Sunteți pe pagina 1din 65

Universitatea Spiru Haret Facultatea de Psihologie și Pedagogie Conf.univ.dr. Nadia Mirela FLOREA

EDUCAȚIA INTERCULTURALĂ

Partea a doua

CUPRINS

I. PERSPECTIVĂ ISTORICO-EVOLUTIVĂ PRIVIND EDUCAŢIA INTERCULTURALĂ

1. Istorie şi perspective

A. Repere de ordin (multi/inter)cultural în evoluţia conceptului de „drepturi ale omului” B. Expresii sintetice ale interculturalismului în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului C. Dimensiuni interculturale în constituţiile ţărilor europene. Prevederi specifice aplicării educaţiei interculturale în Constituţia României şi în Legea Educaţiei Naţionale

2. Modernism şi/sau postmodernism intercultural?

3. Societatea multiculturală a Europei

II. ACTIVITĂŢI ALE INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE PE TEMA EDUCAŢIEI INTERCULTURALE

1. Demersuri de valorificare a potenţialului intercultural european

A. Determinări ale realităţii lumii contemporane. Precizări conceptuale

B. Educația interculturală – un răspuns la problematica lumii contemporane

C. Teorii

şi practici în activitatea instituţiilor europene

şi internaţionale pentru

promovarea educaţiei interculturale

2. Semnificaţiile sondajului Eurobarometru EB-63.4

3. Din gândirea sociologică şi politică actuală

Bibliografie generală Resurse www (word wide web – Internet) Note şi referinţe

1

Capitolul I

PERSPECTIVĂ ISTORICO-EVOLUTIVĂ ASUPRA DIMENSIUNILOR INTERCULTURALE PROMOVATE DE ACTIVITATEA UNOR INSTITUŢII EUROPENE

1.Istorie şi perspective

A.Repere de ordin (multi/inter)cultural în evoluţia conceptului de „drepturi ale omului”

Apariţia şi evoluţia conceptului de interculturalism poate fi înţeleasă mai bine în contextul în care apariţia şi formularea drepturilor omului urmează îndeaproape evenimentele care s-au produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire. Achiziţia de noi şi noi cunoştinţe, transformarea unor cunoştinţe în drepturi materiale, perfecţionarea continuă a legilor, nu dau acestora caracteristici imuabile: în fapt, deşi drepturile omului sunt considerate universale, deşi toţi oamenii se nasc egali şi se bucură de drepturi egale, nu toţi au aceleaşi posibilităţi să-şi reclame şi să-şi exercite drepturile la nivelul corespunzător, existând tendinţa de a se crea inegalităţi, de a se afirma drepturile unor grupuri în dauna altora, de a exclude unele comunităţi de la exercitarea

deplină a drepturilor omului ( note 1 ). Convingerea că oamenilor, în calitatea lor de

oameni, li se cuvin anumite drepturi apare încă din timpurile străvechi şi parcurge întreaga istorie a gândirii sociale. Încă din societăţile cele mai vechi exista o divizare în drepturi şi obligaţii. Cineva avea o putere mai mare, cineva avea mai mari obligaţii. Exista şi o divizare a muncii şi a bunurilor. Fiecare avea rolul său în comunitate. În Grecia Antică, la Hesiod (700 î.e.n.), conform lucrării "Munci şi zile" a marelui jurist si legiuitor Solon (594 î.e.n.) au apărut primele idei privind "legalitatea naturală". La rândul lui, Pericle (490-429 î.e.n.) afirma: "Din punct de vedere al legilor, toţi, fără a considera deosebirile private, se bucură de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare după modul cum se distinge, obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă." 2

2

O contribuţie deosebit de importantă în apariţia progresivă a concepţiei unui ansamblu universal şi etern de reguli şi valori a avut-o Platon (427-347 î.e.n.), care a stabilit o distincţie clară între idei şi cultură sau tradiţie. Această concepţie apare foarte limpede şi in lucrarea lui Protagoras, unde se profesează o adevărată credinţă a naturii universale, comune oamenilor cu diferenţiere între phusis (natura) şi nomos (convenţie, normă). "Voi toţi care sunteţi prezenţi - scria Platon - vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar după lege (Phusis nomos)” 3 . Generalizarea gândirii din Grecia Antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel, "Etica" şi "Politica. Astfel, în Politica, acesta justificând sclavia, combătea pe cei care considerau "că este contra naturii a stăpâni sclavi, căci numai prin lege devine

cineva sclav ori liber". El aprecia că: "

orânduirea aceasta aşadar, nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă" 4 . Ideile sale mergeau mai departe, susţinând ca "natura ar năzui să creeze deosebite corpurile celor liberi de ale sclavilor, primii fiind predestinaţi acţiunii politice, iar cei din urmă muncii " Am putea spune că gânditorii din Grecia Antică au fost, într-un anumit mod, pionierii teoriei dreptului natural de mai târziu. În Roma Antica, filosofii şi-au pus şi ei, deseori asemenea întrebări, găsind răspunsuri care într-o oarecare măsura reflectau acelaşi conţinut de idei şi concepţii. Amintim aici lucrările lui Cicero (196-43 i.e.n.) "Despre Republica", "Despre regi", "Despre obligaţii", pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 i.e.n.) "Despre natura lucrurilor, precum şi pe cele ale lui Seneca, toate marcate puternic de ideea dreptului uman. Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale înţelepţilor din antichitatea greaca, ebraica etc. este aceea ca ele se refereau, cu precădere, la egalitatea si libertatea oamenilor liberi, nu si a sclavilor. Filosofii antici din Egipt, Babilon, India şi China au dat, de asemenea, diferite explicaţii cu privire la fiinţa umană. La locul şi rolul ei in societate, fapt ce demonstrează ca problematica legată de om era prezentată în sistemele de drept respective, făcându-se referire, în special, la puterile regilor, ale împăraţilor, la regulile pentru supuşi etc. Urmând dezvoltarea istorica a societăţii omeneşti, în Evul Mediu, filosofii creştini au încercat să dezvolte ideile de promovare egală a condiţiei

natura nu se deosebesc întru nimic ca

prin

3

umane, pornind de la Decalog (cele 10 porunci) şi enunţând, pe această bază, anumite drepturi fundamentale. Biserica creştină a stabilit chiar o ierarhie a diverselor surse de drept in materie. Această ierarhie, după Sf. Toma d'Aquino (1225-1247), acorda poziţia dominantă dreptului divin, pe cea secundă dreptului natural, iar în al treilea rând situa dreptul pozitiv, adică normele uzuale ale relaţiilor din societate. El susţinea că individul este în centrul unei ordini sociale şi juridice juste, însă legea divină are preeminenta absoluta asupra Dreptului laic, aşa cum este definit de împărat, rege sau prinţ. Dincolo de aceste rigori ale scolasticii asupra condiţiei umane, manifestările de libertate nu au putut fi stăvilite, chiar dacă adesea, cei care le propovăduiau erau consideraţi în tagma ereticilor şi, nu de puţine ori, condamnaţi de inchiziţie la moarte, gândirea lor liberă fiind considerată o crimă. În secolele următoare, în special secolele XV si XVI, marcate de epoca Renaşterii, se produc serioase mutaţii. Astfel, au apărut o serie de mişcări, precum cea husistă din Cehia, prin care se proclama libertatea conştiinţei şi se cerea socializarea proprietăţilor. În secolele XVII si XVIII, raţionaliştii vor pune, in mod progresiv, bazele ştiinţifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, fundamentând teoria dreptului natural definindu-l ca etern, însă nesupus unei ordine divine. "Dreptul natural - afirma Hugo Grotius - este într-o asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba" 5 . Stoicii greci (Poseidon, Seneca, Marc Aureliu, Epictet) au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, conform căreia legile stabilite de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern si imuabil aplicabil Cosmosului şi ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale. Individul se considera ca fiinţă umană, egală cu ceilalţi într-o fraternitate umană universală. Din ideile raţionaliste se va dezvolta ulterior teoria contractului social, care se fondează pe principiul presupus irefutabil, ca orice contract social trebuie să fie respectat. Raporturile între puterea de stat şi indivizii care se află sub jurisdicţia sa sunt considerate ca fiind fondate pe un contract social, pe care nici una din părţi nu l- ar putea modifica, fără consimţământul celeilalte părţi. Cel care a avut un rol determinant în evoluţia acestei scoli de gândire a fost filosoful german Johannes Altius (în jurul anului 1600), însă nu se va putea vorbi niciodată de o adevărata şi completă

4

istorie a drepturilor omului fără a se sublinia contribuţia majoră adusă de Jean Jacques Rousseau care, în lucrarea "Contractul social" apărută în 1762 susţinea "ca omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri". Pentru apărarea persoanei şi a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturala şi dreptul nelimitat de a-si însuşi tot ceea ce îl tentează, câştigând în schimb libertatea civilă şi proprietatea a ceea ce poseda". Cel care a prefaţat cele două teorii principale - teoria dreptului natural şi cea a contractului social - a fost englezul Thomas Hobbes care, pornind de la constatarea că, în esenţă, oamenii sunt egali în ce priveşte facultăţile lor fizice şi spirituale, în lucrarea Leviathan sau materia, forma şi puterea unui stat ecleziastic şi civil spunea că această egalitate trebuie recunoscută. Un moment deosebit de important îl constituie apariţia lucrărilor lui Thomas Hobbes "Apărarea puterii şi a regelui", "Despre cetăţeni", "Dumnezeu nemuritor", care afirma că, în esenţă, oamenii sunt egali în ceea ce priveşte facultăţile fizice şi spirituale şi această egalitate trebuie să fie recunoscută, el preferând astfel cele două principale teorii ale dreptului omului din epoca şi anume; teoria dreptului natural şi cea a contractului social.

Un alt adept de seama al teoriei dreptului natural si contractului social a fost John Locke care în lucrările sale "Primul tratat despre Guvern" şi "Al doilea tratat despre Guvern" îşi exprimă poziţia faţă de drepturile naturale ale omului, făcând referire la viaţa socială, încercând să dea o explicaţie raportului cetăţean-societate. Adept al dreptului natural, Montesquieu are meritul de a fi contribuit direct la pregătirea ideologică a Revoluţiei franceze din 1789. El este primul filosof care a afirmat, în lucrarea "Despre spiritul legilor", că lumea este supusa unor legi obiective, în înţelesul cel mai larg - aşa cum susţine el - ele sunt raporturile necesare care derivă din natura lucrurilor şi, în acest sens, tot ceea ce există are legile sale. În gândirea sa despre om, el defineşte libertatea unui individ ca fiind "un drept de a face tot ceea ce îngăduie legile", iar, mai departe, argumentează că, dacă un cetăţean ar face ce legile îi interzice, "el nu ar avea libertatea pentru ca şi ceilalţi ar putea să facă la fel". Această filosofie are un caracter realmente progresist, deoarece, referindu-se la componente esenţiale ale societăţii moderne, afirma: "după cum oamenii au renunţat la independenţa lor naturală pentru a

5

trai sub ascultarea legilor politice, ei au renunţat şi la comunitatea naturală a bunurilor pentru a trai sub ascultarea legilor civile ". Sintetizând ideile referitoare la drepturile individului din epoca Renaşterii, precum şi din secolul al XVIII-lea, putem spune că, potrivit acestora, fiinţei umane i- ar reveni două categorii de drepturi, prima derivând din dreptul natural, cealaltă din contractul social încheiat, corespunzător celor două ipostaze în care se afla: de om şi de cetăţean.

B.Expresii sintetice ale interculturalismului în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului

Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului este documentul programatic al Revoluţiei Franceze, adoptat la 26 august 1789 de către Adunarea constituantă. Cadrul general al revoluţiei este pregătit de mai mulţi factori: filosofia Luminilor, care a slăbit autoritatea Bisericii şi fundamentele statului monarhic; burghezia care îşi dorea tot mai mult puterea politică. Franţa anului 1789 era într-o criză economică gravă: grindină, supraproducţie viticolă, scumpirea bruscă a pâinii, lipsa de materii prime pentru industria textilă etc. Toate acestea, coroborate cu incapacitatea regelui Ludovic al XVI-lea 6 de a ţine sub control situaţia, absolutismul monarhic creează cadrul contextului imediat al izbucnirii mişcărilor revoluţionare. Sărăcia, teama faţă de represiunea pe care o pregăteau regele şi nobilimea au determinat luarea cu asalt şi cucerirea Bastiliei (14 iulie 1789) de către mulţimea dezlănţuită a Parisului. Momentul a fost considerat drept simbolul victoriei asupra absolutismului. La scurt timp, Adunarea Constituantă a votat desfiinţarea privilegiilor feudale (4 august 1789), adoptând la 26 august 1789, Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului şi o nouă Constituţie a Franţei (3 septembrie

1791).

Prima consacrare a drepturilor omului într-un document oficial a apărut peste

ocean, in America, în focul Războiului de Independenţă, dus de coloniile engleze împotriva Coroanei. Astfel, în mai 1776, in statul Virginia, a fost adoptata "Virginia

6

Bill of Rights" (Declaraţia drepturilor statului Virginia) în care se afirma; ''toţi oamenii

sunt de la natură in mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi inerente naturii

lor, adică dreptul la viaţă şi libertate, precum şi mijlocul de a dobândi şi conserva proprietatea

şi de a urmări să obţină fericire şi siguranţă".

In acelaşi an, la 4 iulie, la Philadelphia, se adopta "'Declaraţia de

Independenţă" a Statelor Unite ale Americii care, în cel de-al doilea alineat prevedea:

"toţi oamenii se nasc egali, cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi

dreptul la căutarea fericirii".

Documentul juridic cel mai important şi care a reuşit sa releve într-o formă modernă

problema drepturilor şi libertăţilor omului, rămâne documentul adoptat la 26 august 1789, în

perioada Revoluţiei franceze, prin "Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului" 7 .

Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunarea Naţională, considerând că

ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale

nefericirii publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât să expună într-o declaraţie

solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel ca această

declaraţie, mereu prezentă înaintea tuturor membrilor societăţii, să le reamintească

fără încetare drepturile şi îndatoririle lor; iar actele puterii legislative şi ale puterii

executive, putând în orice moment comparate cu scopul oricărei instituţii politice, să

fie mai respectate, iar doleanţele cetăţenilor, bazate de acum înainte pe principii

simple şi incontestabile, să tindă întotdeauna la respectarea Constituţiei şi a fericirii

tuturor. Din cel 17 articole, repere de ordin multi/intercultural sunt identificate mai

pregnant în următoarele:

Art.1 - Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publică.

Art.4 - Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia. Astfel. Exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalţi membri ai societăţii folosirea de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât prin lege.

Art.10 - Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.

7

Art.12 - Garanţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului necesită o forţă publică: această forţă este instituită în avantajul tuturor şi nu în folosul personal al acelora cărora le este încredinţată.

Titulatura acestei declaraţii a fost elaborată de prima comisie special

desemnata de Adunarea Constituanta a Revoluţiei franceze şi reflectă în mod clar

viziunea dualistă conturată în rândul ideologilor iluminişti, inspirată din teoria

dreptului natural (drepturile omului) şi din teoria contractului social (în drepturile

cetăţeanului).

Caracterul progresist al acestui important document rezultă, de fapt, din toate

articolele sale, care, în esenţă, conţin prevederi privind: egalitatea în faţa legii a tuturor

persoanelor, siguranţa şi rezistenţa la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin

reprezentanţi la elaborarea legilor ca expresie a voinţei generale; garanţii cu privire la

reţinere, arestare şi acuzare; prezumţia de nevinovăţie; libertatea cuvântului şi a presei.

Declaraţia, în articolul 17, proclama proprietatea ca fiind un drept sacru şi

inviolabil. O subliniere importanta este şi aceea că libertatea constă în "a putea face tot

ceea ce nu dăunează semenului "(art.4).

Revoluţia franceză de la 1789, dar mai ales ideile înscrise în declaraţia şi în

Constituţia adoptată privitoare la ocrotirea omului, au avut o influenţă pozitivă

asupra multor popoare din Europa, deoarece nici restauraţia, nici guvernele

conservatoare care au urmat nu au putut elimina ideile care au stat la baza acesteia,

ele fiind incorporate în legislaţiile statelor respective 8 . Declaraţia din 1789 va fi mai

târziu adaptată în Constituţia belgiană din 1831 şi aplicată sub această formă în

Spania, Portugalia, Grecia, Italia, România, Serbia şi Bulgaria 9 .

8

C. Dimensiuni interculturale în constituţiile ţărilor europene. Constituţia României şi perspectiva unui concepţii româneşti (David Mitrany). Prevederi specifice aplicării educaţiei interculturale în Constituţia României şi în Legea Educaţiei Naţionale

Abordarea comparativă a unor constituţii ale ţărilor europene e necesară atât pentru o cultura juridică de bază, cât şi pentru înţelegerea mai bună a problematicii interculturalismului din ţările aflate pe un continent care îşi propune să-şi uniformizeze, într-o oarecare măsură, anumite relaţii sociale. Constituţia este legea fundamentală a unui stat care precizează principiile şi modul de organizare al statului şi care, de obicei, emană de la o putere reprezentativă a naţiunii respective, fiind aprobat prin referendum de către aceasta. În Europa, cu excepţia Angliei, care nu are propriu zis o Constituţie ci mai multe acte constituţionale fundamentale, toate celelalte state au un act normativ care stabileşte organizarea puterilor statale, iar acesta poarta numele de Constituţie. Ţara cu cea mai veche Constituţie în vigoare este Luxemburgul, al cărui act fundamental datează din 1868 şi, deşi a suferit câteva modificări, este foarte bine redactată, având, pe un număr mai restrâns de pagini, toate elementele esenţiale necesare organizării unui stat. Cele mai moderne Constituţii aparţin Finlandei, care şi-a adoptat un nou act fundamental în 1999 cu intrarea lui în vigoare începând cu 1 martie 2000 şi Elveţiei, care are o Constituţie adoptată în 1998 şi aplicată din ianuarie 2000. Din punctul de vedere al formei de guvernământ, în Europa sunt republici democrate precum:

Franţa, Italia, România, Croaţia, Ungaria, Polonia, Irlanda, Finlanda, federaţii precum: Germania, Austria, Jugoslavia; există o confederaţie, aceea a Elveţiei, şi câteva monarhii constituţionale în partea nordică a continentului, printre acestea numărându-se: Anglia, Olanda, Danemarca, Belgia, Norvegia. La acesta adăugam şi Marele Ducat al Luxemburgului care este în fapt o monarhie constituţională. Nenumărate constituţii încep cu un preambul în care fie se face referire la divinitate, precum in Actul fundamental al Irlandei, la istorie - Constituţia Croaţiei, sau se precizează reguli de principiu, precum în Constituţia Germaniei.

9

In Constituţia franceză se precizează că poporul şi-a adoptat normele constituţionale în acord cu drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi cu principiul suveranităţii, definite toate în Declaraţia de la 1789, care, de altfel, este un

document esenţial al tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Trebuie să menţionăm că de fapt actele de bază ale vieţii constituţionale franceze sunt, alături de constituţia propriu-zisă, preambulul constituţiei anterioare celei in vigoare, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789 şi Declaraţia drepturilor si libertăţilor omului, adoptată de Adunarea Naţiunilor Unite din 10 decembrie 1948. Sunt de reţinut câteva formulări din unele actele constituţionale fundamentale care merită a fi precizate:

- în Irlanda datoria fundamentală a cetăţenilor e fidelitatea faţă de naţiune şi loialitatea faţă de stat;

- în Italia fiecare cetăţean are îndatoriri conform posibilităţilor sale de a proteja prin activitatea sau funcţia sa şi de a contribui la progresul material sau spiritual al societăţii;

- armata elveţiană trebuie să contribuie la prevenirea războiului şi menţinerea păcii, trebuie să apere confederaţia şi să protejeze populaţia în timp ce

- scopul confederaţiei elveţiene, adică practic al statului, este de a proteja libertăţile şi drepturile poporului, independenţa şi securitatea teritoriului, asigurarea şi susţinerea bunăstării, dezvoltării şi diversităţii culturale şi asigurarea pentru toţi cetăţenii de egale oportunităţi, în măsura în care acest lucru este posibil,

- în Constituţia croată se menţionează dreptul la întreţinere al părinţilor bătrâni şi neajutoraţi care trebuie să fie protejaţi de copiii lor.

În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale, acestea, în majoritatea actelor fundamentale, au un loc primordial, iar faptul că ele uneori sunt precizate la sfârşit, precum în Constituţia Danemarcei, nu înseamnă că sunt mai puţin importante. Remarcam două aspecte în legătura cu acest subiect: în primul rând există formulări care lărgesc sfera drepturilor fundamentale, aşa cum erau ele precizate în 1789, în celebra Declaraţie franceză, iar, pe de altă parte, introducerea unor responsabilităţi care firesc derivă sau sunt în completarea acestor drepturi şi libertăţi.

10

Privind lărgirea sferei drepturilor fundamentale, în Constituţia Elveţiei principiul nediscriminării are următoarea formulare: "nimeni nu trebuie sa fie discriminat împotriva originii, rasei, vârstei, poziţiei sociale, ţelului ales in viată, religiei, filosofiei, convingerilor politice sau pentru defectele sale fizice sau mentale". De asemenea, referitor la egalitatea femeilor cu bărbaţii: "Bărbaţii şi femeile au drepturi egale. Legea susţine egalitatea din punct de vedere legal, în familie, educaţie, la locul de muncă". Alături de Elveţia şi Germania, în actul său fundamental, susţine şi garantează libertatea pentru cercetarea ştiinţifică, precum şi libertatea şi sprijinirea artei. Protecţia tinerilor şi a copiilor e asigurată ca un ţel al societăţii elveţiene: "copiii şi tinerii sunt încurajaţi în dezvoltarea lor de a deveni persoane independente şi social responsabile şi trebuie să aibă sprijinul în integrarea lor socială, culturală şi politică." În legătura cu dreptul de proprietate acesta este ocrotit şi garantat în toate constituţiile europene fără nici o excepţie. De asemenea, pretutindeni se regăseşte precizarea ca exproprierea se face în interesul societăţii şi numai cu o compensaţie prealabilă. Alături de dreptul de proprietate, multe constituţii garantează şi dreptul la moştenire -Germania, Elveţia, Belgia. În Constituţia Finlandei dreptul la proprietate este "protejat". Interesant este că în majoritatea constituţiilor, alături de dreptul la proprietate sunt precizate şi obligaţiile pe care acest drept le implică. Dreptul la informare are o precizare nouă în Constituţia Belgiei: "orice persoană are dreptul de a consulta orice document administrativ şi poate să-şi facă o copie după acesta, exceptând cazurile anume prevăzute de legi, decrete, reguli". Extrădarea cetăţenilor germani, bulgari, croaţi nu e admisă sub nici o formă sau cu nici o condiţie, în timp ce cetăţenii elveţieni pot fi extrădaţi cu consimţământul lor. De asemenea, după modelul Declaraţiei de la 1789, se regăsesc şi drepturi procedurale printre care: arestarea, care nu se poate realiza decât cu un ordin al unui organ judiciar, iar în Belgia e admisă în cazul flagrantului delict. În aceeaşi Constituţie nu se admite pedeapsa confiscării averii. Prezumţia de nevinovăţie este un alt drept prezent şi garantat în constituţiile europene.

11

Dreptul la educaţie, dar mai ales protecţia şi garantarea acestui drept, ocupă un loc important în constituţii precum cea a Austriei, a Germaniei, a Elveţiei. În Austria există chiar organe ale puterilor la nivel federal, care au obligaţii precise în îndeplinirea şi respectarea acestui drept. Obligaţiile militare ale cetăţenilor se regăsesc in toate statele europene. Ceea ce se distinge este faptul că există state unde acesta este obligatoriu şi nu poate fi înlocuit cu alt serviciu alternativ - de exemplu in România, Polonia - sau state în care el poate fi echivalat cu prestarea unui serviciu în folosul societăţii care nu poate depăşi aceeaşi durată ca serviciul militar (în Germania, Elveţia ) sau se poate plăti o sumă de bani (Elveţia) statului în locul desfăşurării acestei obligaţii, deci putem spune ca se admite o convertire în bani a unei obligaţii fundamentale a cetăţeanului, căruia statul îi asigură, îi garantează drepturi, dar e firesc să-i impună şi obligaţii. În Constituţia Elveţiei, femeile au dreptul să facă armata, dar pentru acestea este o activitate voluntara, nu o obligaţie. Şi în Germania femeile sunt admise în apărarea civilă, în cazul în care există vreun conflict militar, dar nu pot folosi armele. În constituţia elveţiană şi în cea germană, protecţia şi respectiv apărarea civilă are ca scop protejarea persoanelor şi a proprietăţii. Ceea ce este de remarcat la constituţiile europene este faptul că statele cu vechime în viata democratică, precum cele din nordul şi centrul Europei, pun un accent mai mare pe drepturi şi libertăţi fundamentale şi pe înfăptuirea lor, iar statele balcanice sau cele est europene încercă să-şi consolideze alte structuri atât la nivelul organizării sociale, cât şi economice, iar statele ce s-au desprins sângeros din federaţii pun un accent deosebit pe organizarea armatei, susţinerea păcii şi a armoniei politice şi sociale. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI ARTICOLUL 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate

12

reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Principiile Fundamentale ale Democraţiei sunt date de:

- Suveranitatea poporului

- Guvernul alcătuit cu acordul celor guvernaţi

- Domnia majorităţii

- Drepturile minorităţilor

- Garantarea drepturilor fundamentale ale omului (un raport just intre drepturi si libertăţi, între obligaţii şi îndatoriri, între libertate si responsabilitate)

- Existenta unui cadru legislativ (în care să fie prevăzute drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să se prevadă egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor de a gândi şi de a se organiza în mod liber, de a-şi manifesta liber poziţiile faţă de conducători)

- Alegeri libere si echitabile (existenţa unui mecanism politic care să asigure condiţiile pentru exercitarea liberă de către toţi cetăţenii a dreptului de a alege şi de a fi aleşi: vot universal direct şi secret)

- Respectarea procedurilor legale

- Limitarea constituţională a puterii guvernanţilor.

- Pluralism social, economic şi politic ca o condiţie sine-qua-non a democraţiei.

- Separaţia puterilor în stat (puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească) fiind o necesitate şi o garanţie împotriva instaurării totalitarismului

- Respectarea valorilor de toleranţă, pragmatism, cooperare şi compromis

- Dreptul de organizare profesională şi politică libere

- Existenţa mijloacelor de informare în masă care să se manifeste liber (unii politologi consideră presa scrisă ca fiind "a patra putere in stat")

- Organizarea si conducerea democratică a societăţii să cuprindă toate sferele vieţii sociale Conceptul de democraţie este indisolubil legat de noţiunea de pluralism. Ea îşi găseşte concretizarea în multitudinea de partide şi organizaţii politice, sindicale, religioase etc, exprimând diversitatea concepţiilor şi organizaţiilor care se interpun

13

între individ şi stat. Pluralismul politic este un principiu după care funcţionarea democratică a societăţii, garantarea drepturilor si libertăţilor cetăţeneşti sunt condiţionate de existenţa şi acţiunea mai multor forţe politice şi sociale aflate în

competiţie. Prin instituirea pluralismului politic drept câmp de manifestare a democraţiei, puterea politica nu mai tronează deasupra societăţii, ci se intersectează cu toate segmentele structurii sociale într-un mecanism chemat să funcţioneze pe baza legitimităţii, a libertăţii. Aristotel spunea ca libertatea este "principiul fundamental al guvernământului democratic." În faza revoluţiilor burgheze, când s-a făcut trecerea la suveranitatea naţională, s-au conturat, pe fundalul recunoaşterii omului ca fiinţă concretă, nu abstractă, anumite drepturi si libertăţi. Pentru a fi îndeplinite, poporul trebuie să-si exercite puterea pe principiul libertăţii. Toate democraţiile occidentale au recunoscut drepturile omului, printre care amintim:

- dreptul la libertate

- dreptul la libertatea de exprimare

- dreptul la libertatea de gândire

- dreptul la libertatea presei

- dreptul la viaţă

- dreptul la proprietate

- dreptul la securitate

- dreptul la întrunire şi la asociere

- dreptul la apărare egală din partea legii

- dreptul la o judecată promptă şi dreaptă

- dreptul la libertatea credinţei şi a conştiinţei

Acestea sunt drepturi ce nu pot fi abrogate de nici o putere, sunt aşa numitele drepturi inalienabile. Ele decurg din suveranitatea poporului. Rolul drepturilor este de a proteja individul asupra abuzurilor venite din partea autorităţilor. Vorbind despre drepturile omului, consideram că principalul tratat care nu are un conţinut specific, dar care a generat o multitudine de măsuri pe plan internaţional în această materie, îl constituie Carta O.N.U. Aceasta prevede menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea relaţiilor de prietenie între naţiuni şi realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor

14

internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de către Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 reprezintă un text de compromis intre ideile liberale şi teoriile socialiste 10 si care merge mai departe decât documentele existente anterior la acest capitol. Acest document dezvolta cu adevărat dimensiunea universala a drepturilor omului, dimensiune susţinută şi propagată de juristul francez Rene CASSIN, care a exclus alte calificări posibile, inclusiv cea de ''internaţională". Lista drepturilor şi libertăţilor cuprinse în Declaraţie reprezintă un standard comun pentru toate popoarele. De la adoptarea Declaraţiei Universale, în 1948, în cadrul ONU, au fost adoptate un şir întreg de documente internaţionale referitoare la drepturile omului, care se referă la genocid, discriminare rasială, apartheid, refugiaţi, apatrizi, drepturile femeii, sclavie, căsătorie, copii, tineri, străini, tortură şi tratament degradant etc. În 1966 au fost adoptate două pacte asupra drepturilor omului: Pactul Internaţional al drepturilor economice, sociale şi culturale, şi Pactul Internaţional al drepturilor civile şi politice. Conform articolului 62 al Cartei O.N.U., Consiliul economic si social (ECOSOC) poate să facă recomandări în scopul promovării respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum poate să înfiinţeze şi comisii în domeniile economic şi social pentru protecţia drepturilor omului (art.68). Un organism important asupra protejării drepturilor omului, cu un mandat specific, este Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, înfiinţat la 1 ianuarie 1951, pentru a ajuta milioanele de refugiaţi şi persoane deplasate din Europa. În prezent ICNUR se îngrijeşte de soarta a circa 14 milioane refugiaţi răspândiţi în întreaga lume. Comitetul drepturilor omului al ONU fost creat după intrarea în vigoare, la 23 martie 1976, a Pactului internaţional al drepturilor civile si politice. Un alt organ ce are în atenţia sa permanenta respectarea drepturilor fundamentale este Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

15

Pot fi menţionate şi alte organe care se ocupă la niveluri diferite de chestiuni ce ţin de drepturile omului - Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutelă, Comisia de Drept Internaţional, Curtea Internaţională de Justiţie. În cazuri speciale, sunt create Curţi de Justiţie speciale; Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie, pentru Ruanda. La nivel regional, o dată cu intrarea in vigoare a Convenţiei Europene a drepturilor Omului la 3 septembrie 1953, a fost creat unul din cele mai remarcabile mecanisme în cadrul Consiliului Europei, care implică răspunderea reală a statului faţă de persoana căreia i-a fost violat un drept sau altul. La acest document important au aderat toate statele membre ale Consiliului Europei. Pentru respectarea în ansamblu a drepturilor, în ultimul timp s-a început o campanie de subscriere la un alt instrument al Consiliului Europei - Carta socială europeană, care are ca obiect drepturile economice şi sociale. Având în vedere influenţa tot mai mare a Uniunii Europene asupra sorţii Continentului European, în ultimul Tratat de la Amsterdam, s-au introdus noi prevederi referitoare la: a) drepturile fundamentale; b) drepturile consumatorilor şi protecţia cetăţenilor c) dreptul la informare.

După cum observa Walter Hallstein 11 , Comunitatea Economică Europeană este mai mult decât o confederaţie fără a fi în acest fel o federaţie. Dar ce este atunci Uniunea? Din perspectiva Tratatului de la Roma, mai curând „un cadru instituţional stabilit prin Tratat şi amendamentele sale care este mai curând un mijloc, un mecanism, un instrument pentru elaborarea şi punerea în aplicare a programelor preconizate12 . Sau, în termeni şi mai generali, un „un cadru regulator şi managerial pentru o economie şi societate europeană13 . Ceea ce a rezultat prin evoluţia Comunităţilor Europene este o structură absolut neconvenţională care cu greu poate fi descrisă în raport cu distincţia clasică dintre alianţe, confederaţii şi federaţii. Ea este expresia unui principiu de construcţie funcţional pe care David Mitrany l-a descris înainte de a începe chiar procesul de integrare europeană 14 . Gabriel Andreescu şi Adrian Severin propun 15 , pentru această realitate neconvenţională, termenul „organism federat”, dar nu în sensul că „acest

16

organism” ar fi rezultatul federalizării, ci în sensul unei etape a unui proces de federalizare. Faptul că stadiul federalizării va fi sau nu atins în final are mai puţină importanţă pentru valabilitatea acestui concept. Drumul spre Uniunea Europeană de astăzi a început în a doua jumătate a anilor ’40, când Europa se afla sub trauma proaspătă a războiului mondial. Crearea Mişcării Europene, la Congresul de la Haga, în 1948, lansarea ideii unui Consiliu al Europei, planul Schuman, prin care „Guvernul francez propunea aşezarea întregii producţii franco-germane de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă la participarea altor ţări europene16 au avut un obiectiv esenţial politic: prezervarea păcii pe Continent. Dezbaterea din acei ani preconiza crearea unei comunităţi de apărare europeană şi a unei comunităţi politice europene gândite în mare măsură în sensul teoriei şi practicii federale. Toate acestea s-au schimbat o dată cu eşecul discuţiilor asupra celor două comunităţi amintite şi semnarea Tratatului de la Roma. Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului în 1951, a Comunităţii Europene pentru Energia Atomică în 1957, a Comunităţii Economice Europene (Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958), fuzionarea celor trei comunităţi în 1967 şi dezvoltările aduse de Actul Unic European (1986), apoi de Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au direcţionat evoluţia Comunităţilor Europene spre un „fenomen cumulativ funcţional” (Murray Forsyth). Susţinem proiectul unirii întregului potenţial uman european în scopul creării unui continent al prosperităţii, al unei civilizaţii cu valori umane superioare, aşa cum au fost ele cel mai bine definite în cadrul Uniunii Europene. Realizarea unei Federaţii Europene, extinzând actualele graniţe ale UE la nivelul maxim fezabil, înseamnă crearea unui organism capabil să apere, să aprofundeze şi să promoveze, în contextul actualei lumi aflate în proces de globalizare, tipul de existentă umană pe care Europa îl consideră drept model. Continuarea actualei forme de extindere a UE, prin înglobarea ţărilor pe măsură ce acestea ating performanţele sale economice, pune înainte condiţii de natura mijloacelor, în defavoarea elementului substanţial, care sunt valorile. Aderarea la diferite substructuri ale federaţiei (zona euro etc.) se va face însă în timp, pe măsura atingerii condiţiilor specifice.

17

Care este „continentul” cu care se poate identifica Uniunea Europeană? Care sunt frontierele europene, la dimensiunile istorice pe care UE de astăzi şi le poate asuma? Europa acoperă un teritoriu cuprins între Oceanul Atlantic — inclusiv Marea Britanie şi Irlanda, plus Groenlanda — şi frontiera vestică a Federaţiei Ruse — eventual, şi Transcaucazia. Proiectul politic al Uniunii Europene, în coordonatele pe date cuprinde întreaga comunitate a statelor europene, incluzând, potenţial, ţări precum Republica Moldova, Belarus 17 şi Ucraina. Actorii politici din aceste state şi- au exprimat, de mai multe ori, dorinţa ca ţările lor să aparţină, într-o zi, spaţiului european. Având în vedere atitudinile politice majoritare şi o istorie de europenitate pe care cu greu o poate contesta cineva, este foarte probabil ca reprezentanţii legitimi ai acestor ţări să îşi exprime dorinţa lor de a-şi asuma statutul politic al Constituţiei Europei Federale. Este însă la fel de probabil ca intrarea acestei margini continentale în sub-structurile Europei Federale să fie foarte lentă, de ordinul deceniilor. Un caz semnificativ din mai multe puncte de vedere este Turcia. În concepţia noastră, Europa Federală trebuie să-şi asigure unitatea valorilor politice simultan cu îmbrăţişarea diversităţii etno-culturale, valoare centrală a Marii Europe. Din punctul de vedere al aşezării sale geografice, al legăturilor sale europene, al aportului economic şi al aportului său strategic — militar şi în sensul politicii sale externe —, Turcia aparţine de drept Europei Federale. Dar tot Turcia demonstrează că asumarea Constituţiei europene de către un stat presupune o pregătire anterioară minimă a instituţiilor interne, pe baza unor înţelegeri ferme cu Uniunea, prevăzute în Tratatul de aderare. O democraţie militară nu poate să intre într-o structură eminamente civilă. Numai o rezolvare convingătoare a situaţiei politice interne „în aşteptarea” integrării — aici intrând, desigur, condiţii privind prevalenţa instituţiilor civile, drepturile omului, inclusiv drepturile minorităţilor — ar putea permite unei ţări precum Turcia să devină parte a Federaţiei. Care sunt valorile politice europene? Care este identitatea europeană? Răspunsurile pe care le dau responsabilii afacerilor publice din ţările europene sunt foarte apropiate între ele, reflectând o puternică omogenitate a culturii politice care stă la baza Occidentului reprezentat de UE; o omogenitate şi nu mai puţin, o constanţă. Iată care era în 1948 perspectiva Congresului de la Haga asupra ideii

18

europene: Europa constituie o unitate spirituală şi culturală; esenţa sa politică constă în promovarea drepturilor omului; progresul economic poate fi realizat numai prin măsuri de integrare sectorială; suveranitatea naţională trebuie restrânsă în măsura în care acest lucru se dovedeşte o necesitate a evoluţiei sociale şi economice 18 . Peste aproape cincizeci de ani, Roman Herzog, preşedintele de atunci al Germaniei, enunţa, cu prilejul celei de-a 40-a aniversări a „Societăţii Atlantice Germane” (martie,

1996), condiţiile recunoaşterii „europene” a noilor ţări candidate la UE: „Decisiv este ca noile state-membre să fie democraţii consolidate, care s-au debarasat de moştenirea naţionalismului şi au redescoperit principiile societăţii deschise, ale economiei libere şi ale culturii umaniste.” Opinii relevante despre identitatea politică europeană sunt nenumărate. La întrebarea pe care el însuşi o pune: „Cum se vede Occidentul astăzi”, Hubert Védrine, ministrul francez al Afacerilor Externe, a răspuns: „Ca învingător al istoriei

Apoi, ca expresie a universalului: a economiei globalizate de către tehnologii, a oamenilor

uniţi prin simultaneitatea imaginilor, mai ales a valorilor, plecând de la valorile de fundament, democraţie şi economie de piaţă, libertăţi individuale, libertăţi economice, stat de drept, alegeri libere, presă liberă, judecători independenţi, respectul total al drepturilor

omului etc19 . În preambulul Tratatului de la Maastricht, Părţile au confirmat „ataşamentul lor la principiile libertăţii, democraţiei, pentru respectul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi statul de drept20 . Ceva asemănător, dar mai dezvoltat, vom găsi în Tratatul de la Amsterdam. Valorile europene sunt circumscrise mai precis decât de principii, prin codificări. Convenţia europeană a drepturilor omului este o astfel de codificare care, într-o formă sau alta, este acceptată de către toate ţările-membre ale UE. În foarte recentă dezvoltare sunt codificările menite să asigure egalitatea de şanse. Poate fi oare introdusă Carta socială europeană printre codificările Uniunii? Carta socială a fost considerată un eşec. Şi totuşi, statele-membre ale UE au politici foarte elaborate în domeniul economic, social şi cultural. Aceste valori reprezintă o specificitate în raport cu tipul de civilizaţie dezvoltat în Statele Unite. Noua Cartă a drepturilor fundamentale face un pas în direcţia recunoaşterii drepturilor economice şi sociale — ce pot fi completate în contextul unei Constituţii europene —, asigurând

). (

19

o codificare cu generalitate europeană şi în această direcţie. Mentalităţile, principiile şi codificările europene existente reprezintă, considerăm, un fundament suficient de precis şi de solid pentru conţinutul valoric al

proiectului politic promovat. Într-un astfel de proiect este esenţială armonia dintre loialitatea faţă de valorile politice ale Constituţiei europene şi loialitatea faţă de identitatea culturală. În termenii lui David Arter, „Europenismul trebuie să urmărească îmbrăţişarea şi extinderea valorilor liberalismului, pluralismului, toleranţei, raţionalismului şi demnităţii umane şi să împletească, mai curând decât să şteargă şi să afecteze diversitatea culturală şi lingvistică21 . Articolul 3 din Legea Educaţiei Naţionale (2011) cuprinde principiile care guvernează învățământul preuniversitar și superior, precum și învățarea pe tot parcursul vieții din România. Printre acestea, câteva susţin în mod explicit, obiectivele educaţiei interculturale:

a)

principiul echității — în baza căruia accesul la învățare se realizează fără discriminare;

g)

principiul garantării identității culturale a tuturor cetățenilor români și dialogului

intercultural;

h) principiul asumării, promovării și păstrării identității naționale și a valorilor

culturale ale poporului român;

i) principiul recunoașterii și garantării drepturilor persoanelor aparținând minorităților

naționale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale,

lingvistice și religioase;

j) principiul asigurării egalității de șanse;

n) principiul libertății de gândire și al independenței față de ideologii, dogme

religioase și doctrine politice;

o) principiul incluziunii sociale;

20

3.Modernism şi/sau postmodernism intercultural?

Cum să înţelegem interculturalismul în condiţiile societăţii post/moderne?

Raportându-ne la o primă definiţie, modernitatea e un „concept temporal/istoric care

se referă la felul cum înţelegem prezentul în actualitatea lui istorică unică, adică a ceea ce-l

deosebeşte de trecut, de felurite rămăşiţe ori elemente ce au supravieţuit acestui trecut” 22 . Cu

referire la cultură, artă, parafrazându-l pe Baudelaire, modernitatea trebuie s-o înveţi

singur, întrucât „e acea jumătate a artei care nu poate fi învăţată sau imitată de la maeştrii

din trecut”.

Modernitatea e văzută şi din punct de vedere procesual:

- există mai multe moduri de a deveni (de a transforma) decât de a fi:

Modernitatea este mai degrabă o epocă a devenirii decât una a fiinţei” 23 ;

- timpul unei noutăţi perpetue: Nietzche este primul care a observat acest sens

al modernităţii, de noutate care se învecheşte;

Din această ultimă perspectivă, este oare postmodernismul altceva decât altă

noutate? Este constatarea celor care văd în postmodernism un fenomen având

coordonate spaţiale şi temporale bine precizate, dar trecătoare, în perspectivă. După

cum bine constată profesorul Ion Ianoşi, termenii din familia de cuvinte a

postmodernismului („postmodernism”, „postmodernitate”, „postmodern”), „exprimă

starea mentală a ultimelor decenii din secolul XX – de vreme ce începutul noului

veac/mileniu pare să fi şi început calea estompării lor24 .

Modernismul şi postmodernismul sunt termeni care definesc mai curând stări de spirit complementare, aflate în acelaşi timp în relaţii de ruptură, continuitate şi întrepătrundere” 25

Mircea Cărtărescu identifică următoarele unsprezece trăsături ale

postmodernismului: interdeterminarea, fragmentarea, decanonizarea, lipsa de sine- lipsa de

adâncime, neprezentabilitatea, ironia sau perspectivismul, hibridizarea, carnavalizarea,

performanta-participarea, construcţionism, imanenţă.

Cu toate acestea, postmodernismul rămâne un termen convenţional teoretic: primele

contestări au apărut pe tărâm anglo-saxon, în SUA, dar şi la noi. Analiza sa poate fi

făcută din cel puţin două ipostaze: legat de modernitate, ca o prelungire sau ca o

negare a acesteia – pe de o parte, definirea în sine nu este suficient de limpede prin

21

raportare la ceea ce trebuie depăşit (vocabula „post” –după ). „Ce va fi după / peste

50 ani – „Post-post”? 26

Cultura postmodernă este susţinută de o nouă infrastructură: mijloacele audio-

vizuale care depăşeşte infrastructura culturii moderne – tehnicile tiparului,

producând „simultaneitatea spaţiului social”: conţinutul culturii postmoderne poate fi

dedus din sensul funcţionării infrastructurii sale. Mai degrabă decât urmarea unei rupturi, ea

Sub semnul comunicării

fără limite, al traductibilităţii totale, cultura postmodernă se globalizează27 . În acest sens,

postmodernismul este o faţetă culturală a globalizării, având ca însemn specific

este rezultatul basculării şi transcrierii strcturii modernităţii (

)

integrarea culturală activă: interculturalismul.

În literatura de specialitate problematica intens dezbătută a postmodernismului

este în relaţie cu feminismul 28 .

Modernitatea şi postmodernitatea pot fi asociate în spaţiul socio-educaţional cu existenţa unor paradigme socioculturale şi educaţionale.

Reprezentarea acestui demers este dată în tabelul de mai jos:

Tipologia paradigmelor socioculturale şi educaţionale şi relaţiile dintre ele

(după Z. Bertrand şi P. Valois 29 )

PARADIGME

PARADIGME EDUCAŢIONALE

SOCIOCULTURALE

Dimensiunea

Dimensiunea exemplară

normativă

Paradigma industrială

Paradigma raţională Paradigma tehnologică

Abordare mecanicistă Abordare tehnosistemică

Paradigma existenţială

Paradigma umanistă

Abordare organică

 

Paradigma dialecticii

Paradigma

soci-

Abordare

prin

autogestiune

socială

pedagogică

interacţionistă

Paradigma simbio- sinergică

Paradigma inventivă

Abordare pedagogică bazată pe autodezvoltare şi pe inventivitate ecosocială.

O paradigmă socioculturală descrie relaţia şi influenţa dezvoltării societăţii asupra practicilor sociale, asupra funcţionării organizaţiilor şi instituţiilor sociale. În plan educaţional, ea descrie relaţia dintre educaţie