NEPASAREA SI LENEA

Nepasarea sta, alaturi de alte patimi precum mandria si iubirea de avutie, atat la
baza "crizelor de tot felul cu care se confrunta omenirea, cat si la baza
esecurilor si nerealizarilor de care ne lovim in plan personal. Toate aceste
probleme isi au originea nu in cadrul diferitelor sisteme in care suntem angrenati
- care sunt unele impersonale - ci in omul care le-a creat si se raporteaza la ele
dupa "pofta inimii sale. Atunci cand "pofta este intretinuta de patimi precum cele
mai sus amintite, si multe altele, finalitatea este sortita esecului.
Asadar, omul zilelor noastre trebuie sa se arate abil in a evita, pe de-o parte, sa
fie sufocat de griji, iar pe de alta, sa se inece in nepasare. "Abilitatea de care
trebuie sa dea dovada acesta presupune constientizarea faptului ca nu este
singur, dar, mai ales, deschiderea iubitoare catre Dumnezeu si semeni.
Nepasarea are cauze si sensuri variate. Una este nepasarea inocenta a copilului,
si altceva este "toata grija cea lumeasca sa o lepadam, din cadrul Sfintei
Liturghii. Una este nepasarea intemeiata pe prostie, iar altceva, "nepasarea cea
buna, sau nepatimirea omului duhovnicesc.
Ca patima, nepasarea, reprezinta in esenta sa o stare ce denota o problema de
raportare. In acest sens, nepasarea arata cat de putin este omul ancorat in
realitate. Ba chiar am putea spune ca nepasatorul este, prin excelenta, omul rupt
de context. Insa drama consta in faptul ca nepasatorul este, totodata, "omul rupt
de ceilalti.
Nepasarea isi face loc in sufletul omului lipsit de trezvie. Aceasta "orbire a
sufletului" ne face sa nu vedem nici darurile primite de la Dumnezeu si
semeni, nici nevoile celorlalti, si nici propriile pacate.
Nepasarea face din om o monada inchisa, stirbindu-i caracterul personal si
deschiderea naturala catre comuniune. Din acest motiv, Sfintii Parinti spun
despre omul nepasator ca este mort din punct de vedere spiritual. Fie ca ne
manifestam nepasarea fata de anumite sarcini de serviciu sau familiale, ori fata
de nevoile concrete ale semenului, intotdeauna ne aratam nepasatori nu fata de
"altceva, ci fata de "altcineva, de o persoana. Astfel, nepasarea se arata a fi
semnul unei inimi pietrificate, incapabile de a mai iubi si a mai misca persoana
spre fapta buna.
Nu de putine ori ni se intampla sa ne bucuram de toate momentele in care
Dumnezeu ne ingaduie sa fim lipsiti de griji, in mod egosit, fara a mai cauta catre
grijile si nevoile celorlalti. Cine a cunoscut macar si pentru o singura data, din
experienta, ce inseamna povara grijilor, ar trebui sa stie sa raspunda grijilor
semenului. Dar nepasarea face ca noi sa ne dorim mai mult sa fim lipsiti de griji,
decat sa "purtam de grija.
Asta pentru ca de fiecare data cand ne aratam nepasatori, uitam ca ni se
poarta de grija. Ce ar mai ramane din lumea aceasta daca Dumnezeu, Maica
Domnului si sfintii, ar arata chiar si o clipa de nepasare fata de ea si de noi
toti? Chiar si atunci cand suntem nepasatori fata de propria mantuire, ei ne
poarta de grija. De aceea, nepasarea omului este, mai intai de toate, o lipsa de
recunostinta la adresa proniei dumnezeiesti.
Cineva imi spunea ca nu mai suporta atata nepasare in jurul sau. O intalneste
aproape peste tot, pe strada, la serviciu, in familie, ba chiar si in biserica. Uita
insa ca noi insine purtam nepasarea si o facem manifestata in toate aceste
locuri. Sa incepem asadar lupta impotriva acestei patimi aducatoare de
"moarte sufleteasca", prin a ne scarbi nu atat fata de nepasarea de la colt
de strada, cat fata de cea dinlauntrul nostru.