aprobare Consiliului Drepturilor Omului; acest la rândul său, prin rezoluţia 8/2 a adoptat proiectul şi l-a înaintat spre aprobare Adunării Generale ONU. Prin rezoluţia din 10 decembrie 1008, Adunarea Generală l-a aprobat, recomandând deschiderea lui spre semnare în cursul anului 2009.

Elaborarea proiectului a fost considerată utilă pentru îndeplinirea de către state a obligaţiei asumate în articolul 2 din Pactul Internaţional relativ la drepturile economice, social şi culturale de a acţiona, atât prin propriul său efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la maximum resursele sale disponibile, pentru ca exercitarea deplină a drepturilor

recunoscute în prezentul Pact să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative.

Potrivit Protocolului, orice stat parte la acesta recunoaşte prin aceasta competenţa Comitetului Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale de a primi şi examina comunicări individuale; competenţa Comitetului de a primi şi analiza comunicări interstatale este subordonată formulării unei declaraţii în acest sens de către statul parte la Protocol, deci spre deosebire de competenţa în privinţa comunicărilor individuale, competenţa referitoare la cele interstatale nu este automată (prin simplul fapt al ratificării Protocolului).

Comunicările individuale. Potrivit Protocolului, aceste pot proveni de la indivizi sau grupuri de indivizi care afirmă că au fost victimele încălcării unuia din drepturile economice, sociale sau culturale enunţate de Pact, sub jurisdicţia unui stat parte la Protocol. Comunicarea poate fi introdusă de chiar victime sau în numele lor, dar cu consimţământul lor.

Protocolul enunţă o serie de condiţii de admisibilitate:

 

- epuizarea căilor de recurs interne este necesară înaintea sesizării Comitetului, cu excepţia situaţiei în care parcurgerea acestora este întârziată în mod nerezonabil;

- prezentarea comunicării în termen de un an de la epuizarea căilor de recurs interne, cu excepţia cazului în care autorul comunicării poate demonstra că respectarea termenului nu a fost posibilă;

- faptele invocate să fi avut loc după intrarea în vigoare a Protocolului pentru statul faţă de care este prezentată comunicarea, cu excepţia încălcărilor continue, care deşi au început înainte de intrarea în vigoare, se prelungesc şi după acest moment;

- faptele invocate să nu fi fost anterior examinate de Comitet sau să nu fi fost sau să fie în curs de examinare potrivit unei alte proceduri de soluţionare sau de anchetă internaţională;

- comunicarea să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Pactului;

- comunicarea să nu fie neîntemeiată, să fie suficient de detaliată şi însoţită de elemente de probă, să nu se bazeze exclusiv pe informaţii de presă;

- comunicarea să nu fie abuzivă;

- comunicarea să fie scrisă şi să nu fie anonimă;

- autorul comunicării să fi suferit, prima facie, un prejudiciu evident, cu excepţia cazului în care comunicarea ridică o problemă de importanţă deosebită în domeniul drepturilor economice, sociale şi culturale.

După primirea comunicării şi înainte de a o examina, Comitetul are posibilitatea de a dispune măsuri conservatorii, pentru a evita producerea unui prejudiciu ireparabil victimei pretinsei încălcări până la constatările pe fond. Potrivit procedurii aşa cum este ea reglementată de Protocol, după aprecierea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, Comitetul o transmite statului în cauză, care are 6 luni pentru a prezenta observaţiile sale scrise sau pentru a face declaraţii asupra chestiunii şi a eventualelor căi de remediere a pretinsei încălcări puse la dispoziţia autorului comunicării.

Comitetul îşi pune bunele oficii la dispoziţia părţilor pentru ajungerea la o soluţionare amiabilă a chestiunii, cu respectarea dispoziţiilor Pactului.

Examinarea comunicării, în caz de eşec a soluţionării amiabile, are caracter confidenţial; în analiza sa, Comitetul poate consulta documentele pe care le consideră relevante pentru caz, documente elaborate de organele Naţiunilor Unite, agenţiile specializate, alte mecanisme de monitorizare, inclusiv regionale. Comitetul va lua în considerare marja de apreciere pe care Pactul o recunoaşte statelor în adoptarea de măsuri şi politici pentru implementarea drepturilor enunţate în Pact.

Concluziile Comitetului, care în caz de constatare a încălcării, pot conţine şi recomandări pentru stat, sunt transmise părţilor; statul are 6 luni pentru a informa Comitetul asupra măsurilor adoptate în lumina concluziilor formulate de acesta. De asemenea, Comitetul poate solicita informaţii suplimentare pe care

statul le va include în rapoartele periodice ce vor fi prezentate Comitetului.

Comunicările interstatale

Comunicările interstatale pot emana de la un stat care a formulat declaraţia de recunoaştere a competenţei Comitetului de a primi asemenea comunicări şi vizează un stat care la rândul lui a recunoscut competenţa Comitetului în acest sens.

Dacă un stat consideră că un alt stat parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile potrivit Pactului, poate adresa o comunicare scrisă prin care să atragă atenţia asupra chestiunii acelui stat şi poate informa şi Comitetul în acest sens. Statul în cauză are 3 luni pentru a oferi o explicaţie pentru clarificarea situaţiei. Dacă în termen de 6 luni de la comunicarea oficială chestiunea nu a fost soluţionată între cele două state, oricare dintre ele poate sesiza Comitetul. Acesta, sub rezerva verificării epuizării căilor de recurs interne, îşi va oferi bunele oficii pentru ca statele să ajungă la o soluţionare amiabilă cu respectarea dispoziţiilor Pactului. După obţinerea tuturor informaţiilor relevante şi analiza confidenţială a comunicării, într-o şedinţă în care statele au dreptul de a fi reprezentate şi de a prezenta concluzii, în scris sau oral, Comitetul va elabora un raport. Acest raport va prezenta o scurtă descriere a faptelor şi a soluţiei amiabile la care au ajuns părţile. Dacă părţile nu au ajuns la o astfel de soluţie, Comitetul va cuprinde în raport o prezentare detaliată a faptelor şi eventualele sale concluzii şi recomandări pentru soluţionare. Raportul, la care se ataşează şi observaţiile părţilor, va fi comunicat acestora.

Procedura de anchetă

Procedura de anchetă poate fi declanşată în cazul unui stat care a formulat declaraţie de recunoaştere a competenţei Comitetului în acest sens.

Dacă Comitetul primeşte informaţii ce indică o încălcare grave sau sistematică de către un stat parte a drepturilor economice, sociale şi culturale enunţate în Pact, Comitetul va invita acel stat să coopereze în examinarea informaţiilor primite prin prezentarea de observaţii. Pe baza tuturor informaţiilor aflate la dispoziţia sa, comitetul poate desemna unul sau mai mulţi dintre membrii săi să efectueze o anchetă şi să informeze Comitetul. Cu consimţământul statului în cauză, ancheta poate include şi o vizită în statul respectiv. Ancheta are caracter confidenţial, iar Comitetul va căuta cooperarea statului în cauză în fiecare etapă a procedurii. Concluziile Comitetului vor fi transmise statului, care are 6 luni să îşi prezinte observaţiile prin care să răspundă constatărilor, comentariilor şi recomandărilor elaborate de Comitet. De asemenea, Comitetul poate solicita statului să includă în rapoartele sale periodice detalii privind măsurile luate în urma unei anchete a Comitetului.

Pentru asigurarea eficacităţii dreptului individual de a prezenta comunicări, statele parte la Protocol se obligă să informeze populaţia cu privire la dispoziţiile Pactului şi ale Protocolului şi să adopte măsurile necesare pentru ca niciun individ aflat sub jurisdicţia lor să nu fie supus relelor tratamente sau intimidării ca o consecinţă a sesizării Comitetului.

În acest mod, controlul exercitat de Comitet devine, din control extra-convenţional, control convenţional pentru statele care devin parte la Protocol. Pentru celelalte state, controlul se desfăşoară în continuare în baza rezoluţiei ECOSOC, având caracter extra-convenţional.

Secretariatul ONU pe lângă rolul administrativ, îndeplineşte prin Secretarul General şi un rol politic şi diplomatic important, el aducând la îndeplinire sarcinile stabilite de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, inclusiv în domeniul drepturilor omului. În cadrul structurii interne a Secretariatului a funcţionat Centrul pentru Drepturile Omului, condus de Secretarul General adjunct însărcinat cu drepturile omului. Centrul avea drept funcţie să sprijine Adunarea generală, Consiliul Economic şi Social, Comisia Drepturilor Omului în promovarea şi protejarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În 1993, Adunarea Generală a înfiinţat funcţia de Înalt Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care în 1997 a fuzionat cu Centrul pentru Drepturile Omului, rezultând Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului. Comisariatul este condus de Înaltul Comisar, care are rang de Secretar General Adjunct. Printre atribuţiile Comisariatului figurează:

- promovarea exercitării efective a drepturilor omului;

- acţiuni în situaţia unor violări grave ale drepturilor omului şi

- educaţia pentru drepturile omului.

Curtea Internaţională de Justiţie, organ cu atribuţii jurisdicţionale al ONU, compusă din 15 judecători, a contribuit la promovarea drepturilor omului prin interpretarea normelor internaţionale în acest domeniu atât prin hotărâri (Cazul referitor la aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea genocidului (1993), Cazul Haya de la Torre (1950)) cât şi prin avize consultative (Avizul referitor la Sahara occidentală, avizul referitor la admisibilitatea formulării de rezerve la Convenţia privind prevenirea şi reprimarea genocidului). De asemenea, Curtea Internaţională de Justiţie este prevăzută ca organ de soluţionare a eventualelor diferende între statele părţi la convenţii internaţionale încheiate în cadrul ONU: Convenţia împotriva torturii, Convenţia privind statutul refugiaţilor, Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială.

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid prevede în articolul IX că „diferendele dintre părţile contractante relativ la aplicare, interpretarea sau executarea prezentei Convenţii, inclusiv la răspunderea unui stat în materie de genocid sau unul dintre celelalte acte enumerate la articolul III vor fi supuse Curţii Internaţionale de Justiţie la cererea uneia dintre părţile implicate în diferend”, iar potrivit articolului 38 din Convenţia privind statutul refugiaţilor, „orice diferend între părţile la prezenta Convenţie referitor la interpretarea sau aplicarea acesteia, care nu va putea fi soluţionat prin alte mijloace, va fi supus Curţii Internaţionale de Justiţie, la cererea uneia dintre părţile în diferend”.

Studiu de caz - Controlul realizat de Consiliul Drepturilor Omului

 

Consiliul Drepturilor Omului a fost creat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU 60/251 din 15 martie 2006, prin care Comisia Drepturilor Omului, care a asistat timp de 60 de ani Consiliul Economic şi Social în domeniul promovării drepturilor omului, a fost înlocuită cu acest organ. Reamintim faptul că această Comisie a Drepturilor Omului avea o competenţă ce acoperea orice probleme în legătură cu drepturile omului putând să facă recomandări cu caracter general şi individual, să iniţieze proiecte în vederea elaborării de documente internaţionale, să monitorizeze respectarea drepturilor omului. Prin rezoluţia Adunării Generale, organul cu cele mai largi competenţe în domeniul promovării drepturilor omului devine organ subsidiar al Adunării, având rolul de instrument de cooperare şi dialog între state în domeniu.

 

„Rezoluţia Adunării Generale din 15 martie 2006 (A/RES/60/251) - extras

 

Adunarea Generală, (…)

1.

Decide să creeze un Consiliu al Drepturilor Omului, care să înlocuiască Comisia Drepturilor

Omului, ca organ subsidiar al Adunării Generale,…;

2.

Decide că acest Consiliu va fi însărcinat cu promovarea respectului universal şi a apărării tuturor

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pentru toţi indivizii, …;

3.

Decide de asemenea că acest Consiliu va examina toate încălcările drepturilor omului, în special

acelea care prezintă un caracter flagrant şi sistematic, va face recomandări în această privinţă …; (…) 5. Decide că acest Consiliu va avea ca atribuţii, printre altele:

(…) e) de a proceda la un examen periodic universal, pe baza informaţiilor obiective şi credibile, al respectării de către fiecare stat a obligaţiilor şi angajamentelor asumate în materia drepturilor omului, pentru a asigura universalitatea acţiunii sale şi egalitatea de tratament a tuturor statelor;

 

6. Decide de asemenea ca acest Consiliu să asume, reexamineze şi dacă se impune să amelioreze şi să raţionalizeze toate mandatele, mecanismele, funcţiile şi atribuţiile Comisiei Drepturilor Omului astfel încât să menţină regimul procedurilor speciale, al avizelor de specialitate şi al plângerilor; (…) 7. Decide în plus ca acest Consiliu va fi compus din 47 de state membre care vor fi alese în mod direct şi individual prin scrutin secret cu majoritatea membrilor Adunării Generale. Compunerea sa va respecta repartiţia geografică echitabilă, mandatele fiind împărţite după cum urmează între grupurile regionale: 13 mandate pentru statele Africii; 13 mandate pentru statele Asiei, 6 mandate pentru statele Europei orientale; 8 mandate pentru statele Americii Latine şi ale Caraibelor; şi 7 mandate pentru statele Europei occidentale şi alte state; aleşi pentru un mandat de trei ani, membrii Consiliului nu vor fi imediat reeligibili după două mandate consecutive; (…).”

 

Consiliul Drepturilor Omului a decis în cadrul primei sale sesiuni să menţină pentru un an mecanismele utilizate de predecesoarea sa, astfel încât Consiliul recurge la aceleaşi tipuri de control ca şi Comisia Drepturilor Omului. În plus, la nivelul Consiliului s-a iniţiat o dezbatere privind pe de o parte, eficienţa şi necesitatea reformării tipurilor de control existente la momentul actual, iar pe de altă parte, crearea acelui mecanism care să permită examenul periodic universal al respectării de către fiecare stat a obligaţiilor şi angajamentelor asumate în domeniu.

În urma monitorizării, s-a decis că procedurile speciale de control şi controlul pe bază de comunicări, într-o variantă reformată şi eficientizată, trebuei menţinute. Astfel, Consiliul Drepturilor Omului, compus din 47 de state membre ONU, va realiza un control politic, prin următoarele forme:

 

- control periodic universal;

 

- controlul pe bază de rapoarte, anchetă, comunicări individuale, realizat în cadrul procedurilor speciale;

- comunicări referitoare la încălcări flagrante şi sistematice ale drepturilor omului.

 

Controlul periodic universal

 

Acest mecanism este destinat a asigura în mod periodic o verificare a modului în care toate statele, inclusiv statele membre în Consiliul Drepturilor Omului, îşi îndeplinesc obligaţiile de respectare şi promovare a drepturilor omului 32 . Este interesant de remarcat faptul că acest examen periodic se va efectua în temeiul dispoziţiilor Cartei ONU, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a instrumentelor internaţionale relative la drepturile omului la care statul membru ce face obiectul controlului este parte. De asemenea, în această evaluare trebuie luate în considerare angajamentele şi declaraţiile statului membru atunci când şi-a prezentat candidatura pentru ocuparea unui loc în Consiliul Drepturilor Omului şi de asemenea, ţinând cont de complementaritatea dintre dreptul internaţional al drepturilor omului şi dreptul internaţional umanitar, trebuie luat în considerare şi dreptul umanitar aplicabil.

Mecanismul periodic universal a fost conceput pentru a promova cooperare şi dialogul pe baza unor informaţii obiective şi demne de încredere, precum şi egalitatea de tratament a tuturor statelor. El trebuie să se caracterizeze prin obiectivitate, celeritate, implicare statului, capacitate de examinare diversificată, în funcţie de gradul de dezvoltare şi de caracteristicile fiecărui stat, dar fără a afecta conţinutul obligaţiilor ce figurează în diversele elemente ale bazei de examinare.

Scopul pentru care a fost creat acest mecanism vizează ameliorarea situaţiei drepturilor omului în diversele state ale lumii, respectarea de către state a angajamentelor asumate şi a obligaţiilor decurgând din instrumentele internaţionale în materie, îmbunătăţirea capacităţii statului şi oferirea de asistenţă tehnică .

Examenul propriu-zis va fi efectuat de către un grup de lucru compus din membri ai Consiliului care se

32 România, membră a Consiliului, va fi supusă examenului periodic universal în a doua sesiune a primului ciclu, în anul

2008.

va întâlni de trei ori pe an timp de două săptămâni şi va fi asistat de grupuri de trei state membre ale Consiliului care vor funcţiona ca „raportori”(„troici”) numiţi de Consiliu. În examinarea situaţiei unui stat vor fi avute în vedere atât raportul statului în cauză cât şi recomandările formulate în cadrul procedurilor speciale (adică de raportori tematici sau pe ţară, grupuri de lucru, reprezentanţi speciali ai Secretarului General), precum şi cele ale organelor convenţionale, informaţiile furnizate de ONG-uri şi instituţii naţionale specializate în domeniu. Evaluarea periodică a unui stat se va încheia cu adoptarea unui document, destinat să concluzioneze de o manieră obiectivă şi transparentă asupra situaţiei drepturilor omului în acel stat, şi care va cuprinde şi recomandări, care să fie implementate într-o primă etapă de către statul interesat, dar care ulterior pot inspira şi alte state care se confruntă cu probleme similare.

Controlul realizat în cadrul procedurilor speciale

Termenul de proceduri speciale descrie o largă paletă de proceduri stabilite pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului şi pentru prevenirea încălcării acestora fie în raport de anumite teme sau chestiuni, fie în raport de situaţia din anumite state. În mai 2008, potrivit informaţiilor oficiale ONU, existau 30 proceduri tematice acoperind tot spectrul drepturilor civile şi politice – şi 9 proceduri pe ţară.

Mandatul acestor proceduri este stabilit de către Consiliul Drepturilor Omului, care decide şi forma specifică a organului de control – grup de lucru sau raportor special, precum şi durata misiunii. Procedurile speciale recurg la următoarele forme de control non jurisdicţional:

 

- anchete realizate de membrii grupului de lucru sau de Raportorii speciali, experţi acţionând cu titlu individual sau unor raportori independenţi, ce au misiunea de a examina şi publica rapoarte asupra violărilor specifice ale drepturilor omului de o gravitate deosebită: Grupul de lucru privind dispariţiile forţate sau involuntare; Grupul de lucru privind detenţia arbitrară; Grupul de lucru privind intoleranţa religioasă; Grupul de lucru privind tortura; Grupul de lucru privind libertatea de opinie şi expresie, etc raportorul special privind dreptul la educaţie sau raportorul special asupra execuţiilor extrajudiciare, sumare sau arbitrare

- examinarea de sesizări individuale, în condiţii mult mai permisive decât în cazul comunicărilor convenţionale

- elaborarea de rapoarte de activitate, fie după efectuarea unei vizite într-un anumit stat (misiuni pe teren), fie anuale;

- proceduri de urgenţă, sau a apelului de urgenţă

- procedura deliberărilor.

Grupuriu de lucru precum Grupul privind dispariţiile forţate sau involuntare şi Grupul de lucru privind detenţia arbitrară sunt proceduri speciale care au interpretat de o manieră foarte largă mandatul lor; ele nu s-au mărginit să informeze Comisia Drepturilor Omului printr-un raport ci au anchetat cazurile de dispariţie sau detenţie arbitrară.

Grupurile se consideră competente pentru a examina în cadrul unei proceduri scrise şi contradictorii comunicări individuale, statale, ale unor organizaţii internaţionale interguvernamentale sau non- guvernamentale. Admisibilitatea este facilitată de decizia grupului de a nu aplica condiţia epuizării căilor de recurs interne. Grupul se poate sesiza şi din oficiu. Examenul în fond se face prin luarea în considerare a „instrumentelor de drept internaţional acceptate de statele în cauză “, incluzând atât instrumente declarative cât şi convenţionale.

În urma examenului, grupul de lucru adoptă un aviz, lipsit de forţă obligatorie, dar care conţine constatarea violării. El este însoţit de recomandarea adresată statului de a lua măsurile necesare pentru a remedia situaţia, şi este publicat în raportul anual adresat Comisiei Drepturilor Omului.

Acest sistem de control prin grupuri de lucru oferă posibilitatea, în absenţa unei baze convenţionale, de a supune statele membre ONU unui control pe bază de plângeri, apărut dintr-un control pe bază de

rapoarte, exercitat de un organ hibrid compus din experţi independenţi numiţi de Preşedintele Comisiei Drepturilor Omului, care era un organ interguvernamental.

Studiu de caz: Grupul de lucru privind detenţia arbitrară

Grupul de lucru a fost creat în 1991, ca o aplicare a rezoluţiei 1235 a Consiliului Economic şi Social, ce permitea Comisiei Drepturilor Omului să examineze situaţia existentă în state în care se înregistrează încălcări ale unor drepturi specifice ale omului sau încălcări masive, grave ale drepturilor omului.

Grupul de lucru are mandat să ancheteze cazurile de detenţie arbitrară sau incompatibile cu normele internaţionale conţinute în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau în instrumentele convenţionale cu vocaţie universală la care statul în cauză este parte, să solicite şi să adune informaţii de la guvernul statului în cauză, de la organizaţii inter- şi non-guvernamentale şi să primească informaţii de la indivizi care pretind că se află sau s-au aflat în situaţii de detenţie arbitrară sau de la membrii familiei lor sau de la reprezentanţii lor. Grupul este în consecinţă abilitat să primească plângeri de la indivizi, fiind unicul mecanism non-convenţional abilitat în acest sens.

Grupul de lucru, compus din 5 experţi independenţi aleşi pentru 3 ani, îşi conduce activitatea cu respectarea principiilor discreţiei, obiectivităţii şi independenţei. Grupul de lucru anchetează cazuri de privare de libertate, pentru a stabili dacă este vorba de detenţie arbitrară, respectiv de cazuri care intră în una din următoarele categorii:

 

a) detenţie lipsită de orice fundament juridic care să justifice privarea de libertate (categoria I);

b) privarea de libertate ce rezultă din exercitarea de către individ a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, precum dreptul la egala protecţie a legii, dreptul al libera circulaţie, libertatea de gândire, libertatea de opinie şi de exprimare, dreptul de a căuta azil, libertatea de reuniune şi de asociere paşnice, dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice în ţara sa (categoria II)

c) detenţia decisă cu încălcarea gravă, totală sau parţială, a normelor internaţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil (categoria III).

Grupul de lucru îşi îndeplineşte mandatul prin utilizarea mai multor tipuri de proceduri.

 

Procedura de anchetă în cazuri individuale acoperă situaţiile în care Grupul de lucru este sesizat cu comunicări individuale sau se autosesizează cu privire la un caz concret de pretinsă detenţie arbitrară. Grupul de lucru nu pretinde completarea unui formular tip sau epuizarea căilor de recurs interne pentru a examina comunicarea. Aceasta este transmisă guvernului statului indicat în comunicare, care dispune de 90 zile pentru a comunica Grupului de lucru comentariile şi observaţiile sale. Procedura este contradictorie, autorul comunicării luând cunoştinţă de observaţiile statului, pe care le poate controla. În lumina informaţiilor obţinute, Grupul de lucru poate fie să emită un aviz, încheind astfel procedura, fie să decidă că nu are suficiente informaţii. În primul caz, avizul va conţine opinia Grupului de lucru cu privire la caracterul arbitrar al detenţiei; în a doua situaţie, Grupul poate fie să menţină cazul în examinare până la primirea informaţiilor, fie să decidă că nu dispune de suficient informaţii, pe care nu le-ar putea obţine şi astfel să claseze cazul, provizoriu sau definitiv. În orice caz, dacă autorul comunicării sau persoana deţinută a fost eliberată după sesizarea Grupului şi înainte de adoptarea de către acesta a unei decizii, Grupul va clasa cazul.

 

Cu titlu de exemplu, menţionăm un caz examinat de Grupul de lucru, Bertrand Mamour împotriva Republicii Centrafricane, statul în cauză nefiind parte la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice.

 

În cauza Bertrand Mamour împotriva Republicii Centrafricane, faptele descrise de autorul comunicării şi necontestate de guvern, care nu a formulat observaţii faţă de comunicare, lucru regretat de Grupul de lucru, arătau că acesta a fost arestat pentru săvârşirea unei abateri disciplinare; deşi a primit autorizaţie să părăsească arestul după o lună de detenţie, continuă să rămână privat de libertate. Grupul de lucru a constatat că potrivit dreptului intern, detenţia personalului militar pentru încălcarea

 

disciplinei militare nu poate depăşi 30 zile, astfel încât detenţia continuă a lui Bertrand Mamour după această perioadă nu mai are niciun fundament, fiind în consecinţă o detenţie arbitrară din categoria I de categorii stabilite de Grup în examinarea cazurilor individuale.

 

Procedura deliberărilor reprezintă o oportunitate pentru Grupul de lucru de a formula poziţii asupra unor chestiuni de ordin general pentru a dezvolta o jurisprudenţă coerentă în domeniu. Această procedură este folosită cu titlu preventiv, pentru a sprijini statele să combată practica privării arbitrare de libertate.

Procedura „acţiunii urgente” a fost instituită de Grupul de lucru pentru cazurile în care există argumente suficient de credibile potrivit cărora o persoană este deţinută în mod arbitrar iar menţinerea în detenţie riscă să constituie un pericol grav pentru viaţa sau sănătatea sa. Un apel urgent este transmis în mod rapid ministrului afacerilor externe al statului în cauză în care se solicită ca guvernul acestuia să ia măsurile adecvate pentru a asigura respectul dreptului la viaţă şi a integrităţii fizice şi psihice a persoanei deţinute.

Misiunile pe teren au loc la invitaţia statelor membre al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru a întări cooperarea între statul în cauză şi Grupul de lucru; în cadrul acestor vizite, Grupul de lucru are întâlniri cu reprezentanţii autorităţilor judiciare, penitenciare şi altele, cu reprezentanţii societăţii civile, pentru a înţelege mai bine situaţia din acea ţară – context politic, social, istoric – şi cauzele profunde ale cazurilor de detenţie arbitrară.

 

O misiune a Grupului de lucru a vizitat România în perioada 27 septembrie 2 octombrie 1998, la invitaţia guvernului român, şi a avut drept scop examinarea situaţiei imigranţilor şi solicitanţilor de azil care sunt ţinuţi în custodie administrativă prelungită fără a avea posibilitatea de a apela la un recurs administrativ sau judiciar. În urma întâlnirilor cu reprezentanţii autorităţilor şi ai organizaţiilor non-guvernamentale, a analizei dispoziţiilor legale în domeniu, Grupul de lucru a formulat următoarele concluzii şi recomandări (Extras din Raportul vizitei în România):

 

„37. Grupul de lucru consideră că imigranţii ilegali care nu au completat o cerere scrisă şi motivată solicitând azil ar trebui să beneficieze de acelaşi tratament cu cei care solicită azil în mod oficial potrivit cerinţelor legii. În mod contrar, asemenea imigranţi ilegali sunt supuşi detenţiei şi îndepărtării sau expulzării din România fără garanţii legale şi fără ca expulzarea lor să fi fost decisă de o instanţă judecătorească, astfel încât detenţia lor şi îndepărtarea lor ulterioară de pe teritoriul statului sunt arbitrare.

38.

Se solicită guvernului român să se asigure că infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei,

pedepsită cu închisoare de la trei ani nu mai reprezintă motivul pentru respingerea cererii de azil, ceea

ce conduce în mod automat la îndepărtarea de pe teritoriu fără intervenţia unei instanţe judecătoreşti, prin aceasta regimul legal fiind incompatibil cu articolul 9 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi articolele 9 şi 14 din Pactul Internaţional relativ la Drepturile Civile şi Politice.

39.

Personalul Poliţiei de frontieră ar trebui să fie sensibilizat cu privire la problemele ce pot apărea

datorită fluxului de imigranţi legali în România, astfel ca aceşti imigranţi să nu fie arestaţi şi urmăriţi

penal înainte de a-şi mărturisi intenţiile şi de a se face înţeleşi. O solicitare orală de azil ar trebui să aibă acelaşi statut ca o cerere scrisă şi motivată; altfel, un solicitant de azil ar putea fi arestat în mod arbitrar din motive tehnice (

48.

Toţi solicitanţii de azil privaţi de libertate ar trebui să beneficieze de protecţia constituţională, să

fie informaţi de îndată asupra motivelor detenţiei lor şi să li se pună la dispoziţie recursurile legale

disponibile pentru a obţine punerea lor în libertate.

49.

Persoanelor deţinute ar trebui să li se comunice, la momentul plasării în detenţie, motivele

detenţiei lor într-o limbă pe care o înţeleg.

50.

Persoanele deţinute ar trebui să primească, la momentul plasării în detenţie, o prezentare scrisă a

drepturilor lor şi a modului în care le pot exercita.

( )

52.

Persoanele deţinute ar trebui să se poată întâlni cu reprezentanţii lor legali, cu rudele lor şi cu

oficialii Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi.( )”

Grupul de lucru întocmeşte un raport anual al activităţii sale către Comisia Drepturilor Omului (actualmente consiliul Drepturilor Omului), în care include observaţiile sale privind lacunele juridice, politice, practicile judiciare care sunt la originea detenţiei arbitrare. La raport sunt anexate avizele pe

care Grupul le-a emis în cazuri individuale, rapoartele vizitelor efectuate şi date statistice.

Procedura de examinare a comunicărilor individuale în cadrul Consiliului Drepturilor Omului

Procedura bazată pe sesizări provenind de la indivizi şi entităţi non-guvernamentale are rolul de a permite acestora să atragă atenţia Consiliului Drepturilor Omului asupra unei încălcări flagrante, constante şi sistematice a drepturilor omului, fie că autorul este victima încălcării drepturilor, fie că are cunoştinţă în mod direct şi sigur de aceste încălcări.

Există o serie de condiţii de admisibilitate pentru comunicări. Astfel, trebuie ca o comunicare să nu aibă motivaţii politice evidente, să ofere o descriere a faptelor relative la pretinsele încălcări, să nu fie redactată în termeni insultători, să nu se întemeieze pe informaţii difuzate în mass-media, să nu fie asemănătoare cu o situaţie ce se află deja în curs de examinare în cadrul unei proceduri speciale, în faţa unui organ convenţional, în cadrul altor proceduri pe bază de comunicări ce se desfăşoară în Organizaţia Naţiunilor Unite, sau în cadrul altor proceduri regionale similare. Nu în ultimul rând, este necesară epuizarea recursurilor interne care sunt utile şi nu implică o procedură excesiv de lungă.

Procedura îşi propune să implice autorul comunicării în examinarea acesteia, el fiind informat asupra diverselor stadii importante de examinare a acesteia. Procedura păstrează construcţia anterioară cu intervenţia Grupurilor de lucru asupra comunicărilor şi respectiv asupra situaţiilor, dar multiplică numărul de reuniuni ale acestora pe an pentru a accelera procedura. De asemenea, la nivelul măsurilor de adoptat de către Consiliu în cazul în care se constată încălcare masivă a drepturilor omului, se înregistrează o diversificare a opţiunilor.

Examinarea sesizării se face de către Grupul de lucru pentru comunicări, organ creat în cadrul Comitetului Consultativ al Consiliului Drepturilor Omului pentru gestionarea analizei comunicărilor primite.

După o evaluare asupra admisibilităţii, efectuată de către Preşedintele Grupului de lucru, evaluare care înlătură acele comunicări manifest inadmisibile, comunicările sunt transmise statelor vizate, pentru ca acestea să prezinte observaţiilor lor asupra pretinselor încălcări. Pe baza acestora, Grupul de lucru decide dacă: comunicările sunt admisibile, comunicările relevă o încălcare a drepturilor omului, încălcarea este flagrantă, constantă sau sistematică. Pe baza examenului său şi a recomandărilor pe care găseşte oportun să le formuleze, Grupul de lucru pentru comunicări transmite dosarul cu privire la toate comunicările ce relevă o situaţie de încălcare a drepturilor omului, unui alt organ, Grupul de lucru pentru situaţii, care centralizează şi prezintă Consiliului un raport cu privire la toate încălcările flagrante, constante sau sistematice ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi propune o serie de recomandări cu privire la măsurile de adoptat.

La recomandarea Grupului de lucru pentru situaţii, Consiliul va examina încălcările flagrante, constante şi sistematice, cel puţin o dată pe an. Decizia de examinare a situaţiei de către Consiliu pune capăt caracterului confidenţial al procedurii.

Toate etapele examenului au la bază principiul existenţei unor probe credibile în sensul încălcării drepturilor omului.

Grupul de lucru pentru situaţii, spre deosebire de grupul de lucru pentru comunicări, are un caracter politic, în măsura în care e compus din reprezentanţi ai statelor.

Procedura, orientată spre situaţia victimelor, trebuie să se desfăşoare în condiţii de confidenţialitate şi cu celeritate. Autorul comunicării va fi informat cu privire la diversele etape ale procedurii, asupra deciziilor intermediare şi finale ale organelor implicate în control.

Înfiinţarea Comitetului Consultativ al Consiliului Drepturilor Omului

Acest comitet consultativ, creat pentru a înlocui fosta Sub-comisie pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, a fost conceput ca un grup de reflecţie şi va sprijini activitatea Consiliului, prin elaborarea de studii pe chestiuni tematice sau prin efectuarea de cercetări substanţiale în anumite domenii de interes pentru Consiliu, la solicitarea acestuia. Comitetul va fi compus din 18 experţi care îşi vor îndeplini mandatul cu titlu individual, aleşi de către Consiliu, pentru o perioadă de trei ani, dintre persoane propuse de statele membre ONU, care îndeplinesc exigenţe de competenţă şi experienţă recunoscute în domeniul drepturilor omului, înaltă moralitate, independenţă şi imparţialitate, şi cu respectarea echilibrului între sexe, a reprezentării adecvate a diferitelor civilizaţii şi a diferitelor sisteme juridice precum şi a repartiţiei geografice echitabile şi va funcţiona în două sesiuni pe an. În activitatea sa, Comitetul va coopera cu statele membre, cu instituţii naţionale în domeniul drepturilor omului, ONG şi alte entităţi ale societăţii civile.

Este important de subliniat modul în care sunt definite atribuţiile Comitetului consultativ şi limitele acestora. Astfel, în raportul său Consiliul Drepturilor Omului subliniază că acest comitet nu va putea efectua studii şi avize decât la solicitarea Consiliului şi numai în conformitate cu termenii rezoluţiilor sale şi cu orientările date. Mai mult, Consiliul a ţinut să menţioneze expres că acest Comitet nu va adopta rezoluţii sau decizii.

O serie de concluzii se pot desprinde din analiza mecanismului extra convenţional la nivel ONU:

a. toate statele membre sunt supuse acestui control, sub diferitele sale forme, ceea ce conferă uniformitate

b. cu toate acestea, situaţia respectării drepturilor omului în fiecare stat embru este apreciată prin raportare la instrumentele convenţionale la care este parte, la angajamentele asumate în materie de protecţie a drepturilor omului, ceea ce face ca un stat mai angajat în domeniul protecţiei drepturilor omului să fie apreciat prin prisma unor standarde mai ridicate

c. standardele de control pot fi relativ scăzute, mai ales pentru statele membre puţin angajate

d. mecanismul, fiind integrat sistemului ONU, funcţionează în mod coerent, controlul exercitat prin anumite proceduri fiind luat în considerare în analiza finală a respectării drepturilor omului.

III. Regimuri regionale de monitorizare şi control - Dimensiunea europeană

III.1. Surse convenţionale adoptate în cadrul Consiliului Europei

Pe plan convenţional, principalul document în domeniul protecţiei drepturilor omului la nivel european, adoptat în cadrul Consiliului Europei este Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (cunoscută şi sub denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului), 33 în temeiul căreia au fost create şi instituţiile şi mecanismele necesare punerii sale în aplicare. Această Convenţie a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Convenţia nu este concepută să înlocuiască sistemele naţionale de protecţie a drepturilor omului, ea reprezintă o garanţie internaţională ce se alătură dreptului de recurs în cadrul fiecărui stat. De-a lungul anilor, această convenţie a fost modificată şi completată prin 14 protocoale adiţionale 34 , căutându-se astfel punerea de acord a textului iniţial cu evoluţiile ulterioare intervenite fie în interiorul unor ţări, fie în relaţiile interstatale de pe continent. Primul protocol adiţional al Convenţiei, adoptat la Paris la data de 20 martie 1952, reglementează anumite drepturi şi libertăţi, care nu sunt prevăzute în Convenţia din anul 1950, cum ar fi dreptul la

33 Printre alte instrumente convenţionale adoptate în cadrul Consiliului Europei, menţionăm: Carta socială europeană, Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, Convenţia europeană de securitate socială, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale etc. 34 România a ratificat Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994. Prin aceeaşi lege se ratifică şi protocoalele adiţionale 1-10. Protocolul 11 a fost ratificat în august 1995, Protocolul 13 a fost ratificat la data de 9 ianuarie 2003 iar Protocolul 14 prin Legea nr. 39 din 22 martie 2005. Toate cele 46 state membre ale Consiliului Europei sunt părţi la Convenţie.

respectarea bunurilor, dreptul la educaţie şi dreptul la alegeri libere. Protocolul adiţional 2, a fost adoptat în anul 1963, la Strasbourg şi reglementează competenţa Curţii Europene a drepturilor omului în domeniul emiterii de avize consultative. Protocolul adiţional 3, adoptat în anul 1970, la Roma, modifică textul articolului 30 al Convenţiei din 1950, referitor la modalitatea de adoptare a hotărârilor ăn cadrul Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Protocolul adiţional 4, a fost adoptat în anul 1963, la Strasbourg, şi reglementează faptul că nimeni nu poate lipsit de libertate pe considerentul că nu poate îndeplini o obligaţie contractuală; de asemenea, acest document recunoaşte dreptul la libertatea de circulaţie, dreptul individului de a nu fi expulzat de pe teritoriul statului al cărui cetăţean este şi de a nu i se interzice intrarea pe teritoriu de către statul al cărui cetăţean este. Protocolul nr. 4 interzice de asemenea şi expulzările colective de străini. Protocolul adiţional 5, adoptat în anul 1971, la Roma, a modificat articolul 40 al Convenţiei 1950, care reglementează procedura alegerii membrilor Curţii Europene a drepturilor omului. Protocolul adiţional 6, adoptat în anul 1983, la Strasbourg, reglementează abolirea pedepsei cu moartea, cu excepţia actelor săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Protocolul adiţional 7, a fost adoptat în anul 1984, la Strasbourg şi aduce noi garanţii procedurale în cazul expulzării străinilor. De asemenea, Protocolul consacră ideea dublului grad de jurisdicţie în materie penală, a regulii non bis in idem, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară şi egalitatea în drepturi a soţilor. Protocolul adiţional 8, a fost adoptat în anul 1990, la Strasbourg în 1 ianuarie aduce modificări regulilor de procedură, în special crearea unor Camere în cadrul Comisiei, pentru o mai bună gestiune a activităţii acesteia. Protocolul adiţional 9, a fost adoptat în anul 1990 la 6 noiembrie, la Roma şi priveşte accesul indivizilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în special recunoaşterea calităţii procesuale şi a organizaţiilor neguvernamentale şi particularilor. Protocolul adiţional 10 a fost adoptat la Strasbourg la 25 martie 1992 şi aduce modificări modalităţii de funcţionare a Comitetului Miniştrilor în calitatea sa de organ cu atribuţii în domeniul monitorizării respectării drepturilor omului de către statele părţi la Convenţie. Protocolul adiţional 11, adoptat în 11 mai 1994, semnat la Strasbourg, de reprezentanţii celor 32 de state membre, instituie o Curte europeană unică a drepturilor omului. Protocolul adiţional 12, adoptat în anul 2000, semnat la Roma, consacră principiul nediscriminării în raporturile de drept internaţional dintre subiectele de drept internaţional, indiferent de faptul că aceste subiecte sunt state diferite, organizaţii neguvernamentale, grupuri de particulari sau persoane fizice aparţinând unor state diferite. Protocolul adiţional 13, adoptat la Vilnius la 3 mai 2002, referitor la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe, completează dispoziţiile Protocolului nr. 6. Protocolul adiţional 14, adoptat la 13 mai 2004 la Strasbourg, prevede modificarea sistemului de control instituit prin Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1950, din dorinţa de a menţine şi întări eficacitatea pe termen lung a sistemului de control aşa cum a fost el amendat prin Protocolul 11. Actualmente, se află în procedura de semnare şi/sau ratificare Protocoalele adiţionale 15 şi 16 la Convenţie, care vizează modificarea anumitor prevederi convenţionale (micşorarea la 4 luni a termenului actual de 6 luni de la epuizarea căilor interne de recurs ; înlăturarea posibilităţii părţilor de a se opune desesizării unei Camere a CEDO în favoarea Marii Camere; modificarea actualei limite de vârstă a judecătorilor CEDO, astfel încât la data până la care Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a cerut statelor membre transmiterea listelor cu candidaţi aceștia să nu aibă mai mult de 65 de ani) şi respectiv extinderea competenţei Curții la emiterea de avize consultative.

După cum se poate observa, protocoalele adiţionale la Convenţia europeană a drepturilor omului se pot clasifica în două categorii: protocoale ce completează dispoziţiile de drept material şi protocoale ce aduc modificări mecanismului de control instituit de Convenţie. La rândul lor, protocoalele ce completează dispoziţiile de drept material pot fi omogene – tratând un singur drept, cum ar fi Protocoalele 6,12 sau 13 – şi protocoale eterogene – care reglementează drepturi diferite, de multe ori de natură diferită.

Drepturile garantate. Elementul de garanţie al drepturilor şi libertăţilor proclamate de Convenţie

rezultă din art. 1 al acesteia, care prevede că „Înaltele Părţi contractante recunosc oricărei persoane de sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul 1 al prezentei Convenţii”. Drepturile şi

libertăţile înscrise în Convenţie şi în Protocoalele adiţionale 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 pot fi grupate după cum urmează:

a) Drepturi şi libertăţi privind persoana fizică: dreptul la viaţă (art. 2), interdicţia torturii şi

tratamentelor inumane şi degradante (art. 3), interdicţia sclaviei, a muncii forţate (art. 4), dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5), libertatea de circulaţie (Protocoalele 4 şi 7); abolirea pedepsei cu moartea (Protocoalele 6 şi 13);

b) Drepturi legate de viaţa privată: dreptul la respect pentru viaţa privată şi de familie, domiciliu şi corespondenţă (art. 8), dreptul la căsătorie (art. 12), egalitatea între soţi (Protocolul 7);

c) Drepturi de natură procedurală: dreptul la un proces public echitabil, desfăşurat într-un timp

rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, stabilit conform legii (art. 6); legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor (art. 7); dreptul la un recurs efectiv (art. 13); dreptul la un dublu grad de

jurisdicţie în materie penală (Protocol 7);

d) Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9);

e) Protecţia activităţii sociale şi politice: libertatea de exprimare (art. 10), libertatea de reuniune

paşnică şi de asociere (art. 11), drepturile la alegeri libere prin vot secret şi dreptul la instruire (Protocol

1);

f) Dreptul de proprietate (Protocol 1);

g) Nediscriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie (art. 14) şi

principiul general al nediscriminării (Protocol 12).

O remarcă cu caracter general trebuie făcută referitor la obligaţiile ce revin statelor părţi în temeiul

Convenţiei. Astfel, statelor părţi le revin nu doar obligaţii de abţinere ci şi obligaţii pozitive; mai mult, Convenţia aplicându-se direct în raporturile dintre particulari, în caz de încălcare a unuia din drepturile

garantate de către un particular, statul va fi răspunzător dacă nu a luat măsurile necesare pentru a asigura mecanisme la dispoziţia individului afectat de încălcare pentru a pune capăt comportamentului ilicit şi a obţine o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit prin încălcare.

Carta Socială Europeană, adoptată tot în cadrul Consiliului Europei în 1961, şi intrată în vigoare la 26 februarie 1965 35 , este un instrument destinat să completeze Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în privinţa drepturilor sociale şi enunţă în cuprinsul ei şapte drepturi sociale preeminente: dreptul la muncă, dreptul la organizarea de sindicate, dreptul la negocieri colective, dreptul la securitate socială, asistenţă socială şi medicală, dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică şi dreptul muncitorilor emigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă. Aceste şapte drepturi formează „nucleul dur” al Cartei.

Originalitatea Cartei Sociale Europene adoptate la Torino în 1961 şi intrată în vigoare în 1965 constă în posibilitatea de acceptare parţială. Ratificarea Cartei este subordonată condiţiei ca statele să se declare legate printr-un număr de minim de articole (10) sau de paragrafe (45), cu condiţia ca printre acestea să

se afle cinci din cele şapte drepturi preeminente. Drepturile enunţate sunt în principiu garantate doar

resortisanţilor statelor contractante şi, în regulă generală, interesaţii nu pot să se prevaleze în mod direct

în faţa jurisdicţiilor naţionale de dispoziţiile Cartei, fiind vorba de angajamente interstatale.

Carta a fost amendată şi completată prin 3 Protocoale: Protocolul adiţional din 5 mai 1988, în vigoare din 4 septembrie 1992 36 , Protocolul adiţional prevăzând un sistem de reclamaţii colective din 9 noiembrie 1995, în vigoare din 1 iulie 1998 şi Protocolul asupra amendării Cartei, din 21 octombrie 1991, dar care nu a intrat în vigoare.

35 La 13 martie 2007, un număr de 27 de state erau părţi la acest instrument. 36 Protocol cu privire la angajamentul statelor de a realiza condiţiile de natură să garanteze exercitarea efectivă a următoarelor drepturi:

- dreptul la şanse egale şi la un tratament egal în materie de muncă şi de profesie;

- dreptul lucrătorilor de a fi informaţi şi consultaţi în cadrul întreprinderilor;

- dreptul de a participa la stabilirea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi

- dreptul la protecţie socială pentru persoanele în vârstă.

Din dorinţa de a face din Cartă instrumentul european în domeniul protecţiei sociale s-a adoptat în 1996

Carta Socială Europeană Revizuită”, în vigoare pentru statele părţi din 1 iulie 1999 37 . Prin revizuirea Cartei Sociale Europene se adaugă patru drepturi (anterior menţionate în Protocolul din 1988):

- egalitatea şanselor şi de tratament în materie de angajare în muncă şi profesie;

- dreptul muncitorilor de a fi informaţi şi consultaţi în cadrul întreprinderilor;

- dreptul acestora de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de lucru;

- dreptul persoanelor vârstnice la protecţie socială.

Carta Socială Europeană Revizuită adaugă la lista drepturilor ce formează nucleul dur al drepturilor sociale dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie şi dreptul la egalitate de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi. De asemenea, varianta revizuită modifică regulile referitoare la numărul de articole sau paragrafe de care statele se declară legate la 6 articole din cele 9 ce reglementează drepturile sociale esenţiale, la acestea adăugându-se un număr suplimentar de articole sau paragrafe din cadrul

reglementării, pe care fiecare stat parte le va alege astfel încât numărul total de articole sau paragrafe ca

îl leagă să nu fie mai mic de 16 articole sau de 63 de paragrafe.

III.2. Mecanisme de monitorizare la nivelul Consiliului Europei

III.2.1. Consiliul Europei a fost înfiinţat la Londra la data de 5 mai 1949 de către zece state. Crearea sa

a fost inspirată din nevoia exprimată de statele membre de a prezerva „valorile morale şi spirituale care

constituie atât moştenirea comună a popoarelor lor cât şi adevărata sursă a libertăţii individuale, a libertăţii politice şi a statului de drept”. Potrivit articolului 3 din Statutul Consiliului Europei, fiecare stata membru trebuie să respecte „principiile statului de drept şi ale faptului că toţi cetăţenii aflaţi sub jurisdicţia sa se bucură de drepturile şi libertăţile omului.”

Din punct de vedere al structurii de organe, Consiliul Europei este dotat cu trei organe principale:

Comitetul miniştrilor, Adunarea Consultativă (devenită ulterior Adunarea Parlamentară) şi Secretariatul. Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, ce organizează cooperarea interguvernamentală în domeniile de interes pentru organizaţie; el este format din miniştrii de externe ai statelor membre. Comitetul poate adopta acorduri şi convenţii cu caracter juridic obligatoriu pentru statele care sunt dispuse să ratifice aceste instrumente. De asemenea, Comitetul urmăreşte modul în care statele membre se conformează standardelor pe care le-au proclamat în domeniul drepturilor omului. Comitetul miniştrilor poate solicita avize consultative Curţii Europene, asupra problemelor juridice legate de interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale. Tot Comitetul miniştrilor este organul însărcinat cu supravegherea modului în care statele execută hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Adunarea Parlamentară este alcătuită din delegaţii ale membrilor parlamentului numiţi de către (şi din rândurile) parlamentelor naţionale. Adunarea parlamentară nu are nici un fel de putere legislativă oficială, dar are o influenţă substanţială în domeniul protecţiei drepturilor omului. Îndeplineşte sarcini importante în domeniul urmăririi respectării de către statele membre a standardelor proclamate ale drepturilor omului, inclusiv prin adresarea de întrebări şi solicitarea de informaţii către delegaţiile naţionale cu privire la măsurile legislative, administrative sau judiciare adoptate în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Adunarea „constituie motorul politic aflat la originea câtorva iniţiative în domeniul protecţiei drepturilor omului”. Secretariatul Consiliului Europei, condus de Secretarul General, asistă şi oferă sprijin logistic celorlalte două organe principale ale organizaţiei. Rolul său este foarte important, întrucât în majoritatea cazurilor, el furnizează propunerile de documente ce urmează a fi adoptate, el asistă grupurile de experţi create de Comitetul Miniştrilor pe diverse teme, astfel încât Secretariatul are un important drept de iniţiativă.

III.2.2. Pe plan convenţional, după cum am menţionat în capitolele anterioare, principalul document în domeniul protecţiei drepturilor omului la nivel european, adoptat în cadrul Consiliului Europei este Con-

37 23 de state membre ale Consiliului Europei sunt părţi la Carta Socială Europeană revizuită. România a ratificat acest instrument la 7 mai 1999.

venţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în temeiul căreia au fost create şi instituţiile şi mecanismele necesare punerii sale în aplicare.

În scopul de a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru statele ce au semnat Convenţia, acest instrument a instituit iniţial o Comisie Europeană a Drepturilor Omului şi o Curte Europeană a Drepturilor Omului, unificând, ulterior, cele două organisme într-o Curte Europeană unică (Protocolul

11).

Sistemul iniţial. La început, Convenţia Europeană a drepturilor omului a avut în vedere instituirea unui sistem de protecţie a drepturilor garantate structurat pe două nivele: înfiinţarea unei Comisii Europene a drepturilor omului şi a unei Curţi Europene a drepturilor omului.

În esenţă, Comisia a fost concepută ca organ de receptare şi evaluare a sesizărilor de încălcare a Convenţiei de către oricare dintre Părţile Contractante, iar Curtea ca organ judiciar cu competenţă contencioasă, încă de la înfiinţare, şi competenţă consultativă, începând din anul 1970, odată cu intrarea în vigoare a celui de-al doilea protocol adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului.

În practică, mecanismul de protecţie instituit de Convenţia europeană a drepturilor omului s-a dovedit greoi din cauza înmulţirii comunicărilor (plângerilor), varietăţii şi complexităţii cauzelor, sistemului de lucru neperformant, prin sesiuni, care, împreună au condus la soluţionarea unor cauze într-o perioadă lungă de timp (aproximativ 5 ani). De aceea, în Protocolul adiţional nr. 11, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, s-a prevăzut fuzionarea Curţii şi a Comisiei şi constituirea unei singure instanţe cu caracter jurisdicţional – Curtea Europeană a drepturilor omului – ca instituţie permanentă.

Curtea europeană a drepturilor omului. Ideea restructurării mecanismului de control stabilit de Convenţie, pentru a menţine şi întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de aceasta în sensul constituirii unui singur organ, cu caracter permanent a fost evocată în Rezoluţia nr. 1 adoptată de Conferinţa ministerială europeană asupra drepturilor omului (Viena, martie 1985), în Recomandarea nr. 1194 adoptată de Adunarea parlamentară a Consiliului Europei (octombrie 1992) şi în Declaraţia şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei de la Viena, din octombrie 1993.

Prin Protocolul adiţional nr. 11, încheiat la Strasbourg în 11 mai 1994, s-a constituit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea), jurisdicţie internaţională permanentă.Prin Protocolul nr. 14, modul de tratare a plângerilor individuale de către Curte a suferit unele modificări.

Compunere. Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al părţilor contractante, care îşi exercită mandatul cu titlu individual. Ei sunt aleşi de Adunarea Parlamentară, în numele înaltelor părţi contractante, dintre candidaţii propuşi de acestea, pe o durată de 9 ani, fără posibilitatea realegerii. O dată la 3 ani are loc o reînnoire a mandatelor unei jumătăţi din judecători. Mandatul poate înceta şi la data la care judecătorul în cauză împlineşte vârsta de 70 de ani. Fiecare stat parte la Convenţie (care este şi membru al Consiliului Europei 47 în prezent) are dreptul la un loc de judecător în cadrul Curţii (articolul 20 din Convenţie). Judecătorii trebuie să aibă cea mai înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile pentru exercitarea unor înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti cu competenţă recunoscută. În cursul mandatului sunt complet independenţi şi nu pot exercita activităţi incompatibile cu acest statut. Judecătorii aleg Preşedintele, unul sau doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţii. Există şi instituţia judecătorului ad hoc, care înlocuieşte judecătorul ales în numele statului pârât, dacă acesta este incompatibil într-un anumit dosar (de exemplu, el sau o rudă a sa sau afin a fost implicat în dosar la nivel naţional, într-o calitate anterioară).

Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea îşi desfăşoară activitatea în complet de Judecător unic, Comitete de trei judecători (comitetele de filtraj), în Camere de şapte judecători (dacă un judecător naţional nu este membru al Secţiunii în care s-a constituit Camera ce examinează un caz ce implică acel stat, el va participa de drept ca membru al Camerei) şi într-o Mare Cameră de

şaptesprezece judecători. Din Marea Cameră fac parte preşedintele Curţii, vicepreşedinţii (doi), preşedinţii Camerelor, alţi judecători desemnaţi conform regulamentului Curţii cu luarea în considerare a necesităţii reprezentării echitabile geografice şi a diferitelor sisteme juridice, printre care şi judecătorul ales în numele statului în litigiu. Marea Cameră este constituită pe 3 ani.

Competenţa Curţii Competenţa instanţei europene acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale, care îi sunt supuse de către state (art. 33), deci cauze interstatale, de către persoane fizice sau alte entităţi, prin cereri individuale (art. 34). La cererea Comitetului Miniştrilor, dă avize con- sultative asupra problemelor de ordin juridic privind interpretarea Convenţiei şi, evident, a Protocoalelor acesteia. Prin formaţiunile sale jurisdicţionale, Curtea se pronunţă asupra inadmisibilităţii cererilor (plângerilor) individuale şi ia decizii în legătură cu admisibilitatea şi fondul acestora, după cum urmează:

a) judecătorul unic se pronunţă asupra cererilor individuale, care nu implică o examinare

complementară, pe care le pot declara inadmisibile sau le pot scoate de pe rol numai prin vot unanim. Decizia sa este definitivă.

b) comitetele, formate din trei judecători, sunt abilitate să ia decizii atât asupra admisibilității

cererilor individuale cât și asupra fondului, adoptând hotărâri în cauze în care problema relativă la interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau Protocoalelor sale care se află la originea cauzei constituie obiectul unei jurisprudenţe bine stabilite de Curte. Deciziile și hotărârile comitetelor sunt de asemenea definitive.

c) Camerele, formate din şapte judecători, sunt abilitate să ia decizii asupra admisibilităţii cererilor

şi a fondului, dacă plângerile individuale nu au fost deja examinate și decise de către un judecător unic sau de un comitet şi pentru toate cererile introduse de către un stat (cauze interstatale).

d) Marea Cameră se pronunţă asupra cererilor individuale sau cauzelor interstatale, deferite de

Camere prin desesizare, care privesc o problemă gravă privind interpretarea convenţiei şi a Protocoalelor sale sau în cazul când soluţionarea acesteia ar putea duce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte. De asemenea, Marea Cameră se pronunţă, în cazuri excepţionale, asupra unei hotărâri a unei camere, retrimisă în faţa Marii Camere la cererea unei părţi în cauză. Această formațiune se pronunță și asupra cererilor Comitetului Miniștrilor de aviz consultativ sau în faza de executare.

Curtea examinează cauzele în condiţii de contradictorialitate şi se pune la dispoziţia părţilor pentru a se ajunge la rezolvarea cauzei pe cale amiabilă, caz în care dezbaterile au caracter confidenţial.

Hotărârea Marii Camere este definitivă, iar cea a unei Camere devine definitivă dacă părţile declară că nu vor cere trimiterea cauzei în faţa Marii Camere sau nu se trimite în termen de trei luni de la pronunţare, ori în cazul în care aceasta, Marea Cameră, respinge cererea de retrimitere. Hotărârea de- finitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei. În privinţa competenţei consultative, este de menţionat că avizele consultative ale Curţii asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenţiei, pot fi date numai la cererea Comitetului Miniştrilor.

Competenţa Curţii poate fi analizată sub mai multe aspecte. Avem astfel competenţă ratione personae (personală), ratione materiae (materială), ratione loci (spaţială) şi ratione temporis (temporală).

Competenţa personală a Curţii. Pentru a intra în competenţa Curţii, plângerea trebuie să fie introdusă de către o entitate având calitate pentru a fi reclamant şi trebuie să fie îndreptată împotriva unei entităţi având calitate pentru a fi pârât. Curtea poate fi sesizată de către un stat parte, caz în care ne aflăm în prezenţa unei cereri statale, sau de către o persoană fizică, o organizaţie non-guvernamentală sau un grup de particulari, care se pretind victime a unei violări a unuia din drepturile recunoscute de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sau de Protocoalele sale adiţionale, caz în care este vorba de cereri individuale 38 .

38 Convenţia dă dreptul oricărui stat contractant de a cere ca alte state-părţi la Convenţie să-şi respecte obligaţiile asumate. În privinţa dreptului de petiţie al persoanelor fizice sau a altor entităţi, în articolul 34, intitulat „Cereri individuale” se arată:

Aceste două tipuri de entităţi au capacitate procesuală activă; cererile, fie că sunt statale, fie că sunt individuale, sunt îndreptate împotriva statelor părţi la Convenţie, care pot fi pârâte în faţa Curţii. După cum este prevăzut în Convenţie, cererile statale vizează „orice încălcare a dispoziţiilor Convenţiei…imputabilă unei alte părţi contractante”, iar cererile individuale se referă la o „încălcare de către una din înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie”. Dacă virtual, toate statele părţi au capacitate procesuală pasivă, este pârât statul care a comis încălcarea drepturilor prevăzute de Convenţie sau de Protocoale, ori căruia încălcarea îi este imputabilă.

Competenţa materială a Curţii. Competenţa Curţii include toate chestiunile relative la interpretarea şi aplicarea Convenţiei Europene şi a Protocoalelor sale. Nu poate fi invocată printr-o cerere înaintată Curţii încălcarea unor drepturi pe care Convenţia sau Protocoalele nu le garantează, cum ar fi: dreptul la divorţ, dreptul la azil politic, dreptul la pensie. Deşi aceste drepturi nu sunt recunoscute de Convenţie, aceasta nu înseamnă că un fapt, o acţiune sau omisiune, care le aduce atingere iese automat din câmpul de aplicare al Convenţiei. Atingerea unui asemenea drept ar putea constitui concomitent o atingere a unui drept recunoscut de Convenţie. Astfel atingerea adusă unui drept la pensie actual poate viola dreptul de proprietate recunoscut de Primul protocol adiţional. Curtea este competentă să examineze toate aspectele juridice ale faptelor ce îi sunt prezentate, nefiind ţinută de limitele arătate de reclamant prin obiectul cererii. Reclamantul nu este ţinut să indice exact articolul din Convenţie a cărui încălcare o invocă.

Competenţa temporală a Curţii. Competenţa Curţii se întinde asupra tuturor faptelor posterioare intrării în vigoare a Convenţiei pentru statul în cauză.

Competenţa teritorială a Curţii. Cererea nu se poate raporta la fapte situate în afara limitelor teritoriale între care Curtea îşi poate exercita competenţa.

Condiţiile de admisibilitate. Condiţiile de admisibilitate sunt de două feluri: generale, care se aplică atât cererilor statale cât şi celor individuale, şi speciale, întâlnite numai în cazul cererilor individuale.

Condiţiile generale de admisibilitate se referă la epuizarea căilor de recurs interne şi la introducerea cererii în faţa Curţii într-un termen de 6 luni de la ultima decizie internă definitivă.

Condiţiile speciale de admisibilitate sunt specifice cererilor individuale, şi sunt următoarele:

a. Cererea să nu fie anonimă

b. Cererea să nu dea naştere unei situaţii de litispendenţă - adică cererea să nu fie în mod esenţial

aceeaşi cu o cerere deja supusă Curţii sau unui alt organ internaţional de anchetă sau de reglementare, în faţa căruia se află în curs de examinare

c. Cererea să nu fie esenţial aceeaşi cu o cerere examinată şi soluţionată anterior de Curte sau de un

organ internaţional de anchetă sau de reglementare, dacă nu conţine fapte noi (autoritatea de lucru judecat)

d. Cererea să nu fie incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor

Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Această condiţie are în vedere competenţa Curţii, şi pentru a fi considerată îndeplinită, trebuie că obiectul cererii să se refere la chestiuni care sunt de competenţa acesteia.

e. Cererea să nu fie în mod vădit nefondată. Curtea va examina dacă faptele invocate, prezintă,

prima facie, o aparenţă de încălcare a unuia din drepturile recunoscute prin Convenţie sau Protocoalele

sale.

f. Cererea să nu fie abuzivă. Abuzul de dreptul de sesizare a Curţii poate rezulta din chiar conţinutul

cererii, care demonstrează o utilizare şicanatorie a dreptului de a sesiza Curtea, sau din comportamentul

reclamantului.

Noua reformă a mecanismului de control prin Protocolul nr. 14. „Victimă a propriului succes”, Curtea europeană a fost supraîncărcată cu plângeri individuale, ceea ce a dus şi la o lipsă de eficienţă în activitatea sa, întrucât modelul conceput prin Protocolul nr. 11 nu luase în calcul sesizarea Curţii de către un număr atât de mare de reclamanţi.

Protocolul nr. 14 încearcă să eficientizeze sistemul de control, pe de o parte prin aceea că subliniază rolul prevenirii încălcărilor drepturilor omului, iar pe de altă parte prin regândirea modului de funcţionare a mecanismului de control.

Protocolul nr. 14 introduce şi o nouă condiţie specială de admisibilitate – trebuie ca reclamantul să fi suferit un prejudiciu important ca urmare a pretinsei încălcări a dreptului său, cu excepţia cazului când respectul drepturilor omului impune un examen pe fond al cauzei sau când cauză reclamantului nu a fost examinată în mod corespunzător de un tribunal intern.

Procedura contencioasă în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

După cum am arătat, Curtea Europeană poate fi sesizată cu cereri interstatale, introduse de către un stat parte la Convenţia Europeană împotriva unui alt stat parte sau cu cereri individuale, introduse de către o persoană fizică, o entitate non-guvernamentală sau un grup de particulari şi îndreptată împotriva unui stat parte la Convenţia Europeană.

Procedura, care este, în regulă generală, publică şi contradictorie, cuprinde o fază scrisă şi uneori, doar cu titlu excepţional, o fază orală, în cadrul căreia audierile sunt publice, dacă Curtea nu decide altfel. Procedura în faţa Curţii diferă după cum este vorba de o cerere interstatală sau o cerere individuală.

Cererile individuale, după înregistrare, sunt repartizate secţiei din care face parte judecătorul ales în numele statului împotriva căruia sunt îndreptate. Aici, ele sunt repartizate de către Preşedintele secţiei fie unui judecător unic (dar nu judecătorul ales în numele statului împotriva căreia este îndreptată cererea), fie, dacă preşedintele consideră că respectiva cerere ar putea fi examinată de un comitet sau o cameră (altfel spus, dacă este susceptibilă de un examen al fondului) unui judecător-raportor; judecătorul- raportor, care poate solicita informaţii şi probe suplimentare părţilor, poate decide că cererea trebuie îndreptată fie spre un judecător unic, fie spre un comitet, fie spre o cameră.

Dacă judecătorul unic consideră că cererea nu respectă prima facie condiţiile de admisibilitate, el va decide că respectiva cerere este inadmisibilă sau o va şterge de pe rol.

Dacă judecătorul unic ajunge la concluzia că cererea ar putea fi admisibilă, el o va transmite fie unui comitet, fie unei camere, în funcţie de încadrarea obiectului cererii în jurisprudenţa bine stabilită a Curţii.

Dacă cererea este transmisă spre examinare unui comitet, acesta poate fie să o declare inadmisibilă, fie să o comunice Guvernului şi, în lumina observaţiilor părţilor, cu privire la admisibilitate şi fond, să o respingă ca inadmisibilă sau să adopte o hotărâre ce cuprinde atât consideraţii asupra admisibilităţii, cât şi cu privire la temeinicia cererii.

Dacă judecătorul raportor sau judecătorul unic decid transmiterea cererii către o cameră, în acel moment, cererea este notificată statului împotriva căruia este îndreptată. După primirea observaţiilor Guvernului statului pârât cu privire la admisibilitatea cererii, precum şi a comentariilor părţii reclamante, camera poate decide că cererea este admisibilă sau inadmisibilă (în totalitate sau în parte). Decizia privind admisibilitatea se adoptă cu majoritate de voturi şi este motivată. Decizia se comunică părţilor la procedură şi dacă este în sensul declarării cererii ca fiind admisibilă, procedura continuă cu examinarea pe fond a cauzei. Decizia prin care cererea este declarată inadmisibilă marchează sfârşitul procedurii.

Uneori, camera poate decide ca examenul privind admisibilitatea să fie unit cu fondul cauzei şi să fie examinate împreună.

În faza examinării pe fond a cauzei are loc, din nou, prezentarea de observaţii scrise, inclusiv sub aspectul acordării unei eventuale satisfacţii echitabile în situaţia în care s-ar constata o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei Europene sau a Protocoalelor sale. De asemenea, pot avea loc şi audieri publice. Hotărârea asupra fondului se adoptă tot cu majoritate de voturi; judecătorii care au votat împotriva emit opinii separate sau individuale, în care îşi motivează poziţia diferită faţă de cea a majorităţii. Hotărârea adoptată de cameră se poate referi şi acordarea unei satisfacţiei echitabile; în anumite situaţii, în care fie nu poate fi încă cuantificat prejudiciul suferit ca urmare a încălcării unuia sau unora din drepturile recunoscute de Convenţie sau de Protocoalele sale sau în care este posibilă repararea prejudiciului la nivel naţional, chestiunea acordării unei satisfacţii echitabile se poate amâna, urmând ca ulterior să se pronunţe o hotărâre specială în acest sens.

În trei luni de la data pronunţării, oricare parte poate solicita retrimiterea cauzei examinate de către cameră către Marea Cameră, dacă aceasta ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau aplicarea Convenţiei şi Protocoalelor adiţionale sau o problemă gravă de ordin general. Cererea este examinată de un colegiu de 5 judecători al Marii Camere, care o admite sau o respinge în principiu. În cazul admiterii, cauza este examinată din nou – cu privire la admisibilitate şi fond – de către Marea Cameră.

Dacă în trei luni de la pronunţarea de către o cameră, niciuna din părţi nu cere retrimiterea în faţa Marii Camere, sau părţile declară, înainte de expirarea celor trei luni, că nu intenţionează să sesizeze Marea Cameră sau colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere, hotărârea devine definitivă şi trebuie executată în interval de trei luni de la data la care a devenit definitivă.

Etapa executării hotărârilor este monitorizată de Comitetul Miniştrilor şi are în vedere atât executarea măsurilor concrete dispuse, dar şi a măsurilor generale. Astfel, pe lângă plata sumei acordate de Curte cu titlu de satisfacţie echitabilă şi adoptarea măsurilor cu caracter individual pentru a-l pune pe reclamant în situaţia anterioară încălcării suferite, statul pârât trebuie să ia măsurile cu caracter general – legislative, administrative, de schimbare a practicii judiciare – pentru a evita producerea de încălcări similare pe viitor.

Cererile statale, imediat după înregistrare, sunt transmise secţiei din care face parte judecătorul ales în numele statului pârât şi atribuite direct unei camere, care se va pronunţa asupra admisibilităţii şi fondului cererii. Aceasta este comunicată statului pârât pentru observaţii asupra admisibilităţii, după care camera numeşte unul sau mai mulţi judecător-raportori dintre membrii săi, care să îi prezinte un raport asupra admisibilităţii. Camera decide pe baza acestui raport. Dacă declară cererea statală admisibilă, camera procedează la examenul asupra fondului, similar celui de la procedura contencioasă în cazul cererilor individuale.

Situaţii speciale în procedura contencioasă

Cererea de măsuri conservatorii. Camera sesizată cu o cerere sau preşedintele acesteia pot, fie din oficiu fie la cererea uneia dintre părţi sau a oricărei persoane interesate, să indice părţilor măsurile provizorii pe care le consideră necesare pentru a proteja drepturile unei părţi sau pentru buna desfăşurare a procedurii. Măsurile provizorii sunt deci măsuri temporare care permit conservarea drepturilor părţilor la procedură, cel mai adesea a drepturilor reclamanţilor. Curtea Europeană nu adoptă în general măsuri provizorii decât în cazul unui risc dovedit pentru reclamant de a suferi un prejudiciu iminent şi ireparabil. De cele mai multe ori, cazurile în care Curtea europeană recurge la acest gen de măsuri sunt cele în care este vorba de riscul sau temere justificată a reclamantului de a suferi rele tratamente, în situaţia în care este pe punctul de a fi expulzat către un stat în care riscă să fie supus unui asemenea tratament sau în care viaţa sa este pusă în pericol.

Măsurile provizorii sunt reglementate doar în articolul 39 din Regulamentul Curţii Europene, care este un act unilateral al unui organ internaţional ce nu are prevăzut caracterul obligatoriu în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Totuşi, în cauza Mamatkulov şi alţii împotriva Turciei, Curtea Europeană a concluzionat asupra caracterului obligatoriu al măsurilor provizorii, în temeiul articolului 34 din Convenţie, care garantează dreptul de recurs individual. Astfel, dacă statul pârât nu ar respecta măsurile provizorii indicate de Curte, atunci dreptul reclamantului de a sesiza Curtea şi de a participa efectiv la procedura în faţa acestui organ jurisdicţional, ar fi serios afectat în caz de expulzare, statul spre care se efectuează această expulzare, de cele mai multe ori stat non-european, nepermiţând ulterior reclamantului contactul cu instanţa europeană. De altfel, Curtea Europeană consideră că buna administrare a justiţiei implică obligaţia statului de a se abţine, câtă vreme o procedură este pendinte, de la orice act cu caracter ireparabil care ar afecta-o.

Desesizarea în favoarea Marii Camere. Dacă o cauză ridică o problemă serioasă de interpretare a Convenţiei sau dacă soluţionarea problemei poate duce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curtea Europeană, camera poate, încă din faza admisibilităţii, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, dacă nici una din părţi nu se opune în termen de o lună de la notificarea intenţiei camerei. În această situaţie, Marea Cameră va examina cauza atât din punct de vedere al admisibilităţii cât şi al fondului şi va pronunţa o hotărâre ce nu va mai putea beneficia de posibilitatea retrimiterii şi care va fi definitivă de la pronunţare. Această hotărâre a Marii Camere trebuie, în consecinţă, executată în termen de trei luni de la pronunţare.

Scoaterea unei cauze de pe rol. O cerere poate fi scoasă de pe rol, în cazul în care părţile încheie o înţelegere amiabilă, dacă reclamantul nu mai doreşte să o menţină sau litigiul a fost soluţionat (la nivel naţional) sau în urma emiterii de către stat a unei declaraţii unilaterale.

Înţelegerile amiabile se încheie prin intermediul Grefei, care analizează corectitudinea şi caracterul echitabil al înţelegerii, exprimat fie printr-un singur instrument juridic – un acord al părţilor, fie prin intermediul a două declaraţii concordante. Înţelegerea poate consta în plata unei despăgubiri, dar şi în alte măsuri cu caracter general asumate de statul pârât. Curtea Europeană, după ce se asigură că termenii înţelegerii amiabile respectă drepturile omului, aşa cum sunt acestea recunoscute în Convenţie şi în Protocoalele sale, ia notă de încheierea înţelegerii amiabile şi decide radierea cauzei de pe rolul său. În sistemul actual al Convenţiei, încheierea de înţelegeri amiabile este posibilă doar după declararea unei cereri individuale ca fiind admisibile, ceea ce îngreunează lucrurile în practică, deoarece în majoritatea situaţiilor, Curtea Europeană decide unirea admisibilităţii cu fondul cauzei şi pronunţarea asupra celor două chestiuni printr-o singură hotărâre, ceea ce implică inexistenţa unei decizii asupra admisibilităţii care să declanşeze procedura confidenţială a înţelegerii amiabile. Protocolul nr. 14 dă posibilitatea încheierii de înţelegeri amiabile în orice stadiu al procedurii.

De asemenea, în orice stadiu al procedurii, statul pârât poate să declare că recunoaşte încălcarea dreptului sau drepturilor părţii reclamante, să îi ofere acesteia o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit şi să ofere de asemenea şi asigurări că, la nivel naţional, a luat sau va lua măsurile cu caracter general pentru a evita producerea de asemenea încălcări similare pe viitor. Într-o asemenea situaţie, dacă Curtea consideră că faţă de declaraţia unilaterală a statului continuarea examinării cererii nu se mai justifică, ea poate decide radierea cauzei de pe rolul său. Totuşi, o asemenea decizie nu poate fi adoptată de Curte decât după ce se asigură că se respectă drepturile omului garantate prin Convenţie şi Protocoalele adiţionale.

În termen de un an de la pronunţarea hotărârii, oricare dintre părţi poate introduce o cerere în interpretarea hotărârii, indicând punctele din dispozitiv apreciate ca fiind neclare.

De asemenea, oricare dintre părţi poate solicita revizuirea hotărârii, dacă a descoperit un fapt care, prin natura sa, ar fi putut avea o influenţă decisivă asupra soluţiei deja pronunţate într-o cauză şi care era necunoscut Curţii la momentul pronunţării şi nu putea fi cunoscut părţii care cere revizuirea, din motive rezonabile. Cererea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la descoperirea faptului.

Oricare dintre părţi poate solicita şi rectificarea erorilor pe care le identifică în hotărâre; cererea poate fi introdusă în termen de 1 lună de la pronunţare. Cererea poate viza erori de scriere, calcul sau inexactităţi, fără însă a ajunge la reinterpretarea hotărârii.

Procedura avizelor consultative

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate emite şi avize consultative, la solicitarea Comitetului Miniştrilor, asupra unor chestiuni juridice legate de interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale adiţionale, cu condiţia ca solicitarea de aviz să nu privească conţinutul sau întinderea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie şi în Protocoalele adiţionale sau probleme de care Comitetul Miniştrilor ia cunoştinţă ca urmare a unui recurs prevăzut de Convenţie. Solicitarea de aviz este examinată de Marea Cameră care adoptă opinii cu majoritate de voturi; judecătorii care nu urmează opinia majorităţii anexează la avizul consultativ opinia lor separată sau individuală.

Alături de controlul judiciar exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la nivelul Consiliului Europei există şi alte tipuri de mecanisme convenţionale de monitorizare, non-jurisdicţionale, precum sistemul rapoartelor periodice şi cel al reclamaţiilor colective utilizate de Comitetul European al Drepturilor Sociale, în baza Cartei Sociale Europene. De asemenea, întâlnim mecanisme extra- convenţional, precum Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei.

III.2.3. Mecanismul de control instituit prin Carta Socială Europeană şi Protocolul său adiţional din 1995 şi modalităţile sale

Controlul respectării de către statele părţi a dispoziţiilor Cartei Sociale Europene şi respectiv a Cartei Sociale Europene Revizuite se efectuează prin două modalităţi de control: controlul pe bază de rapoarte şi controlul pe baza de reclamaţii colective.

Controlul pe bază de rapoarte

Iniţial, acest tip de control era prevăzut de Carta Socială Europeană, iar Carta Socială Europeană Revizuită prin articolul său D a preluat acest tip de monitorizare. Potrivit reglementării, statele părţi la Carta Socială Europeană trebuie să prezinte două tipuri de rapoarte.

În primul rând, statele părţi prezintă Secretarului General al Consiliului Europei un raport bianual referitor la îndeplinirea dispoziţiilor din Cartă pe care le-au acceptat cu ocazia ratificării Cartei sau notificate ulterior.

În al doilea rând, statele părţi prezintă Secretarului General al Consiliului Europei la anumite intervale şi la cererea Comitetului Miniştrilor rapoarte asupra dispoziţiilor Cartei pe care nu le-au acceptat nici la momentul ratificării, nici ulterior.

Aceste rapoarte sunt transmise de stat şi organizaţiilor naţionale patronale şi sindicale; observaţiile acestora sunt comunicate de către stat Secretarului General, la cererea organizaţiilor.

Rapoartele statale sunt examinate de Comitetul de experţi, un organ subsidiar al Consiliului Europei, creat de Carta Socială Europeană. Acest comitet se compunea dintr-un număr de 7 experţi independenţi, desemnaţi de Comitetul Miniştrilor de pe o listă de persoane de cea mai înaltă integritate şi de o competenţă recunoscută în domeniul social. Împreună cu rapoartele statelor, Comitetul primeşte şi observaţiile organizaţiilor naţionale.

Concluziile Comitetului de experţi sunt apoi examinate de Subcomitetul Comitetului Social Guvernamental al Consiliului Europei. Subcomitetul este un organ convenţional, subsidiar al Consiliului Europei. Acest subcomitet poate invita cel mult 2 organizaţii internaţionale de angajatori şi 2 organizaţii

internaţionale de lucrători să-şi trimită observatori la reuniunile sale. Raportul Subcomitetului este prezentat Comitetului Miniştrilor.

Secretarul General al Consiliului Europei transmite concluziile Comitetului de experţi Adunării Parlamentare, care aduce la cunoştinţa Comitetului Miniştrilor avizul său asupra acestor concluzii. Comitetul Miniştrilor poate, cu majoritatea a două treimi din membrii săi, să adreseze recomandări statului parte.

Prin Protocolul de amendare al Cartei din 1991, care nu a intrat în vigoare, dar care se aplică într-o anumită măsură de către statele părţi la Cartă, la solicitarea Comitetului Miniştrilor, Comitetul de experţi este înlocuit cu Comitetul de Experţi Independenţi, compus din cel puţin 9 membri, aleşi de Adunarea Parlamentară de pe o listă de experţi de cea mai înaltă integritate şi cu o componenţă recunoscută în materia socială, propuşi de statele părţi. Fixarea numărului exact al membrilor va fi făcută de Comitetul Miniştrilor. Membrii îşi exercită mandatul cu titlu individual, în deplină independenţă şi imparţialitate.

Subcomitetul este înlocuit cu Comitetul Guvernamental, organ guvernamental compus dintr-un reprezentant al fiecărui stat parte la Carta Socială Europeană sau la Carta Socială Europeană revizuită.

La nivelul procedurii, Protocolul prevede că în urma examinării pe care o face raportului statal, Comitetul de Experţi Independenţi redactează un raport conţinând concluziile sale, raport care este făcut public şi transmis Secretarului General al Consiliului Europei.

Acest raport se transmite Comitetului Guvernamental, care pregăteşte deciziile Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei.

În acest moment, Comitetul de Experţi Independenţi poartă denumirea de Comitetul European al Drepturilor Sociale şi are 14 membri.

Potrivit unei decizii a Comitetului Miniştrilor, începând cu anul 2007, procedura controlului pe bază de rapoarte nu va mai conţine un raport iniţial complet; statele părţi vor prezenta în fiecare an un raport asupra unei părţi din dispoziţiile Cartei, regrupate în patru grupe tematice. Astfel, fiecare dispoziţie a Cartei va face obiectul unui raport la fiecare 4 ani. Cele 4 grupe sunt: muncă, formare şi egalitate de şanse; sănătate, securitate socială şi protecţie socială; drepturi legate de muncă şi copii, familie, migranţi.

Controlul pe baza reclamaţiilor colective.

Acest tip de control a fost introdus prin Protocolul adiţional la Carta Socială Europeană prevăzând un sistem de reclamaţii colective din 1995 şi funcţionează şi pentru Carta Socială Europeană revizuită, printr-o trimitere făcută în acest instrument convenţional la Protocolul din 1995.

Potrivit acestui tip de control, au dreptul de a face reclamaţii colective prin care pretind o aplicare nesatisfăcătoare a Cartei Sociale Europene şi a Protocolului din 1988, respectiv a Cartei Sociale Europene Revizuite 3 categorii de entităţi: organizaţiile internaţionale de angajatori şi lucrători invitate la reuniunile Comitetului Guvernamental, alte organizaţii nonguvernamentale dotate cu statut consultativ pe lângă Consiliul Europei, organizaţiile naţionale reprezentative de angajatori şi lucrători aflate sub jurisdicţia statului împotriva căruia e îndreptată reclamaţia. De asemenea, au dreptul de a formula reclamaţie, dacă statul parte formulează o declaraţie facultativă în acest sens la Protocolul din 1995, alte organizaţii naţionale nonguvernamentale reprezentative, care sunt în mod deosebit calificate în materiile reglementate de Cartă şi care se află sub jurisdicţia statului în cauză. Procedura se aplică doar statelor părţi la Protocolul din 1995 39 . Procedura are două etape, cea a examenului admisibilităţii reclamaţiei, marcată de o decizie asupra admisibilităţii, şi etapa examenului pe fond.

39 România nu este parte la acest Protocol.

Reclamaţia trebuie prezentată în scris şi trebuie să privească o dispoziţie a Cartei Sociale Europene sau a Protocolului din 1988, respectiv a Cartei revizuite. Reclamaţia adresată Secretarului General al Consiliului Europei va fi transmisă Comitetului de Experţi Independenţi; statul parte împotriva căruia este îndreptată va fi informat cu privire la depunerea reclamaţiei. Comitetul de experţi poate solicita, atât statului parte în cauză cât şi entităţii reclamante, observaţii cu privire la admisibilitate, urmând să decidă asupra acestui aspect.

Dacă o reclamaţie este admisibilă, comitetul informează statele părţi la Cartă şi solicită statului în cauză şi organizaţiei reclamante observaţii asupra fondului. Decizia asupra fondului îmbracă forma unui raport în care Comitetul prezintă concluziile sale; raportul este transmis Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, este comunicat entităţii reclamante şi statelor părţi la Cartă, fără ca acestea să aibă posibilitatea de a-l publica. Pe baza raportului Comitetului, Comitetul Miniştrilor adoptă o rezoluţie sau, în cazul constatării unei aplicări necorespunzătoare a dispoziţiilor Cartei, o recomandare. Acest document al Comitetului Miniştrilor este făcut public şi o dată cu el şi raportul Comitetului de experţi independenţi.

Statul în cauză trebuie să furnizeze indicaţii asupra măsurilor luate pentru a da efect recomandării Comitetului Miniştrilor în următorul său raport referitor la dispoziţiile Cartei vizate în recomandare.

Decizia asupra fondului din 7 februarie 2005

Plângerea nr. 27/2004 introdusă de Centrul European al drepturilor romilor (CEDR) împotriva Italiei

Centrul European al drepturilor romilor a invocat privarea membrilor acestei etnii de dreptul lor efectiv la o locuinţă din cauza numărului insuficient de locuri de campare şi a condiţiilor rele care caracterizează aceste spaţii, a evacuărilor frecvente ale romilor şi a absenţei posibilităţilor de acces al romilor la alte locuinţe decât cele din campamente. Astfel, infrastructura campamentelor este insuficientă şi că accesul la utilităţi esenţiale (apă, electricitate, evacuarea apelor menajere şi sistem de colectare a deşeurilor) este limitat sau inexistent. În plus, practica autorităţile italiene constă în evacuarea sau ameninţarea cu evacuarea romilor, distrugerea sistematică a bunurilor care le aparţin şi invadarea locuinţelor,

„Chestiune preliminară

Conţinutul articolului 31

Comitetul reaminteşte că articolul 31 are în vedere prevenirea situaţiilor în care persoane vulnerabile sunt private de adăpost, ceea ce ar genera consecinţe negative asupra siguranţei şi bunăstării indivizilor (Concluzii 2005, Norvegia, Articolul 31, p. 625). Dreptul la locuinţă asigură inserarea socială şi integrarea indivizilor în societate şi contribuie la înlăturarea inegalităţii socio- economice.

Conţinutul articolului E

19. Comitetul reaminteşte că a subliniat, în decizia sa privitoare la dreptul la locuinţă al romilor în Grecia, faptul ca „unul dintre scopurile intrinseci ale drepturilor sociale protejate de Cartă este de a da expresie solidarităţii şi de a favoriza integrarea socială. Reiese că statele trebuie să respecte diferenţele şi să se asigure ca organizarea socială nu este, din cauza ignorării acestor diferenţe, de natură să determine sau să adâncească excluderea socială” (CEDR împotriva Greciei, plângerea nr. 15/2003, decizia asupra fondului din 8 decembrie 2004, par. 19).

20. Comitetul aminteşte de asemenea că pentru a asigura un tratament egal, trebuie interzise „toate formele de discriminare indirectă, care pot lua fie forma unor tratamente inadecvate în anumite situaţii, fie forma accesului diferit la diverse avantaje colective pentru persoanele aflate în aceste situaţii faţă de alţi cetăţeni” (Autisme-Europe împotriva Franţei, plângerea nr. 13/2002, decizia asupra fondului din 4 noiembrie 2003, par. 52).

21.

În prezenta cauză, egalitatea de tratament implică luarea de către Italia a măsurilor adecvate

faţă de situaţia specială a romilor pentru a garanta dreptul la locuinţă al romilor şi pentru a

împiedica privarea lor de adăpost, ca şi categorie vulnerabilă. (…)

iii) Cu privire la numărul insuficient şi condiţiile inadecvate de campare

35. Articolul 31 alin. 1 garantează dreptul de acces la o locuinţă adecvată, ceea ce înseamnă o

locuinţă salubră (adică care dispune de toate elementele esenţiale de confort: apă, încălzire, evacuare deşeuri menajere, instalaţii sanitare, electricitate), o locuinţă care prezintă o structură adecvată, care să nu fie suprapopulată şi care să fie însoţită de o garanţie legală de menţinere în spaţiu (Concluzii 2003, Articolul 31 alineatul 1, Franţa, p .235, Italia, p. 364, Slovenia, p. 593 şi Suedia p. 694). Furnizarea temporară a unui adăpost nu poate fi considerată drept o soluţie potrivită, iar indivizii ar trebui să beneficieze şi să li se asigure o locuinţă de un anumit nivel într- un termen rezonabil.

36. Comitetul reaminteşte că articolul E consacră interdicţia discriminării şi stabileşte o obligaţie

ca, în lipsa unor justificări obiective şi rezonabile, exerciţiul efectiv al drepturilor conţinute în Cartă să fie garantat fiecărui grup care prezintă anumite caracteristici, inclusiv romilor. Dimpotrivă, continuând să plaseze populaţia romă în campamente, Guvernul nu a luat în considerare, într-o manieră pozitivă, cum ar fi trebuit să o facă, toate diferenţele care îi singularizează pe romi în materie de locuinţă şi nu a adoptat măsurile necesare pentru a le asigura accesul la drepturi şi avantaje colective care trebuie să fie accesibile tuturor.

37. Comitetul apreciază că Italia nu a reuşit să arate:

- că a luat măsurile necesare pentru a reuşi să propună romilor o ofertă calitativă şi cantitativă de locuinţe adaptată la nevoile lor;

- să se asigure că au fost luate sau să ia ea însăşi măsurile necesare pentru a se asigura că autorităţile locale şi-au respectat îndatoririle in acest sens.

Comitetul consideră în consecinţă că situaţia constituie o încălcare a articolului 31 alin. 1 combinat cu articolul E.

iv) cu privire la evacuări şi alte sancţiuni (…)

41. Comitetul reaminteşte că, în temeiul articolului 31 alin. 2, statele părţi trebuie să se asigure că,

în cazul în care sunt în curs proceduri de evacuare, acestea sunt pe de o parte justificate, pe de altă parte executate în condiţii care respectă demnitatea persoanelor în cauză şi totodată că sunt însoţite de oferte de locuinţe alternative. (Concluzii 2003, Articolul 31 alin. 2, Franţa, p. 240,

Italia p. 367, Slovenia p. 596 şi Suedia p. 697). Legea trebuie de asemenea să stabilească modalităţile în care se poate proceda la evacuare, indicând şi momentele în care ea nu poate avea loc (noapte sau iarnă), să definească căile de recurs, să ofere o asistenţă juridică celor care au nevoie pentru a solicita reparaţie în justiţie şi să prevadă acordarea de despăgubiri în caz de evacuare ilegală.

42. Comitetul apreciază că Italia nu a demonstrat că evacuările la care a recurs au respectat aceste condiţii şi nu a dezminţit în mod credibil faptul că romii au fost în asemenea situaţii victime ale unor acte de violenţă nejustificate. În consecinţă, Comitetul consideră că situaţia constituie o încălcare a articolului 31 alin. 2 combinat cu articolul E.

v) cu privire la lipsa unor locuinţe permanente

45. Comitetul reaminteşte că articolul 31 alin. 1 garantează accesul la locuinţă în condiţii adecvate. Potrivit articolului 31 alin. 3 revine Statelor Părţi obligaţia de a adopta măsuri adecvate pentru a favoriza construirea de locuinţe, în special de locuinţe sociale (Concluzii 2003, Articolul 31 alin. 3, Franţa, p. 247, Italia p. 371, Slovenia p. 601 şi Suedia p. 700). În plus, ele trebuie să asigure accesul la locuinţele sociale tuturor categoriilor defavorizate, inclusiv prin asigurarea accesului egal al cetăţenilor altor state părţi la Cartă care îşi au reşedinţa legală sau lucrează în condiţii legale pe teritoriul statului în cauză.

46. Comitetul recunoaşte că Guvernul şi-a luat angajamentul de a face în aşa fel încât să asigure egalitatea de tratament a romilor în materie de acces la locuinţe sociale, dar nu a furnizat nicio informaţie cu privire la caracterul efectiv al dreptului de acces la locuinţele sociale. Comitetul aminteşte că principiul nediscriminării conţinut în articolul E acoperă şi discriminarea indirectă. Omiţând să ia în considerare situaţia diferită a romilor şi să adopte măsuri adecvate pentru a ameliora condiţiile lor de cazare, inclusiv posibilitatea unui acces efectiv la locuinţele sociale, Italia a încălcat articolul 31 alin .1 şi 3 combinat cu articolul E.”

De asemenea, Comitetul elaborează propriile interpretări asupra conţinutului drepturilor prevăzute în Convenţie. Asemenea interpretări, care preiau din concluziile Comitetului exprimate în rapoartele asupra reclamaţiilor colective şi din concluziile pe ţară, sunt publicate pe site-ul Comitetului şi pe suport de hârtie.

III.2.4. Monitorizarea realizată de Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei

Comisia europeană împotriva rasismului şi intoleranţei a fost creată ca urmare a deciziei în acest sens a primei reuniuni la vârf între şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei. Prin Declaraţia de la Viena din 1993, reprezentanţii statelro membre ale Consiliului Europei au decis să iniţietze o politică de luptă împotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei şi au adoptat un plan de acţiune în acest sens. Potrivit planului de acţiune 40 , una dintre măsurile de adoptat pentru combaterea tuturor manifestărilor negative sus menţionate consta în:

„3. Crearea unui comitet de experţi guvernamentali al cărui mandat să cuprindă:

- examinarea legislaţiei, politicilor şi a altor măsuri adoptatea de către statele membre în scopul combaterii rasismului, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei precum şiu a eficacităţii acestora, - stimularea acţiunii în acest domeniu la nivel locale, naţional şi european, - formularea de recomandări de politică generală pemtru statele membre, -sutiderea instrumentelor juridice internaţionale aplicabile în domeniu, în scopul întîririi dispoziţiilor acestora dacă este necesar. Comitetul va prezenta în mod regulat un raport Comitetului Miniştrilor, care va solicita opiniile comitetelor directoare implicate.( )”

La 13 iunie 2002 Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei adoptă un nou statut pentru Comisie, în scopul eficientizării activităţii acesteia 41 . Potrivit noului statut, Comisia este un organ al Consiliului Europei, având drept misiune combaterea rasismului, a discriminării rasiale, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei în Europa extinsă, în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale la aceasta şi a jurisprudenţei dezvoltate pe baza lor. Mandatul rămâne cel definit în 1993, însă sunt identificate elementele programului de lucru al Comisiei. Astfel, Comisia poate recurge la:

- examenul situaţiei existente în fiecare stat membru al Consiliului Europei: această monitorizare a situaţiei dintr-un stat va fi consemnată într-un raport care, pe lângă analiza situaţiei de fapt, va conţine şi sugestii şi propuneri pentru statul monitorizat. Acest examen se bazează pe efectuarea de vizite de contact în statul în cauză, vizite ce vor iniţia un dialog confidenţial cu autorităţile din statul respectiv, în cadrul căruia acestea din urmă pot prezenta comentariile lor faţă de concluziile Comisiei. După finalizarea raportului, acesta este transmis autorităţilor naţionale şi apoi publicat, cu excepţia cazului în care statul în cauză se opune expres publicării.

- Abordarea unor teme generale constă în adoptarea de recomandări şi în colectarea şi diseminarea de exmple de „bune practici” în combaterea rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei.

- Dezvoltarea de contacte cu societatea civilă presupune derularea de activităţi care să atragă atenţia şi să informeze asupra pericolului reprezentat de rasism, discriminare rasială, xenofobie, antisemitism şi intoleranţă şi care să încurajeze dialogul şi cooperarea între actorii din societatea civilă.

40 Planul de acţiune figurează în Anexa III la Declaraţia de la Viena, reuniunea la nivel înalt din 9 octombrie 1993, disponibilă pe site-ul Consiliului Europei www.coe.int

41 Rezoluţia Res(2002)8 asupra statutului Comisiei europene împotriva rasismului şi intoleranţei.

De asemenea, în activitatea sa, Comisia poate recurge la asistenţa unor raportori sau consultanţi, poate cere opinia organelor Consiliului Europei cu atribuţii în domeniul prevenirii sau combaterii rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei, poate organiza consultări şi poate fi sesizată direct de organizaţii non-guvernamentale în domeniul său de activitate.

Comisia este alcătuită din 47 membri, câte un membru numit pentru fiecare stat membru al Consiliului Europei. Aceşti membri trebuie să se bucure de o înaltă autoritate morală şi de competenţă recunoscută în domeniul combaterii rasismului, discriminării rasiale, xenofobiei, antisemitismului şi intoleranţei. Membrii Comisiei îşi exercită mandatul cu titlu individual, în mod independent şi imparţial. Ei nu vor putea primi instrucţiuni de la guvernul statului care i-a numit. Numirea membrilor Comisiei se face de către guvernele statelor membre şi este notificată Secretarului General al Consiliului Europei care informează Comitetul Miniştrilor în acest sens. Comitetul Miniştrilor poate, în cazul în care consideră că numirea unui sau unor membri ai Comisiei nu respectă exigenţele de moralitate, competenţă, independenţă sau imparţialitate, să solicite statului în cauză numirea altui membru al Comisiei. Mandatul unui membru este de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii.

Se remarcă deci că acest mecanism de monitorizare al Comisiei este un mecanism extraconvenţional, non-jurisdicţional şi administrativ.