Sunteți pe pagina 1din 2

www.poezie.

ro

Dan Mitrut

Blestemul solomonarului
Am ferecat şercanul în Iezerul Alb. Vedeţi? Sânge pe Soare. Cu lumina asta ne
spală, ne doare şi în chindia pieptului drumurile mele se înnoadă. E semn. Flacără,
aprinde-mi candela cu untdelemn de zârnă! Vremea o să-apună, Firea o s-apună…la
rădăcină de alun.
Totuna-i pentru lume de-o să mai fiu sau nu. N-o să mai port pe umeri norii, şi-a
ploii îngenunchiată ascultare n-o să mai am, iar grindina adunată în tâmplă n-o s-o mai
descânt dospind balauri de rouă. M-or dormi livezile ce-am ferit de pojar. M-or dormi?
M-or chema? M-or căuta mucoşii uliţei să le umplu sânul murdar de scoruşe rumene, în
timp ce semăn cu inima buruieni de leac pe la porţi şi prăsire de zvârlugi în iazuri… M-or
cânta sticleţii a jale de toamnă? Mor…
O, voi, cuvintele mele de vrajă, dragele mele, veţi pleca în pribegie spre unghere
neştiute de înstelare, în locuri sleite de putere. Nu pe moşia vântului turbat, unde
porunciţi apei chip de nea, sau pe-a piscului cremene, înlănţuind trăsnete învolburate de a
oamenilor păcate. Şi niciodată printre fiarele poveştilor, îmblânzind pe Împăratul Şerpilor
pentru nestemata lui din frunte. Dragele mele, nimic din acestea, în veac.
Ispitiţi de aburul uşorului trai, oamenii o să vă uite frâiele şi fiinţa voastră de slavă.
Mucegaiul amorţirii se va aşterne peste răbojurile limbilor încâlcite. Mătrăgună,
răsuflare tăiată, muget de cerb săgetat fi-va atunci în crugul lumii, iar voi…întemniţate
între coperte aurite de ceasloave, supuse la silnicii fără număr. Vi se va cere să ucideţi şi
de-ar fi asta cea mai mare grozăvie…dar vă veţi urî unele pe altele, vi se va hotărî să vă
ciuntiţi razele pentru că minţile amurgind n-o să mai poată ţine drumul cu lumina voastră.
Schelete de slovă se vor împleti în sunete mărgelate. Le vor crede dulci, pe când ele-
s amare, le vor crede fluturi, iar în fapt sunt doar muşte. Se vor isca pricepuţi care se vor
şti stăpâni asupra voastră cu biciul, nu cu duhul cel tainic. Şi orice-adiere fi-va durere şi
orice descânt, proaspăt mormânt. Cine să le spună de cuvintele – Lună, de cuvântul dor
când pe mine m-or…?
O, voi, înţeleptele mele, nu vă pot pângări în părăsire, pe-a miezului nopţii tăiş de
timp. Mai bine robie, decât nemurire în rău. Să umple gândul un ochi hain, dar ei să nu-l
vadă, să sune de-a surda o ţarcă de hârtie, să îngheţe puterea voastră-n tămâia unui
luceafăr. Floare de uitare vă poruncesc să fiţi, amăgire. Să caute-n voi negăsindul, cum
caută viaţa fiindul, pustiu de-nsetare şi gheaţă de soare. Pân’ la capătul lumii să dezlege
şarada, până când Împăratul Şerpilor o să-şi muşte coada. Cimitire de cuvinte spoite, pe
Apa Sâmbetei putrezite, să curgă. Până la a seninului rugă să nu mai fie din voi decât
fugă: după urmă, după turmă, după roi, după spunerile noi…
Crească-mi rădăcini, fagule! Vremea mea s-apună! Carnea mi se face lemn
nevinovat. Ielele s-adună. Şercanul se zbate în iezer… şi-i degeaba. Mai am o lacrimă
pentru voi, pe Alba. D-apoi cine-s eu? O taină mai am a vă spune şi gata-i: oh, eu sunt
neam uitat de kapnobatai.