DREPT ROMAN

Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice, instituite si sancionate de statul roman si este un sistem vast,
complex, format din numeroase ramuri si instituii juridice. Sistemul juridic roman s-a format in epoca fondrii Romei (secolul
VIII I.Hr.) si s-a aplicat pana in secolul VI d.Hr.
Pentru a nelege specificul dreptului roman reinem ca la origine romanii, ca si celelalte popoare, au confundat dreptul
cu religia si morala, dar spre deosebire de celelalte popoare ale Antichitii, romanii au depit aceasta confuzie si au realizat o
distincie intre normele dreptului si celelalte norme sociale. Inga din epoca veche, romanii desemnau normele dreptului prin
cuvntul IUS si cele religioase prin cuvntul FAS.
La romani, gndirea juridica si-a pus amprenta pe cultura, viaa spirituala, ideologie, de unde rezulta ca aa cum grecii
erau considerai un popor de filosofi, romanii erau vzui ca un popor de juriti. Daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme
in viaa publica trebuia sa fac dovada faptului ca a fost discipolul unui jurisconsult celebru.
In unele texte juridice clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala, cu toate ca aceasta fusese depita de mult
in practica.
a) Printr-un text din opera legislativa a mpratului Iustinian s-a transmis definiia jurisprudenei ca fiind tiina
dreptului. Potrivit acesteia, iurisprudentia est divinarumatquehumanarumrerumnotitia, justi atqueinjusti scientia (tiina
dreptului sau jurisprudena este cunoaterea lucrurilor divine i umane, tiina a ceea ce este drept i nedrept). n prima
parte a definiiei, dreptul este confundat cu religia, pe cnd, n a doua parte,dreptul este confundat cu morala
b) Printr-un text atribuit lui Ulpian s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului: iuris praecepta sunt haec: honeste
vivere,alterum non laedere, suum cuique tribuere (principiile dreptului sunt acestea: a tri n mod onorabil, a nu vtma pe
altul, a da fiecruia ce este al su). Primul principiu ine de sfera moralei (a tri n mod onorabil), iar urmtoarele dou
in de domeniul dreptului.
c) Celsus, celebru jurisconsult clasic, definete dreptul: ius est ars boni et aequi (dreptul este arta binelui i a echitii). n
aceast definiie, ideea de bine ine de moral, iar ideea de echitate ine att de domeniul dreptului, ct i de cel al
moralei



Faptul ca in unele texte se confunda cele trei concepte se explica prin faptul ca romanii au fost conservatori si nu
renunau la valorile tradiionale, chiar daca ele erau depite de realitate. Ei aveau simt practic, ceea ce s-a oglindit si in
cercetarea fenomenului juridic, caci jurisconsulii romani nu-si ncepeau leciile cu considerente teoretice, ci cu prezentarea
unor spete pe care le analizau mpreuna cu discipolii si constatnd ca intre ele existau elemente comune, formulau principii
juridice pe baza lor.
Obs! Principiile juridice romane nu sunt rezultatul unei gndiri speculative, formndu-se intr-o confruntare cu cerinele
practice. De aceea, romanii au dat puine definiii, multe mprumutate de la greci, care nsa nu au delimitat niciodat dreptul de
morala, pentru ei dreptul fiind o componenta a moralei. (PRINCIPIILE NU SE CONFUNDA CU DEFINITIILE, FIIND
CREATII ALE PRACTICII)
Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii care s-au dovedit instrumente ideale ale gndirii juridice
astfel incat au fost preluate si utilizate cu succes att in Evul mediu cat si in societatea moderna. Evoluia a fost posibila datorita
faptului ca romanitii s-au preocupat de reconstituirea valorilor juridice inga de la nceputul Ev. Mediu, astfel:
1. In secolul VI I , la Ravenna a fost fondata prima coala de drept roman, care si-a propus sa reconstituie tezaurul gndirii
juridice. Cert este ca nu a putut avea un nivel tiinific nalt, pentru ca profesorii de la Ravenna nu au cunoscut
Digestele lui Iustinian ( culegere de fragmente din lucrrile jurisconsulilor clasici, lucrri care s-au pierdut, digeste nsa
s-au pstrat, prin intermediul lor reconstituindu-se lucrrile jurisconsulilor) ,cel mai important izvor al dreptului roman.

2. In secolul al X-lea, la Pavia, s-a constituit o coala similara de drept.

3. In secolul al XI -lea, la Bologna, profesorul Irnerius a fondat coala Glosatorilor. Glosatorii s-au condus in cercetri
dup metoda exegetica; acetia au explicat sensul textelor juridice romane astfel incat ele sa poat fi interese si de ctre
profani (cei care nu aveau pregtire de specialitate). Explicaiile sunt denumite glose, nsa ele nu s-au aplicat in
instanele judectoreti, de unde rezulta ca coala nu a avut finalitate practica. Cel mai de seama reprezentant a fost
profesorul Acursius, care a scris Marea Glosa ce cuprinde 96.260 glose.

4. In secolul al XI V-lea, la Bologna, profesorul Bartulus a fondat coala Postglosatorica. Acetia s-au condus dup
metoda dogmatica ei nu cercetau nemijlocit textele juridice romane, ci glosele pentru a extrage principii juridice
pentru a fi aplicate in practica. Aceasta coala a avut finalitate practica, principiile ei aplicandu-se in Europa de Apus, in
special in statele germane deoarece in secolul al XV-lea, germanii au renunat la dreptul lor naional si au preluat
principiile postglosatorilor, le-au adaptat si le-au aplicat in Germania medievala.

5. In secolul al XVI -lea, in Germania, a aprut un nou sistem de drept usus modernus pandectarum, adic dreptul
modern al pandectelor. (Digestele lui Iustinian erau denumite de greci, pandecte)

6. In secolul al XVI -lea, in Frana, Andre Alciat a pus bazele Scolii Istorice a Dreptului Roman. Apariia ei a marcat o
nflorire a cercetrilor de drept roman deoarece reprezentanii au valorificat pe langa textele romane, cunotine din alte
domenii: istorie, filozofie, filologie. Cel mai de seama reprezentant a fost profesorul Jacques Cujas, cel care a ncercat
sa reconstituie lucrrile jurisconsulilor clasici pe baza digestelor.

7. La nceputul secolului al XI X-lea, prin prelegerile de la Universitatea din Marburg, profesorul Savigny a fondat Noua
coala Istorica a Dreptului Roman. Aceasta a marcat o noua nflorire a cercetrilor de drept roman pentru ca in
concepia lui Savigny, dreptul este expresia sufletului naional, a psihologiei poporului si imbraca forma traducerilor
juridice sau a dreptului nescris. Legea are numai rolul de a consacra tradiia juridica. Tradiia juridica germana s-a
format pe baza principiilor postglosatorilor, astfel incat nelegerea corecta a ei era condiionata de cunoaterea
aprofundata a dreptului roman. De aceea, cei mai mari romaniti ai secolului al XIX-lea au fost germanii.

8. In a 2-a jumtate a secolului al XIX-lea, s-a remarcat profesorul Teodor Mommsen care a scris cea mai documentata
istorie a Romei si a fost considerat cel mai mare romanist al vremii. El s-a condus dup metoda dialectica, cercetnd
fenomenul juridic roman in relaie cu realitatea economica, sociala si politica.

9. La nceputul secolului al XX-lea, s-a remarcat, la Sorbona, Paul Gerard, care a publicat Colecia Gerard- a tuturor
textelor juridice romane.

10. In Perioada interbelica Bonfante a publicat cea mai buna ediie a operei legislative a lui Iustinian.

Cercetarea tiinifica la romani a nceput cu Titu Maiorescu, care a scris In contra scoalei Brnuiu, in care
arata ca instituiile romane pot fi interese daca sunt cercetate in legtura cu formele de organizare pe care le-a cunoscut
statul roman in evoluia sa. Un alt tratat de drept roman a fost publicat de Stefan Longinescu.
In perioada interbelica s-au remarcat la Cluj Ion Ctineanu, la Bucureti Constantin Stoicescu, Nicolae
Porodean, Grigore Dimitrescu, Gheorghe Dumitriu.
Dup cel de-al doilea rzboi mondial, s-au remarcat la Bucureti Constantin Tomulescu (Academia de la
Perugia),la Cluj Vladimir Hanga, la Iai Mihai Jakota.





La cursul nostru vom studia numai dreptul privat roman, deoarece acesta este domeniul in care romanii au dat ntreaga
msura a spiritului creator, au creat concepte, categorii, principii aplicabile in zilele noastre.
Firete, romanii au avut reprezentarea distinciei dintre dreptul public si privat, dar nu au teoretizat-o. La sfritul
secolului II d.Hr., Ulpian ne infatiseaza criteriul pe baza cruia putem distinge intre dreptul public si privat. Potrivit lui Ulpian,
Publicum ius est quod ad statul rei romanae spectat privatum quod ad singulorum utilitatem. Adic, dreptul public este acel
care se refera la organizarea statului roman, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecruia. Aceasta
definiie este criticabila pentru ca in concepia lui Ulpian, ar exista anumite norme juridice care dau expresia unor interese
generale ale societarii, alturi de alte norme juridice care exprima interesele individuale. In realitate, toate normele juridice
exprima interese generale ale societarii. Nu exista norme juridice care sa exprima interese individuale si de aceea, distincia
dintre public si privat trebuie sa se fac pe criteriul sferei de reglementare juridica, caci normele dreptului public reglementeaz
anumite categorii de relaii sociale, iar normele dreptului privat alte categorii de relaii sociale. Astfel:
normele dreptului public reglementeaz relaiile sociale care iau natere in legtura cu organizarea statului roman si
relaiile dintre stat si ceteni;

norme dreptului privat reglementeaz statutul juridic al persoanelor, relaiile dintre persoane cu un coninut patrimonial
(este patrimonial tot ce se apreciaz in bani) si relaiile care apar intre doua persoane cu ocazia judecrii proceselor
private (s.n. PRIVATE procesele cu un obiect patrimonial).
Deci, dreptul privat roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sancionate de statul roman, norme
care reglementeaz statutul juridic al persoanelor, relaiile dintre ele cu un coninut patrimonial si relaiile formate intre
persoane cu ocazia soluionrii proceselor private.

Cursul este format din trei pari:
1. Izvoarele dreptului privat roman
Obiceiul juridic
Legea
Edictele magistrailor
Jurisprudena
Senatusconsultele
Constituiile imperiale




2. Procedura civila
Vom cerceta toate normele juridice care reglementeaz
desfurarea proceselor private in cadrul celor trei
sisteme procedurale pe care le-au creat romanii:
Procedura legisactiunilor epoca veche
Procedura formular epoca clasica
Procedura extraordinara epoca
postclasica


4


3. Dreptul civil
Persoane - condiia juridica, organizarea familiei romane, procedeele juridice create de romani in
vederea protejrii incapabililor de fapt
Bunuri - cele 3 titluri juridice prin care persoanele exercita stpnirea asupra lucrurilor: posesiunea,
deteniunea, proprietatea
Succesiuni - normele juridice care reglementeaz trecerea patrimoniului de la defunct ctre motenitorii
acestuia, in cadrul celor trei sisteme succesorale: succesiunea legala, succesiunea testamentara,
succesiunea deferita contra testamentului
Obligaiuni - conceptele, categoriile si principiile create de romani se aplica in zilele noastre, cu sensul
lor originar. Materia obligaiunilor cuprinde doua pari:
o Partea generala Teoria generala a obligaiilor
o Partea speciala izvoarele obligaiilor
La partea generala, vom cerceta acele principii care se aplica tuturor izvoarelor de obligaii, sunt comune prin urmare,
iar la partea speciala fiecare izvor de obligaiuni in parte, cu elementele si efectele sale specifice.
Importanta dreptului privat roman
Aceasta problema s-a pus din epoca Renaterii deoarece DPR a supravieuit vieii care l-a creat si s-a aplicat in epoca
feudala si epoca moderna, spre deosebire de toate aa-zisele sisteme de drept ale Antichitii care au rmas simple documente
arheologice. Acest fenomen a fost explicat fie prin factori obiectivi, fie prin factori subiectivi. DPR s-a dovedit a fi expresia
juridica generala si abstracta a relaiilor dintr-o societate ntemeiata pe proprietatea privata si pe economia de schimb astfel
incat orice societate din orice epoca a istoriei care se ntemeiaz pe proprietatea privata si pe economia de schimb gsete gata
elaborate in DPR toate procedeele juridice necesare pentru reglementarea acestor relaii.
In al doilea rnd, DPR este un vast teren de verificare a doctrinelor, a tezelor cu privire la apariia si evoluia
fenomenului juridic caci societatea nu este o masa amorfa, ci un ansamblu organic, un sistem format din numeroase
componente aflate intr-o relaie de interconditionalitate, iar evoluia milenara a DPR ne ofer prilejul sa urmrim dialectica
relaiilor dintre componenta juridica si celelalte componente.
Romanii sunt aceia care au creat terminologia juridica alfabetul dreptului caci ideile juridice la romani au fost
exprimate numai prin termeni juridici, distincte de limbajul comun.
Pentru romni, DPR are o importanta aparte pentru ca dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta DPR in 3
momente istorice importante:

1.Formarea legii tarii pe fondul juridic daco-roman

In legtura cu acest moment reinem ca in Dacia s-a realizat o mpletire a dreptului geto-dac cu dreptul privat roman
si astfel s-a nscut un nou sistem de drept daco-roman, sistem in care conceptele si instituiile DPR au dobndit noi funcii si
noi finalitatea sociale. La nceputul Evului mediu, pe acest fond juridic s-a format Legea tarii sau dreptul feudal romanesc
nescris, denumit si Obiceiul amantului. Cercetnd fizionomia Legii tarii, istorici precum Andrei Rdulescu sau Emil Cernea au
constatat ca exista puncte comune cu DPR, fenomen care se explica in aceea ca instituiile DPR au ajuns in Legea tarii prin
dreptul daco-roman.

2. Adaptarea legiuirilor feudale scrise s-a realizat ncepnd cu secolul al XV-lea.
Toate acestea s-au inspirat din dreptul bizantin, care este de fapt adaptarea operei legislative a mpratului Iustinian la
realitatea din societatea feudala bizantina. De aceea, in aceste legiuiri, influenta romana nu a fost directa, ci prin filiera
bizantina.


5


3. Elaborarea operei legislative
Din ordinul lui Alexandru Ioan Cuza, s-a elaborat o opera legislativa prin care s-a constituit sistemul de drept roman
modern, in care locul central revine Codului civil, care s-a format prin preluarea conceptelor, categoriilor si principiilor din
DPR, in forma pura.

Diviziunile dreptului privat roman:
a. Dreptul civil ius civile
b. Dreptul ginilor ius gentium
c. Dreptul natural ius nature

a. Conceptul de drept civil este utilizat in textele juridice romane cu trei sensuri:
In cea mai veche accepiune, dreptul civil cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementeaz relaiile dintre
cetenii romani (se mai numete si dreptul quiritar, intrucat cetenii romani se numeau quiriti).
Actele juridice reglementate de normele dreptului civil se caracterizau prin formalism excesiv, in sensul ca ele
presupuneau respectarea unor condiii de forma complicate. Acest formalism se explica prin faptul ca in epoca veche, romanii
nu aveau experiena vieii juridice astfel incat ncheierea actelor juridice a fost condiionata de respectarea unor forme
complicate pentru ca cetenii sa realizeze gravitatea consecinelor. Formalismul actelor de drept civil a fost creat pentru a se
mpiedica accesul strinilor la viaa juridica romana nu erau posibile relaii juridice cu strinii pentru ca funciona principiul
conform cruia orice strin venit la Roma cdea automat in sclavie.
O data cu dezvoltarea comerului, romanii au nceput sa-i tolereze pe strini si ncepnd cu secolul III I.Hr., puteau
veni fara a cdea in sclavie, toi locuitorii cetatilor cu care Roma avea tratate de aliana; acetia erau denumii peregrini.
In al doilea rnd, dreptul civil se confunda cu jurisprudena, iar in al treilea sens, dreptul civil cuprinde ntregul
drept privat, cu excepia dreptului pretorian, creat de pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale.

b. Dreptul ginilor are, de asemenea, trei sensuri:
In primul sens, dreptul ginilor cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementeaz relaiile dintre ceteni si
peregrini si intrucat s-a format in legtura cu relaiile de schimb, actele juridice de drept al ginilor nu presupun respectarea
unor formalisme, acele acte ncheindu-se prin simpla manifestare de voina a parilor. Cu timpul actele de drept al
ginilor au preluat funciile actelor de drept civil. In vremea lui Iustinian, dreptul ginilor s-a aplicat pe scara generala.
In al doilea sens, ntlnit la Titus Livius, dreptul ginilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaz
relaiile dintre cetati (astzi, drept International public).
In al treilea sens, dreptul ginilor se confunda cu dreptul natural, caci potrivit unor jurisconsuli clasici, ar exista
anumite norme ale DPR cu aplicaiune universala, care fac parte din ramura dreptului natural. Jurisconsulii clasici nu au putut
indica nicio norma de drept privat cu aplicaiune universala, caci caracter universal pot avea conceptele, categoriile,
principiile, nsa NU normele de drept.

c. Dreptul natural are doar valoare teoretic intrucat romanii vedeau in el un sistem de principii valabile pentru
toate popoarele si pentru toate timpurile.


6



Istoria sociala si politica a Romei
Istoria milenara a Romei poate fi periodizata in doua mari epoci:
1. Epoca prestatala
2. Epoca statala

1. Epoca prestatala a durat de la jumatatea secolului VIII I.Hr. pana la jumatatea secolului VI I.Hr.

Dar, in legatura cu istoria veche a Romei, retinem ca istoria scrisa a inceput abia in secolul III I.Hr. De aceea, toate
informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare secolului III ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte, fie
prin traditie, legenda. Iata de ce informatiile sunt incerte. Fata de aceste informatii incerte, Roma s-ar fi fondat in anul 753
I.Hr. de 3 triburi fondatoare, formate din: latini, sabini, etrusci. Membrii lor si urmasii erau denumiti patricieni. Alaturi de ei,
in Roma prestatala traiau si plebeii, proveniti din randurile autohtonilor, dar conducerea cetatii era exercitata de patricieni prin
3 organisme sociale fara caracter statal:

Comitia curiata era adunarea patricienilor, organizata in 30 de curii (fiecare curie se bucura de un vot) si 300 de
ginti. Aceasta adunare adopta toate hotararile importante.
Regeleera ales de comitia curiata si exercita atributiuni de ordin militar si religios.
Senatul avea rol de sfat al batranilor si exercita, de regula, atributiuni legislative.

Faptul ca plebeii participau la viata economica, dar nu aveau acces la conducerea societatii si la lucrarile comitiei curiata,
a declansat un conflict intre patricieni si plebei, conflict finalizat cu fondarea statului roman, caci in dorinta de a solutiona
aceasta problema, la jumatatea secolului VI, regele Servius Tullius a initiat 2 reforme prin care a pus bazele statului roman.

Reforma sociala
Servius Tullius a impartit intreaga populatie a Romei in 5 categorii sociale pe criteriul averii. La randul lor, acestea au fost
impartite in centurii, care erau simultan si formatiuni militare si unitati de vot, fiecare centurie dispunand de un vot. Centuriile
nu aveau un numar egal de membrii, astfel:
- centuriile din prima categorie sociala cateva zeci de persoane
- centuriile din ultimele categorii sociale sute de persoane
Asa a fost posibil ca prima categorie sociala, desi minoritara, sa detina majoritatea voturilor. De aceea, in momentul
fondarii sale, statul roman s-a intemeiat pe un regim politic de artistocratie scalavagista.

Reforma administrativa
Servius Tullius a impartit teritoriul in circumscriptii administrativ-teritoriale, denumite triburi. El a creat 4 triburi urbane
si 17 triburi rurale.
Din acel moment s-au intrunit cele 2 criterii pe baza carora putem distinge intre societatea prestatala si cea statala:
stratificarea sociala, introdusa prin reforma sociala + criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativa. (Acolo unde
exista stratificare sociala si organizare administrativ-teritoriala, exista si stat.)

In evolutia sa, statul roman a cunoscut 3 forme de organizare:
1. Regalitatea a durat de la jumatatea secolului VI I.Hr. pana in 509 I.Hr.
2. Republica 509-27 I.Hr.
3. Imperiul a evoluat in doua faze:
a. Principatul 27 I.Hr. 284 d.Hr.
b. Dominatul 284 d.Hr. 565 d.Hr.












7

Regalitatea

Pe plan social a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei, datorita discriminarilor la care erau
supusi plebeii pe plan politic, juridic si economic.

- plan politic, inegalitatea decurgea din faptul ca plebeii, desi aveau acces la comitia centuriata, nu aveau acces la
comitia curiata, care a ramas rezervata patricienilor
- plan juridic, la aceea epoca normele juridice erau exprimate numai in forma nescrisa a obiceiurilor juridice care erau
necunoscute poporului, tinute in secret de pontifi preotii alesi de patricieni. Daca se declansa un conflict cu litigii
intre patricieni si plebei, partile se adresau pontifilor pentru a afla care este reglementar juridica in acel caz, iar
pontifii erau suspectati ca dadeau raspunsuri favorabile patricienilor.
- plan economic, pamanturile cucerite care treceau in proprietata statului (ager publicus) erau repartizate spre folosinta
numai patricienilor. Totodata, a aparut categoria sociala a sclavilor, dar in forma patriarhala intrucat erau putini
la numar si erau tratati ca inferiori ai familiei romane.
- plan politic, statul a fost condus de 3 factori: adunarile poporului, regele si senatul.


Adunarile poporului erau 2:
- comitia centuriata
- comitia curiata.

Comitia centuriata avea atributiuni mai importante, exercitate mai cu seama in domeniul administrativ si judiciar.
Comitia curiata exercita atributiuni in domeniul privat, religios.

Regele era un adevarat sef de stat, avan atributiuni militare, administrative si judiciare.
Senatul s-a transformat intr-un organism al statului, insa hotararile sale nu erau obligatorii pentru rege, avand doar
caracter consultativ.

Republica

In momentul fondarii, Roma era o cetate oarecare, insa la sfarsitul Republicii, Roma a fost cel mai puternic stat al
Antichitatii. Aceasta evolutie a fost posibila datorita spiritului expansionist si vocatiei organizatorice, intrucat romanii s-au
condus dupa principiul divide et impera.
Pe plan social, a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei, insa ca urmare a protestelor plebeilor
si a concesiilor succesive ale patricienilor, in secolul III, cele 2 categorii s-au nivelat in sensul ca nu mai existau criterii pentru
a se face distinctie, mai ales ca, intre timp, stravechile ginti (organizatiile patricienilor) s-au descompus.

Pe fondul dezvoltarii economiei de schimb, apar noi categorii sociale:
a. Nobilii erau aceia care detineau inaltele magistraturi, precum si urmasii lor. Au aparat cu strasnicie
forma de organizare republicana, deoarece parghiile conducerii statale se aflau in mainile lor.
b. Cavalerii erau considerati oameni noi, cei care se imbogatisera de pe urma afacerilor. Sustiuneau
necesitatea unui stat centralizat pentru ca numai acesta putea asigura munca si ordinea necesare
comertului.

Intre nobili si cavaleri s-a declansat un conflict, care a degenerat in razboaiele civile la sfarsitul carora, prin victoria
cavalerilor, s-a instaurat imperiul sub forma principatului.

c. Proletarii proles = copii (oameni saraci care nu aveau alta avere decat copiii lor). Acestia veneau la
Roma, traind pe seama statului, care facea distribuiri periodice de bani si alimente. Proletarii erau
cetateni romani cu drept de vot si de aceea, voturile lor erau cumparate, ceea ce l-a determinat pe Caius
Iulius Caesar sa realizeze ca republica devenise o simpla forma, goala de continut.

d. Sclavia a devenit clasica, viata economica intemeiindu-se, in principal, pe munca sclavilor.

Pe plan politic, statul s-a intemeiat pe 3 factori statali: adunarile poporului, senatul, magistratii.



8

Adunarile poporului erau in numar de 4:
- comitia centuriata,
- comitia curiata,
- conciliul plebis
- comitia tributa.

Comitia centuriata a avut un rol tot mai important pentru ca a adoptat cele mai importante legi.
Comitia curiata a avut un rol tot mai restrans, iar incepand cu secolul III, nu s-a mai intrunit.
Concilium plebis era adunarea plebeilor. Initial, hotararile acestei adunari (=plebiscite) erau obligatorii doar pentru
plebei, insa mai tarziu ele au devenit obligatorii si pentru patricieni. De atunci, patricienii au inceput sa participe si el la
lucrarile acestei adunari si astfel s-a format comitia tributa.
Comitia tributa era o adunare la care participau toti cetatenii romani, organizati pe triburi sau cartiere, fiecare
dispunand de 1 vot.

Senatul a devenit factorul de echilibru in sistemul institutional roman, pentru ca el administra provinciile, tezaurul
statului, coordona politica externa, supraveghea respectarea traditiilor si moravurilor poporul. Formal, senatul nu avea
atributiuni legislative pentru ca hotararile sale nu aveau putere de lege. Totusi, influenta procesul de legiferare pentru ca legile
intrau in vigoare daca erau ratificate de senat.


Magistratii erau inalti demnitari ai statului, cu atributiuni militare,administrative si judiciare. Ei erau alesi de popor,
de regula pe termen de un an, iar magistraturile erau onorifice intrucat magistratii nu erau remunerati pentru activitatea lor.
Magistraturile erau colegiale, pentru ca aceleasi atributiuni erau exercitate de cel putin doi magistrati. Ele nu erau organizate
ierarhic, insa prin atributiunile lor, se supravegheau reciproc. Totusi, unii magistrati erau investiti cu imperium(dreptul de
comanda posibilitatea de a convoca poporul, de a comanda legiunile; de imperium se bucurau consulii, pretorii si dictatorii),
iar altii cu protestas(dreptul de a administra tribunii plebei, cenzorii, questorii, edilii)

Magistraturile republicane nu au aparut concomitent, ci intr-o anumita ordine. Astfel, cea mai veche magistratura este
consulatul, caci dupa alungarea ultimului rege, toate atributiile laice ale fostilor regi au fost preluate de 2 consuli alegi de
popor pe timp de 1 an. Aparent, puterile consulilor erau nelimitat. In fapt insa, dupa 1 an ei puteau fi judecati de popor pentru
abuzuri si chiar condamnati la moarte, daca faptele erau foarte grave.

494 Tribunatul plebei
La cererea insistenta a plebeilor, patricienii au admis ca ei sa isi aleaga 5 tribuni care se bucurau de ius
intercesions/dreptul de veto, adica puteau anula orice act care emana de la un magistrat.

443 Cenzura
Cenzorii erau alesi din 5 in 5 ani pentru ca initial exercitau atributiuni legate de efectuarea recensamantului, in
vederea stabilirii impozitelor. Mai tarziu, puterile lor au sporit, dobandind dreptul de a supraveghea respectarea traditiilor
poporului roman si dreptul de a-i numi sau revoca pe senatori.

367 Pretura
Initial, pretorii organizau judecarea proceselor dintre cetatenii romani si se numeau pretori urbani. Dupa anul 242,
apar pretorii peregrini, care organizau procesele dintre cetateni si peregrini. Pretorii au exercitat cele mai importante
atributiuni de ordin judecatoresc, au extins sfera de reglementare juridica, intrucat au sanctionat pe cale procedurala noi
drepturi subiective (daca pretorul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime in conformitate cu cerintele echitatii, ii
dadea acestuia posibilitatea sa le valorifice prin proces).

Questorii administrau arhivele statului si organizau strangerea impozitelor.
Edilii se ocupau cu ordinea publica, aprovizionarea Romei, organizau judecarea proceselor declansate in legatura cu
acele acte incheiate in targuri.
Dictatura era o magistratura cu caracter exceptional, deoarece in momente de mare pericol, romanii suspendau toate
magistraturile si alegeau pe termen limitat (6 luni) un dictator, care prelua toata puterea in stat.
La sfarsitul Republicii, in conditiile razboaielor civile, Gaius Iulius Caesar a incercat sa introduca despotia de tip
oriental, insa a fost asasinat. Nepotul sau Octavian a initiat o serie de reforme prin care a creat aparenta ca institutiile republicii
continua sa functioneze. In realitate, el a concentat intreaga putere in mainile sale. In acest scop, el a determinat senatul sa-l
aleaga consul si tribun pe viata. A fost proclamat princeps, adica primul dintre egali, precum si Imperator Caesar Augustus.
Imperator comandant al legiunilor romane
Caesar urmas demn al lui Caius Iulius Caesar
Augustus sfant sau demn de a fi venerat


9




Principatul

In epoca principatului, pe plan social, s-a adancit si mai mult prapastia dintre cei bogati ( cei mai onorabili) si cei
saraci (cei mai umili). Tototdata, au inceput sa apara primele semne ale descopunerii sistemului scalavagist si, intrucat munca
sclavilor se dovedeste a fi nerentabila, apare o noua categorie sociala colonii. Initial, colonii erau oameni liberi care luau in
arenda anumite suprafete de pamant de la cei bogati, in schimbul unei sume de bani sau a unei parti din recolta. Obligatiile
partilor erau stabilite prin contracte de locatiune si de aceea, erau denumiti coloni voluntari.
Incepand din secolul II d.Hr., din vremea imparatului Marc Aureliu, au inceput sa apara si colonii siliti, pentru ca
prizonierii de razboi nu mai erau transformati in sclavi, ci deveneau coloni fara voia lor. In secolul III d.Hr., s-a dat o lege prin
care colonii au fost alipiti solului si puteau fi vanduti, ei devenind coloni servi.

Pe plan politic, in vremea principatului, societatea era condusa de 3 factori: principele, senatul si magistratii.
Principele era considerat un magistrat, insa in realitate concentra intreaga putere in mainile sale, conducand ca un
autocrat.
Senatul. In sens formal, puterea lui a sporit pentru ca hotararile sale (=senatusconsulte) au devenit obligatorii. In
realitate insa, senatul era doar o anexa, un instrument in exercitarea puterii imperiale.
Vechile magistraturi au continuat sa functioneze insa puterea lor s-a diminuat, iar cu timpul au aparut noi
magistraturi, subordonate principelui, care promovau la nivel local si central politica imperiala.

Dominatul

In vremea dominatului, pe plan social, societatea sclavagista a atins ultimul stadiu al descompunerii. In aceste
conditii, marii proprietari funciari (potentiores) exercitau pe domeniile lor o parte din functiile statului, caci aveau armate
proprii si judecau procese pe acele domenii.
Totodata, oamenii liberi au fost organizati pe grupari sociale inchise si ereditare, numite caste. Aceste caste erau
organizate pe criterii profesionale, religioase sau etnice. In viata economica, locul sclavilor a fost preluat de colonii servi.
Pe plan politic, monarhia de tip oriental s-a instaurat fatis, caci imparatul a fost proclamatdominus et deus(stapan
si zeu); el exercita puteri nelimitate, dupa modelul despotilor de tip oriental. In fapt insa, statul era condus de un consiliu
format din 6-7 persoane, in subordinea caruia se afla un urias aparat de stat birocratizat si militarizat.
Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor municipale, iar magistraturile au dobandit rol decorativ.
Pe planul structurii sale, Imperiul Roman a fost impartit definitiv in Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Roman de
Apus. Imperiul Roman de Apus a supravietuit pana la 476, iar Imperiul Roman de Rasarit pana in 565 (moartea
imparatului Justinian), cand s-a transformat in Imperiul Bizantin. Pe plan economic, relatiile de tip sclavagist au fost inlocuite
cu cele de timp feudal, iar pe plan cultural, limba latina a fost inlocuita cu limba greaca.
In stransa relatie cu istoria statului roman, s-a desfasurat si istoria dreptului roman, care poate fi teoretizata in 3 etape:
1. Epoca veche a durat de la fondarea statului pana la fondarea principatului si ii corespund, pe plan politic, regalitatea si
republica.
2. Epoca clasica a durat de la 27 I.Hr. pana la 284 d. Hr. si ii corespunde pe plan politic principatul
3. Epoca postclasica a durat de la 284 la 565 si ii corespunde dominatul.


















10

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

In textele juridice, conceptul de izvor al dreptului este utilizat cu trei sensuri:
- In primul sens, izvoarele desemneaz totalitatea condiiilor materiale de existenta care determina un
anumit tip de reglementare juridica. Aceste condiii sunt denumite izvoarele dreptului in sens material.
- In al doilea sens, izvoarele reprezint documentele sau sursele pe baza crora putem dezvolta fizionomia
unor instituii juridice.
- In al treilea sens, izvoarele denumesc procedeele prin intermediul crora normele sociale dobndesc
valoare juridica si devin norme de drept. Acestea reprezint izvoarele de drept in sens formal sau formele
de exprimare ale dreptului.

In epoca veche, izvoarele formale ale dreptului privat roman au fost: obiceiul, legea, edictele magistrailor
si jurisprudena.
In epoca clasica, la acestea se aduga senatusconsultele si constituiunile imperiale.
In epoca postclasica, izvoarele sunt obiceiul si constituiunile imperiale.

Cel mai vechi izvor de drept este obiceiul juridic, denumit mos maiorum (obiceiul motenit din batmani)
sau ius non-scriptum.
Obiceiul juridic se formeaz prin repetarea unor comportamente. In epoca prestatala, obiceiurile nu aveau
caracter juridic, obligatoriu, pentru ca nu exista statul sa le impun prin fora de constrngere. Mai trziu, dup
apariia statului, anumite obiceiuri care s-au dovedit a fi convenabile pentru proprietarii de sclavi au fost
sancionate, devenind obiceiuri juridice. Sancionarea obiceiurilor se realiza in practica instanelor judectoreti
caci pronunarea aceleiai soluii in cazurile similare a dus la formarea obiceiului juridic.
Obiceiul a fost singurul izvor pana la jumtatea secolului al V-lea. Intrucat acestea nu erau cunoscute de
popor, plebeii au cerut sistematizarea si publicarea lor pentru toi cetenii. Dnd curs solicitrii, patricienii au
acceptat sistematizarea si publicarea lor in Legea celor XII table si astfel, obiceiurile au devenit dispoziii ale
legii. In paralel, au aprut noi obiceiuri generate de noile realitatea, nsa ctre sfritul Republicii, in condiiile
revoluiei economice, funciile obiceiurilor au fost preluate de alte izvoare, mult mai evoluate, cum ar fi edictele
magistrailor si jurisprudena.
Obiceiul a continuat sa fie izvor si in epoca clasica, dovada ca marele jurisconsult clasic Salvius Iulianus
spunea ca obiceiul exprima voina dreptului poporului roman si ndeplinete o funcie abrogatoare. In dreptul
postclasic, pe fondul unei cderi generale, obiceiul si-a redobndit importanta, imbogatindu-se cu elemente ale
obiceiurilor din provincii: romanii tolerau obiceiurile provincialilor, daca acestea nu veneau in conflict cu
principiile fundamentale ale poporului roman.
Tot in epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate prin lege (lex = convenie). Atunci
cnd convenia se ncheia intre 2 persoane fizice, lex nsemna contract, iar atunci cnd se ncheia intre magistrat si
popor, lex nsemna lege ca izvor formal. In vederea ncheierii acestei convenii, magistratul prezenta poporului
proiectul de lege printr-un edict (l citea). Apoi, acel text era dezbtut 24 de zile in adunri ad-hoc. Dup acest
termen, poporul era convocat din nou pentru a se pronuna cu privire la proiectul de lege, dar nu putea aduce
amendamente (fie apela, fie respingea). Daca poporul era de acord, pronuna cuvintele uti rogas; altfel, pronuna
antiquo.
Daca legea era votata, era trimisa la senat in vederea ratificrii, iar daca era ratificata, intra in vigoare.
Originalul era depus in tezaurul statului, iar cteva copii erau afiate in forum.







11

Legile romane aveau urmtoarea structura:
Prescriptio partea in care se mentioneaza numele magistratului care a propus proiectul,
adunarea care a votat-o, locul in care s-a votat, data, ordinea in care unitile si-au exprimat
prerea
Rogatio dispoziiile legii; daca erau mai multe, erau sistematizate pe capitole si paragrafe
Sanctio consecinele ce vor decurge in ipoteza incalcarii dispoziiilor din rogatio

In funcie de sanciune, legile romane erau:
Leges perfectae orice act ncheiat in afara dispoziiilor este nul
Leges minus quam perfectae actul ncheiat prin incalcarea dispoziiilor este valabil, dar autorul
actului este pedepsit, de regula, prin plata unei amenzi
Leges imperfectae se meniona ca nu este permisa incalcarea dispoziiilor, fara a se arata
consecinele
Leges plus quam perfectae

Cea mai veche si importanta lege romana a fost Legea celor XII table (lex duodecime tabularum). Ea a
fost adoptata pe fondul conflictului dintre patricieni si plebei intrucat, la origine, obiceiurile juridice erau inute in
secret de pontifi, iar plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie sistematizate si publicate in forum astfel incat poporul sa
cunoasc dispoziiile normelor de drept. Fata de aceste proteste, in anul 451 I.Hr., patricienii au acceptat formarea
unei comisii din 10 barbati care sa scrie dreptul. Aceasta a sistematizat obiceiurile juridice si le-a pus in forum pe
10 table de lemn, dar plebeii, considernd ca sistematizarea este incompleta, au alctuit o noua comisie din care
fceau parte si 5 plebei care au fcut o sistematizare completa a obiceiurilor, publicndu-le pe 12 table de bronz, in
anul 449 I.Hr.
Aceasta lege este un adevrat cod, fiind denumita si Codul decemviral, intrucat cuprinde ntregul drept
public si privat.
In domeniul privat, cele mai multe dispoziii cuprindeau organizarea familiei, proprietatea privata,
succesiunea si puine dispoziii erau referitoare la materia obligaiilor pentru ca acestea sunt oglinda economiei de
schimb iar la aceea epoca, societatea romana tria in condiiile economiei naturale.
S-a afirmat ca legea nu ar fi originala, ci mprumutata de la greci. Teoria se ntemeiaz pe un text din Titus
Livius, potrivit cruia nainte de adoptarea legii, o comisie formata din 5 barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare
pentru a studia dreptul grec. nsa, legea este profund originala pentru ca oglindete fidel modul de viaa al
romanilor din secolul al V-lea si pentru ca dup studiile comparative intre aceasta lege si Legile lui Solon, s-a
constat existenta a doar 3 puncte comune, nesemnificative.
Cele 12 table au fost distruse de gali, iar dup alungarea lor romanii nu au republicat legea pentru ca ea se
fixase definitiv in contiina si in memoria poporului roman. Cicero mrturisea ca pe vremea lui, elevii invitau pe
de rost aceasta lege, ca fiind lecie obligatorie.
De aceea, in epoca moderna s-a pus problema reconstituirii textului legii, care s-a fcut pe baza
fragmentelor din lucrrile jurisconsulilor clasici care au comentat-o, fragmente ajunse la noi prin Digestele lui
Iustinian. In epoca veche, legea a fost comentata strlucit de Sextus Elius Paetus Catus si Acilius Sapiens. Au fost
utilizate lucrrile istorice si literare referitoare la aceasta lege.
In sens formal, legea nu a fost abrogata niciodat pentru ca romanii nu au admis ideea de abrogare, ci
aceea ca legile provin de la zei, iar voina lor nu poate fi modificata de pmnteni.
O data cu revoluia economica, multe din textele legii au devenit inaplicabile. Cicero spunea ca in practica
instanelor judectoreti, locul Legii celor XII table a fost preluat de edictul pretorului.

In epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate prin edictele magistrailor pentru ca
aveau ius edicendi (dreptul de a publica un edict la intrarea in funcie, prin care artau cum neleg exercitarea
atribuiunilor si ce procedee juridice vor utiliza).


12

Unele edicte erau valabile pe 1 an edicta perpetua, nsa magistraii puteau afia si edicte ocazionale (3-4
zile), numite edicta repentina.
Dintre edictele magistrailor, cele mai importante erau edictele pretorului intrucat el exercita cele mai
importante atribuiuni judiciare, cu ocazia organizrii judecrii proceselor.
Intre edictele date de ctre magistraii romani, edictul pretorului prezint un interes deosebit, deoarece
pretorul exercita, prin excelenta, atribuiuni cu caracter judiciar. Ceilali magistrai dei aveau unele atribuiuni
judiciare, isi desfurau principala activitate in domeniul administrativ, aa incat edictele lor nu prezint un interes
special pentru studiul DPR.
Prin edictele lor, pretorii, cel urban si cel peregrin, puneau la dispoziia parilor cele mai potrivite mijloace
procedurale pentru ca ele sa-si poat valorifica preteniile legitime. Ctre sfritul epocii vechi, cnd dreptul
quiritar devina inaplicabil, activitatea pretorului a capotat o importanta tot mai mare, deoarece ori de cate ori
dreptul civil nu oferea un procedeu adecvat in scopul valorificrii unor pretenii legitime, el crea mijloace noi,
sancionnd pe cale procedurala noi drepturi subiective.
Totodat, utiliznd mijloace procedurale, pretorul a creat noi instituii juridice si astfel s-a format o noua
ramura de drept, dreptul pretorian, constituit ca o replica la vechiul drept civil.
Formal, edictul pretorului era valabil 1 an. In realitate nsa, anumite dispoziii, cele care se dovedeau utile,
erau preluate de pretorul urmtor si astfel, prin preluri succesive, acele dispoziii se fixau definitiv in edict. De
aceea, Cicero spunea ca edictul are 2 pari:
Edictum vetus figurau dispoziiile permanente
Edictum novum figurau noile dispoziii introduse de fiecare pretor
Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu in vremea lui Cicero, dar mpratul Hadrian i-a ordonat
lui Salvius Iulianus sa codifice edictul pretorului si sa ii dea o forma definitiva, de la care viitori pretori nu se mai
puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a ncetat, iar edictul codificat de Salvius Iulianus
a fost denumit edictum perpetuum. Nici acesta nu s-a pastrat, astfel incat in epoca moderna s-a pus problema
reconstituirii sale, reconstituire care s-a fcut pe baza fragmentelor din lucrrile jurisconsulilor clasici, care au
comentat edictele, fragmente care au ajuns pana la noi prin Digestele lui Iustinian.
Cea mai buna reconstituire ii aparine lui Otto Lennel, la sfritul secolului al XIX-lea, printr-o lucrare
Edictum perpetuum. Potrivit reconstituirii, edictul cuprindea 4 pari: organizarea proceselor, mijloacele
procedurale de drept civil, mijloacele procedurale de drept pretorian, executarea sentinei.
Fata de faptul ca dreptul pretorian a aprut ca o replica la dreptul civil se pune problema definirii raportului
dintre dreptul civil si dreptul pretorian, definire ce se poate realiza pe baza unor texte romane.
Potrivit primului text, pretorul nu poate crea drept (praetor ius facere non potest).
Potrivit celui de-al doilea, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil (nam et ipsum ius honarium
viva vox est iuris civilis).
Cele doua texte par a se contrazice. In realitate, afirmaia ca pretorul nu poate crea drept trebuie neleasa
prin faptul ca pretorul nu poate crea drept civil, dar poate influenta linia de evoluie, aa cum rezulta din definiia
dreptului pretorian. Potrivit acesteia, Ius praetorium est quod praetores introduxerunt adiuvandi ver supplendi vel
corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam (Dreptul pretorian este cel introdus de pretori pentru
a veni in sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa si pentru a-l corecta in conformitate cu binele public).
Din aceasta definiie rezulta ca pretorul acioneaz pe 3 cai in vederea influenrii dreptului civil:
1. Adiuvandi iuris civilis gratia pretorul interpreteaz de aa maniera textele din vechile legi incat
extinde sfera de aplicare a acelor texte la noile cazuri
2. Supplendi iuris civilis gratia pretorul completeaz dispoziiile dreptului civil, punnd la dispoziia
parilor anumite mijloace procedurale pentru a-si valorifica preteniile
3. Corrigendi iuris civilis gratia atunci cnd anumite dispoziii sunt inaplicabile, depite, pretorul le
desfiineaz, cu precizarea ca pretorul nu poate desfiina legi in ansamblu, ci anumite texte
Pana in epoca clasica, se fcea o distincie clara intre instituiile dreptului civil si cele ale dreptului
pretorian, dar in epoca postclasica, cele 2 rnduiri s-au mpletit pana la contopire, dovada ca in vremea lui
Iustinian, nu mai existau criterii pentru a distinge intre ele.


13


Tot in epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate prin jurisprudena. Aceasta este
tiina dreptului roman creata de jurisconsuli prin interpretarea textelor din vechile legi. Jurisconsulii
romani erau cercetri nentrecui, dar nu erau juriti in sens tehnic, nu erau practicieni, ci desfurau activitate de
cercetare din proprie iniiativa, pe cont propriu. nsa, activitatea de cercetare a lor era att de apreciata, incat Cicero
spunea: Domus iurisconsulti totius oraculum totius oracumul civitatis(Casa jurisconsulilor este oracolul ntregii
cetati).
Pe de alta parte, activitatea lor se explica prin aceea ca la romani legile erau imuabile (nu puteau fi
abrogate). Totui, erau depite de noile realitatea, incat jurisconsulii interpretau textele din legi astfel incat ele
dobndeau noi funcii si noi finalitatea. Pe aceasta cale, s-a creat aparenta ca vechile legi au rmas in vigoare; in
realitate, s-a creat un drept nou, dinamic si eficient.

La origine, jurisprudena a avut caracter sacral deoarece atunci cnd s-a adoptat Legea celor XII table, nu au
fost afiate nici zilele faste, nici formulele solemne ale proceselor.
Se numesc faste zilele in care se organizau procesele, iar formulele solemne au fost elaborate in legtura cu
faptul ca in procedura legisactiunilor, existau anumite tipuri de procese, fiecrui tip ii corespund anumite formule
solemne, iar greeala unui singur cuvnt ducea la pierderea procesului. Zilele faste si formulele solemne au rmas
monopol al pontifilor.
Cta vreme jurisprudena a fost monopol al pontifilor, nu a putut face progrese pentru ca acetia erau
interesai sa dentina confuzia dintre drept si religie
In 301 I.Hr. un sclav dezrobit, Gnaeus Flavius, a divulgat si zilele faste si formulele solemne si din acel
moment, jurisprudena a devenit laica, adic orice persoana se putea dedica cercetrii tiinifice in domeniul
dreptului.
Totui, aproximativ 2 secole dup Gnaeus Flavius, jurisprudena laica a avut caracter empiric, in sensul ca
jurisconsulii se mrgineau sa indice parilor ce text de lege se aplica, care este tipul de proces si ce formule
solemne trebuie sa pronune. Jurisconsulii nu erau practicieni, totui activitatea lor a avut implicaii practice,
implicaii exprimate prin: respondere, cavere, agere.
Respondere consultatiile juridice pe care jurisconsulii le ofereau in orice problema de drept.
Cavere consultatiile juridice pe care jurisconsulii le ofereau in legtura cu forma actelor juridice, pentru
ca in epoca veche, actele produceau efecte daca erau respectate anumite condiii de forma.
Agere consultatiile juridice pe care le ofereau judectorilor legate de soluionarea anumitor procese.
Ctre sfritul epocii vechi, jurisprudena a dobndit un caracter tiinific, adic jurisconsulii au nceput sa
elaboreze lucrrii sistematizate. In aceasta direcie s-a remarcat Scaevola, profesorul lui Cicero, care a elaborat un
tratat de drept civil pe care l-au comentat toi jurisconsulii de mai trziu. Aquilius, pe cnd era pretor a creat actio
de dolo, prin care a sancionat dolul (inselaciunea in contract). Alfenus Varro este autorul unei lucrri cu caracter
enciclopedic.

Jurisprudena a ajuns la apogeu in epoca clasica pentru ca in acea epoca s-au afiat cei mai mari
jurisconsuli si au fost elaborate cele mai valoroase lucrri, scrise intr-un sistem bazat pe principiile fundamentale
ale dreptului, caracterizate prin precizie terminologica, raionamente juridice simetrice si logica severa cu care erau
argumentate diverse motive.
De altfel, inca din vremea lui Octavian Augustus s-au fondat 2 scoli de drept:
coala Sabiniana
a fost fondata de Caius Ateius Capito
avea orientare conservatoare intrucat promova soluiile Legii celor XII table
coala Proculiana
a fost fondata de Marcus Antistius Labeo
avea orientare novatoare, era progresista, urma linia de gndire a edictelor pretorilor


14


In secolul I d.Hr. s-a remarcat Massurius Sabinus, autor al unui tratat de drept civil, comentat de
jurisconsuli prin lucrri denumite libri ad Sabinum.
Pe la jumtatea secolului I, s-a remarcat Gaius Cassius Longinus care a fost foarte apreciat, dovada ca
coala Sabiniana era cunoscuta si ca coala Casiana.
Salvius Iulianus a fost apreciat pentru codificarea edictului pretorului, a scris o lucrare enciclopedica,
Digesta.
Dup Hadrian, pe vremea lui Antonin Piul, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius, care este autorul unei
istorii a jurisprudenei romane liber singularis ; un lung fragment din aceasta a ajuns pana la noi prin Digestele
lui Iustinian.
O enigma a dreptului este jurisconsultul Gaius care se pare ca ar fi trit pe vremea lui Antonin Piul si Marc
Aureliu, nsa presupuii lui contemporani nu l mentioneaza, cu toate ca jurisconsulii se citau frecvent. Cu privire
la el s-au scris cele mai multe lucrri si nu pentru ca ar fi fost deosebit de original, ci pentru ca una din lucrrile
sale Institutionesa ajuns pana la noi pe cale directa, sub formatul unui manuscris palimpsest. Acesta este un
papirus de pe care s-a ters textul iniial si a fost scris un altul.
In secolul VI, un clugr a scris textul Institutelor lui Gaius si a scris un imn religios. Dup sute de ani, in
1816, cercetnd biblioteca episcopala de la Verona, profesorul Niebuhr a descoperit acest manuscris, si-a dat
seama ca este un palimpsest, a aplicat reactivi chimici pentru a citi textul iniial si a constat ca a descoperit
Institutele lui Gaius. La acea vreme nsa, reactivii erau primitivi aa ca dup citirea textului iniial, papirusul s-a
carbonizat si de aceea unele cuvinte nu au fost citite; manuscrisul de la Verona este lacunar.
In 1933, in Egipt, s-a descoperit un alt papirus care cuprindea partea finala a Institutelor, astfel incat
lacunele au fost completate, iar papirusul descoperit este numit Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Institutele lui Gaius reprezint un manual de coala adresat studenilor in drept. De aceea, lucrare are o
redactare sistematizata si astfel pe baza ei au putut fi reconstituite instituiile de drept privat pe care romanii le-au
creat pana la jumtatea secolului II d.Hr.
Cei mai mari jurisconsuli ai Romei au trit la sfritul secolului II nceputul secolului III. Este vorba de
Papinian, Paul si Ulpian.
Aemilius Papinianus a fost considerat si de contemporani si de posteritate princeps jurisconsultorum,
deoarece prin lucrarile sale a oferit soluii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare. Discipolii lui Papinian au
fost Paul si Ulpian. Iulius Paulus a fost foarte original, a scris cele mai multe lucrri, dar avea un stil ermetic, pe
cnd Ulpius Domitius nu a fost att de original, nsa stilul sau era accesibil. De aceea, o treime din Digestele lui
Iustinian este formata din fragmente extrase din lucrarile lui Ulpian.
Ultimul jurisconsult care a desfurat o activitate creatoare este Modestin.

In epoca postclasica, pe fondul decderii generale a societatii romane, a deczut si jurisprudena, astfel
incat jurisconsulii postclasici nu au mai creat, ci au comentat si rezumat lucrarile jurisconsulilor clasici. De aceea,
judecarea si soluionarea proceselor se fcea tot pe baza lucrarile clasice, care fuseser scrise cu secole in urma si
erau att de numeroase incat nu puteau fi cunoscute integral. Profitnd de aceasta situaie, unele persoane, pari sau
avocai, au nceput sa falsifice textele clasice, punnd pe seama jurisconsulilor clasici afirmaii pe care ei nu le
fcuser, pentru a ctiga procesele.
In acest sens s-a dat in anul 426 o constituiune imperiala Legea citaiunilor prin aceasta s-a decis ca
pot fi citai numai 5 jurisconsuli celebri, ale cror lucrri sunt cunoscute si nu pot fi falsificate: Papinian, Paul,
Ulpian, Gaius, Modestin. De regula, cei 5 ddeau aceeai soluie problemelor de drept, nsa unele soluii erau
controversate. In astfel de situaii, judectorul trebuia sa urmeze prerea majoritatii. Exista posibilitatea nsa sa
apra paritatea, in cazul in care 2 aveau o anumita prere, 2 o alta prere iar unul nu se pronuna. In astfel de
cazuri, conform legii, judectorul trebuia sa urmeze prerea lui Papinian, iar daca tocmai el nu se pronuna,
judectorul poate opta.


15

La sfritul legii citaiunilor s-a reprodus o constituiune imperiala data de Constantin cel Mare (321), prin
care mpratul desfiinase toate notele critice pe care Paul si Ulpian le-au fcut la adresa operei lui Papinian, pentru
ca in opinia lui Constantin cel Mare, Papinian era in afara criticii.

Tot in epoca veche, normele DPR au fost exprimate prin jurisprudenta. Aceasta este stiinta
dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi. Jurisconsultii romani
erau cercetari neintrecuti, dar nu erau juristi in sens tehnic, nu erau practicieni, ci desfasurau activitate de
cercetare din proprie initiativa, pe cont propriu. Insa, activitatea de cercetare a lor era atat de apreciata,
incat Cicero spunea: Domus iurisconsulti totius oraculum totius oracumul civitatis(Casa
jurisconsultilor este oracolul intregii cetati).
Pe de alta parte, activitatea lor se explica prin aceea ca la romani legile erau imuabile (nu puteau
fi abrogate). Totusi, erau depasite de noile realitati, incat jurisconsultii interpretau textele din legi astfel
incat ele dobandeau noi functii si noi finalitati. Pe aceasta cale, s-a creat aparenta ca vechile legi au ramas
in vigoare; in realitate, s-a creat un drept nou, dinamic si eficient.



La origine, jurisprudenta a avut caracter sacral deoarece atunci cand s-a adoptat Legea celor XII
table, nu au fost afisate nici zilele faste, nici formulele solemne ale proceselor.
Se numesc faste zilele in care se organizau procesele, iar formulele solemne au fost elaborate in
legatura cu faptul ca in procedura legisactiunilor, existau anumite tipuri de procese, fiecarui tip ii
corespund anumite formule solemne, iar greseala unui singur cuvant ducea la pierderea procesului. Zilele
faste si formulele solemne au ramas monopol al pontifilor.
Cata vreme jurisprudenta a fost monopol al pontifilor, nu a putut face progrese pentru ca acestia
erau interesati sa mentina confuzia dintre drept si religie
In 301 I.Hr. un sclav dezrobit, Gnaeus Flavius, a divulgat si zilele faste si formulele solemne si din
acel moment, jurisprudenta a devenit laica, adica orice persoana se putea dedica cercetarii stiintifice in
domeniul dreptului.

Totusi, aproximativ 2 secole dupa Gnaeus Flavius, jurisprudenta laica a avut caracter empiric, in
sensul ca jurisconsultii se margineau sa indice partilor ce text de lege se aplica, care este tipul de proces si
ce formule solemne trebuie sa pronunte. Jurisconsultii nu erau practicieni, totusi activitatea lor a avut
implicatii practice, implicatii exprimate prin: respondere, cavere, agere.
Respondere consultatiile juridice pe care jurisconsultii le ofereau in orice problema de drept.
Cavere consultatiile juridice pe care jurisconsultii le ofereau in legatura cu forma actelor
juridice, pentru ca in epoca veche, actele produceau efecte daca erau respectate anumite conditii de
forma.
Agere consultatiile juridice pe care le ofereau judecatorilor legate de solutionarea anumitor
procese.

Catre sfarsitul epocii vechi, jurisprudenta a dobandit un caracter stiintific, adica jurisconsultii au
inceput sa elaboreze lucrarii sistematizate. In aceasta directie s-a remarcat Scaevola, profesorul lui
Cicero, care a elaborat un tratat de drept civil pe care l-au comentat toti jurisconsultii de mai tarziu.
Aquilius, pe cand era pretor a creat actio de dolo, prin care a sanctionat dolul (inselaciunea in contract).
Alfenus Varro este autorul unei lucrari cu caracter enciclopedic.

J urisprudenta a ajuns la apogeu in epoca clasica pentru ca in acea epoca s-au afisat cei mai mari
jurisconsulti si au fost elaborate cele mai valoroase lucrari, scrise intr-un sistem bazat pe principiile
fundamentale ale dreptului, caracterizate prin precizie terminologica, rationamente juridice simetrica si
logica severa cu care erau argumentate diverse motive.


16

De altfel, inca din vremea lui Octavian Augustus s-au fondat 2 scoli de drept:
Scoala Sabiniana
a fost fondata de Caius Ateius Capito
avea orientare conservatoare intrucat promova solutiile Legii celor XII table
Scoala Proculiana
a fost fondata de Marcus Antistius Labeo
avea orientare novatoare, era progresista, urma linia de gandire a edictelor pretorilor

In secolul I d.Hr. s-a remarcat Massurius Sabinus, autor al unui tratat de drept civil, comentat de
jurisconsulti prin lucrari denumite libri ad Sabinum.
Pe la jumatatea secolului I, s-a remarcat Gaius Cassius Longinus care a fost foarte apreciat,
dovada ca Scoala Sabiniana era cunoscuta si ca Scoala Casiana.
Salvius Iulianus a fost apreciat pentru codificarea edictului pretorului, a scris o lucrare
enciclopedica, Digesta.
Dupa Hadrian, pe vremea lui Antonin Piul, s-a remarcat jurisconsultul Pomponius, care este
autorul unei istorii a jurisprudentei romane liber singularis ; un lung fragment din aceasta a ajuns pana
la noi prin Digestele lui Justinian.
O enigma a dreptului este jurisconsultul Gaius care se pare ca ar fi trait pe vremea lui Antonin
Piul si Marc Aureliu, insa presupusii lui contemporani nu il mentioneaza, cu toate ca jurisconsultii se
citau frecvent. Cu privire la el s-au scris cele mai multe lucrari si nu pentru ca ar fi fost deosebit de
original, ci pentru ca una din lucrarile sale Institutionesa ajuns pana la noi pe cale directa, sub formatul
unui manuscris palimpsest. Acesta este un papirus de pe care s-a sters textul initial si a fost scris un altul.
In secolul VI, un calugar a scris textul Institutelor lui Gaius si a scris un imn religios. Dupa sute
de ani, in 1816, cercetand biblioteca episcopala de la Verona, profesorul Niebuhr a descoperit acest
manuscris, si-a dat seama ca este un palimpsest, a aplicat reactivi chimici pentru a citi textul initial si a
constat ca a descoperit Institutele lui Gaius. La acea vreme insa, reactivii erau primitivi asa ca dupa
citirea textului initial, papirusul s-a carbonizat si de aceea unele cuvinte nu au fost citite; manuscrisul de
la Verona este lacunar.
In 1933, in Egipt, s-a descoperit un alt papirus care cuprindea partea finala a Institutelor, astfel
incat lacunele au fost completate, iar papirusul descoperit este numit Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Institutele lui Gaius reprezinta un manual de scoala adresat studentilor in drept. De aceea, lucrare
are o redactare sistematizata si astfel pe baz ei au putut fi reconstituite institutiile de drept privat pe care
romanii le-au creat pana la jumatatea secolului II d.Hr.

Cei mai mari jurisconsulti ai Romei au trait la sfarsitul secolului II inceputul secolului III. Este
vorba de Papinian, Paul si Ulpian.
Aemilius Papinianus a fost considerat si de conteporani si de posteritate princeps
jurisconsultorum, deoarece prin lucrarile sale a oferit solutii optime tuturor cazurilor reale sau
imaginare.
Discipolii lui Papinian au fost Paul si Ulpian. Iulius Paulus a fost foarte original, a scris cele mai
multe lucrari, dar avea un stil ermetic, pe cand Ulpius Domitius nu a fost atat de original, insa stilul sau
era accesibil. De aceea, o treime din Digestele lui Justinian este formata din fragmente extrase din
lucrarile lui Ulpian.

Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare este Modestin.

In epoca postclasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, a decazut si jurisprudenta,
astfel incat jurisconsultii postclasici nu au mai creat, ci au comentat si rezumat lucrarile jurisconsultilor
clasici. De aceea, judecarea si solutionarea proceselor se facea tot pe baza lucrarile clasice, care fusesera
scrise cu secole in urma si erau atat de numeroase incat nu puteau fi cunoscute integral. Profitand de


17

aceasta situatie, unele persoane, parti sau avocati, au inceput sa falsifice textele clasice, punand pe seama
jurisconsultilor clasici afirmatii pe care ei nu le facusera, pentru a castiga procesele.
In acest sens s-a dat in anul 426 o constitutiune imperiala Legea citatiunilor prin aceasta s-a
decis ca pot fi citati numai 5 jurisconsulti celebri, ale caror lucrari sunt cunoscute si nu pot fi falsificate:
Papinian, Paul, Ulpian, Gaius, Modestin. De regula, cei 5 dadeau aceeasi solutie problemelor de drept,
insa unele solutii erau controversate. In astfel de situatii, judecatorul trebuia sa urmeze parerea
majoritatii.Exista posibilitatea insa sa apara paritatea, in cazul in care 2 aveau o anumita parere, 2 o alta
parere iar unul nu se pronunta. In astfel de cazuri, conform legii, judecatorul trebuia sa urmeze parerea lui
Papinian, iar daca tocmai el nu se pronunta, judecatorul poate opta.
La sfarsitul legii citatiunilor s-a reprodus o constitutiune imperiala data de Constantin cel Mare
(321), prin care imparatul desfiintase toate notele critice pe care Paul si Ulpian le-au facut la adresa
operei lui Papinian, pentru ca in opinia lui Constantin cel Mare, Papinian era in afara criticii.



Opera legislativa a mpratului Iustinian

mpratul Iustinian, ca un om de mare cultura, si-a dat seama ca sistemul sclavagist roman se afla
in ultimul stadiu al descompunerii, de aceea a comandat unor comisii compuse din profesori si avocai sa
repun in vigoare cele mai valoroase izvoare ale dreptului clasic, in sperana ca prin repunerea in vigoare
a dreptului clasic, sistemul sclavagist roman va fi salvat de la pierire, ceea ce nu s-a ntmplat.
Cu toate acestea opera legislativa a mpratului Iustinian prezint o uriaa importanta
istorica, importanta decurgnd dintr-un factor conjunctural pentru ca, in sine, aceasta opera
legislativa nu are nicio valoare in sensul ca nu este rezultatul unei activitati creatoare, caci membrii
comisiilor n-au creat nicio instituie noua, ci au preluat texte scrise de jurisconsulii clasici. ntmplarea a
fcut ca textele clasice sa fie distruse de barbari, cu excepia Institutelor lui Gaius, pe cnd opera
legislativa a mpratului Iustinian s-a pastrat, a ajuns pana la noi, iar prin aceasta opera legislativa a putut
fi reconstitui si valorificat tezaurul gndirii juridice romane.
Daca Iustinian nu ar fi avut inspiraia geniala de a ordona sa se elaboreze aceasta opera
legislativa, noi modernii am fi tiut foarte puin despre dreptul roman, n-am fi putut valorifica instituiile
juridice romane, iar istoria omenirii ar fi evoluat in cu totul alta direcie.

Opera legislativa a mpratului Iustinian cuprinde 4 lucrri:
Codul/Codexul
Digestele/Digesta
Institutele/Institutiones
Novelele/Novelae Constitutiones

Codul lui Iustinian a fost publicat in 2 ediii: prima ediie a aprut in 529, iar a 2-a ediie a aprut
in 534.
Prima ediie s-a pierdut, n-a ajuns pana la noi pe cnd a doua, denumita Codex repetitae
praelectionis s-a pastrat, a ajuns pana la noi pe cale directa
Aceasta lucrare a fost elaborata de o comisie formata din 10 profesori si avocai in frunte cu
Tribonian, cel mai mare jurist al acelor vremuri.
Codul cuprinde constituiunile imperiale care au fost date din vremea mpratului Hadrian pana in
534. Lucrarea este sistematizata in 12 carti. Cartile sunt impartite in titluri, titlurile in constituiuni, iar
unele constituiuni in paragrafe.
In Cod sunt cuprinse att dispoziii de drept public, cat si de drept privat, iar in 2 carti sunt si
dispoziii de drept canonic.


18


Digestele lui Iustinian au fost publicate in 533. Ele au fost elaborate de o comisie formata din 15
profesori si avocai, in frunte cu Tribonianus. In Digeste sunt cuprinse cele mai valoroase fragmente din
lucrarile jurisconsulilor clasici. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilita chiar de imparat prin 3
constituiuni imperiale, care ulterior au devenit prefate ale Digestelor. Prin acele constituiuni, Iustinian a
precizat ca fragmentele extrase din lucrarile clasice urmeaz sa fie aplicate in practica instanelor.
Membrii comisiei au constatat ca unele soluii erau controversate, in sensul ca aceleai probleme de drept
erau soluionate diferit in lucrarile clasice si totodat, ca unele instituii erau depite, inaplicabile. De
aceea, Iustinian a mai dat 50 de constituiuni imperiale prin care a pus capt tuturor controverselor si a
desfiinat toate instituiile depite.
In vederea elaborrii Digestelor, comisia a extras fragmente din 2000 de lucrri clasice, pe care
le-a considerat mai valoroase, iar textele extrase au fost sistematizate in 50 de carti. Cartile au fost
impartite in titluri, titlurile in fragmente, iar fragmentele in paragrafe. In fruntea fiecrui fragment exista
o inscriptio in care se preciza din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv si cine este autorul acelei
lucrri.
Spre exemplu, daca fragmentul a fost extras din lucrarea lui Paul, denumita Sententiae, in inscriptio se
mentioneaza Sententiae Pauli (Sentinele lui Paul). Pornind de la inscriptio, cercettorii moderni au
reuit sa reconstituie lucrarile jurisconsulilor clasici.
Multa vreme s-a crezut, in mod greit, ca fragmentele au fost aezate in cadrul titlurilor fara vreo
metoda. In realitate nsa, titlurile sunt lanuri de texte, iar fragmentele au fost aezate in cadrul titlurilor
intr-o anumita ordine, decurgnd din metoda de lucru a comisiei, deoarece comisia lui Tribonian a fost
impartite in 3 subcomisii conduse de Teofil, Constantin si Doroteu.
Fiecrei subcomisii ii revenea sarcina sa extrag cele mai valoroase fragmente din anumite lucrri
clasice.
Prima subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile lui Sabinus, din comentariile
la adresa acestuia si din Digestele lui Salvius Iulianus, fragmente care au fost denumite Masa
Sabiniana.
A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrarile care au comentat edictele
pretorilor, fragmente care sunt denumite Masa edictala.
A treia subcomisie: cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian, denumite Masa
papiniana . Intrucat aceasta subcomisie a avut mai puin de lucru, a extras fragmente si din alte lucrri,
care sunt denumite apendix. Dup ce subcomisiile si-au format masele de fragmente, Tribonian a reunit
comisia in plen si s-a trecut la redactarea titlurilor. Iar cu ocazia redactrii fiecrui titlu a venit, mai intai,
prima subcomisie care a extras din masa Sabiniana toate fragmentele care se refereau la titlul respectiv,
aezndu-le unele sub altele. Acesta operaiune a fost fcuta si de urmtoarele 2 subcomisii.

Institutele lui Iustinian au fost publicate tot in 533 si dei erau tot manuale de coala, ca si
Institutele lui Gaius, acestea aveau putere de lege. Lucrarea a fost elaborata pe baza Institutelor clasice,
iar textele extrase din Institutele clasice au fost sistematizate in 4 carti impartite in titluri, iar titlurile in
paragrafe. In cazul Institutelor nu exista si o impartire pe fragmente, iar daca lipsesc fragmentele lipseste
si inscriptio, de aceea nu putem ti din ce autori au fost extrase. Lipsa fragmentelor se explica prin faptul
ca intr-un manual de coala materia trebuie sistematizata in ordine logica.

Novelele lui Iustinian cuprind constituiunile imperiale care au fost date intre 534-565. De fapt,
sistematizarea acelor constituiuni imperiale a fost fcuta dup moartea mpratului de ctre persoane
particulare, care au inclus in ace sistematizare si constituiunile ramase in vigoare, dar si pe cele abrogate.
De aceea, in cazul Novelelor unele texte se contrazic. Lucrarea este denumita Novele nu pentru ca ar
cuprinde si instituii juridice noi, ci pentru ca in lucrare sunt cuprinse si constituiuni mai recente Dpdv.
cronologic, fata de cele cuprinse in Cod.



19

Fata de faptul ca aceasta opera legislativa urma sa fie aplicata in practica, comisarii lui Iustinian
au modificat acele texte clasice care s-au dovedit inaplicabile, iar modificrile aduse textelor clasice cu
intenie de ctre membrii comisiei se numesc interpolaiuni. Acestea sunt foarte greu de depistat pentru ca
comisarii lui Iustinian nu au fcut vreo precizare in legtura cu faptul ca au modificat textele clasice,
incat noi trim cu impresia ca redactarea din Digeste a textelor aparine integral jurisconsultului clasic.
De aceea, de-a lungul vremii au fost create mai multe metode, prin intermediul crora au putut fi
depistate interpolrile de texte. Spre exemplu, s-a putut aplica metoda comparrii textelor, dar numai
atunci cnd o lucrare clasica a ajuns pana la noi pe cale directa si in acelai timp, fragmentele din acea
lucrare au ajuns la noi prin Digestele lui Iustinian.
Intr-un asemenea caz luam un fragment cuprins in Digeste, care a fost extras din lucrarea ce ne-a
parvenit pe cale directa si l comparam cu partea corespunztoare din acea lucrare. Daca cele doua texte
nu au aceeai redactare, nseamn ca fragmentul din Digeste a fost interpolat. De asemenea, a fost
utilizata si metoda denumita leges geminatae, atunci cnd un fragment dintr-o lucrare clasica este
reprodus de mai multe ori si figureaz la mai multe titluri pentru ca prezint interes pentru mai multe
materii. Iar daca acel fragment nu are aceeai redactare peste tot nseamn ca s-a operat o interpolare. Cea
mai eficienta metoda este aceea a depistrii unor substituiri de termeni.

PROCEDURA CIVILA

Procedura civila reprezint ansamblul normelor juridice care reglementeaz desfurarea proceselor private in cadrul
celor 3 sisteme procedurale:
I. Procedura legisactiunilor
II. Procedura formular
III. Procedura extraordinara


Procedura legisactiunilor

Procedura legisactiunilor corespunde epocii vechi. Cuvntul legisactiunile provine de la legis actio aciune a
legii,intrucat legisactiunile sunt tipuri de procese. Unele tipuri de procese erau utilizare in vederea recunoaterii unor
drepturi subiective, pe cale judiciara, si se numeau legisactiuni de judecata, iar alte tipuri erau utilizate in scopul valorificrii
acelor drepturi subiective care au fost recunoscute pe cale judiciara si se numeau legisactiuni de executare.

Toate aceste tipuri de procese prezint anumite caractere:
1) caracter judiciar, deoarece procesele se desfasoara in 2 faze:
in iure in fata magistrailor
in indicio in fata judectorului
In prima faza, procesul putea fi organizat de magistrai investii cu atribuiuni judiciare, numii magistrai judiciari.

2) caracter legal, intrucat au fost create prin legi, iar formulele solemne corespunztoare fiecrui tip de proces au fost
create de pontifi pe baza legilor

3) caracter formalist, intrucat formulele solemne corespunztoare fiecrui tip de proces erau obligatorii, iar greeala
unui singur cuvnt ducea la pierderea procesului.

4) numai in prima faza caracter consensual, adic magistraii judiciari nu puteau organiza procesul in lipsa uneia
dintre pari

La acea epoca, statul roman nu avea atribuiuni de citare, incat paratul trebuia sa fie citat chiar de reclamant. In acest
sens, reclamantul avea la dispoziie 3 procedee denumite procedee de citare:

- in ius vocatio ( cel mai vechi procedeu cunoscut) chemare in fata magistratului.


20

Potrivit acestuia, reclamantul l soma pe parat prin cuvintele solemne in ius te voco(te chem in fata
magistratului).Aceste cuvinte nu puteau fi rostite la domiciliu, intrucat domiciliul cetenilor romani era considerat templu
si deci, inviolabil. De aceea, paratul trebuia citat in loc public, cu martori, iar daca reclamantul constata refuzul acestuia, l
putea aduce cu fora. De aceea, jurisconsulii spun ca in ius vocatio era un procedeu primitiv. Totui, paratul putea
constitui un garant (vintex), care promitea ca l va determina pe parat sa vina la proces. Daca paratul se ascundea,
magistratul l putea trimite pe reclamant in stpnirea bunurilor paratului pentru a-l constrnge.

- vadimonium extrajudiciar.
Acesta a aprut mai trziu, este mult mai evoluat caci consta intr-o convenie prin care partile stabilesc de comun
acord data la care sa se prezinte.

- condictio.
Despre acesta se tie numai ca era un procedeu utilizat cnd paratul era peregrin.

Daca ambele pari se prezentau ncepea o dezbatere contradictorie prin utilizarea formulelor solemne corespunztoare
procesului organizat, iar fata de preteniile reclamantului, paratul putea adopta una din cele 3 atitudini:

1. Paratul putea recunoate preteniile reclamantului; confesio in iure. Acela care recunotea era asimilat cu cel
condamnat potrivit adagiului autentic roman confessus pro indicato est ( cel ce recunoate este considerat ca si
condamnat). In acest caz, procesul nu trecea in a doua faza.

2. Paratul putea sa nege preteniile reclamantului, dar sa nu isi dea concursul la desfurarea procesului. In acest
caz, paratul era asimilat cu cel condamnat, iar procesul nu trecea in faza a doua.

3. Paratul putea nega preteniile reclamantului, dndu-si nsa concursul la desfurarea procesului. In acest caz,
procesul trecea in faza a doua, se finaliza cu pronunarea sentinei de condamnare sau absolvire.

In prima faza, procesul era organizat de magistrai. In epoca regalitii, regele organiza procesele. Dup
proclamarea Republicii, atribuiile judiciare au fost preluate de consuli. Dup anul 367, procesele dintre ceteni erau
organizate de pretorul urban, iar dup 242 apar pretorii peregrini. Procesele declanate in legtura cu actele juridice ncheiate
in trguri erau organizate de edili.
In Italia, procesele erau organizate de reprezentanii pretorului urban si de magistraii municipali. In provincii,
procesele erau organizate de guvernatori si de magistraii municipali.

Dreptul magistratului judiciar de a organiza un proces se numea iurisdictio (jurisdicie) si este de 2 feluri: contentiosa
si gratiosa.
Atunci cnd magistratul distribuia jurisdicia contencioasa, interesele parilor erau opuse iar procesul se finaliza cu o
sentina de condamnare sau absolvire.
In cazul jurisdiciei graioase, interesele sunt comune iar partile coopereaz cu magistratul intr-un proces fictiv pentru
a obine anumite efecte juridice. De exemplu, printr-un proces simulat se putea transmite proprietatea unui bun. Pe baza
nelegerii prealabile, cel ce dobndete proprietatea se prezint in calitate de aa-zis reclamant, iar cel ce transmite
proprietatea in calitate de parat. In acest cadru, reclamantul afirma in cuvinte solemne ca este proprietarul lucrului litigios, iar
paratul tacea incat fata de afirmaiile reclamantului si tcerea paratului, magistratul recunotea dreptul de proprietate al
reclamantului.
In procedura legisactiunilor, magistratul avea rol mecanic, in sensul ca supraveghea pronuntarea corecta a formulelor
solemne corespunztoare proceselor si in funcie de afirmaiile parilor, pronuna:
- cuvntul do- magistratul l confirma pe judectorul ales de pari; procesul trecea in faza a doua
- cuvntul dico- magistratul atribuia, cu titlu provizoriu, obiectul litigios uneia dintre pari
- cuvntul addico- magistratul ratifica declaraia unei pari, recunoscndu-i un anumit drept
Dintre magistraii judiciari cel mai important era pretorul, care era investit nu numai cu iurisdictio, ci si cu imperium,
in virtutea cruia putea soluiona anumite litigii pe care administrativa, fara proces in 2 faze.
Procedeele administrative prin care el putea soluiona anumite litigii sunt:

stipulaiunile pretoriene
Stipulaiunile sunt contracte ncheiate prin ntrebare si rspuns si sunt de 2 feluri:
obinuite se ncheiau din iniiativa parilor, cu scopul de a se crea anumite obligaii intre
ele
pretoriene ncheiate din ordinul pretorului, pentru a se preveni un anumit prejudiciu
pentru reclamant



21

missio in possessionem trimiterea reclamantului in posesia bunurilor paratului pentru a-l determina pe acesta
sa adopte o anumita atitudine

interdictele procedee juridice prin care pretorul ordona parilor fie sa ncheie un anumit act juridic (interdict
pozitiv), fie sa nu ncheie un anumit act juridic (interdict negativ). Daca ordinul era adresat ambelor pari,
interdictul se numea compus, iar daca era adresat unei singure pari, interdictul se numea simplu.

restitutio in integrum repunere in situaia anterioara, consta in desfiinarea actului pgubitor pentru reclamant
astfel incat partile sa fie puse in situaia pe care o aveau nainte de ncheierea actului pgubitor.


Aadar, prin efectul lui restitutio in integrum renate un drept subiectiv pentru reclamant, acesta este repus in
situaia anterioara, dar numai in drept. Pentru ca el sa fie repus in situaia anterioara si in fapt, este necesar ca dreptul subiectiv
renscut sa fie valorificat pe cale judiciara, adic reclamantul trebuie sa declaneze un proces, sa obtina o sentina, sa o pun in
executare si numai dup aceea va fi repus in situaia anterioara si in fapt.
In acest sens, Gaius ofer un exemplu denumit restitutio in integrum ob absentiam, adic din cauza absentei. El
are in vedere cazul unui cetatean roman care lipseste multa vreme din cetate in interesul statului. In lipsa lui, un ter ii
uzucapeaz pamantul, adic dobndete proprietatea asupra terenului celui absent prin ndelunga folosina. ntors in cetate,
ceteanul constata ca a pierdut dreptul de proprietate si se adreseaz pretorului ca reclamant, infatisandu-i starea de lucru.
Pretorul verifica afirmaiile reclamantului si dup ce constata ca sunt adevrate, pronuna o restitutio in integrum prin care
desfiineaz actul pgubitor pentru reclamant, adic uzucapiunea. Prin desfiinarea uzucapiunii, reclamantul dobndete
dreptul de proprietate si este repus in situaia anterioara, nsa numai in drept. Pentru a fi pus in situaia anterioara si in fapt,
reclamantul trebuie sa intenteze aciunea in revendicare, sa obtina o sentina si sa o pun in executare, ceea ce echivaleaz cu
intrarea in posesia terenului si cu repunerea in situaia anterioara si in fapt.

Daca pretorul nu poate soluiona un litigiu prin proces administrativ, va organiza procesul in 2 faze. In fata
judectorului, procesul nu mai are caracter consensual, adic nu se poate judeca in lipsa uneia dintre pari, astfel ca,
potrivit Legii celor XII table, judectorul ateapt pana la amiaza si daca una dintre pari nu se prezint, da castig de cauza
celeilalte pari.
Daca se prezint ambele pari, ncep dezbaterile in limbaj cotidian, partile nu mai folosesc cuvinte solemne in fata
judectorului. Primul vorbete reclamantul, care isi afirma preteniile si administreaz probele de care dispune, fie nscrisuri,
fie proba cu martori. La rndul lui, paratul isi formeaz aprarea administrnd si el probele de care dispune, dar la acea epoca
nu exista o ierarhie a probelor astfel ca nscrisurile puteau fi combtute prin proba cu martori. Eventual, in sprijinul parilor
puteau interveni avocaii, dar avocaii romani nu erau reprezentani in justiie, nu participau la proces in locul parilor, ci
alturi de ele, in sprijinul lor prin cunotinele juridice pe care le aveau.
Dup ce judectorul asculta afirmaiile parilor, apreciaz probele administrate si eventual pledoariile avocailor, isi
forma o convingere pe baza creia pronuna o sentina de condamnare sau absolvire.















22

Procedura formulara
- epoca clasica -
Asa cum spune Gaius, spre sfarsitul epocii vechi, procedura legisactiunilor a devenit odioasa romanilor
datorita formalismului excesiv. De aceea in 149-126 I.Hr s-a dat o lege: legea Aebutia, prin care a fost introdusa o
noua procedura mult mai evoluata denumita procedura formulara, care insa nu a desfiintat legisactiunile si a
dat partilor posibilitatea sa aleaga intre cele 2 proceduri. Cum, de regula, acestea optau pentru procedura
formulara,cu timpul, legisactiunile au cazut in desuetudine, astfel incat Octavian Augustus a dat legile Iuliae
Judiciarae prin care legisactiunile au fost desfiintate in mod expres.

Si in procedura formulara,procesul se desfasoara in 2 faze:
a) in iure
b) in indicio
Au fost introduse si o serie de noi mijloace procedurale; in primul rand, a fost introdusa formula ier
formula. Este un mic program de judecata prin care magistratul ii arata judecatorului cum sa judece procesul, iar
formula avea o structura formata din 4 parti principale si 2 parti accesorii\secundare.

Partile principale ale formulei sunt:
Intentio- se preciza care sunt pretentiile reclamantului
Demonstratio- era mentionat actul juridic din care izvorau pretentiile reclamantului
Adiudicatio- magistratul il imputernicea pe judecator sa pronunte iesirea din indiviziune, sa faca un
partaj.
Condemnatio - judecatorul era imputernicit sa pronunte o sentinta fie de condamnare fie de absolvire.

Partile secundare ale formulei sunt:

Prescriptiunile \prescriptiones - erau precizari facute in fruntea formulei prin care magistratul venea fie
in sprijinul reclamantului, fie in sprijinul paratului
Exceptiunile/exceptiones - erau mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile facute de
reclamant, ci invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele pretentii.

De exemplu, paratul nu neaga ca a primit o suma de bani de la reclamant, dar afirma ca ulterior a platit sau ca a fost
iertat de datorii.
Pentru ca exceptiunea sa poata fi opusa in fata judecatorului, ea trebuia sa figureze in formula si era
introdusa in formula de catre magistrat la cererea expresa a paratului.
Exceptiunea trebuie sa figureze in formula deoarece, potrivit lui Gaius, judecatorul este sclavul formulei si
trebuie sa judece procesul in stricta conformitate cu indicatiile pe care le-a primit prin formula. De aceea, in
procedura formulara,exceptiunile au avut un caracter absolutoriu in sensul ca ori de cate ori o exceptiune se
dovedea intemeiata, judecatorul nu putea pronunta sentinta de condamnare la mai putin si trebuia sa pronunte
sentinta de absolvire.
De exemplu, daca reclamantul afirma pe cale de actiune ca are o creanta de 100 iar paratul dovedea pe cale de
exceptiune ca datoreaza numai 50 (adica mai putin) judecatorul nu-l putea condamna la 50 ci trebuia sa pronunte sentinta de
absolvire de vreme ce el a fost imputernicit prin formula sa se pronunte numai in legatura cu suma de 100.

Prin introducerea exceptiunilor au fost depasite toate inconvenientele care decurgeau in procedura
legisactiunilor din principiul unitatii de chestiune, caci potrivit acestui principiu ,in acest proces numai reclamantul
putea sa-si formuleze pretentiile, iar daca paratul avea si el de formulat anumite pretetnii fata de reclamant trebuia
sa declanseze un nou proces, pe cand in procedura formulara odata cu introducerea exceptiunilor, ambele parti isi
puteau formula pretentiile in acelasi proces, caci reclamantul si le formula pe cale de actiune, iar paratul pe cale
de exceptiune.


23


Pe de alta parte,in procedura formulara conceptul de litis contestatio.
- a dobandit noi functii si noi finalitati;
- consta in remiterea unei copii de pe formula de catre reclamant paratului sau in dictarea formulei de catre
reclamant paratului.
Litis contestatio prezinta o importanta deosebita deoarece prin valorificarea efectelor sale, pretorul si
jurisconsultii au creat noi institutii juridice, mai cu seama in materia obligatiior.

Litis contestatio produce 3 efecte:
-efectul extinctiv
-efectul creator
-efectul reglator/fixator

In efectul extinctiv , dreptul initial al reclamantului adica dreptul pe care reclamantul l-a dedus in justitie
se stinge.

In efectul creator, in locul dreptului initial care s-a stins se naste un nou drept pe care il numim dreptul
nou creat si care poarta intotdeauna asupra unei sume de bani astfel incat ori de cate ori reclamantul castiga
procesul urma sa primeasca o suma de bani indiferent de obiectul pretentiilor sale.

Jurisconsultii clasici spuneau ca in procedura formulara, sentinta de condamnare are un caracter pecuniar si
tot de aceea intre dreptul initial si dreptul nou creat exista mai multe deosebiri, in functie de natura si de obiectul
dreptului nou creat astfel:

- daca drepul initial a fost un drept real, el se deosebea fata de dreptul nou creat si in privinta naturii
juridice si in privinta obiectului si in privinta cauzei/temeiului juridic, caci dreptul initial prin natura sa a
fost un drept real, pe cand dreptul nou creat are o alta natura, fiind un drept de creanta.

- cele 2 drepturi se deoebesc si in privinta obiectului intrucat dreptul initial a avut ca obiect un lucru
(drepturile reale poarta asupra unui lucru), pe cand dreptul nou creat are ca obiect o suma de bani

- cele 2 drepturi se deosebesc si in privinta cauzei juridice intrucat dreptul initial a izvorat dintr-un drept
oarecare, pe cand dreptul nou creat a izvorat din litis contestatio, dar dreptul initial a fost un drept de
creeanta care purta asupra unui lucru .

Daca dreptul initial a fost un drept de creanta care purta asupra unei sume de bani, cele 2 drepturi se
deoebeau numai in privinta cauzei juridice.
In concluzie: indiferent de natura si de obiectul dreptului initial cele 2 drepturi se deosebesc intotdeauna in
privinta cauzei juridice.

Prin efectul reglator/fixator in momentul unui litis contestatio se stabilea definitiv elementele reale si
elementele personale ale procesului.
Prin elementele reale ale procesului intelegem pretentiile formulate de reclamant in fata magistratilor caci
in faza a-2-a(in indicio) reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii intrucat daca formula alte pretentii
decat cele mentionate in formula, judecatorul, ca sclav al formulei, nu le putea lua in cosiderare.
Prin elementele personale ale procesului intelegem identitatea judecatorului si identitatea partilor. Daca
judecatorul ales si confirmat dispunea, se modifica formula, daca dispunea una dintre parti, mostenitorul mergea in
fata magistratului in vederea modificarii formulei.



24

Pe de alta parte, in procedura formulara, actiunea in justitie a dobandit o aplicatiune generala, in sensul ca
orice pretentie legitima putea fi valorificata pe cale judiciara intrucat daca magistratul constata ca pretentiile
reclamantului sunt juste, ii elibera o formula.
Eliberarea formulei echivala cu posibilitatea reclamantului de a se judeca si de a-si valorifica pretentiile
prin proces. Iata de ce jurisconsultii spuneau ca in procedura formulara actiunea in justitie este cererea
reclamantului adresata magistratului de a i se elibera o formula, iar eliberarea formulei echivala cu acordarea
actiunii in justitie. Orice pretentie legitima atrage dupa sine eliberarea unei formule, iar eliberarea in justitie
echivaleaza cu posibilitatea reclamantului de a se judeca. Prin intermediul formulei, actiunea in justitie dobandeste
o aplicatiune cu caracter general.

Textele romane ne-au transmis numeroase clasificari ale actiunii. Cea mai veche este clasificarea in remo si in
personam (actiuni reale si actiuni personale )

Prin actiunile reale erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiuni personale erau sanctionate drepturi
personale/de creanta si intrucat fizionomia drepturilor reale difera fata de fizionomia drepturilor personale, si
formulele actiunilor reale aveau o redactare diferita fata de formulele actiunilor personale. Astfel:

Drepturile reale izvorasc din raportul juridic stabilit intre o persoana determinata si toti ceilalti membri ai
societatii, ceea ce inseamna ca drepturile reale sunt opozabile fata de toti erga omnes, in sensul ca toti membrii
societatii trebuie sa respecte exercitiul drepturilor reale. De exemplu, dreptul de proprietate este opozabil erga omnes
pentru ca nimeni nu poate incalca acest drept.

In intentio a formulei actiunii reale era mentionat numai numele reclamantului,nu era mentionat si numele
paratului, de vreme ce paratul putea fi oricine.
Actiunea in revendicare putea fi intentata numai improtriva aceluia care poseda lucrul in momentul
judecarii procesului, iar daca magistratul ar fi mentionat in formula numele posesorului, din momentul redactarii
formulei pana la judecarea procesului ar fi fost posibil ca lucrurl revendicat sa ajunga in mainile altei persoane care
nu putea fi condamnata pentru ca numele ei nu figura in formula.

Drepturile de creanta personale izvorasc din rapoarte juridice stabilite intre 2 persoane determinante, denumite
creditor si debitor , drepturile personale nu sunt opozabile fata de toti, ci numai fata de creditor .

In intentio a formulei actiunii personale se vor mentiona si numele reclamantului si cel al paratului, de
vreme ce parat poate fi numai debitorul care e o persoana determinata.

In functie de originea lor, actiunile se clasifica in:
-civile
-honorarii/pretoriene
Actiunile civile nu sunt originale, create de pretor, ci au un model in legisactiuni, actiunea in revendicare
avand un model in legisactiunea denumita sacramentum in rem

Actiunile pretoriene se clasificau in 3 categorii:
-actiuni in factum
-ficticii
-actiuni cu formula in transpozitiune





25

Actiunile in factumaveau o formula cu redactarea in fapt, pretorul infatisa toate faptele, imprejurarile care
au generat litigiul dintre parti astfel incat judecatorul sa stie cum sa judece procesul.
La actiunea ficticii, in formula era introdusa o fictiune cu scopul de a se extinde sfera de aplicare a acele
actiuni. De exemplu, actiunea in revendicare, actiunea civila putea fi intentata numai de cetatenii romani; daca insa in formula
actiunii in revendicare se introducea fictiunea ca peregrinul este cetatean roman, atunci actiunea in revendicare putea fi
intentata si de acel peregrin.
Formula cu transpozitiune, redactare care se indeparta de la regula generala intrucat potrivit regulii
generale si in intentio si in contemplatio erau mentionate aceleasi nume, pe cand la formula cu transpozitiune, in
intentio figura un nume, iar in contemplatio un alt nume, pe aceasta cale, s-au putut realiza numeroase operatiuni
juridice; reprezentarea in justitie este sistemul prin care o persoana denumita reprezentant participa la dezbaterile
procesului din imputernicirea altei persoane (reprezentar).
Pentru a se realiza reprezentarea in justitie, romanii mentionau in intentio a formulei numele
reprezentantului, deoarece el era titularul dreptului dedus in justitie, iar in condemnatio era mentionat numele
reprezentarului intrucat el participa la proces si urma sa suporte efectele sentintei.
Fata de aceasta redactare a formulei in faza a II-a , judecatorul ca sclav al formulei verifica daca cel
mentionat in intentio este titularul dreptului dedus in justitie astfel incat dadea castig de cauza celui care era
mentionat in condemnatio, reprezentantului.

Clasificarea in actiuni directe si utile:
- actiunile directe - create in vederea solutionari unui caz determinat
- actiunile utile - extinse de la cazul pentru care au fost create la cazuri similare.

De asemenea, existau:
- actiuni populare - puteau fi intentate de oricine,
- prin ele se protejau interesele generale ale societatii
- actiuni private, puteau fi intentate de titularii unor drepturi subiective determinate
- actiunile penale- paratul era condamnat la o amenda baneasca
- actiunile persecutorii- paratul era condamnat fie la restituirea lucrului, fie la repararea prejudiciului cauzat

Clasificarea actiunilor in 1) actiuni de drept strict si 2) actiuni de buna-credinta se intemeiaza pe interpretarea
actului juridic din care izvorasc pretentiile reclamantului.
1) Actiuni de drept strict actul juridic din care izvorasc pretentiile reclamantului este interpretat ad
litteram, judecatorul nu ia in considerare intentia pe care au avut-o partile la incheierea actului juridic

2) Actiuni de buna-credinta actul juridic este interpretat cu scopul stabilirii intentiei partilor. Pentru ca
judecatorul sa poata face o interpretare cu buna-credinta era necesar ca in formula sa figureze cuvintele ex
fidae bona.

Actiunile arbitrarii au fost create cu scopul atenuarii caracterului pecuniar al sentintei de condamnare deoarece
frecvent, reclamantul era interesat sa obtina o condamnare in natura (ad ipsam rem asupra insusi lucrului). Spre
exemplu, daca reclamantul revendica un sclav valoros sau casa parinteasca nu era indiferent daca primea lucrul sau
suma de bani. De aceea, au fost create actiunile arbitrare in cazul carora judecatorul avea o dubla calitate:
a. arbitru
b. judecator propriu-zis

a. In calitatea de arbitru
Dupa ce se convingea de justetea pretentiilor reclamantului, ii ordona paratului sa dea satisfactie acelor
pretentii. Spre exemplu, daca judecatorul in calitate de arbitru se convingea ca reclamantul este proprietarul unui
teren, ii ordona paratului sa il puna in posesia terenului; daca paratul executa, litigiul se solutiona, iar reclamantul
intra in posesia terenului, ceea ce echivala cu o condamnare in natura.
Insa paratul nu era obligat sa execute ordinul, insa daca nu il executa, arbitrul devenea judecator propriu-
zis.


26


b. In calitatea de judecator propriu-zis
Pronunta o sentinta de condamnare la o suma de bani potrivit regulii generale; acea suma nu era stabilita de
judecator, ci de reclamant, care avea tot interesul sa supraevalueze obiectul litigios. De aceea, paratul era interesat
sa execute ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru, caci altfel risca sa plateasca o suma de bani mult
mai mare. Astfel se ajungea indirect la o condamnare in natura.

Judecatorul putea pronunta fie o sentinta de condamnare, fie de absolvire.
Sentinta de condamnare produce 2 efecte denumite forta executorie a sentintei si forta juridica.
Sentinta de absolvire produce 1 efect forta juridica.

Forta executorie era asigurata prin actio iudicati intrucat daca paratul nu platea suma de bani, reclamantul
il chema in fata magistratului prin actio iudicati, aratandu-i magistratului ca paratul nu a platit. In cadrul procedurii
de executare, reclamantul are calitate de creditor, iar paratul de debitor.
In acest cadru, daca debitorul recunostea ca nu a platit, magistratul elibera un decret de executare silita
care purta fie asupra persoanei debitorului insolvabil, fie asupra bunurilor sale. In cazul executarii asupra
persoanei, debitorul insolvabil era tinut 60 de zile in inchisoarea persoana a creditorului, iar daca dupa nu platea,
urma sa fie vandut ca sclav in strainatate.
Daca se elibera un decret de executare a bunurilor, partile aveau la dispozitie 2 procedee:
Venditio bonorum
Distractio bonorum

Venditio bonorum insemna vanzarea in bloc a bunurilor debitorilor insolvabili deoarece de cate ori se
recurgea la acest procedeu erau mai multi creditori. Acest procedeu avea doua faze:

- missio in possessionem creditorii erau trimisi in detentiunea bunurilor debitorului pentru ca acesta sa
isi sporeasca pe cale artificiala starea de insolvabilitate. Daca dupa 30 de zile, debitorul tot nu platea,
urma faza a doua:

- venditio bonorum propriu-zisa bunurile debitorului erau vandute in bloc celui care oferea cea mai
mare suma (emptor bonorum); insa acest procedeu de executare silita atragea infamia, adica debitorul
devenea infam, ceea ce inseamna ca legile nu il mai protejau.

Din cauza faptului ca legile nu-l mai protejau, s-a creat distractio bonorum, care insemna vanzarea cu amanuntul
a bunurilor debitorului pana la acoperirea valorii tutoror creantelor. Acest procedeu nu atragea infamia.

Prin forta juridica a sentintei romanii intelegeau ceea ce astazi e denumita autoritatea lucrului judecat.
Potrivit autoritatii lucrului judecat, un proces intre aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect nu poate fi judecat de
mai multe ori. In epoca foarte veche, romanii nu au cunoscut autoritatea lucrului judecat, de aceea, un proces intre
aceleasi parti si cu privire la acelasi obiect putea fi judecat de mai multe ori. Astfel se ajungea in mod fatal la
sentinte contradictorii de natura sa compromita justitia. De aceea, inca din epoca veche, s-a formulat regula
conform careia o actiune a legii nu poate fi intentata de mai multe ori. Dar aceasta regula asigura autoritatea
lucrului judecat numai fata de reclamant deoarece numai el intentase o actiune in justitie, paratul care nu intentase
putea sa redeschida procesul. De aceea se spune ca in procedura legisactiunilor, autoritatea lucrului judecat era
asigurata numai fata de reclamant.

In procedura formulara, autoritatea lucrului judecat fata de reclamant era asigurata prin efectul extinctiv
al lui litis contestatio, intrucat in virtutea efectului extinctiv, dreptul dedus in justitie de reclamant se stingea; unde
nu exista drept, nu exista actiune in justitie, adica reclamantul nu putea redeschide procesul. Paratul putea
redeschide procesul si in procedura formulara. Asa se face ca jurisconsultii au formulat regula res judicata pro
veritate habetur (lucrul judecat se considera adevarat). Aceasta regula a fost sanctionata prin exceptio rejudicatae
(exceptia lucrului judecat) care putea fi opusa fie de reclamant, fie de parat, dupa cum paratul sau reclamantul
incerca sa redeschida procesul. Pe aceasta cale s-a asigurat autoritatea lucrului judecat fata de ambele parti.



27

Procedura extraordinara
- epoca postclasica -

Procesul se desfasura in afara lui ordo, adica in afara diviziunii procesului in 2 faze de la inceput pana la
sfarsit in fata magistratului judecator. Disparand diviziunea procesului, a disparut formula; astfel, exceptiunile au
devenit minutorii ceea ce inseamna ca ori de cate ori o exceptiune se dovedea intemeiata, magistratul putea
pronunta sentinta de condamnare la mai putin.
Daca reclamantul afirma pe cale de actiune ca are o creanta de 100, iar paratul dovedea pe cale de exceptie
ca datoreaza numai 50, judecatorul putea sa il condamne la 50.
Citarea devine semioficiala sau oficiala. In cazul procedeului prin denuntiatio, paratul era citat de un
functionar inferior. S-a conturat o ierarhie a probelor: inscrisurile nu mai puteau fi combatute cu martori.
Sentinta de condamnare era ad ipsam rem asupra insusi lucrului, daca reclamantul cerea un lucru si
era executata manu militari, prin forta de constrangere a statului.

DREPTUL CIVIL ROMAN
PERSOANE


In zilele noastre, conceptia de persoane desemneaza subiecte de drept, sub raporturi juridice caci oamenii
participa la viata juridica fie individual (persoane fizice), fie in cadrul unor colectivitati (persoane juridice).
Aptitudinea fiintei umane de a participa la viata juridica se numeste capacitate, capacitate juridica sau
personalitate.
In zilele noastre toti oamenii sunt persoane, capacitatea lor este unitara. La romani erau persoane numai oamenii
liberi, intrucat sclavii erau asimilati cu lucrurile si nu constituiau subiecte, ci obiecte de drept. Capacitatea
oamenilor liberi nu era unitara, ci diversificata, astfel incat oamenii liberi se clasificau in:

1. Cetateni
2. Necetateni
Latini
Peregrini
Toti puteau fi ingenui (intotdeauna oameni liberi) sau dezrobiti (sclavi eliberati de stapani).

Capacitatea juridica era denumita caput. Pentru ca o persoana sa aiba capacitate deplina erau necesare 3 conditii:
a. status libertatis calitatea de om liber
b. status civitatis calitatea de cetatean roman
c. status familiae calitatea de sef al unei familii civile romane

Aveau capacitate deplina numai cetatenii romani care erau in acelasi timp sefi de familie. Celelalte categorii de
persoane aveau capacitate limitata.

Personalitatea incepea in momentul nasterii, insa de la aceasta regula exista o exceptie conform careia
Infans conceptus pro nato habetur, quoties de eius commodis agitur(copilul conceput se considera nascut ori de
cate ori este vorba de interesele sale), astfel incat copilul conceput va veni la succesiunea tatalui deoarece este in
interesul lui sa fie considerat nascut.

Simetric, personalitatea inceteaza la moarte. Si de aceasta data exista o exceptie Hereditas iacens personam
defuncti sustinet (Mostenirea deschisa, dar neacceptata prelungeste personalitatea defunctului). Aceasta exceptie
a fost admisa deoarece s-a aplicat principiul conform caruia nu exista patrimoniu titular. De aceea, se punea
intrebarea cine este titularul patrimoniului intre momentul decesului si momentul acceptarii succesiunii acelei


28

persoane. Potrivit dreptului vechi, defunctul nu putea fi titular pentru ca nu mai este in viata, nici mostenitorul
pentru ca nu a acceptat inca succesiunea; de aceea, jurisconsultii au afirmat ca titular al patrimoniului ramane
defunctul, a carui personalitate se prelungeste.

La origine, cetatenia se confunda cu libertatea de vreme ce in epoca foarte veche, orice strain venit la
Roma cadea in sclavie. O data cu dezvoltarea comertului, romanii au inceput sa ii tolereze pe straini, mai intai in
calitate de oaspeti si clienti, iar mai apoi in calitate de peregrini. Secole de-a randul, romanii au pastrat numai
pentru ei avantajele cetateniei caci numai cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice si civile.

Numai cettenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor politice i civile, avand astfel:
ius commercii dreptul de a incheia acte juridice in conformitate cu cerintele dreptului civil
ius connubii dreptul de a incheia o cstorie civila roman
ius militiae dreptul de face parte din legiunile romane
ius suffragii dreptul de a alege
ius honorum dreptul de a candida la magistraturi

Cetatenii romani aveau anumite semne distinctive prin care se deosebeau de necetateni: numai cetatenii
romani aveau dreptul sa poarte toga.

Numele cetatenilor romani era atat de bine elaborat incat tinea loc si de adresa.
Numele era format din 5 elemente:
1) Tria nomina cuprindea:
a) Praenomen/prenume - indicativul prin care cetateanul se identifica in societate
b) Nomen gentilicum - arata din ce ginta facea parte
c) Cognomen - porecla obligatorie

2) Indicatiunea filiatiunii - ne arata care era prenumele tatalui
3) Indicatiunea tribala - ne arata cartierul in care locuia cetateanul roman.
Exp:cel mai mare avocat al Antichitatii se numea:
Marcus Tullius Marci fillius Cornelia tribu Cicero

prenumele sau ginta Tulia fiul lui Marcus cart.Cornelia porecla lui

Cetatenia romana se dobandea:
- prin nastere: noul nascut in sanul casatoriei dobandea statutul juridic al tatalui sau din momomentul in care l-a
conceput; cel nascut in afara casatoriei dobandea statutul mamei sale in momentul in care l-a nascut.
- prin lege: romanii votau legi speciale prin care acordau cetatenia unei/unor persoane determinate.
- prin beneficiul legii: anumite legi (Legea celor XII table) prevedeau conditiile necesare pentru dobandirea
cetateniei astfel ca cei care intemeiau conditiile legii deveneau cetateni romani.
- prin efectul dezrobirii: dezrobitul dobandea statutul juridic al fostului stapan.

Cetatenia romana se pierdea:
- prin pierderea libertatii: libertatea era cea dintai premisa a cetateniei.
- prin efectul principiului inadmisibilitatii dublei cetatenii: acela care dobandea cetatenia altui stat pierdea
automat cetatenia romana.
- prin exilare din Roma( poetul Ovidiu)

Pana spre sfarsitul Republicii, romanii au pastrat numai pentru ei avantajele cetateniei, dar in anul 89 i.Hr
pe cand romanii se aflau in razboi cu regele Pontum, latinii din Italia s-au rasculat cerand sa li se acorde si lor


29

cetatenia ca sa nu lupte pe 2 fronturi. Tot in 89 i.Hr au fost votate 2 legi: Legea Iulia si Plautia Papiria prin care
toti latinii au dobandit cetatenie romana.
In anul 212 d.Hr , imparatul Caracalla a dat un edict(o constitutiune imperiala), prin care locuitorii liberi ai
Imperiului Roman au dobandit cetatenia, cu exceptia latinilor iuniani si a peregrinilor dediticii.

Necetatenii se clasificau in:

1)LATINI
-d.p.d.v. juridic latinii erau de 4 feluri:
a) Latinii veteres
-vechii locuitori ai Latiumului
-rude de sange cu romanii
-se bucurau de:-ius commercii
-ius connubii
-ius suffragii
-acelasi statut juridic l-au dobandit si locuitorii coloniilor fondate in Italia pana in 268 i.Hr.
b) Latinii coloniali
-erau locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268 se bucurau numai de ius commercii.
c) Latinii iuniani
-erau sclavii dezrobiti fara respectarea formelor solemne.
-despre ei se spune ca traiesc liberi dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte intre ei (contracte), dar nu-si
puteau face testament.
d)Latinii fictivi
-sunt locuitori din provincii care se bucura de ius commercii
-erau denumiti fictivi deoarece se bucurau de latinitate d.p.d.v. juridic nu si d.p.v.d. etnic

2)PEREGRINII se clasifica in 2 categorii :
a) Peregrinii obisnuiti
-sunt locuitorii cetatilor, aveau tratate de alianta cu romanii
-in relatia cu cetatenii puteau incheia actea juridice conform dreptului gintilor
-in relatiile dintre ei puteau incheia acte juridice conform dreptului gintilor si potrivit obiceiului juridic local
(cutumei locale)
b)Peregrinii dediticii
-erau locuitorii cetatilor care s-au opus expansiunii romane si de aceea romanii le-au distrus cetatile, astfel ca
peregrinii dediticii nu mai apartineau unei cetati.
-nu puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie
-nu puteau dobandi cetatenie romana.

Sclavia
Potrivit textelor juridice romane, sclavii erau asimilati cu lucrurile astfel ca nu erau persoane, subiecte, ci obiecte
de drept. Daca in epoca Regalitatii, sclavia a avut un caracter partriarhal, domestic, spre sfarsitul Republicii,
sclavia a devenit clasica.
Dobandirea statutului de sclav:
o prin nastere: de vreme ce sclava nu se putea casatori, ea nastea in afara casatoriei si astfel copilul sclavei
era si el sclav
o din razboi: prizonierii de razboi treceau in proprietatea statului roman care apoi ii vindea persoanelor fizice
prin intermediul questorilor
o prin pierderea libertatii, insa cetatenii romani nu puteau deveni sclavi la Roma, ci numai in strainatate.


30

Astfel, debitorul insolvabil care era supus executarii silite asupra persoanei putea fi vandut ca sclav trans
Tiberim(peste hotare). De asemenea, putea fi vandut ca sclav hotul prins in flagrant, nesupusul la incorporare sau
dezertorul.
Neavand personalitate, sclavul nu avea patrimoniu si nu putea incheia acte juridice in nume propriu; totusi,
din ratiuni de ordin politic, romanii au admis ca sclavii sa stapaneasca si sa administreze in fapt anumite bunuri
care erau denumite peculiul sclavului.
S-a admis ca sclavii sa incheie acte juridice, dar nu in nume propriu, ci imprumutand capacitatea lui
dominus si cu conditia ca prin efectele acelor acte situatia lui dominus sa devina mai buna d.p.d.v.
patrimonial, adica acesta sa devina creditor sau proprietar si nu debitor.

Cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti.
Dezrobitii sunt sclavii eliberati de stapanii lor
-fostul stapan se num. patron/-us
-dezrobitul se num. libert/-us/-inus

In epoca veche, dezrobirea se facea prin 3 forme solemne denumite:
a) Vindicta
In acest caz, dominus isi exprima in fata magistratului prin cuvinte solemne, vointa ca un anumit sclav sa
fie liber, iar magistratul ratifica aceasta declaratie solemna prin cuvantul addico

b) Censu(recensamant)
-se facea cu ocazia recensamantului caci registrul de recensamant avea 2 coloane:
1)coloana bunurilor - din aceasta coloana faceau parte sclavii
2)coloana persoanelor
Daca cenzorul il trecea pe un sclav de la coloana bunurilor la coloana persoanelor, prin aceasta simpla
mentiune sclavul devenea persoana.

c) Testamento
-se putea face printr-o clauza inclusa in testament si putea fi de 2 feluri:
1)directa
In acest caz, testatorul isi exprima printr-o clauza testamentara vointa ca un anumit sclav sa fie liber si
astfel, sclavul devenea liber in momentul acceptarii succesiunii.
2)indirecta
In acest caz, testatorul ii transmitea mostenitorului sau sarcina ca un anumit sclav sa fie dezrobit, iar
dezrobirea se realiza printr-un act ulterior si distinct de testament.
De data aceasta, dezrobitul urma sa aiba un patron in persoana mostenitorului si totodata obligatiile care
decurg prin patronat intrucat libertul avea fata de patronul sau 3 obligatii desemnate prin cuv:
bona
Cuvantul bona desemneaza dreptul patronului asupra bunurilor dezrobitului. In epoca foarte veche, la origini,
patronul putea dispune de bunurile dezrobitului fara vreo ingradire, dar in dreptul evoluat, patronul dobandea
bunurile dezrobitului numai daca dezrobitul murea fara mostenitori in linie directa.
obsequium
Cuvantul obsequium desemneaza respectul pe care dezrobitul il datora patronului sau: sa-l voteze, sa nu-l dea
in judecata, sa-l insoteasca, sa-l viziteze. Daca isi incalca aceasta obligatie, la origine, patronul putea exercita drept
de viata si de moarte asupra dezrobitului.
operae
Cuvantul operae desemneaza serviciile pe care dezrobitul le datora patronului sau. Acestea erau de 2 feluri:
a)oficiales erau servicii obisnuite prestate de oricine.
b)fabriles erau acele servicii care presupuneau o anumita calificare (cunoasterea unei meserii)


31


Catre sfarsitul Republicii, fenomenul dezrobirii a luat o asemenea amploare incat ameninta sa
dezechilibreze societatea. De aceea, Octavian Augustus a initiat 2 legi prin care a ingradit libertatea de a dezrobi
astfel:
- prin Legea Aelia Sentia s-a decis:
- dominus trebuie sa aiba min.20 de ani
- sclavul trebuie sa aiba min.30 de ani
- dezrobirile facute in frauda creditorilor erau anulate
-Legea Fufia Caninia se refera la dezrobirile testamentare si a stabilit ca:
- dominus poate elibera un nr. de sclavi proportional cu nr. sclavilor pe care ii are in patrimoniu si nu poate
dezrobi mai mult de 100 de sclavi.

La zona de interferenta dintre libertate si sclavie se aflau oamenii liberi cu o conditie juridica speciala,
se numesc astfel intrucat d.p.d.v. formal, juridic erau considerati oameni liberi, dar in fapt erau tratati ca si cand
ar fi fost sclavi.
Acestia se clasificau in 4 categorii:
1. Persoane in mancipio: din aceasta categorie faceau parte:
- fiii de familie care erau vanduti de pater in vederea realizarii unui castig
- fii de familie delincventi care erau abandonati in mainile victimei pentru ca aceasta sa-si poata exercita dreptul
de razbunare asupra delincventului

2. Addicti : erau debitorii insolvabili atribuiti creditorilor lor; la randul lor se clasificau in 2 categorii:
a)Indicati
-erau acei debitori insolvabili care erau supusi executarii silite asupra persoanei
-erau tinuti timp de 60 de zile in inchisoarea personala a creditorului
b)Nexi
-erau acei debitori care stiindu-se insolvabili nu mai asteptau sa fie judecati si condamnati, ci din proprie
initiativa incheiau un contract cu creditorul, contract denumit nexum prin care se obligau sa munceasca un
numar de zile in contul datoriei pe care n-o puteau plati.

3. Auctorati
-erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori si, intrucat, de regula, gladiatorii erau recrutati dintre sclavi,
acei oameni liberi erau dispretuiti si erau tratati ca si cand ar fi fost sclavi.

4. Redempti ab hostibus
-erau cei rascumparati de la dusmani intrucat unii oameni de afaceri ii rascumparau pe cetatenii romani cazuti
prizonieri; acestia ramaneau sub puterea rascumparatorului pana cand plateau valoarea acelei rascumparari.

Categoria oamenilor semi-liberi era formata din coloni. Acestia erau de 3 feluri:
-coloni voluntari
-coloni siliti
-coloni servi

In secolul III s-a dat o lege mostenita din batrani prin care colonii au fost legati de pamant si puteau fi
vanduti odata cu mosia de care erau legati. Totusi, ei aveau o anumita capacitate juridica de vreme ce puteu incheia
o casatorie valabila, aveau patrimoniu propriu si puteau dispune de acel patrimoniu prin testament.




32

Familia romana
-cuv.familia provine de la famulus=sclav (in lat.veche )
-aceasta etimologie a cuvantului indica familia fie ca forma de proprietate, fie ca o comunitate de bunuri si
persoane.
In textele juridice romane, cuvantul familia e utilizat cu 3 sensuri:
a) desemneaza totalitatea sclavilor care se afla in proprietatea privata
b) desemneaza totalitatea persoanelor si bunurilor care se afla sub puterea aceluiasi sef de familie denumit
pater familias
c) desemneaza totalitatea persoanelor care se afla sub puterea aceluiasi pater familias

La origine, puterea pe care pater familias o exercita asupra persoanelor si bunurilor avea un caracter
unitar si era desemnata prin cuv manus = mana sau putere.
Mai tarziu aceasta putere unitara s-a descompus in mai multe puteri distincte, astfel ca in dreptul evoluat,
cuvantul manus desemna numai puterea pe care barbatul o exercita asupra femeii maritate.
Puterea asupra
-descendentilor=patria potestas
-sclavilor=dominica potestas
-altor bunuri=dominium
-fiului de familie cumparat=mancipium


In sanul familiei romane, unele persoane erau sui iuris, iar altele erau alieni iuris.
Se numeau sui iuris persoanele care nu se aflau sub puterea cuiva. Practic, la origine, era persoana sui iuris
numai pater familias, dar pater familias nu inseamna tata de familie, ci sef de familie, intrucat putea fi pater
familias si un barbat necasatorit, care avea o familie constand in bunurile sale; persoanele care se aflau sub puterea
lui pater familias erau denumite alieni iuris, adica femeia casatorita cu manus, fii, fiicele si nepotii din fii.
Pe de alta parte,in familia romana se stabileau relatiile de rudenie, iar rudenia era de 2 feluri:
1. Rudenia civila - agnatiunea
Se intemeia pe ideea de puteri si existau 3 categorii de agnati sub 3 cercuri de agnatiune:
din prima categorie de agnati faceau parte toti aceia care la un moment dat se aflau sub puterea
aceluiasi pater familias
Exp: fratii cat timp traia tatal lor
din a doua categorie de agnati faceau parte aceia care s-au aflat in trecut sub aceeasi putere, dar ulterior
au devenit persoane sui iuris
Exp: fratii dupa moartea tatalui lor
din a treia categorie de agnati faceau parte aceia care s-ar fi aflat sub aceeasi putere, daca pater familias
ar mai fi trait in momentul nasterii lor
Exp: 2 veri primari care s-au nascut dupa moartea bunicului lor
Fixarea celor 3 categorii de agnati prezinta o importanta deosebita mai cu seama in materie succesorala,
mai ales la romani unde vreme de 5 secole, unicul fundament al succesiunii era agnatiunea, iar succesiunea era
diferita in ordinea celor 3 categorii de agnati.
Categoriiile erau mobile in sensul ca in functie de anumite imprejurari 2 persoane ideale(frati) puteau face
parte din orice categorie de agnati.


33


2. Rudenia de sange - cognatiunea=legatura dintre persoanele care au un autor comun
Rudenia de sange este de 2 feluri:
- in linie directa este legatura dintre persoanele care descend una din alta
- in linie colaterala este legatura dintre persoanele care nu descend una din alta, dar au un autor comun,
iar gradele de rudenie se stabilesc numarand generatiile de la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul
comun si coborand apoi pana la cealalta persoana care ne intereseaza.
Pe langa cognatiunea reala care izvoraste din natura umana, romanii au cunoscut si cognatiunea fictiva,
care izvoraste dintr-un text al Legii celor XII Table, conform caruia toti agnatii sunt cognati, iar daca admitem ca
toti agnatii sunt cognati trebuie sa mai admitem ca toti cognatii sunt rude de sange.
Exp: adoptatul trece sub puterea adoptantului. Trecand sub puterea adoptantului devine agnat cu el, automat devine si cognat
cu el, dar nu este ruda de sange cu el .
Se numesc cognati fictivi toti acei agnati care sunt rude de sange.

Asa cum spuneam, puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor se numea patria potestas
sau puterea parinteasca. Aceasta avea 2 caractere:
este perpetua dureaza pana la moartea lui pater familias, astfel incat indiferent de varsta si de
statutul social al fiului de familie, cata vreme traieste pater familias, ramane sui iuris, nu are
patrimoniu propriu si nu poate incheia acte juridice in nume propriu
avea caracter nelimitat, care se manifesta atat asupra persoanelor cat si asupra bunurilor

La origine, in epoca veche, caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra persoanelor isi gasea expresia
potrivit Legii celor XII Table in dreptul de viata si de moarte, dreptul de abandon si dreptul de a vinde, caci potrivit
legii daca pater familas il vinde pe filius familias de 3 ori, fiul de familie va iesi de sub puterea parinteasca,
fiecare vanzare fiind valabila pe termen de 5 ani.
Caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra bunurilor isi gaseste expresia in faptul ca fillius familas nu
avea patrimoniu propriu si nu putea incheia acte juridice in nume propriu.
Totusi din ratiuni de ordin practic, romanii au admis ca fiul de familie sa stapaneasca in fapt anumite bunuri si sa le
administreze, bunuri care erau denumite peculiul fiului de familie.
Totodata au admis ca fiul sa incheie acte juridice, dar nu in nume propriu, ci imprumutanad capacitatea lui
pater familias si cu conditia ca prin efectul acestor acte situatia lui pater familias sa devina mai buna.
Puterea parinteasca se putea crea:
I pe cale naturala prin casatorie
II pe cale artificiala adoptiune si legitimare
I La origine casatoria a fost actul prin care femeia trecea sub puterea barbatului si intrucat puterea barbatului
asupra femeii maritate era denumitamanus si aceasta forma de casatorie a fost denumita casatorie cu manus.
Catre sfarsitul republicii, sub influenta unor moravuri din orient, femeile romane au inceput sa traiasca in
simple uniuni de fapt, pentru a nu trece sub puterea barbatului.


34

De aceea, romanii au admis o noua forma de casatorie, in cazul careia femeia nu mai trecea sub puterea barbatului,
ci ramanea sub puterea lui pater familias din familia de origine.Aceasta casatorie se numea casatorie fara manus.
Casatoria cu manus presupunea respectarea unor conditii de forma foarte complexe, pe cand cea fara
manus nu presupunea respectarea unor forme solemne, ci doar instalarea femeii in casa barbatului, ocazie cu care
era organizata o petrecere.
Totusi, ambele forme de casatorie presupuneau 3 conditii de fond:
1. Connubium
Are 2 sensuri:
a) unul general sau obiectiv
- desemneaza posibilitatea persoanei de a se casatori - toti cetatenii romani aveau connubium in sens general.
b) unul relativ sau subiectiv
- desemneaza aptitudinea a 2 pers determinate de a se casatori intre ele, intrucat nu toti aceia care aveau connubium
in sens general, il aveau si in sens relativ existau anumite piedici la casatorie care sunt in numar de 3:
1. Rudenia de sange-in linie directa era o piedica la casatorie la infinit
-in linie colaterala era o piedica la casatorie pana la gradul 4
2. Alianta - este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot
-in linie colaterala nu era o piedica la casatorie incat barbatul se putea recasatori cu sora fostei sale sotii
-in linie directa era o piedica, ceea ce insemna ca barbatul nu se putea recasatori cu fiica fostei sale sotii
3. Conditia sociala - o piedica la casatorie deoarece pana in vremea lui Octavian Augustus nu erau
permise casatoriile intre ingenui si dezrobiti.

2.Consimtamantul =affectio maritalis
In epoca veche, viitorii soti erau sui iuris si se cerea consimtamantul tutorilor pentru ca femeia sui iuris era
sub tutela permanenta a agnatilor sai.
Daca viitorii soti erau sub puterea parinteasca nu era necesar consimtamantul lor, ci era suficient
consimtamantul celor doi pater familias.
In dreptul clasic, chiar daca cei doi erau alieni iuris, se cerea si consimtamantul lor.
3.Varsta
Varsta casatoriei a fost controversata intre jurisconsulti. De aceea imparatul Justinian a decis ca fetele se
puteau casatori la 12 ani,iar barbatii la 16 ani cand deveneau pretori. Pe de alta parte, casatoria producea si
anumite efecte juridice care aveau in vedere casatoria cu manus si fara manus.
La casatoria cu manus - femeia trecea sub puterea barbatului
- devenea agnata pentru el dar si cognata fictiva
Dpdv. al dreptului civil, femeia era considerata o fiica a barbatului, iar in raport cu copiii era considerata sora.De
asemenea venea la succesiunea copiilor in calitate de sora, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine.


35


La casatoria fara manus femeia nu trecea sub puterea barbatului, iar dpdv. al dreptului civil, femeia era
considerata o straina si fata de barbat si fata de copii. Nu venea la succesiunea barbatuluui sau a copiilor, dar isi
pastra drepturile succesorale in familia de origine.

II Pe cale artificiala, puterea parinteasca putea fi creeata prin adoptiune.
Adoptiunea este actul juridic prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias, sub
puterea altui pater familias.
Asadar, mai intai era necesar sa se stinga puterea parinteasca asupra fiului de familie in familia de origine
pentru ca altminteri fillius nu putea trece sub alta putere. Puterea parinteasca se putea stinge numai in conditiile
prevazute in Legea celor XII Table cu privire la vanzarea fiului de familie. Pentru ca puterea sa se stinga in
conditiile legii era necesar sa treaca 10 ani.
De aceea, romanii au creeat actul adoptiunii prin interpretarea dispozitiilor Legii celor XII Table. Potrivit
acelei interpretari, actul adoptiunii se realiza in 2 faze distincte:
I. presupune 5 operatiuni juridice constand in 3 vanzari si 2 dezrobiri succesive care aveau loc in aceeasi
zi. Dupa a-3-a vanzare, fiul de familie iesea de sub puterea parinteasca si ramanea sub puterea
cumparatorului denumita mancipatiune .
II. presupunea un proces simulat/fictiv care se desfasura intre adoptant si cumparator.
Adoptantul participa la proces in calitate de reclamant fictiv, iar cumparatorul in calitate de asa zis parat.
In acest cadru, adoptantul afirma in cuvinte solemne ca fiul de famile este al sau, iar cumparatorul tacea incat
fata de afirmatiile adoptantului si fata de tacerea cumparatorului, magistratul ratifica declaratia adoptantului prin
cuvantul addico, recunoscandu-i puterea asupra fiului de familie.
Si adoptiunea producea anumite efecte juridice:
- adoptatul trecand sub puterea adoptantului devenea agnat cu el si cognat fictiv
- dobandea drepturi succesorale fata de noua familie, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine
In sens larg, actul de adoptiune cuprinde si adrogatiunea.
Adrogatiunea=actul prin care o persoana sui iuris denumita adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris
adrogant.
Prin efectul adrogatiunii, adrogatul devine persoana alieni iuris, iar bunurile sale trec in patrimoniul
adrogantului, insa adrogatul in calitatea sa de agnat poate veni la succesiunea adrogantului.
Tot pe cale artificiala puterea parinteasca se putea creea si prin legitimare.
Legitimare =actul prin care copii naturali erau asimilati copiilor legitimi.
Aceasta se realiza pe 3 cai:
1. Prin oblatiune la curie ceea ce inseamna ca fiul natural era ridicat la rangul de decurion(membru al
senatului municipal)
2. Prin casatorie subsecventa incat, daca parintii naturali se casatoreau, prin efectul acesteia copilul natural
devenea legitim, iar daca nu era posibila casatoria subsecventa, atunci legitimarea se putea face prin
constitutiune/rescript imperial.


36


Asa cum puterea parinteasca putea fi creata, in mod simetric, ea se putea si stinge simetric fie pe cale naturala,
fie pe cale artificiala.
-pe cale naturala, prin moartea lui pater familias.
-pe cale artificiala, prin emancipare
Emanciparea =actul juridic prin care o persoana alieni iuris devine persoana sui iuris.
Aceasta se realiza in 2 faze:
1) este identica cu prima faza a adoptiunii incat presupune 5 operatiuni juridice constand in 3 vanzari si 2
dezrobiri succesive.
2) presupunea o dezrobire solemna denumita vindicta
Prin urmare, in cazul emanciparii avea loc si cea de-a 3-a dezrobire care era conceputa ca o faza distincta
intrucat producea efecte juridice diferite fara de primele 2 dezrobiri, caci
- dupa primele 2 dezrobiri, fiul ramanea sub puterea lui pater familias, pe cand dupa a 3-a dezrobire fiul
devenea persoana sui iuris
Emancipatul dobandea o capacitate completa, avea patrimoniu propriu si putea incheia acte juridice in nume
propriu.
Cu toate acestea, jurisconsultii spuneau ca emancipatul nemaifiind ruda civila cu familia de origine, pierdea
drepturile succesorale fata de aceea familie.
De aceea pretorul a initiat o reforma prin care l-a chemat pe emancipat la succesiune cu familia de origine in
calitate de ruda de sange. Prin aceasta reforma, pentru prima oara in istoria dreptului roman, rudele de sange au
fost chemate la succesiuni,insa emancipatul putea veni la succesiune in familia de origine numai daca facea
raportul bunurilor, adica numai daca adauga la masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in calitate de
persoana sui iuris, pentru ca altminteri emancipatul i-ar pagubi pe fratii sai ramasi sub puterea parinteasca, in
sensul ca fratii ramasi sub puterea parinteasca nu au muncit si nu au creat pentru ei insisi, ci pentru pater familias,
pe cand emancipatul a muncit pentru el insusi.
Daca emancipatul ar fi venit la succesiune in familia de origine fara sa faca raportul bunurilor ar fi insemnat
sa-si insuseasca o parte din munca fratilor ramasi sub puterea parinteasca.

CAPITIS DEMINUTIO
Capitis deminutio inseamna desfiintarea lui caput, adica desfiintarea personalitatii si imbraca 3 forme :
1. Capitis deminutio maxima = pierderea lui status libertatis : cazul cetateanului roman executat silit si
vandut ca sclav in strainatate. Acest lucru duce la pierderea tuturor elementelor personalitatii.
2. Capitis deminutio media = pierderea cetateniei romane: cazul cetateanului care devine latin sau peregrin.
3. Capitis deminutio minima= pierderea unor drepturi de familie si eventual dobandirea altora noi. Aceasta
forma presupune diverse situatii, unele in care personalitatea se diminueaza (cazul adrogatiunii: persoana
sui iuris devine persoana alieni iuris), alte situatii la care asistam la o marire a personalitatii (cazul
emanciparii : fiul din familie emancipat devine din persoana alieni iuris, persoana sui iuris) si caz in care
personalitatea nu este afectata (cazul adoptiunii : fiul are o noua patria potestas, dar nu isi schimba
capacitatea juridica).


37


Astfel, traducerea sintagmei capitis deminutio inseamna desfiintare, si nu micsorare a personalitatii.

Persoana juridica

Oamenii pot participa la viata juridica, fie in mod individual, ca persoane, fie grupati in anumite colective,
care au o capacitate juridica distincta de cea a membrilor lor, asumandu-si drepturi si obligatii distinct de membrii
lor si totodata au un patrimoniu propriu, distinct de cele ale membrilor lor.

Cea mai veche persoana juridica este statul roman, care are un patrimoniu propriu, ager publicus, debitori
si culege mostenirile vacante.
Dupa modelul statului roman au fost organizate ca persone juridice de drept public si colonii si
municipiile.
Alte persoane juridice : societas publicanorum ( societatile de publicani= asociatiile acelora care arendau
strangerea impozitelor statului roman).
Existau si persoane juridice de drept privat : colegiile, iar spre sfarsitul Republicii numarul persoanelor
juridice de drept privat a crescut, multe dintre ele actionand intr-o maniera oculta in scopuri politice. Pentru acest
motiv, Caesar a desfiintat toate persoanele juridice de drept privat, cu exceptia acelora care fusesera constituite
intr-o epoca foarte veche, iar imparatul Augustus mergand pe aceeasi linie, a stabilit ca nicio persoana juridica nu
se poate constitui fara acordul Senatului Romei.

Institutiile de ocrotire a incapabililor de fapt

1. TUTELA

Tutela este o institutie juridica destinata ocrotirii incapabililor de fapt, loviti de incapacitati naturale sau
firesti, potrivit conceptiei romane.
La origine, nu a fost constituita cu aceeasi functie, ci a fost creata in vederea ocrotirii intereselor
patrimoniale ale agnatilor incapabililor, care erau si prezumtivi mostenitori si care ar fi fost afectati de diminuarea
patrimoniului incapabilului prin actele pe care acestea le-ar fi savarsit cu privire la bunurile sale.
Incapabilul de fapt este persoana care are capacitate, personalitate, insa nu are discernamant.

La origine, agnatii veneau la tutela in ordinea in care veneau la mostenire, chiar daca la randul lor erau
incapabili si trebuia sa fie pusi sub tutela sau curatela. Incapabilul care nu avea agnat, nu avea nici tutore, pentru ca
nu existau prezumtivi mostenitori, ale caror interese patrimoniale sa fie afectate prin actele savarsite de incapabil.


38

Abea la sfarsitul sec II i.Hr., tutela devine o institutie destinata a ocroti realmente interesele
incapabililor de fapt, intrucat printr-o lex Atilia se creeaza tutela dativa, acordata de pretor pentru copilul care nu
are agnat si nici nu i s-a desemnat un tutore.
Aceasta linie de evolutie a functiilor tutelei poate fi decelata dintr-o celebra definitie data tutelei de Servius
Sulpicius : tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter aetatem sua sponte se defendere
nequit (tutela este o forta sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela care din cauza varstei
nu se poate apara singur).
Prima parte a definitiei corespunde epocii vechi, in care tutela era privita ca o forta sau o putere, iar cea de-
a doua corespunde unei epoci mai recente, in care tutela devenise un instrument de protejare a intereselor
incapabililor de fapt.

Clasificarea tutelei : se face dupa :
1. persoanele puse sub protectie si este de 2 feluri :
a. tutela impuberului sui iuris (impuberul care nu se afla sub puterea parinteasca este pus sub tutela
pana la implinirea varstei de 14 ani )
b. tutela femeii sui iuris. Fiind considerate obstaculate intelectual, femeile erau puse sub tutela
permanenta a agnatului.

De-a lungul timpului, Octavian Augustus a creat ius liberorum (dreptul copiilor), adica ingenua cu 3
copii si dezrobita cu 4 copii au fost scoase de sub tutela.
Printr-o consitutie data in anul 410, ius liberorum a fost generalizat, ceea ce echivaleaza cu desfiintarea
tutelei pentru toate femeile.

2. modelul de deferire a tutelei, este de 3 feluri :
a. legala sau legitima ( se defera agnatilor incapabililor, potrivit Legii celor XII table
b. testamentara (era instituita prin testament de catre pater familias pentru eventualitatea ca ar
deceda inainte ca fiul de familie sa fi ajuns la varsta pubertatii)
c. dativa (se acorda de catre preot potrivit legii Atilia incapabililului care nu are agnati si nu i s-a
desemnat un tutore prin testament).

Procedee de administrare a tutelei

1. Negotiorum gestio (procedeu de administrare a tutelei pt impuberul care este infans , adica nu a implinit
varsta de 7 ani si nu se poate exprima). Actele juridice sunt incheiate de tutore proprie nomine : el devine
proprietar, creditor sau debitor dupa caz prin efectul actelor juridice pe care le incheie cu privire la
bunurile copilului prin incalcarea principiului Nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse
habet (nimeni nu poate transmite mai mult decat are el insusi) , insa la finele tutelei are loc o reglare de
conturi intre tutore si pupil.

2. Auctoritatis interpositio. Se utiliza pentru tutela impuberului mai mare de 7 ani si pentru tutela femeii sui
iuris. In aceast caz, cel aflat sub tutela incheie singur acte juridice cu acordul tutorelui, fiind asistat de
tutore, cu scopul de a-i completa pesonalitatea.


39


2.CURATELA

Curatela asigura ocrotirea incapabililor de fapt, loviti de incapacitate nefiresti, accidentale.
Cele mai importante sunt :
-curatela nebunului (furiosus)
-curatela prodigului (risipitorul)
-curatela minorului de 25 ani, introdusa prin lex Plaetoria

Dupa modul de deferire , curatela era legitima si dativa.
Se administreaza doar prin negotiorum gestio potrivit legii sau de catre pretor.
! Nu exista curatela testamentara :curator testamento non datur.