Bertrand Russell

Scurt istorie a timpului

1. Imaginea noastr despre univers.

Un savant bine cunoscut (unii spun ca a fost Bertrand Russell) a inut
odat o conferina publica de astronomie. El a artat cum pmntul se
nvrtete n jurul soarelui i cum soarele, la rndul sau, se nvrtete n jurul
centrului unei colecii vaste de stele numita galaxia noastr. La sfritul
conferinei sale, o btrnic din fundul salii s-a ridicat i a spus: Ceea ce neai spus sunt prostii. n realitate, lumea este un disc aezat pe spatele unei
broate estoase gigantice. Savantul a avut un zmbet de superioritate nainte
de a replica: i pe ce sta broasca estoasa? Eti foarte detept, tinere, foarte
detept, a spus btrna doamna. Dar sunt broate estoase pn jos.
Majoritatea oamenilor ar gsi ridicola imaginea universului nostru ca un
turn infinit de broate estoase, dar de ce credem ca noi tim mai bine? Ce tim
despre univers, i cum o tim? De unde vine universul i ncotro merge? Are
universul un nceput i daca da, ce s-a ntmplat nainte de acesta? Care este
natura timpului? Va ajunge el la un sfrit? Progrese recente ale fizicii, posibile
n parte datorita unor tehnologii fantastice, sugereaz rspunsuri la unele
dintre aceste ntrebri vechi. Poate ca ntr-o zi aceste rspunsuri vor prea tot
att de evidente ca i micarea pmntului n jurul soarelui sau poate tot aa
de ridicole ca un turn de broate estoase. Numai timpul (oricare ar fi acesta) ne
va spune.
nc din anul 340 a. Chr., filosoful grec Aristotel, n cartea sa Despre
ceruri, a putut sa ofere doua argumente n sprijinul credinei ca pmntul este
o sfera rotunda i nu un disc. n primul rnd, el i-a dat seama ca eclipsele de
luna erau produse de pmnt, care se afla ntre soare i luna. Umbra
pmntului pe luna era ntotdeauna rotunda, ceea ce ar fi adevrat numai daca
pmntul ar fi sferic. Daca pmntul ar fi fost un disc plat, umbra ar fi fost
alungita i eliptica, n afara de cazul n care eclipsa s-ar fi produs ntotdeauna
n momentul n care soarele era chiar sub centrul discului. n al doilea rnd,

grecii tiau din cltoriile lor ca Steaua Polara apare mai jos pe cer cnd se
vede din sud dect cnd se vede din regiunile mai nordice. (Deoarece Steaua
Polara se gsete deasupra Polului Nord, ea i apare unui observator aflat la
Polul Nord chiar deasupra, dar pentru cineva care privete de la ecuator ea pare
sa se afle chiar la orizont.) Aristotel a efectuat chiar, din diferena dintre
poziiile aparente ale Stelei Polare n Egipt i n Grecia, o evaluare a distanei
din jurul pmntului, de 400 000 stadii. Nu se tie exact care era lungimea
unei stadii, dar probabil a avut circa 200 iarzi, ceea ce face ca estimarea lui
Aristotel sa fie de doua ori mai mare dect cifra acceptata n mod curent. Grecii
aveau chiar i un al treilea argument ca pmntul este rotund, pentru ca altfel
de ce se vad mai nti pnzele unei corbii deasupra orizontului i numai dup
aceea se vede copastia?
Aristotel credea ca pmntul era fix, iar soarele, luna, planetele i stelele
se deplaseaz pe orbite circulare n jurul lui. El credea astfel deoarece simea,
din motive mistice, ca pmntul era centrul universului i ca micarea
circulara era perfecta. Aceasta idee a fost elaborata de Ptolemeu n secolul al
doilea p. Chr. ntr-un model cosmologic complex. Pmntul sttea n centru,
nconjurat de opt sfere care purtau luna, soarele, stelele i cele cinci planete
cunoscute n acel moment: Mercur, Venus, Marte, Jupiter i Saturn (fig. 1.1).
La rndul lor planetele se micau pe cercuri mai mici ataate unor sfere, pentru
a explica traiectoriile lor mai complicate pe cer. Sfera exterioara purta aanumitele stele fixe, care stau ntotdeauna n aceleai poziii unele faa de
celelalte, dar care se rotesc mpreuna pe cer. Ceea ce se gsea dincolo de ultima
sfera nu a fost niciodat foarte clar, dar n mod sigur nu fcea parte din
universul observabil al umanitii. Modelul lui Ptolemeu ddea un sistem
destul de precis pentru precizarea poziiilor corpurilor cereti pe cer. Dar,
pentru a prezice corect aceste poziii, Ptolemeu a trebuit sa fac ipoteza ca luna
urma o traiectorie care o aducea n unele cazuri la o distana de doua ori mai
aproape de pmnt dect n altele. i aceasta nsemna ca luna trebuia sa fie n
unele cazuri de doua ori mai mare dect n altele. Ptolemeu a recunoscut acest
punct slab dar, cu toate acestea, modelul era acceptat n general, dei nu
universal. El a fost recunoscut de Biserica cretina ca o imagine a universului
care era n conformitate cu Scriptura, deoarece avea marele avantaj ca las, n
afara sferei cu stelele fixe, o mulime de spaiu pentru rai i iad.
Totui, n 1514 un preot polonez, Nicholas Copernic, a propus un model
mai simplu. (La nceput, poate de frica sa nu fie stigmatizat ca eretic de biserica
sa, Copernic a pus anonim n circulaie modelul sau.) Ideea sa era ca soarele
era staionar n centru i planetele se mica pe orbite circulare n jurul
soarelui. A trecut aproape un secol nainte ca aceasta idee sa fie luata n serios.
Atunci, doi astronomi germanul Johannes Kepler i italianul Galileo Galilei au

nceput sa sprijine public teoria lui Copernic, n ciuda faptului ca orbitele pe

care le-a prezis nu se potriveau exact cu cele observate. Lovitura de graie i s-a
dat teoriei aristoteliano-ptolemeice n 1609. n acel an, Galilei a nceput sa
observe cerul nopii cu un telescop, care tocmai fusese inventat. Cnd a privit
la planeta Jupiter, Galilei a observat ca ea era nsoita de civa satelii mici,
sau luni, care se roteau n jurul ei. Aceasta nsemna ca nu orice corp trebuia sa
se nvrt n jurul pmntului, aa cum credeau Aristotel i Ptolemeu.
(Desigur, era nc posibil sa se cread ca pmntul era fix n centrul
universului i ca lunile lui Jupiter se micau pe traiectorii extrem de complicate
n jurul pmntului, dnd aparena ca ele se rotesc n jurul lui Jupiter. Totui,
teoria lui Copernic era mult mai simpla.) In acelai timp, Johannes Kepler a
modificat teoria lui Copernic, sugernd ca planetele nu se mica pe orbite
circulare ci eliptice (o elipsa este un cerc alungit). Acum prezicerile se potriveau
n sfrit cu observaiile.
n ceea ce-1 privete pe Kepler, orbitele eliptice erau doar o ipoteza ad
hoc, i nc una respingtoare, deoarece elipsele erau mai puin perfecte dect
cercurile. Descoperind aproape accidental ca orbitele eliptice se potrivesc bine
observaiilor, el nu a putut sa le mpace cu ideea sa ca planetele erau
determinate de fore magnetice sa se mite n jurul soarelui. O explicaie a fost
data abia mult mai trziu, n 1687, cnd Sir Isaac Newton a publicat cartea sa
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, probabil cea mai importanta
lucrare care a fost publicata vreodat n tiine fizice. n aceasta nu numai ca
Newton a prezentat o teorie privind modul n care se mica corpurile n spaiu fi
timp, dar a dezvoltat i aparatul matematic complicat, necesar pentru analiza
acelor micri. n plus, Newton a postulat o lege a gravitaiei universale
conform creia fiecare corp din univers era atras spre oricare alt corp cu o fora
care era cu att mai mare cu ct corpurile erau mai masive i cu ct erau mai
aproape unele de altele. Era aceeai fora care producea cderea obiectelor spre
pmnt. (Povestea ca Newton a fost inspirat de un mar care 1-a lovit n cap este
aproape sigur apocrifa. Tot ceea ce Newton nsui a spus vreodat a fost ca
ideea gravitaiei i-a venit atunci cnd se afla ntr-o stare contemplativa i a
fost ocazionata de cderea unui mar.) Conform acestei legi, Newton a artat ca
fora gravitaionala determina luna sa se mite pe o orbita eliptica n jurul
pmntului, iar pmntul i planetele sa urmeze traiectorii eliptice n jurul
soarelui.
Modelul lui Copernic a renunat la sferele celeste ale lui Ptolemeu i, o
data cu ele, la ideea ca universul are limite naturale. Deoarece stelele fixe nu
par s-i modifice poziiile n afara de o rotaie pe cer cauzata de rotaia
pmntului n jurul axei sale, a prut natural sa se presupun ca stelele fixe
erau obiecte ca i soarele nostru, dar la distane foarte mari.

Newton a neles ca, n conformitate cu teoria sa privind gravitaia, stelele

trebuie sa se atrag unele pe altele, astfel nct prea ca ele nu pot rmne
nemicate. Nu ar trebui sa cada toate ntr-un punct? ntr-o scrisoare din 1691
ctre Richard Bentley, un alt gnditor de prima mrime din vremea sa, Newton
argumenta ca aceasta s-ar ntmpla ntr-adevr daca ar exista numai un
numr finit de stele distribuite pe o regiune finita a spaiului. Dar el a gndit ca
daca, pe de alta parte, ar exista un numr infinit de stele, distribuite mai mult
sau mai puin uniform n spaiul infinit, acest lucru nu s-ar ntmpla, deoarece
nu ar exista un punct central ctre care acestea sa cada.
Acest argument este o ilustrare a capcanelor pe care le putei ntlni cnd
vorbii despre infinit. ntr-un univers infinit, fiecare punct poate fi privit ca un
centru, deoarece fiecare punct are un numr infinit de stele de fiecare parte a
sa. Abordarea corecta, care s-a realizat mult mai trziu, este de a considera
situaia finita n care stelele cad fiecare una pe alta, i apoi de a ntreba cum se
modifica lucrurile daca se adaug mai multe stele distribuite aproape uniform
n afara acestei regiuni. Conform legii lui Newton, stelele n plus nu vor
produce, n medie, modificri celor iniiale, astfel ca stelele vor cdea tot att de
repede. Putem aduga ct de multe stele dorim, dar ele se vor prbui
ntotdeauna pe ele nsele. tim acum ca este imposibil sa avem un model static
infinit al universului n care gravitaia este ntotdeauna fora de atracie.
O reflecie interesanta asupra climatului general al gndirii dinaintea
secolului al douzecilea este ca nimeni nu a sugerat ca universul era n
expansiune sau n contracie. Era general acceptat ca universul a existat
dintotdeauna ntr-o stare nemodificata sau ca el a fost creat la un anumit
moment de timp n trecut, mai mult sau mai puin aa cum l observam astzi.
Aceasta s-a putut datora n parte tendinei oamenilor de a crede n adevruri
eterne, ca i mngierii pe care au gsit-o la gndul ca ei pot mbtrni i muri,
dar universul este etern i nemodificat.
Chiar aceia care au neles ca teoria gravitaiei a lui Newton arata ca
universul nu poate fi static nu s-au gndit sa sugereze ca el poate fi n
expansiune. n loc de aceasta, ei au ncercat sa modifice teoria considernd ca
fora gravitaionala este de respingere la distane foarte mari. Aceasta nu afecta
semnificativ prezicerile lor asupra micrii planetelor, dar permitea rmnerea
n echilibru a unei distribuii infinite a stelelor forele de atracie dintre stelele
apropiate fiind echilibrate de forele de respingere de la acelea care erau
deprtate. Totui, acum credem ca un astfel de echilibru ar fi instabil: daca
stelele dintr-o regiune ajung doar puin mai aproape unele de altele, forele de
atracie dintre ele ar deveni mai puternice i ar domina forele de respingere
astfel nct stelele ar continua sa cada una spre cealalt. Pe de alta parte, daca

stelele ajung doar puin mai departe una de alta, forele de respingere ar
domina i le-ar ndeprta unele de altele.
O alta obiecie mpotriva unui univers static infinit este atribuita n mod
normal filosofului german Heinrich Olbers, care a scris despre aceasta teorie n
1823. De fapt, diferii contemporani ai lui Newton au ridicat problema, i
articolul lui Olbers nu a fost nici mcar primul care sa conin argumente
plauzibile mpotriva sa. El a fost, totui, larg remarcat. Dificultatea este ca, ntrun univers static infinit, aproape fiecare linie de vedere s-ar termina pe
suprafaa unei stele. Astfel, ar fi de ateptat ca ntregul cer sa fie tot aa de
strlucitor ca soarele, chiar i noaptea. Contraargumentul lui Olbers era ca
lumina stelelor ndeprtate s-ar diminua prin absorbie W materia interstelara.
Totui, daca aceasta s-ar ntmpla, materia interstelara s-ar nclzi n cele din
urma pn cnd ar strluci tot att ct stelele. Singura cale de a evita concluzia
ca tot cerul nopii trebuie sa fie la fel de strlucitor ca i suprafaa soarelui ar fi
sa se presupun ca stelele nu au strlucit ntotdeauna, ci au nceput sa
strluceasc la un moment finit n trecut. n acest caz, materia absorbanta
poate nu s-a nclzit nc sau lumina de la stelele ndeprtate poate sa nu ne fi
ajuns nc. i aceasta ne pune problema cauzei care ar fi putut determina
stelele sa nceap sa strluceasc prima oara.
nceputul universului a fost discutat, desigur, cu mult nainte de aceasta.
Conform unui numr de cosmologii timpurii i tradiiei evreieti, cretine,
musulmane, universul a nceput la un moment finit i nu foarte ndeprtat din
trecut. Un argument pentru un astfel de nceput a fost sentimentul ca era
necesar sa existe o Prima Cauza pentru a explica existena universului. (n
univers, ntotdeauna se explica un eveniment ca fiind cauzat de un eveniment
anterior, dar existena universului nsui putea fi explicata n acest fel numai
daca el avea un nceput.) Un alt argument a fost prezentat de Sf. Augustin n
cartea De Civitate Dei. El a artat ca civilizaia progreseaz i noi ne amintim
cine a realizat aceasta fapta sau a dezvoltat acea tehnica. Astfel omul, i poate
i universul, poate nu au existat de la nceput. Sf. Augustin a acceptat, conform
Crii Genezei, data de circa 5000 a. ChR. Pentru crearea universului. (Este
interesant ca aceasta nu este prea departe de sfritul ultimei ere glaciare, la
circa 10 000 a. Chr, care este momentul n care arheologii ne spun ca a nceput
n realitate civilizaia.)
Pe de alta parte, Aristotel i majoritatea celorlali filosofi greci nu agreau
ideea unei creaii deoarece aducea prea mult cu o intervenie divina. Prin
urmare, ei credeau ca rasa umana i lumea nconjurtoare au existat i vor
exista ntotdeauna. Anticii analizaser deja argumentul despre progres descris
mai sus i au rspuns spunnd ca au existat inundaii sau alte dezastre
periodice care au trimis repetat rasa umana napoi la nceputul civilizaiei.

ntrebrile daca universul avea un nceput n timp i daca este limitat n

spaiu au fost apoi extensiv examinate de filosoful Immanuel Kant n lucrarea
sa monumentala (i foarte obscura) Critica Raiunii Pure, publicata n 1781. El
a numit aceste ntrebri antinomii (adic, contradicii) ale raiunii pure
deoarece el simea ca existau argumente egale pentru a crede teza, ca universul
are un nceput, i antiteza, ca el a existat dintotdeauna. Argumentul sau n
favoarea tezei era ca daca universul nu a avut un nceput, ar fi existat o
perioada infinita de timp naintea oricrui eveniment, ceea ce el considera ca
era absurd. Argumentul pentru antiteza era ca daca universul avea un nceput,
ar fi existat o perioada infinita de timp nainte de acesta, astfel nct de ce ar
ncepe universul la un anumit moment? De fapt, cazurile sale pentru teza i
antiteza reprezint n realitate acelai argument. Ambele se bazeaz pe ipoteza
sa, neexprimata, ca timpul exista dintotdeauna, indiferent daca universul a
existat sau nu dintotdeauna. Aa cum vom vedea, conceptul de timp nu are
sens nainte de nceputul universului. Acest lucru a fost artat prima oara de
Sf. Augustin. Cnd a fost ntrebat: Ce-a fcut Dumnezeu nainte de a crea
universul? Augustin nu a replicat: El pregtea iadul pentru oamenii care pun
astfel de ntrebrI. n schimb, el a spus ca timpul era o proprietate a
universului pe care 1-a creat Dumnezeu i ca timpul nu a existat nainte de
nceputul universului.
Cnd majoritatea oamenilor credeau ntr-un univers esenial static i
nemodificabil, ntrebarea daca el are sau nu un nceput era n realitate o
problema de metafizica sau teologie. Ceea ce se observa se putea explica tot aa
de bine pe baza teoriei ca universul a existat dintotdeauna sau pe baza teoriei
ca el a fost pus n micare la un moment finit astfel nct sa arate ca i cnd ar
exista dintotdeauna. Dar n 1929, Edwin Hubble a fcut observaia cruciala ca
oriunde priveti, galaxiile aflate la distana mai mare se ndeprteaz rapid de
noi. Cu alte cuvinte, universul este n expansiune. Aceasta nseamn ca, la
nceput, obiectele ar fi fost strnse la un loc. De fapt, se pare ca a fost un
moment, cu circa zece sau douzeci de mii de milioane de ani nainte, cnd ele
se gseau exact n acelai loc i cnd, deci, densitatea universului era infinita.
Aceasta descoperire a adus n final problema nceputului universului n
domeniul tiinei.
Observaiile lui Hubble sugerau ca a existat un moment numit Big
Bang*, cnd universul era infinit de mic i infinit de dens. In aceste condiii,
toate legile tiinei i, prin urmare, toat capacitatea de a preciza viitorul, nu
funcionau. Daca au existat evenimente naintea acestui moment, atunci ele nu
puteau afecta ceea ce se ntmpla n prezent. Existena lor poate fi ignorata
deoarece nu ar avea consecine observabile. Se poate spune ca timpul a avut un
nceput la Big Bang, n sensul ca timpul dinainte pur i simplu nu ar putea fi

definit. Trebuie accentuat ca acest nceput al timpului este foarte diferit de

acelea care au fost considerate anterior. ntr-un univers care nu se modifica,
nceputul timpului este ceva care trebuie sa fie impus de o fiina din afara
universului; nu exista necesitate fizica pentru un nceput. Se poate imagina ca
Dumnezeu a creat universul pur i simplu n orice moment din trecut. Pe de
alta parte, daca universul este n expansiune, pot exista motive fizice pentru
care a trebuit sa fie un nceput. Se mai poate imagina ca Dumnezeu a creat
universul n momentul Big Bangului sau chiar dup aceea, n aa fel nct sa
arate ca i cnd ar fi existat Big Bang, dar ar fi fara sens sa se presupun ca el
a fost creat nainte de Big Bang. Un univers n expansiune nu exclude
posibilitatea unui creator, dar introduce limitri asupra momentului cnd el ar
fi putut sa fac aceasta!
Pentru a vorbi despre natura universului i a discuta probleme cum este
cea a existenei unui nceput sau a unui sfrit trebuie sa va fie clar ce este o
teorie tiinifica. Voi lua n considerare prerea simpla ca o teorie este doar un
model al universului, sau o parte restrnsa a sa, i un set de reguli care leag
mrimile din model de observaiile pe care le facem. Ea exista doar n minile
noastre i nu are alta realitate (oricare ar putea fi). O teorie este buna daca
satisface doua cerine: ea trebuie sa descrie precis o clasa larga de observaii pe
baza unui model care conine numai cteva elemente arbitrare, i trebuie sa
fac predicii definite asupra rezultatelor observaiilor viitoare. De exemplu,
teoria lui Aristotel ca orice lucru era fcut din patru elemente pmntul, aerul,
focul i apa era destul de simpla ca descriere, dar nu fcea predicii definite. Pe
de alta parte, teoria gravitaionala a lui Newton se baza pe un model i mai
simplu, n care corpurile se atrgeau unele pe altele cu o fora care era
proporionala cu o mrime numita masa lor i invers proporionala cu ptratul
distanei dintre ele. Totui, ea prezice cu un grad nalt de precizie micrile
soarelui, lunii i planetelor.
Orice teorie fizica este ntotdeauna temporara, n sensul ca este doar o
ipoteza: niciodat nu poi s-o dovedeti. Indiferent de ct de multe ori
rezultatele experimentelor concorda cu o teorie, niciodat nu poi fi sigur ca
data viitoare rezultatul nu va contrazice teoria. Pe de alta parte, poi sa infirmi
o teorie gsind doar o singura observaie care nu corespunde prezicerilor sale.
Aa cum a subliniat filosoful tiinei Karl Popper, o teorie buna se
caracterizeaz prin faptul ca face un numr de predicii care pot fi, n principiu,
contrazise sau falsificate de observaie. De fiecare data cnd se observa ca noile
experimente corespund prezicerilor, teoria supravieuiete, iar ncrederea
noastr n ea crete; dar daca se gsete vreodat o noua observaie care nu
corespunde, trebuie sa abandonam sau sa modificam teoria. Cel puin aa se

presupune ca se ntmpla, dar ntotdeauna poi sa pui la ndoiala competena

persoanei care a fcut observaia.
n practica, adeseori se ntmpla ca o noua teorie aprut este n
realitate o extindere a teoriei anterioare. De exemplu, observaii foarte precise
ale planetei Mercur au pus n evidena o mica diferena ntre micarea sa i
prezicerile teoriei gravitaionale a lui Newton. Teoria generala a relativitii a lui
Einstein a prezis o micare uor diferita de cea obinuta cu teoria lui Newton.
Faptul ca prediciile lui Einstein s-au potrivit cu ceea ce a fost vzut, n timp ce
prediciile lui Newton nu s-au potrivit, a reprezentat una din confirmrile
cruciale ale noii teorii. Totui, noi utilizam nc teoria lui Newton pentru toate
scopurile practice deoarece diferena dintre prediciile sale i acelea ale
relativitii generalizate este foarte mica n situaiile n care avem de-a face cu
ea n mod normal. (De asemenea, teoria lui Newton are marele avantaj ca este
mult mai simplu sa lucrezi cu ea dect cea a lui Einstein.)
Scopul final al tiinei este de a da o singura teorie care descrie ntregul
univers. Totui, n realitate, abordarea urmata de majoritatea oamenilor de
tiina este de a divide problema n doua pari. n prima parte, exista legi care
ne spun cum se modifica universul n timp. (Daca tim cum este universul la
un moment dat, aceste legi fizice ne spun cum va arata n orice moment
ulterior.) n cea de a doua parte, exista problema strii iniiale a universului.
Unii oameni cred ca tiina trebuie sa se concentreze numai asupra primei
pari; ei privesc problema strii iniiale ca pe o chestiune de metafizica sau de
religie. Ei ar spune ca Dumnezeu, fiind atotputernic, a putut pune n micare
universul n orice fel ar fi dorit. Ar putea fi aa, dar n acest caz el ar fi putut,
de asemenea, s-I fac sa evolueze ntr-un mod complet arbitrar. Totui, se pare
ca el a ales s-1 fac sa evolueze ntr-un mod foarte regulat, conform anumitor
legi. Prin urmare, pare tot aa de rezonabil sa se presupun ca exista i legi
care guverneaz starea iniiala.
Reiese ca este foarte dificil sa se elaboreze o teorie care sa descrie complet
universul. n schimb, am divizat problema n buci i am inventat mai multe
teorii pariale. Fiecare dintre aceste teorii pariale descrie i prezice o anumit
clasa limitata de observaii, neglijnd efectele celorlalte mrimi, sau
reprezentndu-le prin seturi simple de numere. Poate ca aceasta abordare este
complet greita. Daca orice lucru din univers depinde de oricare alt lucru n
mod fundamental, poate fi imposibil sa se ajung la o soluie completa prin
cercetarea parilor separate ale problemei. Totui, aceasta este n mod sigur
calea pe care am fcut progrese n trecut. Din nou, exemplul clasic este teoria
newtoniana a gravitaiei, care ne spune ca fora gravitaionala dintre doua
corpuri depinde numai de un numr asociat fiecrui corp, masa sa, dar altfel
este independent de materialul din care este fcut corpul. Astfel, nu trebuie sa

existe o teorie privind structura i constituia soarelui i planetelor pentru a

calcula orbitele lor.
Oamenii de tiina de astzi descriu universul cu ajutorul a doua teorii
pariale de baza teoria generala a relativitii i mecanica cuantica. Ele
reprezint marile realizri intelectuale ale primei jumti a acestui secol.
Teoria generala a relativitii descrie fora de gravitaie i structura la scara
mare a universului, adic structura pe scara de la numai civa kilometri la
milioane de milioane de milioane de milioane (unu cu douzeci i patru de
zerouri dup el) de kilometri, dimensiunea universului observabil. Pe de alta
parte, mecanica cuantica trateaz fenomene la scara extrem de mica, cum ar fi
o milionime dintr-o milionime de centimetru. Totui, din nefericire, se tie ca
aceste teorii nu sunt compatibile una cu alta ele nu pot fi ambele corecte. Unul
dintre eforturile majore ale fizicii de astzi, i tema majora a acestei cri, este
cutarea unei noi teorii care sa le ncorporeze pe amndou o teorie cuantica a
gravitaiei. Nu avem nc o teorie de acest fel i poate dura mult pn sa avem
una, dar cunoatem deja multe din proprietile pe care trebu? E sa le aib. i
vom vedea, n capitolele urmtoare, ca tim deja destule despre prezicerile pe
care trebuie sa le fac o teorie cuantica a gravitaiei.
Acum, daca credei ca universul nu este arbitrar, ci este guvernat de legi
definite, trebuie sa combinai teoriile pariale ntr-o teorie unificata completa
care va descrie totul n univers. Dar, n cutarea unei astfel de teorii unificate
complete, exista un paradox fundamental. Ideile privind teoriile tiinifice
schiate mai sus presupun ca suntem fiine raionale, libere sa observam
universul aa cum dorim i sa tragem concluzii logice din ceea ce vedem. ntr-o
schema de acest fel este rezonabil sa presupunem ca putem progresa i mai
mult spre legile care guverneaz universul nostru. Totui, daca exista n
realitate o teorie unificata completa, ea ar determina probabil i aciunile
noastrE. Ai astfel teoria nsi ar determina rezultatul cercetrii noastre asupra
eI. Ai de ce trebuie sa ne determine ca din dovezi sa tragem concluziile juste?
Nu poate tot aa de bine sa ne determine sa tragem concluzii greite? Sau nici o
concluzie?
Singurul rspuns pe care l pot da acestei probleme se bazeaz pe
principiul seleciei naturale al lui Darwin. Ideea este ca n orice populaie de
organisme autoreproductoare vor exista variaii ale materialului genetic i
educaiei pe care le au diferii indivizi. Aceste diferene vor nsemna ca unii
indivizi sunt mai capabili dect alii sa traga concluziile juste privind lumea din
jurul lor i sa acioneze corespunztor. Va exista o probabilitate mai mare ca
aceti indivizi sa supravieuiasc i sa se reproduc i astfel tipul lor de
comportare i de gndire va deveni dominant. In trecut a fost n mod sigur
adevrat ca ceea ce noi numim inteligena i descoperire tiinifica a

reprezentat un avantaj pentru supravieuire. Totui, daca universul a evoluat n

mod regulat, ne putem atepta ca aptitudinile de gndire pe care ni le-a dat
selecia naturala sa fie valabile i n cutarea unei teorii unificate complete i
astfel sa nu ne conduc la concluzii greite.
Deoarece teoriile pariale pe care le avem sunt suficiente pentru a face
preziceri corecte pentru toate situaiile n afara celor extreme, cutarea unei
teorii finale a universului pare dificil sa se justifice din punct de vedere practic.
(Totui, aceasta nu valoreaz nimic, deoarece argumente similare au putut fi
utilizate mpotriva teoriei relativitii i mecanicii cuantice, iar aceste teorii neau dat att energia nucleara ct i revoluia microelectronicii!) Prin urmare,
descoperirea unei teorii unificate complete poate sa nu ajute la supravieuirea
speciei noastre. Poate chiar sa nu ne afecteze stilul de viaa. Dar, chiar de la
nceputurile civilizaiei, oamenii nu erau mulumii sa vad evenimentele fara
legtur i inexplicabile. Ei au dorit cu ardoare nelegerea ordinii fundamentale
a lumii. Astzi noi gndim nc sa tim de ce suntem aici i de unde venim.
Dorina cea mai profunda a umanitii de a cunoate reprezint o justificare
suficienta a cutrii noastre continue. i scopul nostru este nu mai puin dect
o descriere completa a universului n care trim.
Spaiul i timpul.
Ideile actuale asupra micrii corpurilor dateaz de la Galilei i Newton.
naintea lor oamenii l credeau pe Aristotel, care spunea ca starea naturala a
unui corp era n repaus i ca el se mica numai acionat de o fora sau de un
impuls. Rezulta ca un corp greu trebuie sa cada mai repede dect unul uor,
deoarece ar fi fost atras mai mult spre pmnt.
Tradiia aristoteliana considera, de asemenea, ca toate legile care
guverneaz universul pot fi elaborate doar prin gndire pura: nu era necesar sa
se verifice prin observaie. Astfel, nimeni pn la Galilei nu s-a deranjat sa vad
daca ntr-adevr corpurile cu greuti diferite cad cu viteze diferite. Se spune ca
Galilei a demonstrat ca prerea lui Aristotel era falsa, lsnd sa cada greuti
din turnul nclinat din Pisa. Povestea este aproape sigur neadevrata, dar
Galilei a fcut ceva echivalent: el a lsat sa se rostogoleasc bile cu greuti
diferite pe o panta neteda. Situaia este similara aceleia a unor corpuri grele
care cad vertical, dar este mai uor de observat deoarece vitezele sunt mai mici.
Msurrile lui Galilei au artat ca fiecare corp i-a mrit viteza cu aceeai
valoare, indiferent de greutatea sa. De exemplu, daca lsai sa mearg o bila pe
o panta care coboar cu un metru la fiecare 10 metri lungime, bila se va
deplasa n josul pantei cu o viteza de circa un metru pe secunda dup o
secunda, de doi metri pe secunda dup doua secunde .a.m.d., indiferent ct
de grea este bila. Desigur, o greutate de plumb ar cdea mai repede dect o
pana, dar aceasta numai pentru ca o pana este ncetinita de rezistena aerului.

Daca se lasa sa cada doua corpuri care nu ntmpina o rezistena mare a

aerului, cum ar fi doua greuti diferite de plumb, ele cad la fel.
Msurrile lui Galilei au fost utilizate de Newton ca baza pentru legile
micrii. n experimentele lui Galilei, atunci cnd un corp se rostogolea pe
panta, el era acionat ntotdeauna de aceeai fora (greutatea sa) i efectul era
ca viteza sa cretea constant. Aceasta arata ca efectul real al unei fore este
ntotdeauna modificarea vitezei unui corp, nu acela de a-1 pune n micare, aa
cum se credea anterior. Aceasta mai nsemna ca ori de cte ori asupra unui
corp nu acioneaz o fora, el i va menine micarea n linie dreapta cu
aceeai viteza. Aceasta idee a fost pentru prima data enunata explicit de
Newton n lucrarea sa Principia Mathematica publicata n 1687, i este
cunoscuta ca legea ntia a lui Newton. Legea a doua a lui Newton explica ce se
ntmpla cu un corp atunci cnd asupra sa acioneaz o fora. Aceasta afirma
ca un corp va accelera, sau viteza lui se va modifica, cu o valoare proporionala
cu fora. (De exemplu, acceleraia este de doua ori mai mare, daca fora este de
doua ori mai mare). De asemenea, acceleraia este de attea ori mai mica de
cte ori este mai mare masa (sau cantitatea de materie) a corpului. (Aceeai for
(a care acioneaz asupra unui corp cu masa dubla va produce jumtate din
acceleraie). Un exemplu familiar este dat de un automobil: cu ct este mai
puternic motorul, cu att este mai mare acceleraia, dar cu ct este mai greu
automobilul, cu att este mai mica acceleraia, pentru acelai motor.
n plus faa de legile micrii, Newton a descoperit o lege care descrie
fora de gravitaie; aceasta afirma ca fiecare corp atrage orice alt corp cu o fora
proporionala cu masa fiecrui corp. Astfel, fora dintre doua corpuri va fi de
doua ori mai puternica daca unul dintre corpuri (sa spunem, corpul A) are
masa de doua ori mai mare. Acest lucru este de ateptat deoarece se poate
considera ca noul corp A este format din doua corpuri cu masa iniiala. Fiecare
ar atrage corpul B cu fora iniiala. Astfel, fora totala dintre A i B ar fi de doua
ori fora iniiala. i daca, sa presupunem, unul dintre corpuri avea de doua ori
masa iniiala i celalalt avea de trei ori masa sa iniiala, atunci fora ar fi de
ase ori mai puternica. Se poate vedea acum de ce toate corpurile cad la fel: un
corp cu greutatea dubla va avea o fora de gravitaie dubla care-1 trage n jos,
dar va avea i masa dubla. Conform legii a doua a lui Newton, aceste doua
efecte se vor anula unul pe celalalt, astfel ca acceleraia va fi aceeai n toate
cazurile.
Legea gravitaiei a lui Newton ne mai spune ca atunci cnd corpurile sunt
mai deprtate, fora este mai mica. Legea gravitaiei a lui Newton spune ca
atracia gravitaionala a unei stele este exact un sfert din aceea a unei stele
similare aflata la jumtatea distanei. Aceasta lege prezice cu mare precizie
orbitele pmntului, lunii i planetelor. Daca legea ar fi ca atracia

gravitaionala a unei stele scade mai rapid cu distana, orbitele planetelor nu ar

fi eliptice, ele ar fi spirale spre soare. Daca ea ar scdea mai lent, forele
gravitaionale ale stelelor deprtate ar predomina faa de aceea a pmntului.
Marea diferena dintre ideile lui Aristotel i acelea ale lui Galilei i Newton
este ca Aristotel credea ntr-o stare prefereniala de repaus, pe care orice corp
ar trebui s-o aib daca nu s-ar aciona asupra sa cu o fora sau un impuls. n
particular, el credea ca pmntul era n repaus. Dar din legile lui Newton
rezulta ca nu exista un criteriu unic al repausului. Se poate spune tot aa de
bine ca, sa presupunem, corpul A era n repaus i corpul B n micare cu viteza
constanta n raport cu corpul A, sau corpul B era n repaus i corpul A era n
micare. De exemplu, daca se lasa deoparte pentru moment rotaia pmntului
i micarea pe orbita n jurul soarelui, se poate spune ca pmntul era n
repaus i ca un tren de pe pmnt se deplasa spre nord cu nouzeci de mile pe
ora sau ca trenul era n repaus i ca pmntul era n micare spre sud cu145
Km pe ora. Daca se efectueaz experimente cu corpuri n micate n tren, toate
legile lui Newton sunt de asemenea valabile. De exemplu, jucnd ping-pong n
tren, s-ar gsi ca mingea asculta de legile lui Newton exact ca o minge pe o
masa de lng calea ferata. Astfel nu exista nici o modalitate de a spune cine se
mica: trenul sau pmntul.
Lipsa unui criteriu absolut pentru repaus nseamn ca nu se poate
determina daca doua evenimente care au loc la momente diferite se produc n
aceeai poziie n spaiu. De exemplu, sa presupunem ca mingea de pingpong
din tren salta n sus i n jos, lovind masa de doua ori n acelai loc la distana
de o secunda. Pentru cineva de lng calea ferata cele doua salturi ar prea ca
au loc la patruzeci de metri distana, deoarece aceasta este distana parcursa
de tren pe calea ferata, ntre salturi. Prin urmare, inexistena unui repaus
absolut nseamn ca nu se poate da unui eveniment o poziie absoluta n
spaiu aa cum credea Aristotel. Poziiile evenimentelor i distanele dintre ele
ar fi diferite pentru o persoana din tren i una de lng calea ferata i nu ar
exista un motiv pentru a prefera poziia unei persoane sau a celeilalte.
Newton a fost foarte ngrijorat de aceasta lipsa a poziiei absolute, sau a
spaiului absolut aa cum a fost numit, deoarece ea nu era n concordana cu
ideea sa despre un Dumnezeu absolut. De fapt, el a refuzat sa accepte lipsa
unui spaiu absolut, chiar daca aceasta era o consecina a legilor sale. Pentru
aceasta credina iraionala el a fost sever criticat de muli, cel mai notabil fiind
episcopul Berkeley, un filosof care credea ca toate obiectele materiale i spaiul
i timpul sunt o iluzie. Cnd faimosului dr Johnson i s-a spus despre prerea
lui Berkeley, el a strigat O resping astfel i a fcut un gest de strivire cu
piciorul pe o piatra mare.

Att Aristotel ct i Newton credeau n timpul absolut. Adic, ei credeau

ca intervalul de timp dintre doua evenimente se poate msura fara ambiguiti
i ca acest timp ar fi acelai indiferent cine 1-ar msur, cu condiia sa aib un
ceas bun. Timpul era complet separat de spaiu i independent de acesta.
Majoritatea oamenilor ar spune ca acesta este un punct de vedere de bun sim.
Totui, trebuie sa ne schimbam prerile despre spaiu i timp. Dei aparent
noiunile noastre de bun sim acioneaz corect cnd se trateaz obiecte ca
merele, sau planetele, care se deplaseaz relativ lent, ele nu mai acioneaz
pentru obiecte care se deplaseaz cu sau aproape de viteza luminii.
Faptul ca lumina se propaga cu o viteza finita, dar foarte mare, a fost
descoperit prima oara n 1686 de astronomul danez Ole Christensen Roemer. EI
a observat ca timpii n care sateliii lui Jupiter treceau n spatele lui Jupiter nu
erau egal distanai, aa cum ar fi de ateptat daca sateliii s-ar deplasa n jurul
lui Jupiter cu viteza constanta. Deoarece pmntul i Jupiter se deplaseaz pe
orbite n jurul Soarelui, distana dintre ele variaz. Roemer a observat ca
eclipsele sateliilor lui Jupiter apreau cu att mai trziu cu ct noi eram mai
departe de Jupiter. El a argumentat ca acest lucru se ntmpla deoarece lumina
provenita de la satelii are nevoie de mai mult timp pentru a ajunge la noi
atunci cnd suntem mai departe. Totui, msurrile variaiilor distanei dintre
pmnt i Jupiter, fcute de el, nu erau foarte precise, astfel ca valoarea sa
pentru viteza luminii era de 225 000 km pe secunda, faa de valoarea moderna
de 300 000 km pe secunda. Cu toate acestea, realizarea lui Roemer, care nu
numai ca a dovedit ca lumina se propaga cu viteza finita dar a i msurat acea
viteza, a fost remarcabila aprnd cu unsprezece ani nainte ca Newton sa
publice Principia Mathematica.
O teorie corecta a propagrii luminii nu a aprut pn n 1865 cnd
fizicianul britanic James Clerk Maxwell a reuit sa unifice teoriile pariale care
fuseser utilizate pn atunci pentru descrierea forelor electricitii i
magnetismului. Ecuaiile lui Maxwell precizau ca n cmpul combinat
electromagnetic puteau exista perturbaii ondulatorii i acestea se propagau cu
viteza fixa, ca undele dintr-un bazin. Daca lungimea de unda a acestora
(distana dintre doua vrfuri succesive ale undei) este de un metru sau mai
mare, ele sunt ceea ce acum numim unde radio. Pentru lungimi de unda mai
mici de civa centimetri, ele se numesc microunde sau infraroii (mai mari
dect a zecea mia parte dintr-un centimetru). Lumina vizibila are o lungime de
unda ntre a patruzecea mia parte i a optzecea mia parte dintr-un centimetru.
Pentru lungimi de unda i. Mai scurte, ele se numesc raze ultraviolete, X i
gamma.
Teoria lui Maxwell prezicea ca undele radio sau luminoase trebuie sa se
deplaseze cu o anumit viteza fixa. Din teoria lui Newton el eliminase ideea de

repaus absolut, astfel ca daca se presupunea ca lumina se deplaseaz cu viteza

fixa, trebuie sa se indice i n raport cu ce trebuie msurat acea viteza fixa.
Prin urmare s-a sugerat ca exista o substana numita eter care exista peste
tot chiar n spaiul gol. Undele de lumina trebuie sa se deplaseze prin eter aa
cum undele sonore se deplaseaz n aer i viteza lor trebuie deci sa fie n raport
cu eterul. Diferii observatori, care se deplaseaz n raport cu eterul, ar vedea
lumina venind spre ei cu viteze diferite, dar viteza luminii n raport cu eterul ar
rmne fixa. n particular, atunci cnd pmntul se mica prin eter pe orbita
sa n jurul soarelui, viteza luminii msurat n direcia micrii pmntului
prin eter (cnd noi ne micam spre sursa de lumina) trebuie sa fie mai mare
dect viteza luminii pe o direcie perpendiculara faa de direcia micrii (cnd
noi nu ne micam spre sursa). n 1887 Albert Michelson (care apoi a devenit
primul american ce a primit premiul Nobel pentru fizica) i Edward Morley au
efectuat un experiment foarte atent la Case School of Applied Science din
Cleveland. Ei au comparat viteza luminii n direcia micrii pmntului cu
aceea n direcia perpendiculara pe cea a micrii pmntului. Spre marea lor
surpriza, au gsit ca ele sunt aceleai!
ntre 1887 i 1905 au fost cteva ncercri, cea mai notabila a fizicianului
olandez Hendrik Lorentz, pentru a explica rezultatul experimentului MichelsonMorley prin obiecte care se contracta i ceasuri care rmn n urma atunci
cnd se mica prin eter. Totui, ntr-o faimoasa lucrare din 1905, un funcionar
pn atunci necunoscut din biroul elveian de patente, Albert Einstein, a artat
ca ntreaga idee a eterului nu era necesara, cu condiia sa se abandoneze ideea
timpului absolut. O atitudine similara a fost luata cteva sptmni mai trziu
de un matematician francez de prima mrime, Henri Poincar. Argumentele lui
Einstein erau mai aproape de fizica dect acelea ale lui Poincar care considera
ca problema este matematica. De obicei noua teorie i se atribuie lui Einstein,
dar Poincar este amintit ca avnd numele legat de o parte importana a sa.
Postulatul fundamental al teoriei relativitii, cum a fost numita, era ca
legile tiinei trebuie sa fie aceleai pentru orice observatori care se mica liber,
indiferent de viteza lor. Acest lucru era adevrat pentru legile micrii ale lui
Newton, dar acum ideea a fost dezvoltata pentru a include teoria lui Maxwell i
viteza luminii; toi observatorii trebuie sa msoare aceeai viteza a luminii,
indiferent cit de repede se mica ei. Aceasta idee simpla are unele consecine
remarcabile. Probabil cele mai bine cunoscute sunt echivalena masei i
energiei, exprimata de faimoasa ecuaie a lui Einstein: E = mc2 (unde E este
energia, m este masa i c este viteza luminii) i legea ca nici un corp nu se
poate deplasa mai repede dect viteza luminii. Datorita echivalentei energiei i
masei, energia pe care o are un corp datorita micrii sale se va aduga masei
sale. Cu alte cuvinte, va face sa fie mai greu sa i se mreasc viteza. n realitate

acest efect este semnificativ numai pentru obiecte care se mica cu viteze
apropiate de viteza luminii. De exemplu, la 10lo din viteza luminii, masa unui
obiect este cu numai 0,5% mai mare dect n mod normal, n timp ce la 90%
din viteza luminii ea ar fi de mai mult de doua ori masa lui normala. Atunci
cnd un obiect se apropie de viteza luminii, masa lui crete i mai rapid, astfel
nct este necesara din ce n ce mai multa energie pentru a-i mari viteza. De
fapt, el nu poate atinge viteza luminii, deoarece masa lui ar deveni infinita i,
prin echivalena energiei i masei, ar trebui o cantitate infinita de energie
pentru a realiza aceasta. De aceea, orice obiect normal este ntotdeauna limitat
de relativitate sa se mite cu viteze mai mici dect viteza luminii. Numai lumina
sau alte unde care nu au masa intrinseca se pot deplasa cu viteza luminii.
O consecina tot att de remarcabila a relativitii este modul n care ea a
revoluionat ideile noastre despre spaiu i timp. n teoria lui Newton, daca un
impuls de lumina este trimis dintr-un loc n altul, diferii observatori ar fi de
acord asupra timpului necesar pentru acea deplasare (deoarece timpul este
absolut), dar nu vor fi de acord ntotdeauna asupra distanei parcurse de
lumina (deoarece spaiul nu este absolut). Deoarece viteza luminii este raportul
dintre distana pe care a parcurs-o i timpul necesar pentru aceasta,
observatori diferii vor msura viteze diferite ale luminii. Pe de alta parte, n
relativitate, toi observatorii trebuie sa fie de acord asupra vitezei luminii.
Totui, ei tot nu sunt de acord asupra distanei pe care a parcurs-o lumina,
astfel ca acum ei nu trebuie deci sa fie de acord nici asupra timpului necesar
pentru aceasta. (Timpul reprezint raportul dintre distana pe care a parcurs-o
lumina asupra creia observatorii nu sunt de acord i viteza luminii asupra
creia ei sunt de acord.) Cu alte cuvinte, teoria relativitii pune capt ideii
timpului absolut! Reiese ca fiecare observator trebuie sa aib propria msur a
timpului, nregistrata de un ceas pe care l poarta cu el i ca ceasuri identice
purtate de observatori diferii nu vor fi, n mod necesar, de acord.
Fiecare observator poate utiliza radarul pentru a spune unde i cnd are
loc un eveniment, trimind un impuls de lumina sau unde radio. O parte din
impuls se reflecta napoi la locul de producere a evenimentului i observatorul
msoar timpul dup care primete ecoul. Atunci se spune ca timpul producerii
evenimentului este exact la mijloc, ntre momentul trimiterii impulsului i
momentul primirii undelor reflectate; distana la care se produce evenimentul
este jumtate din timpul pentru aceasta deplasare dus-ntors nmulit cu viteza
luminii. (n acest sens, un eveniment este ceva care are loc ntr-un singur punct
n spaiu, ntr-un moment specificat.) Aceasta idee este prezentata n figura 2.1,
care reprezint un exemplu de diagrama spaiu-timp. Utiliznd acest procedeu,
observatorii care se mica unii faa de alii vor atribui timpi diferii i poziii
diferite aceluiai eveniment. Nici o msurare a unui anumit observator nu este

mai corecta dect o msurare a altui observator, dar toate msurrile sunt
corelate. Orice observator poate calcula precis ce timp i ce poziie va atribui
evenimentului oricare alt observator, cu condiia sa tie viteza relativa a
celuilalt observator.
Astzi noi utilizam aceasta metoda pentru a msura precis distanele,
deoarece putem msura timpul mai precis dect lungimea. De fapt, metrul este
definit ca fiind distanta parcursa de lumina n 0,000000003335640952
secunde, msurate cu un ceas cu cesiu. (Explicaia acestui numr este ca el
corespunde definiiei istorice a metrului n funcie de doua semne pe o anumit
bara de platina inuta la Paris.) De asemenea, putem utiliza o unitate de
lungime noua, mai convenabila, numita secund-lumin. Aceasta este definita
simplu ca fiind distana parcursa de lumina ntr-o secunda. In teoria
relativitii, definim acum distana n funcie de timp i viteza luminii, astfel ca
rezulta automat ca fiecare observator va msura aceeai viteza a luminii (prin
definiie, 1 metru pe 0,000000003335640952 secunde). Nu este nevoie sa se
introduc ideea de eter, a crui prezena oricum nu poate fi detectata aa cum
a artat experimentul Michelson Morley. Totui, teoria relativitii ne foreaz sa
ne schimbam fundamental ideile despre spaiu i timp. Trebuie sa acceptam ca
timpul nu este complet separat i independent de spaiu, ci se combina cu
acesta formnd un obiect numit spaiu-timp.
Este bine cunoscut ca poziia unui punct n spaiu poate fi descrisa de
trei numere, sau coordonate. De exemplu, se poate spune ca un punct dintr-o
camera se gsete la doi metri faa de un perete, la un metru de altul i un
metru i jumtate deasupra podelei. Sau se poate stabili ca un punct era la o
anumit latitudine i longitudine i la o anumit nlime deasupra nivelului
marii. Se pot utiliza oricare trei coordonate adecvate, dei ele au doar un
domeniu limitat de valabilitate. Nu s-ar putea specifica poziia lunii printr-un
numr de kilometri la nord i la vest de Piccadilly Circus i la un numr de
metri deasupra nivelului marii. n schimb, ea se poate descrie prin distana
faa de soare, distana faa de planul orbitelor planetelor i unghiul dintre linia
care unete luna i soarele i linia care unete soarele cu o stea apropiata cum
ar fi Alpha Centauri. Chiar aceste coordonate nu ar fi de mare folos pentru
descrierea poziiei soarelui n galaxia noastr sau a poziiei galaxiei noastre n
grupul local de galaxii. De fapt, ntregul univers se poate descrie printr-o
colecie de zone care se suprapun. n fiecare zona, pentru a specifica poziia
unui punct se poate utiliza un set diferit de trei coordonate.
Un eveniment este ceva care se ntmpla ntr-un anumit punct din spaiu
i ntr-un anumit moment. Astfel, el poate fi specificat prin patru numere sau
coordonate. i aici, alegerea coordonatelor este arbitrara; se pot utiliza oricare
trei coordonate spaiale bine definite i oricare msur a timpului. n teoria

relativitii nu exista o distincie reala ntre coordonatele spaiale i temporale

exact aa cum nu exista o diferena reala ntre oricare doua coordonate
spaiale. Se poate alege un set nou de coordonate n care, sa spunem, prima
coordonata spaiala era o combinaie ntre prima i a doua dintre vechile
coordonate spaiale. De exemplu, n loc de a msura poziia unui punct de pe
pmnt prin distana n kilometri la nord de Piccadilly i la vest de Piccadilly se
poate utiliza distana n kilometri la nord-est de Piccadilly i la nord-vest de
Piccadilly. Asemntor, n teoria relativitii se poate utiliza o noua coordonata
temporala care era vechiul timp (n secunde) plus distana (n secunde-lumin)
la nord de Piccadilly.
Adesea este util sa se ia n considerare cele patru coordonate ce specifica
poziia sa ntr-un spaiu cvadridimensional numit spaiu-timp. Este imposibil
sa se imagineze un spaiu cvadri-dimensional. Mie personal mi se pare destul
de greu sa vizualizez spaiul tri-dimensional! Totui, este uor sa se traseze
diagrame ale spaiilor bidimensionale, cum este suprafaa pmntului.
(Suprafaa pmntului este bi-dimensional deoarece poziia unui punct poate
fi specificata prin doua coordonate, latitudine i longitudine.) n general, eu voi
utiliza diagrame n care timpul crete n sus i una din dimensiunile spaiale
este prezentata orizontal. Celelalte doua dimensiuni spaiale sunt ignorate sau,
uneori, una din ele este indicata n perspectiva. (Acestea se numesc diagrame
spaio-temporale, cum este figura 2.1.) De exemplu, n figura 2.2 timpul se
msoar pe verticala n ani i distana de-a lungul liniei de la soare la Alpha
Centauri se msoar pe orizontala n kilometri. Traiectoriile soarelui i Alpha
Centauri n spaiu i timp sunt prezentate ca linii verticale n stnga i n
dreapta diagramei. O raza de lumina de la soare urmeaz a linie diagonala i
are nevoie de patru ani pentru a ajunge de la soare la Alpha Centauri.
Aa cum am vzut, ecuaiile lui Maxwell preziceau ca viteza luminii
trebuie sa fie aceeai indiferent de viteza sursei, i acest lucru a fost confirmat
de msurri precise. Rezulta din aceasta ca daca se emite un impuls de lumina
la un anumit moment i ntr-un anumit punct din spaiu, atunci pe msur ce
trece timpul el se va mprtia ca o sfera de lumina ale carei dimensiune i
poziie snt independente de viteza sursei. Dup o milionime de secunda
lumina se va mprtia formnd o sfera cu raza de 300 metri; dup doua
milionimi de secunda, raza va fi de 600 metri .a.m.d. Va fi la fel ca undele care
se rspndesc pe suprafaa unui bazin cnd se arunca o piatra n apa. Undele
se rspndesc ca un cerc ce devine tot mai mare cu trecerea timpului. Daca se
considera un model tri-dimensional care consta din suprafaa bidimensionala a
bazinului i o dimensiune a timpului, cercul de unde n expansiune va marca
un con cu vrful n locul i timpul n care piatra a lovit apa (fig: 2.3).
Asemntor, lumina care se rspndete de la un eveniment formeaz un con

tridimensional n spaiu-timpul cvadri-dimensional. Acest con se numete

conul de lumina viitor al evenimentului. n acelai fel putem trasa un alt con,
numit conul de lumina trecut, care reprezint setul de evenimente din care
impulsul de lumina poate ajunge la evenimentul dat (fig. 2.4).
Conurile de lumina trecut i viitor ale evenimentului p mpart spaiultimpul n trei regiuni (fig. 2.5). Viitorul absolut al evenimentului este regiunea
din interiorul conului de lumina viitor al lui P. EI este setul tuturor
evenimentelor care pot fi afectate de ceea ce se ntmpla n P. Evenimentele din
afara conului de lumina al lui P nu pot fi ajunse de semnalele din P deoarece
nimic nu se deplaseaz mai repede dect lumina. Prin urmare ele nu pot fi
influenate de ceea ce se ntmpla n P. Trecutul absolut al lui P este regiunea
din interiorul conului de lumina trecut. El este setul tuturor evenimentelor ale
cror semnale care se deplaseaz la sau sub viteza luminii pot ajunge n P. EI
este setul tuturor evenimentelor care pot afecta ceea ce se ntmpla n P. Daca
se cunoate ceea ce se ntmpla la un anumit moment undeva ntr-o regiune a
spaiului care se gsete n conul de lumina trecut al lui P, se poate prezice ce
se va ntmpla n P. Restul reprezint regiunea de spaiu-timp care nu se
gsete n conurile de lumina viitor sau trecut ale lui P. Evenimentele din
aceasta regiune nu pot afecta sau nu pot fi afectate de evenimente din P. De
exemplu, daca soarele ar nceta sa lumineze chiar n momentul de faa, el nu ar
afecta obiectele de pe Pmnt n momentul de faa deoarece ele s-ar gsi n
regiunea din afara conului evenimentului corespunznd stingerii soarelui (fig.
2.6). Noi am ti despre aceasta numai dup 8 minute, timpul necesar luminii sa
ajung de la soare la noi. Numai atunci evenimentele de pe Pmnt s-ar gsi n
conul de lumina viitor al evenimentului corespunztor stingerii soarelui. n mod
asemntor, nu cunoatem ce se ntmpla la momente ndeprtate n univers;
lumina pe care o vedem de la galaxiile ndeprtate le-a prsit acum milioane
de ani i n cazul obiectelor celor mai ndeprtate pe care le vedem, lumina le-a
prsit acum circa opt miliarde de ani. Astfel, cnd privim universul, l vedem
aa cum a fost n trecut.
Daca se neglijeaz efectele gravitaionale, aa cum au fcut Einstein i
Poincar n 1905, se obine ceea se numete teoria speciala a relativitii.
Pentru fiecare eveniment n spaiu-timp putem construi un con de lumina
(setul tuturor traiectoriilor posibile ale luminii n spaiu-timp emise de
eveniment) i deoarece viteza luminii este aceeai pentru orice eveniment i n
orice direcie, toate conurile de lumina vor fi identice i vor fi ndreptate n
aceeai direcie. Teoria mai spune ca nimic nu se poate deplasa mai repede
dect lumina. Aceasta nseamn ca traiectoria oricrui obiect n spaiu i timp
trebuie sa fie reprezentata printr-o linie care se gsete n interiorul conului de
lumina pentru fiecare eveniment din el (fig. 2.7).

Teoria speciala a relativitii a reuit foarte bine sa explice ca viteza

luminii apare aceeai pentru toi observatorii (aa cum a artat experimentul
Michelson-Morley) i sa descrie ce se ntmpla atunci cnd obiectele se mica la
viteze apropiate de viteza luminii. Totui, ea nu era compatibila cu teoria
newtoniana a gravitaiei, care spune ca obiectele se atrgeau unele pe altele cu
o fora care depinde de distana dintre ele. Aceasta nseamn ca daca se
deplaseaz unul dintre obiecte, fora exercitata asupra celorlalte s-ar schimba
instantaneu. Sau, cu alte cuvinte, efectele gravitaionale s-ar deplasa cu viteza
infinita, n loc sa se deplaseze la sau sub viteza luminii, aa cum cerea teoria
speciala a relativitii. ntre 1908 i 1914 Einstein a fcut mai multe ncercri
nereuite de a gsi o teorie a gravitaiei care sa fie compatibila cu teoria
speciala a relativitii. n cele din urma, n 1915, el a propus ceea ce noi numim
acum teoria generala a relativitii.
Einstein a emis ipoteza revoluionara ca gravitaia nu este o fora ca
celelalte fore, ci este o consecina a faptului ca spaiu-timpul nu este plan, aa
cum s-a presupus anterior; el este curbat, sau nfurat, de distribuia masei
i energiei n el. Corpuri ca pmntul nu sunt determinate sa se mite pe orbite
curbe de o fora numita gravitaie; n schimb ele urmeaz corpul cel mai
apropiat printr-o traiectorie dreapta ntr-un spaiu curbat, care se numete o
linie geodezica. O linie geodezica este traiectoria cea mai scurta (sau cea mai
lunga) ntre doua puncte apropiate. De exemplu, suprafaa pmntului este un
spaiu curbat bi-dimensional. O linie geodezica pe pmnt se numete un cerc
mare i este ruta cea mai scurta dintre doua puncte (fig. 2.8). Deoarece linia
geodezica este calea cea mai scurta ntre doua aeroporturi, aceasta este ruta pe
care un navigator aerian o va indica pilotului pentru zbor. n relativitatea
generalizata, corpurile urmeaz ntotdeauna linii drepte n spaiu-timpul
cvadridimensional dar, cu toate acestea, noua ni se va prea ca se deplaseaz
pe traiectorii curbe n spaiul nostru tridimensional. (Este la fel ca atunci cnd
se privete un avion care zboar deasupra unui teren deluros. Dei el urmeaz
o linie dreapta n spaiul tri-dimensional, urma sa parcurge o traiectorie
curbata pe solul bi-dimensional.)
Masa soarelui curbeaz spaiu-timpul astfel nct dei pmntul urmeaz
o linie dreapta din spaiu-timpul cvadridimensional, noua ni se pare ca se
mica de-a lungul unei orbite circulare n spaiul tri-dimensional. De fapt,
orbitele planetelor prezise de relativitatea generalizata sunt aproape exact
aceleai cu cele prezise de teoria newtoniana a gravitaiei. Totui, n cazul lui
Mercur care, fiind cea mai apropiata planeta de soare, simte efectele
gravitaionale cel mai puternic i are o orbita mai alungita, relativitatea
generalizata prezice ca axa lunga a elipsei trebuie sa se roteasc n jurul
soarelui cu o valoare de circa un grad n zece mii de ani. Orict de mic este

acest efect, el a fost observat nainte de 1915 i a servit drept una din primele
confirmri ale teoriei lui Einstein. In ultimii ani au fost msurate cu radarul
abateri chiar mai mici ale orbitelor celorlalte planete faa de prezicerile
newtoniene i s-a descoperit ca sunt n concordana cu prezicerile relativitii
generalizate.
De asemenea, razele de lumina trebuie sa urmeze linii geodezice n
spaiu-timp. Din nou, faptul ca spaiul este curbat nseamn ca lumina nu mai
pare ca se propaga dup linii drepte n spaiu. Astfel, relativitatea generalizata
prezice ca lumina trebuie sa fie curbata de cmpurile gravitaionale. De
exemplu, teoria prezice ca conurile de lumina ale punctelor din apropierea
soarelui ar fi uor curbate spre interior, datorita masei soarelui. Aceasta
nseamn ca lumina unei stele ndeprtate care trece pe lng soare ar fi
deviata cu un unghi mic, fcnd ca steaua sa apar ntr-o poziie diferita
pentru un observator de pe pmnt (fig. 2.9). Desigur, daca lumina stelei a
trecut ntotdeauna n apropierea soarelui, noi nu am putea spune daca lumina
a fost deviata sau steaua a fost n realitate acolo unde o vedem. Totui, atunci
cnd pmntul se mica n jurul soarelui, diferite stele par a trece n spatele
soarelui i lumina lor este deviata. Prin urmare, ele i schimba poziia
aparenta n raport cu celelalte stele.
n mod normal, acest efect este foarte greu de vzut, deoarece lumina
soarelui face imposibila observarea stelelor care apar pe cer n apropierea
soarelui. Totui, acest lucru este posibil n timpul unei eclipse de soare, cnd
lumina soarelui este blocata de luna. Prezicerea lui Einstein privind devierea
luminii nu a putut fi testata imediat n 1915, deoarece era n timpul primului
rzboi mondial i abia n 1919 o expediie britanica, ce a observat o eclipsa din
vestul Africii, a artat ca ntr-adevr lumina a fost deviata de soare, exact aa
cum a prezis teoria. Aceasta verificare a unei teorii germane de oameni de
tiina britanici a fost salutata ca un act mre de reconciliere ntre cele doua
ari dup rzboi. De aceea, este o ironie ca o examinare ulterioara a fotografiilor
luate de acea expediie a artat ca erorile erau tot att de mari ca i efectul pe
care ncercau s-1 msoare. Msurarea lor a fost un noroc pur, sau un caz de
cunoatere a rezultatului pe care au dorit s-1 obin, o ntmplare care nu
este neobinuita n tiina. Totui, devierea luminii a fost precis confirmata de
mai multe observaii ulterioare.
O alta prezicere a relativitii generalizate este ca timpul trebuie sa para
ca trece mai ncet lng un corp masiv ca pmntul. Aceasta deoarece exista o
relaie ntre energia luminii i frecvena sa (adic numrul de unde de lumina
pe secunda): cu ct este mai mare energia cu att este frecvena mai mare.
Atunci cnd lumina se propaga n sus n cmpul gravitaional ai pmntului,
ea pierde energie i astfel frecvena sa scade. (Aceasta nseamn ca timpul

dintre un vrf al undei i urmtorul crete.) Pentru cineva aflat la nlime ar

prea ca tot ce se ntmpla jos necesita un timp mai lung. Aceasta prezicere a
fost testata n 1962, cu ajutorul unei perechi de ceasuri foarte precise montate
n vrful i la baza unui turn de apa. S-a descoperit ca ceasul de la baza, care
era mai aproape de pmnt, mergea mai ncet, n exacta concordana cu
relativitatea generalizata. Diferena de viteza a ceasurilor la diferite nlimi
deasupra pmntului este acum de importana practica considerabila, o data
cu apariia sistemelor de navigaie foarte precise bazate pe semnale de la
satelii. Daca se ignora prezicerile relativitii generalizate, poziia calculata va fi
greita cu civa kilometri.
Legea micrii a lui Newton pune capt ideii de poziie absoluta n spaiu.
Teoria relativitii a renunat la timpul absolut. Sa consideram o pereche de
gemeni. Sa presupunem ca unul dintre gemeni se duce sa triasc pe vrful
unui munte, iar celalalt locuiete la malul marii. Primul va mbtrni mai
repede dect al doilea. Astfel, daca se ntlnesc, unul va fi mai n vrsta dect
celalalt. n acest caz, diferena de vrsta va fi foarte mica, dar ea ar fi mult mai
mare daca unul dintre gemeni pleac ntr-o cltorie lunga cu o nava spaiala
care se deplaseaz cu o viteza apropiata de viteza luminii. Atunci cnd se
ntoarce, el va fi mult mai tnr dect cel care a rmas pe pmnt. Acesta se
numete paradoxul gemenilor, dar el este un paradox numai daca se considera
ca timpul este absolut. In teoria relativitii nu exista timp absolut unic, dar n
schimb fiecare individ are propria sa msur a timpului care depinde de locul
ctre care se deplaseaz i de modul n care se deplaseaz.
nainte de 1915, spaiul i timpul au fost considerate ca o arena fixa n
care au loc evenimentele, dar care nu este afectata de ceea ce se ntmpla n ea.
Acest lucru a fost adevrat chiar pentru teoria speciala a relativitii: Corpurile
se micau, forele atrgeau i respingeau, dar timpul i spaiul pur i simplu
continuau sa rmn neafectate. Era natural sa se considere ca spaiul i
timpul se derulau la infinit.
Totui, n teoria generala a relativitii situaia este destul de diferita.
Spaiul i timpul sunt acum mrimi dinamice: atunci cnd un corp se mica,
sau o fora acioneaz, aceasta afecteaz curbarea spaiului i timpului i la
rndul sau structura spaiu-timpului afecteaz modul n care corpurile se
mica i forele acioneaz. Spaiul i timpul nu numai ca afecteaz, dar sunt
afectate de orice se ntmpla n univers. Exact aa cum nu se poate vorbi
despre evenimente din univers fara noiuni de spaiu i timp, tot aa n
relativitatea generalizata nu are sens sa se vorbeasc despre spaiu i timp n
afara universului.
Pentru urmtoarele decenii aceasta noua nelegere a spaiului i
timpului a revoluionat imaginea noastr despre univers. Vechea idee despre

universul n esena neschimbtor care a existat i continua sa existe a fost

nlocuita pentru totdeauna cu noiunea de univers dinamic n expansiune care
prea sa fi nceput la un moment finit n trecut i care ar putea sa se termine la
un moment finit n viitor. Aceasta revoluie formeaz subiectul urmtorului
capitol. i, ani de zile mai trziu, a fost de asemenea punctul de nceput al
activitii mele n fizica teoretica. Roger Penrose i cu mine am artat ca teoria
generala a relativitii a lui Einstein nsemna ca universul trebuie sa aib un
nceput i, posibil, un sfrit.
Universul n expansiune.
Daca cineva privete cerul ntr-o noapte senina, fara luna, obiectele cele
mai strlucitoare care se vad sunt probabil planetele Venus, Marte, Jupiter i
Saturn. Vor mai fi ? Un numr mare de stele exact la fel ca soarele nostru, dar
mult mai departe de noi. De fapt, unele din aceste stele fixe par a-i schimba
foarte lent poziiile una faa de cealalt atunci cnd pmntul se mica pe
orbita n jurul soarelui: n realitate ele nu sunt deloc fixe! Aceasta deoarece ele
sunt relativ aproape de noi. Pe msur ce pmntul se mica n jurul soarelui
le vedem din diferite poziii pe fondul stelelor mult mai ndeprtate. Din fericire,
aceasta ne permite sa msurm direct distana dintre stele i noi: cu ct sunt
mai aproape, cu att par ca se deplaseaz mai mult. Steaua cea mai apropiata,
numita Proxima Centauri, este la o distana de circa patru ani lumina (lumina
care vine de la ea are nevoie de circa patru ani sa ajung la Pmnt), sau
aproape treizeci i apte de milioane de milioane de kilometri. Majoritatea
celorlalte stele care sunt vizibile cu ochiul liber se gsesc n limitele a cteva
sute de ani lumina de noi. Pentru comparaie, soarele nostru este la numai 8
minute lumina deprtare! Stelele vizibile apar mprtiate pe tot cerul nopii,
dar sunt concentrate n special ntr-o banda pe care o numim Calea Lactee. n
anul 1750, unii astronomi sugerau ca apariia Caii Lactee poate fi explicata
daca majoritatea stelelor vizibile se gsesc ntr-o singura configuraie n forma
de disc, un exemplu de ceea ce numim galaxie spirala. Numai cteva zeci de ani
mai trziu, astronomul Sir William Herschel a confirmat ideea catalognd
minuios poziiile i distanele unui mare numr de stele. Chiar aa, ideea a fost
complet acceptata abia la nceputul acestui secol.
Imaginea moderna a universului dateaz doar din 1924, cnd astronomul
american Edwin Hubble a demonstrat ca galaxia noastr nu era singura. De
fapt existau multe altele, cu ntinderi vaste de spaiu gol ntre ele. Pentru a
dovedi aceasta, a trebuit sa determine distanele pn la celelalte galaxii, care
sunt att de ndeprtate nct, spre deosebire de stelele apropiate, ele apar fixe.
Prin urmare Hubble a fost silit sa utilizeze metode indirecte pentru msurarea
distanelor. Acum, strlucirea aparenta a unei stele depinde de doi factori: de
ct de multa lumina radiaz (luminozitatea sa) i de ct este de departe de noi.

Pentru stelele apropiate, putem msura strlucirea lor aparenta i distana

pn la ele, astfel ca putem afla luminozitatea lor. Invers, daca tim
luminozitatea stelelor din alte galaxii, putem afla distana la care se afla
msurnd strlucirea lor aparenta. Hubble a observat ca atunci cnd sunt
destul de aproape de noi ca sa le msurm, anumite tipuri de stele au
ntotdeauna aceeai luminozitate, prin urmare, a argumentat el, daca gsim
stele de acest fel n alta galaxie, putem presupune ca ele au aceeai
luminozitate i astfel putem calcula distana pn la acea galaxie. Daca putem
face acest lucru pentru mai multe stele din aceeai galaxie i calculele noastre
dau mereu aceeai distana, putem fi destul de siguri de estimarea noastr.
n acest fel, Edwin Hubble a aflat distanele pn la noua galaxii diferite.
tim acum ca galaxia noastr este numai una din cteva sute de miliarde care
se pot vedea cu telescoapele moderne, fiecare galaxie coninnd cteva sute de
miliarde de stele. Figura 3.1 prezint o imagine a unei galaxii spirale vzut din
profil, similara cu felul n care credem ca trebuie sa arate galaxia noastr
pentru cineva care triete n alta galaxie. Noi trim ntr-o galaxie care are
aproape o suta de mii de ani lumina diametru i care se rotete lent; stelele din
braele sale spirale se nvrtesc n jurul centrului sau o data la fiecare cteva
sute de milioane de ani. Soarele nostru este doar o stea galbena, obinuita, de
dimensiune medie, aflata lng marginea interioara a uneia dintre braele
spirale. Am parcurs desigur un drum lung de la Aristotel i Ptolemeu cnd
credeam ca pmntul era centrul universului!
Stelele sunt att de ndeprtate nct ne apar doar ca puncte de lumina.
Nu putem vedea dimensiunea sau forma lor. Atunci, cum putem mpari stelele
n diferite tipuri? Pentru marea majoritate a stelelor exista doar o trstur
caracteristica pe care o putem observa culoarea luminii lor. Newton a
descoperit ca daca lumina soarelui trece printr-o bucata de sticla de forma
triunghiulara, numita prisma, ea se descompune n culorile sale componente
(spectrul sau) ca ntr-un curcubeu. Focaliznd un telescop pe stea sau pe o
galaxie, se poate observa n mod asemntor spectrul luminii acelei stele sau
galaxii. Stele diferite au spectre diferite, dar strlucirea relativa a diferitelor
culori este ntotdeauna exact ceea ce ar fi de ateptat sa se gseasc n lumina
emisa de un obiect incandescent. De fapt, lumina emisa de un obiect
incandescent are un spectru caracteristic care depinde numai de temperatura
sa un spectru termic. Aceasta nseamn ca putem spune care este temperatura
unei stele din spectrul luminii sale. Mai mult, descoperim ca anumite culori
foarte specifice lipsesc din spectrele stelelor i aceste culori lipsa pot varia de la
o stea la alta. Deoarece tim ca fiecare element chimic absoarbe un set
caracteristic de culori foarte specifice, comparndu-le cu acelea care lipsesc din

spectrul unei stele, putem determina exact ce elemente exista n atmosfera

stelei.
n anii '20, cnd astronomii au nceput sa priveasc spectrele stelelor din
alte galaxii, au descoperit ceva deosebit: erau aceleai seturi caracteristice de
culori lipsa ca i la stelele din galaxia noastr, dar toate erau deplasate spre
captul rou al spectrului cu aceeai cantitate relativa. Pentru a nelege
implicaiile acestui fapt, trebuie sa nelegem mai nti efectul Doppler. Aa cum
am vzut, lumina vizibila consta din fluctuaii, sau unde, n timpul
electromagnetic. Frecvena (sau numrul de unde pe secunda) luminii este
extrem de nalta, variind de la patru la apte sute de milioane de milioane de
unde pe secunda. Diferitele frecvene ale luminii reprezint ceea ce ochiul uman
vede ca diferite culori, frecvenele cele mai joase apsnd la captul rou al
spectrului i frecvenele cele mai nalte la captul albastru. Sa ne imaginam
acum o sursa de lumina aflata la distana constanta de noi, cum este o stea,
care emite unde de lumina cu frecvena constanta. Evident, frecvena undelor
pe care le recepionam va fi aceeai cu frecvena la care sunt emise (cmpul
gravitaional al galaxiei nu ar fi suficient de mare pentru a avea un efect
semnificativ). Sa presupunem acum ca sursa ncepe sa se mite spre noi. Cnd
sursa emite urmtorul maxim al undei ea va fi mai aproape de noi astfel nct
timpul necesar maximului undei sa ajung la noi este mai mic i prin urmare
numrul de unde pe care-1 recepionam n fiecare secunda (adic frecvena)
este mai mare dect atunci cnd steaua era staionara. n mod corespunztor,
daca sursa se deprteaz de noi, frecvena undelor pe care le recepionam va fi
mai mica. Prin urmare, n cazul luminii, aceasta nseamn ca stelele care se
deprteaz de noi vor avea spectrul deplasat spre captul rou al spectrului
(deplasare spre rou) i acelea care se mica spre noi vor avea spectrul deplasat
spre albastru. Aceasta relaie ntre frecvena i viteza, care se numete efectul
Doppler, reprezint o experiena de fiecare zi. Ascultai o maina care trece pe
strada: atunci cnd maina se apropie motorul sau are sunetul mai ascuit
(corespunztor unei frecvene mai na1te a undelor sonore) i atunci cnd trece
i se ndeprteaz, sunetul sau este mai grav. Comportarea undelor de lumina
sau radio este similara. ntr-adevr, poliia utilizeaz efectul Doppler pentru a
msura viteza mainilor msurnd frecvena impulsurilor undelor radio
reflectate de acestea.
Dup ce a dovedit existena altor galaxii, n anii care au urmat, Hubble
i-a petrecut timpul catalognd distanele la care se afla i observnd spectrele
lor. n acea vreme majoritatea oamenilor se ateptau ca galaxiile sa se mite de
jur mprejur la ntmplare, i deci se ateptau sa gseasc tot att de multe
spectre deplasate ctre albastru ca i cele deplasate spre rou. Prin urmare, a
fost destul de surprinztoare descoperirea ca majoritatea galaxiilor apreau

deplasate spre rou: aproape toate se deprtau de noi! i mai surprinztoare a

fost descoperirea pe care Hubble a publicat-o n 1929: nici mrimea deplasrii
spre rou a unei galaxii nu este ntmpltoare, ci este direct proporionala cu
distana galaxiei faa de noi. Sau, cu alte cuvinte, cu ct este mai ndeprtat
de galaxie, cu att se deprteaz mai repede! i aceasta nsemna ca universul
nu poate fi static, aa cum credeau toi nainte, ci de fapt este n expansiune;
distana dintre diferitele galaxii crete nencetat.
Descoperirea expansiunii universului a fost una din marile revoluii
intelectuale ale secolului douzeci. Acum este uor sa te miri de ce nu s-a
gndit nimeni la ea mai nainte. Newton i alii ar fi trebuit sa realizeze ca un
univers static ar ncepe curnd sa se contracte sub influena gravitaiei. Totui,
daca expansiunea s-ar face mai repede dect cu o anumit valoare critica,
gravitaia nu ar fi niciodat suficient de puternica sa o opreasc i universul ar
continua sa se extind pentru totdeauna. Cam aa se ntmpla cnd se
lanseaz o racheta n sus de pe suprafaa pmntului. Daca ea are o viteza
destul de sczut, gravitaia va opri n cele din urma racheta i ea va ncepe sa
cada. Pe de alta parte, daca racheta are o viteza mai mare dect o valoare
critica (unsprezece km pe secunda) gravitaia nu va fi suficient de puternica s-o
traga napoi, astfel ca ea se va deprta de pmnt pentru totdeauna. Aceasta
comportare a universului ar fi putut fi prezisa de teoria gravitaiei a lui Newton
n orice moment al secolelor nousprezece, optsprezece sau chiar la sfritul
secolului aptesprezece. Totui, credina ntr-un univers static era att de
puternica nct a persistat pn la nceputul secolului douzeci. Chiar
Einstein, cnd a formulat teoria generala a relativitii n 1915, era att de
sigur ca universul trebuia sa fie static nct i-a modificat teoria ca sa fac
acest lucru posibil, introducnd n ecuaiile sale o aa-numita constanta
cosmologica. Einstein a introdus o noua fora antigravitaionala care spre
deosebire de alte fore, nu provenea dintr-o anumit sursa ci era ncorporata n
structura spaiu-timpului. El pretindea ca spaiu-timpul are o tendina de
expansiune ncorporata i aceasta poate fi fcut sa echilibreze exact atracia
ntregii materii din univers, astfel nct ar rezulta; un univers static. Se pare ca
numai un singur om a fost ' dispus sa ia drept buna relativitatea generalizata i
n timp ce Einstein i ali fizicieni cutau modaliti de evitare a prediciei unui
univers nestatic, fizicianul i matematicianul rus Alexander Friedmann s-a
apucat s-o explice.
Friedmann a emis doua ipoteze foarte simple despre, univers: ca
universul arata identic n orice direcie privim i ca acest lucru ar fi adevrat i
daca am observa universul din alta parte. Numai din aceste doua idei,
Friedmann a artat ca nu trebuie sa ne ateptam ca universul sa fie static. De

fapt, n 1922, cu civa ani nainte de descoperirea lui Edwin Hubble,

Friedmann a prezis exact ce a descoperit Hubble!
n mod clar ipoteza ca universul arata la fel n orice direcie nu este n
realitate adevrat. De exemplu, aa cum am vzut, celelalte stele din galaxie
formeaz o banda distincta de lumina pe cerul nopii, numita Calea Lactee. Dar
daca privim galaxiile ndeprtate, pare sa fie mai mult sau mai puin acelai
numr de galaxii. Astfel, universul pare sa fie aproximativ acelai n orice
direcie, cu condiia sa fie vzut la scara mare n comparaie cu distana dintre
galaxii i sa fie ignorate diferenele la scara mica. Pentru multa vreme, aceasta
a fost o justificare suficienta pentru ipoteza lui Friedmann ca o aproximaie
grosiera a universului real. Dar mai recent un accident fericit a pus n evidena
faptul ca ipoteza lui Friedmann este de fapt o descriere remarcabil de precisa a
universului nostru.
n 1965 doi fizicieni americani de la Bell Telephone Laboratories din New
Jersey, Arno Penzias i Robert Wilson, testau un detector foarte sensibil la
microunde. (Microundele sunt exact ca undele de lumina, dar cu o frecvena de
ordinul a numai zece miliarde de unde pe secunda.) Penzias i Wilson au fost
ngrijorai cnd au descoperit ca detectorul lor capta mai mult zgomot dect ar
fi trebuit. Zgomotul nu prea sa vina dintr-o anumit direcie. Mai nti au
descoperit dejecii de psri n detectorul lor i au verificat i alte posibile
defecte n funcionare, dar curnd acestea au fost eliminate. Ei tiau ca orice
zgomot din atmosfera era mai puternic atunci cnd detectorul nu era ndreptat
n sus dect n cazul cnd era, deoarece razele de lumina parcurg o distana
mai mare n atmosfera cnd sunt recepionate din apropierea orizontului dect
atunci cnd sunt recepionate direct de sus. Zgomotul suplimentar era acelai
indiferent de direcia n care era ndreptat detectorul, astfel ca el trebuia sa
provin din afara atmosferei. De asemenea, el era acelai ziua i noaptea, n tot
timpul anului, chiar daca pmntul se rotea n jurul axei sale i se mica pe
orbita n jurul soarelui. Aceasta a artat ca radiaia trebuie sa vina de dincolo
de sistemul solar i chiar de dincolo de galaxie, deoarece altfel ar fi variat atunci
cnd micarea pmntului ndrepta detectorul n direcii diferite. De fapt, tim
ca radiaia trebuie sa fi cltorit spre noi prin cea mai mare parte a universului
observabil, i deoarece pare a fi aceeai n diferite direcii, universul trebuie sa
fie, de asemenea, acelai n orice direcie, cel puin la scara mare. tim acum
ca n orice direcie privim, acest zgomot nu variaz niciodat cu mai mult de
unu la zece mii astfel ca Penzias i Wilson au nimerit fara s-i dea seama peste
o confirmare remarcabil de precisa a primei ipoteze a lui Friedmann.
Aproximativ n acelai timp doi fizicieni americani de la Universitatea
Princeton, Bob Dicke i Jim Peebles, erau interesai de microunde. Ei lucrau la
o ipoteza, emisa de George Gamow (fost student al lui Alexander Friedmann), ca

universul timpuriu trebuie sa fi fost fierbinte i dens, incandescent. Dicke i

Peebles au argumentat ca ar trebui sa putem vedea nc strlucirea universului
timpuriu, deoarece lumina unor pari foarte ndeprtate ale sale ar ajunge la
noi abia acum. Totui, expansiunea universului nsemna ca aceasta lumina
trebuia sa fie att de mult deplasata spre rou nct ea ne-ar aprea ca radiaie
de microunde. Dicke i Peebles se pregteau sa caute aceasta rad? Aie atunci
cnd Penzias i Wilson au auzit despre activitatea lor i au realizat ca ei o
gsiser deja. Pentru aceasta, Penzias i Wilson au primit premiul Nobel n
1978 (ceea ce nu le-a prea convenit lui Dicke i Peebles, ca sa nu mai vorbim de
Gamow!).
Acum, la prima vedere, aceasta dovada ca universul arata acelai
indiferent n ce direcie privim ar prea sa sugereze ca exista ceva special n
ceea ce privete locul nostru n univers. Mai ales, ar prea ca daca observam ca
toate celelalte galaxii se deprteaz de noi; atunci noi trebuie sa fim n centrul
universului. Exista, totui, o alta explicaie; universul poate sa arate la fel n
orice direcie i vzut din oricare alta galaxie. Aceasta, aa cum am vzut, a fost
a doua ipoteza a lui Friedmann. Nu avem o dovada tiinifica pentru sau
mpotriva acestei ipoteze. O credem datorita modestiei: ar fi fost cu totul
extraordinar daca universul ar fi artat acelai n orice direcie n jurul nostru,
i nu n jurul altor puncte din univers! n modelul lui Friedmann, toate galaxiile
se deprteaz una de alta. Situaia se prezint ca un balon cu mai multe pete
pictate pe el care este umflat n mod constant. Cnd balonul se umfla, distana
dintre oricare doua pete crete, dar nu exista o pata care sa poat fi considerata
centrul expansiunii. Mai mult, cu ct distana dintre pete este mai mare, cu
att mai repede se vor ndeprta una de alta. n mod asemntor, n modelul
lui Friedmann viteza cu care se ndeprteaz doua galaxii este proporionala cu
distana dintre ele. Astfel, el a pr? Zis ca deplasarea spre rou a unei galaxii
trebuie sa fie direct proporionala cu distana la care se gsete fata de noi,
exact cum a descoperit Hubble. n ciuda succesului modelului sau i prezicerii
observaiilor lui Hubble, lucrarea lui Friedmann a rmas necunoscuta n vest
pn cnd fizicianul american Arthur Walker a descoperit modele similare n
1935, ca rspuns la descoperirea lui Hubble a expansiunii uniforme a
universului.
Dei Friedmann nu a gsit dect unul, exista, de fapt, trei tipuri diferite
de modele care asculta de cele doua ipoteze fundamentale ale lui Friedmann. n
primul tip (pe care 1-a gsit Friedmann) universul se extinde suficient de ncet
nct atracia gravitaionala dintre diferitele galaxii sa provoace ncetinirea i n
cele din urma oprirea expansiunii. Atunci galaxiile ncep sa se mite una spre
cealalt i universul se contracta. Figura 3.2 arata modul n care se modifica cu
timpul distana dintre doua galaxii nvecinate. Ea pornete de la zero, crete la

o valoare maxima i apoi descrete din nou la zero. n al doilea tip de soluie,
expansiunea universului este att de rapida nct atracia gravitaionala nu
poate s-o opreasc dei o ncetinete puin. Figura 3.3 prezint distana dintre
galaxiile nvecinate, n acest model. Ea pornete de la zero i n cele din urma
galaxiile se ndeprteaz cu viteza constanta. n sfrit, exista o a treia soluie,
n care expansiunea universului este exact att de rapida nct sa evite
colapsul. n acest caz, distana, prezentata n figura 3.4, pornete, de
asemenea, de la zero i crete mereu. Totui, viteza cu care se ndeprteaz
galaxiile devine din ce n ce mai mica, deci ea nu ajunge niciodat la zero.
O caracteristica remarcabila a primului tip al modelului lui Friedmann
este ca n el universul nu este infinit n spaiu, dar totodat spaiul nu are
limite. Gravitaia este att de puternica nct spaiul este curbat n el nsui,
facndu-1 asemntor cu suprafaa pmntului. Daca cineva cltorete ntr-o
anumit direcie pe suprafaa pmntului, niciodat nu ajunge la o bariera de
netrecut sau nu cade peste margine, ci n cele din urma se ntoarce de unde a
plecat. n primul model al lui Friedmann, spaiul este la fel ca acesta, dar cu
trei dimensiuni n loc de cele doua de pe suprafaa pmntului. Cea de-a patra
dimensiune, timpul, este de asemenea finita, dar este ca o l? Nie cu doua capete
sau limite, un nceput i un sfrit. Vom vedea mai trziu ca atunci cnd se
combina relativitatea generalizata cu principiul de incertitudine din mecanica
cuantica, este posibil ca att spaiul ct i timpul sa fie finite fara margini sau
limite.
Ideea ca cineva poate cltori n jurul universului i termina cltoria
acolo unde a nceput-o este buna pentru literatura tiinifico-fantastic dar nu
are mare semnificaie practica, deoarece se poate arata ca universul ar suferi
un colaps ctre dimensiunea zero nainte ca cineva s-1 strbat de jur
mprejur. Ar trebui sa va deplasai mai repede dect lumina pentru a ncheia
cltoria acolo unde ai nceput-o nainte ca universul sa ajung la un sfrit i
acest lucru nu este permis!
n primul tip al modelului lui Friedmann, n care sufer expansiunea i
colapsul, spaiul este curbat n el nsui, ca suprafaa pmntului. Prin urmare
are o ntindere finita. In al doilea tip de model, n care expansiunea este eterna,
spaiul este curbat altfel, ca suprafaa unei ei. Astfel, n acest caz spaiul este
infinit. n sfrit, n al treilea tip al modelului lui Friedmann, n care are exact
rata critica de expansiune, spaiul este plat (i deci este de asemenea infinit).
Dar care model al lui Friedmann descrie universul nostru? i va opri
universul n cele din urma expansiunea i va ncepe sa se contracte sau se va
extinde pentru totdeauna? Pentru a raspunde la aceasta ntrebare trebuie sa
cunoatem rata actuala de expansiune a universului i densitatea sa medie
actuala. Daca densitatea este mai mica nct o anumit valoare critica,

determinata de rata de expansiune, atracia gravitaionala va fi prea slaba

pentru a opri expansiunea. Daca densitatea este mai mare dect valoarea
critica, gravitaia va opri expansiunea la un anumit moment n viitor i va
determina colapsul universului.
Putem determina rata actuala de expansiune msurnd vitezele cu care
celelalte galaxii se deprteaz de noi, utiliznd efectul Doppler. Aceasta se poate
face foarte precis. Totui, distanele pn la galaxii nu sunt foarte bine
cunoscute, deoarece nu le putem msura dect indirect. Astfel, tot ceea ce tim
este ca universul se extinde cu o valoare ntre 5 i 10% la fiecare miliard de ani.
Totui, incertitudinea asupra densitii medii actuale prezente a universului
este i mai mare. Daca adunam masele tuturor stelelor pe care le putem vedea
din galaxia noastr i alte galaxii, totalul este mai mic dect o sutime din
cantitatea necesara pentru a opri expansiunea universului, chiar pentru
estimarea cea mai sczut a ratei de expansiune. Totui, galaxia noastr i alte
galaxii trebuie sa conin o mare cantitate de materie neagra pe care nu o
putem vedea direct, dar despre care tim ca trebuie sa fie acolo datorita
influenei atraciei staionale asupra orbitelor stelelor din galaxie. Mai mult,
majoritatea galaxiilor formeaz roiuri i putem deduce n mod asemntor
prezena unei cantiti mai mari de materie neagra ntre galaxiile din aceste
roiuri prin efectul sau asupra micrii galaxiilor. Atunci cnd adunam toat
aceasta materie neagra, obinem doar circa o zecime din cantitatea necesara
pentru a opri expansiunea. Totui, nu putem exclude posibilitatea ca ar putea
exista o alta forma a materiei, distribuita aproape uniform n univers, pe care
nu am detectat-o nc i care poate mari densitatea medie a universului pn la
valoarea critica necesara pentru a opri expansiunea. Prin urmare, dovezile
actuale sugereaz ca universul se va extinde probabil la nesfrit dar nu putem
fi siguri dect de faptul ca i n cazul n care se va produce colapsul
universului, aceasta nu se va ntmpla cel puin nc alte zece miliarde de ani,
deoarece universul s-a extins deja cel puin pe aceasta durata. Acest lucru nu
trebuie sa ne ngrijoreze nejustificat; la acel moment, daca nu am fcut colonii
dincolo de sistemul solar, omenirea va fi murit de mult, stinsa o data cu soarele
nostru!
Toate soluiile lui Friedmann au caracteristic faptul ca la un anumit
moment n trecut (acum zece-douzeci miliarde de ani) distana dintre galaxiile
nvecinate trebuie sa fi fost zero. n acel moment, pe care noi l numim Big
Bang, densitatea universului i curbura spaiu-timpului ar fi fost infinite.
Deoarece matematica nu poate trata realmente cu numere infinite, aceasta
nseamn ca teoria generala a relativitii (pe care se bazeaz soluiile lui
Friedmann) prezice ca exista un punct n univers unde teoria nsi nu mai
funcioneaz. Un astfel de punct este un exemplu de ceea ce matematicienii

numesc o singularitate. De fapt, toate teoriile noastre tiinifice snt bazate pe

ipoteza ca spaiu-timpul este neted i aproape plat, astfel ca ele nu funcioneaz
la singularitatea Big Bang-ului, unde curbura spaiului este infinita. Aceasta
nseamn ca i daca ar fi existat evenimente nainte de Big Bang, ele nu ar
putea fi utilizate pentru a determina ce s-ar fi ntmplat dup aceea, deoarece
capacitatea de predicie ar fi ncetat la Big Bang. n mod asemntor, daca aa
cum este cazul cunoatem numai ceea ce s-a ntmplat de la Big Bang, nu am
putea sa determinam ce s-a ntmplat nainte. n ceea ce ne privete,
evenimentele dinainte de Big Bang nu pot avea consecine, astfel ca ele nu
trebuie sa formeze o parte a unui model tiinific al universului. Prin urmare
trebuie sa le eliminam din model i sa spunem ca timpul are un nceput la Big
Bang.
Multa lume nu agreeaz ideea ca timpul are un nceput, probabil
deoarece aduce a intervenie divina. (Biserica Catolica, pe de alta parte, a pus
mna pe modelul Big Bang i n 1951 a declarat oficial ca este n conformitate
cu Biblia.) Prin urmare, au fost mai multe ncercri de evitare a concluziei ca a
existat un Big Bang. Propunerea care a ctigat sprijinul cel mai larg s-a numit
teoria strii staionare. Ea a fost sugerata n 1948 de doi refugiai din Austria
ocupata de naziti, Hermann Bondi i Thomas Gold, mpreuna cu un englez,
Fred Hoyle, care a lucrat cu ei la perfecionarea radarului n timpul rzboiului.
Ideea era ca atunci cnd galaxiile se deprteaz una de alta, n golurile dintre
ele se formeaz continuu noi galaxii. Deci universul ar arata aproximativ la fel
tot timpul, ct i n toate punctele din spaiu. Teoria strii staionare cerea o
modificare a relativitii generalizate pentru a permite crearea continua de
materie, dar rata implicata era att de mica (de circa o particula pe kilometru
cub pe an) nct nu era n conflict cu experimentul. Teoria era o teorie tiinifica
buna, n sensul descris n capitolul 1; ea era simpla i fcea preziceri clare care
put u fi testate prin observaii. Una dintre aceste preziceri e ca numrul de
galaxii sau obiecte similare n orice volum dat al spaiului trebuie sa fie acelai
oriunde sau oricnd privim n univers. La sfritul anilor '50 i nceputul anilor
'60, un grup de astronomi condus de Martin Ryle (care a lucrat i cu Bondi,
Gold i Hoyle la radar n timpul rzboiului), la Cambridge, a efectuat o cercetare
a surselor de unde radio din spaiul cosmic. Grupul de la Cambridge a artat
ca majoritatea surselor radio trebuie sa se gseasc n afara galaxiei noastre
(ntradevar, multe din ele pot fi identificate cu alte galaxii) i ca existau mai
multe surse slabe dect cele puternice. Ei au interpretat sursele slabe ca fiind
cele mai ndeprtate i pe cele mai puternice ca fiind mai apropiate. Apoi
preau sa fie mai puine surse obinuite pe unitatea de volum al spaiului
pentru sursele apropiate dect pentru cele ndeprtate. Aceasta ar putea

nsemna ca noi suntem n centrul unei mari regiuni din univers n care sursele
sunt mai puine dect n alta parte.
O alta interpretare presupune ca sursele au fost mai numeroase n
trecut, n momentul n care undele radio le-au prsit pornind spre noi, dect
sunt acum. Ambele explicaii contraziceau prediciile teoriei strii staionare.
Mai mult, descoperirea radiaiei de microunde fcut de Penzias i Wilson n
1965 a indicat, de asemenea, ca universul trebuie sa fi fost mult mai dens n
trecut. Prin urmare, teoria strii staionare a trebuit sa fie abandonata.
O alta ncercare de a evita concluzia ca trebuie sa fi existat un Big Bang,
i deci un nceput al timpului, a fost fcut de doi oameni de tiina rui,
Evgheni Lifshitz i Isaac Khalatnikov, n 1963. Ei sugerau ca Big Bang-ul putea
fi o particularitate doar a modelelor lui Friedmann, care la urma urmelor erau
numai aproximaii ale universului real. Poate ca, din toate modelele care erau
aproximativ ca universul real, numai cel al lui Friedmann ar conine o
singularitate Big Bang. n modelele lui Friedmann, toate galaxiile se deprteaz
direct una de cealalt astfel, nu este surprinztor ca la un anumit moment din
trecut toate se gseau n acelai loc. n universul real, totui, galaxiile nu se
ndeprteaz direct una de alta ele au de asemenea mici viteze transversale.
Astfel, n realitate nu a fost nevoie sa fie toate exact n acelai loc, ci numai
foarte aproape una de alta. Poate ca atunci universul actual n expansiune a
rezultat nu dintr-o singularitate Big Bang ci dintr-o faza anterioara de
contracie; cnd s-a produs colapsul universului se putea ca nu toate
particulele sa se ciocneasc, ci au trecut una pe lng alta i apoi s-au
ndeprtat, producnd expansiunea actuala a universului. Atunci cum putem
spune daca universul real a nceput cu un Big Bang? Ceea ce au fcut Lifshitz
i Khalatnikov a fost sa studieze modele ale universului care erau aproximativ
ca modelele lui Friedmann dar luau n consideraie neregularitile i vitezele
ntmpltoare ale galaxiilor din universul real. Ei au artat ca astfel de modele
pot ncepe cu un Big Bang, chiar daca galaxiile nu se mai ndeprteaz
ntotdeauna direct una de alta, dar susineau ca acest lucru ar fi posibil numai
n anumite modele excepionale n care galaxiile se micau toate n linie
dreapta.
Ei argumentau ca deoarece preau sa existe infinit mai multe modele tip
Friedmann fara o singularitate Big Bang dect cele care aveau una, trebuie sa
conchidem ca n realitate nu a fost un Big Bang. Ulterior ei au realizat, totui,
ca exista o clasa mult mai generala de modele tip Friedmann care aveau
singulariti i n care galaxiile nu trebuiau sa se mite ntr-un fel special. De
aceea, n 1970, i-au retras propunerea.
Lucrarea lui Lifshitz i Khalatnikov a fost valoroasa deoarece a artat ca
universul ar fi putut avea o singularitate, un Big Bang, daca teoria generala a

relativitii era corecta. Totui, ea nu a rezolvat problema cruciala: Relativitatea

generalizata prezice ca universul nostru ar fi trebuit sa aib un Big Bang, un
nceput al timpului? Rspunsul a venit dintr-o abordare complet diferita
introdusa de un matematician i fizician britanic, Roger Penrose, n 1965.
Utiliznd modul n care conurile de lumina se comporta n relativitatea
generalizata mpreuna cu faptul ca gravitaia este ntotdeauna o fora de
atracie, el a artat ca o stea care sufer un colaps datorita propriei gravitaii
este prinsa ntr-o regiune a carei suprafaa se reduce la dimensiunea zero. i
deoarece suprafaa regiunii se reduce la zero, aa trebuie sa se ntmple i cu
volumul sau. Toat materia din stea va fi comprimata ntr-o regiune cu volum
zero, astfel ca densitatea materiei i curbura spaiu-timpului devin infinite. Cu
alte cuvinte, exista o singularitate coninuta ntr-o regiune a spaiu-timpului
numita gaura neagra.
La prima vedere, rezuitatul lui Penrose se aplica numai stelelor; el nu
avea nimic de spus despre ntrebarea daca ntregul univers a avut o
singularitate Big Bang n trecutul sau. Totui, n vremea n care Penrose i-a
elaborat teorema, eu lucram n cercetare ca student i cutam cu disperare o
problema pentru a-mi elabora teza de doctorat. Cu doi ani nainte mi se pusese
diagnosticul de ALS, cunoscut n mod obinuit ca boala lui Lou Gehrig, sau
boala neuro-motorie i mi se dduse de neles ca mai am numai unul sau doi
ani de trit. n aceste mprejurri, lucrul la teza de doctorat nu prea de mare
importana nu ma ateptam sa supravieuiesc att de mult. i totui trecuser
doi ani i nu eram mult mai rau. De fapt, lucrurile mergeau mai bine pentru
mine i ma logodisem cu o fata foarte drgu, Jane Wilde. Dar pentru a ma
cstori, aveam nevoie de un serviciu, aveam nevoie de un doctorat.
n 1965 am citit despre teorema lui Penrose care arata ca orice corp care
suferea un colaps gravitaional trebuie sa formeze n cele din urma o
singularitate. Am realizat curnd ca daca n teorema lui Penrose se inverseaz
direcia timpului astfel nct colapsul sa devina o expansiune, condiiile
teoremei sale ar fi nc valabile, cu condiia ca n momentul actual universul sa
fie aproximativ ca un model Friedmann la scara mare. Teorema lui Penrose a
artat ca orice stea care sufer un colaps trebuie sa sfreasc ntr-o
singularitate; argumentul timpului inversat a artat ca orice univers n
expansiune tip Friedmann trebuie sa nceap cu o singularitate. Din motive
tehnice, teorema lui Penrose cerea ca universul sa fie infinit n spaiu. Astfel,
am putut de fapt sa o utilizez pentru a dovedi ca trebuie sa fie o singularitate
numai daca universul se extindea destul de repede pentru a evita colapsul din
nou (deoarece numai acele modele Friedmann erau infinite n spaiu).
n urmtorii civa ani am elaborat noi tehnici matematice pentru a
elimina aceasta i alte condiii tehnice din teoremele care dovedeau ca

singularitile trebuie sa se produc. Rezultatul final a fost o lucrare n

colaborare a lui Penrose i a mea n 1970, care a demonstrat n cele din urma
ca ar fi trebuit sa existe un Big Bang numai daca relativitatea generalizata era
corecta i universul conine atta materie cta observam. Au existat mai multe
critici la aceasta lucrare, pe de o parte din partea ruilor, din cauza credinei
lor marxiste n determinismul tiinific fi pe de alta parte din partea unor
oameni care simeau ca ntreaga idee a singularitilor era respingtoare fi
strica frumuseea teoriei lui Einstein. Totui, n realitate nu se poate pune la
ndoiala o teorema matematica. Astfel ca n cele din urma lucrarea noastr a
fost general acceptata fi astzi aproape toat lumea considera ca universul a
nceput cu o singularitate Big Bang. Poate ca este o ironie ca, schimbndu-mi
prerea, acum ncerc sa conving ali fizicieni ca de fapt la nceputul universului
nu a existat o singularitate aa cum vom vedea mai trziu, ea poate disprea o
data ce sunt luate n considerare efectele cuantice.
n acest capitol am vzut cum s-a transformat, n mai puin de jumtate
de secol, imaginea omului despre univers, formata n milenii. Descoperirea lui
Hubble ca universul era n expansiune fi realizarea lipsei de importana a
propriei noastre planete n vastitatea universului au fost doar punctul de
plecare. Pe msur ce s-au adunat dovezi experimentale i teoretice, a devenit
din ce n ce mai clar ca universul trebuie sa fi avut un nceput n timp, pn ce
n 1970 acest lucru a fost dovedit de Penrose mpreuna cu mine, pe baza teoriei
generale a relativitii a lui Einstein. Demonstraia a artat ca relativitatea
generalizata este doar o teorie incompleta: ea nu ne poate spune cum a nceput
universul, deoarece ea prezice ca toate teoriile fizice, inclusiv ea nsi, nu mai
funcioneaz la nceputul universului. Totui, relativitatea generalizata pretinde
a fi numai o teorie pariala, astfel ca ceea ce arata n realitate teoremele
singularitilor este ca trebuie sa fi fost un timp n universul foarte timpuriu
cnd universul era att de mic, nct nu se mai pot ignora efectele la scara mica
ale celeilalte mari teorii pariale a secolului douzeci, mecanica cuantica. La
nceputul anilor 1970, deci, eram forai sa ne ndreptam cercetrile pentru
nelegerea universului de la teoria noastr asupra infinitului mare la teoria
noastr asupra infinitului mic. Acea teorie, mecanica cuantica, va fi descrisa n
cele ce urmeaz, nainte de a ne ndrepta eforturile ctre combinarea celor doua
teorii pariale ntr-o singura teorie cuantica a gravitaiei.
Principiul de incertitudine.
Succesul teoriilor tiinifice, n special al teoriei gravitaiei a lui Newton, a
condus pe savantul francez marchizul de Laplace, la nceputul secolului al
nousprezecelea, sa considere ca universul era complet determinist. Laplace a
sugerat ca ar trebui sa existe un set de legi tiinifice care ne-ar permite sa
prezicem orice s-ar ntmpla n univers, numai daca am cunoate starea

completa a universului la un moment dat. De exemplu, daca tim poziiile i

vitezele soarelui i planetelor la un anumit moment, atunci putem utiliza legile
lui Newton pentru a calcula starea Sistemului Solar n oricare alt moment.
Determinismul pare destul de evident n acest caz, dar Laplace a mers i mai
departe presupunnd ca existau legi similare care guverneaz orice altceva,
inclusiv comportamentul uman.
Doctrina determinismului tiinific a fost respinsa de muli oameni care
simeau ca aceasta ncalca libertatea lui Dumnezeu de a interveni asupra lumii,
dar ea a rmas ipoteza clasica a tiinei pn n primii ani ai acestui secol. Una
din primele indicaii ca aceasta ipoteza ar trebui abandonata a aprut atunci
cnd calculele savanilor britanici Lord Rayleigh i Sir James Jeans au sugerat
ca un obiect fierbinte, sau un corp, cum ar fi o stea, trebuie sa radieze energie
n cantitate infinita. Conform legilor n care credeam n acea vreme, un corp
fierbinte trebuia sa emit unde electromagnetice (cum sunt undele radio,
lumina vizibila sau razele X) n mod egal, la toate frecvenele. De exemplu, un
corp fierbinte ar trebui sa radieze aceeai cantitate de energie n unde cu
frecvenele ntre unu i doua milioane de milioane de unde pe secunda, ca i n
unde cu frecvene ntre doua i trei milioane de milioane de unde pe secunda.
Dar, deoarece numrul de unde pe secunda este nelimitat, aceasta ar nsemna
ca energia totala radiata ar fi infinita.
Pentru a evita acest rezultat evident ridicol, savantul german Max Planck
a sugerat, n 1900, ca lumina, razele X i alte unde nu pot fi emise ntr-o
cantitate arbitrara, ci numai n anumite pachete pe care le-a numit cuante. Mai
mult, fiecare cuanta are o anumit cantitate de energie care este cu att mai
mare cu ct este mai mare frecvena undelor, astfel ca la o frecvena destul de
nalta, emisia unei singure cuante ar cere mai multa energie dect era
disponibila. Astfel, radiaia la frecvene nalte ar fi redusa, i deci cantitatea de
energie radiata de corp ar fi finita.
Ipoteza cuantica a explicat foarte bine valoarea observata a emisiei
radiaiei corpurilor fierbini, dar implicaiile sale pentru determinism nu au fost
nelese pn n 1926, cnd un alt savant german, Werner Heisenberg, a
formulat faimosul sau principiu de incertitudine. Pentru a prezice poziia i
viteza viitoare ale unei particule, trebuie sa i se poat msura precis poziia i
viteza actuale. Calea evidenta pentru a face acest lucru era sa se trimit lumina
pe particula. Unele dintre undele de lumina vor fi mprtiate de particula i
aceasta va indica poziia sa. Totui, poziia particulei nu se va putea determina
mai precis dect distana dintre maximele undei de lumina, astfel ca pentru a
msura precis poziia particulei, este necesar sa se utilizeze lumina cu lungime
de unda mica. Dar, conform ipotezei cuantice a lui Planck, nu se poate utiliza o
cantitate arbitrar de mica de lumina ci trebuie sa se utilizeze cel puin o

cuanta. Aceasta cuanta va perturba particula i-i va modifica viteza ntr-un

mod care nu poate fi prezis. Mai mult, cu ct se msoar mai precis poziia, cu
att este mai scurta lungimea de unda a luminii necesare i deci cu att este
mai mare energia unei singure cuante. Astfel, viteza particulei va fi perturbata
cu o cantitate mai mare. Cu alte cuvinte, cu ct ncercai sa msurai mai
precis poziia particulei, cu att mai puin precis i putei msura viteza i
viceversa. Heisenberg a artat ca incertitudinea poziiei particulei nmulita cu
incertitudinea vitezei sale nmulita cu masa particulei nu poate fi niciodat
mai mica dect o anumit cantitate numita constanta lui Planck. Mai mult,
aceasta limita nu depinde de modul n care se ncearc msurarea poziiei sau
vitezei particulei, sau de tipul particulei: principiul de incertitudine al lui
Heisenberg este o proprietate fundamentala, inevitabila a lumii.
Principiul de incertitudine a avut implicaii profunde pentru modul n
care vedem lumea. Chiar dup mai mult de cincizeci de ani ele nu au fost
complet nelese de muli filosofi i sunt nc subiectul multor controverse.
Principiul de incertitudine a semnalat sfritul visului lui Laplace despre o
teorie a tiinei, un model al universului care ar fi complet determinist: desigur,
nu se pot prezice precis evenimente viitoare daca nu se poate msura precis
starea actuala a universului! Ne putem nc imagina ca exista un set de legi
care determina complet evenimentele pentru unele fiine supranaturale, care ar
putea observa starea actuala a universului fara sa o perturbe. Totui, astfel de
modele ale universului nu prea ne intereseaz pe noi, muritorii obinuii. Se
pare ca este mai bine sa se utilizeze principiul economiei cunoscut drept briciul
lui Occam, i sa se elimine toate aspectele teoriei care nu pot fi observate.
Aceasta abordare i-a condus pe Heisenberg, Erwin Schriidinger i Paul Dirac n
anii 1920 sa reformuleze mecanica ntr-o noua teorie numita mecanica
cuantica, bazata pe principiul de incertitudine. n aceasta teorie, particulele nu
mai aveau viteze i poziii separate, bine definite, care nu ar putea fi observate.
n schimb, ele aveau o stare cuantica, care era o combinaie a poziiei i vitezei.
n general, mecanica cuantica nu prezice un singur rezultat clar pentru o
observaie. n schimb, ea prezice mai multe rezultate diferite posibile i ne
spune ct de probabil este fiecare dintre ele. Aceasta nseamn ca, daca cineva
face aceeai msurare pe un numr mare de sisteme similare, fiecare ncepnd
n acelai fel, ar vedea ca rezultatul msurrii ar fi A ntr-un anumit numr de
cazuri, B n alt numr de cazuri .a.m.d. S-ar putea prezice numrul
corespunztor de ori n care rezultatul ar fi A sau B, dar nu s-ar putea prezice
rezultatul specific al unei singure msurri. Prin urmare, mecanica cuantica
introduce n tiina. Un element inevitabil de imprevizibilitate sau ntmplare.
Einstein a obiectat foarte puternic la aceasta, n ciuda rolului important pe care
1-a jucat n dezvoltarea acestor idei. Einstein a primit premiul Nobel pentru

contribuia sa la teoria cuantica. Cu toate acestea, Einstein nu a acceptat

niciodat ideea ca universul era guvernat de ntmplare; sentimentele sale au
fost exprimate n faimoasa sa afirmaie Dumnezeu nu joaca zaruri. Totui,
majoritatea celorlali savani erau dispui sa accepte mecanica cuantica
deoarece era n perfecta concordana cu experimentul. ntr-adevr, a fost o
teorie remarcabil de reuita i ea sta la baza aproape a ntregii tiine i
tehnologii moderne. Ea guverneaz comportarea tranzistorilor i circuitelor
integrate care sunt componentele eseniale ale unor aparate electronice cum
sunt televizoarele i computerele i reprezint, de asemenea, baza chimiei i
biologiei moderne. Singurele domenii din fizica n care mecanica cuantica nu a
fost ncorporata sunt gravitaia i structura la scara mare a universului.
Dei lumina este formata din unde, ipoteza cuantica a lui Planck ne
spune ca n unele cazuri ea se comporta ca i cnd ar fi compusa din particule:
ea poate fi emisa sau absorbita numai n pachete sau cuante. De asemenea,
principiul de incertitudine al lui Heisenberg implica faptul ca particulele se
comporta n anumite privine ca nite unde: ele nu au o poziie definita dar
sunt rspndite cu o anumit probabilitate de distribuie. Teoria mecanicii
cuantice se bazeaz pe un tip de matematica complet nou, care nu mai descrie
lumea reala n termeni de particule i unde; ea reprezint numai observaii ale
lumii care pot fi descrise prin aceti termeni. Exista astfel n mecanica cuantica
un dualism ntre unde i particule: pentru unele scopuri este util sa se
considere particulele drept unde i pentru alte scopuri este mai bine sa se
considere undele drept particule. O consecina importanta a acestui fapt este ca
se poate observa ceea ce se numete interferena dintre doua seturi de unde
sau particule. Cu alte cuvinte, maximele unui set de unde pot coincide cu
minimele celuilalt set. Atunci cele doua seturi de unde se anuleaz reciproc, n
loc sa se adune ntr-o unda mai puternica, aa cum ar fi de ateptat (fig. 4.1).
Un exemplu familiar de interferena n cazul luminii l reprezint culorile care
se vad adesea n baloanele de spun. Acestea sunt cauzate de reflexia luminii
pe cele doua fee ale peliculei subiri de apa care formeaz balonul. Lumina
alba consta din unde cu lungimi de unda diferite sau culori diferite. Pentru
anumite lungimi de unda maximele undelor reflectate pe o parte a peliculei de
spun coincid cu minimele reflectate pe cealalt parte. Culorile care corespund
acestor lungimi de unda lipsesc din lumina reflectata, care apare deci colorata.
Interferena se poate produce i pentru particule datorita dualismului
introdus de mecanica cuantica. Un exemplu faimos este experimentul celor d?
Ua fante (fig. 4.2). Consideram un perete despritor care are doua fante nguste
tiate n el. Pe de o parte a peretelui se plaseaz o sursa de lumina cu o
anumit culoare (adic, cu o anumit lungime de unda). Majoritatea luminii va
lovi peretele, dar o cantitate mica va trece prin fante. Presupunem acum ca de

partea cealalt a peretelui despritor, cea opusa luminii, se plaseaz un ecran.

Orice punct de pe ecran va primi unde de la cele doua fante. Totui, n general,
distana pe care trebuie sa o parcurg lumina de la sursa la ecran prin cele
doua fante va fi diferita. Aceasta va nsemna ca undele care vin de la cele doua
fante nu vor fi n faza atunci cnd ajung la ecran: n unele locuri undele se vor
anula reciproc i n altele se vor ntri reciproc. Rezultatul este un model
caracteristic de franje de lumina i ntuneric.
Un lucru remarcabil este ca se obine exact acelai fel de franje daca se
nlocuiete sursa de lumina cu o sursa de particule cum sunt electronii cu o
viteza determinata (aceasta nseamn ca undele corespunztoare au o lungime
determinata). Acest lucru pare i mai ciudat pentru ca daca exista numai o
fanta, pe ecran nu se obin franje, ci doar o distribuie uniforma de electroni. Se
poate crede deci ca deschiderea unei alte fante ar mari numrul de electroni
care lovesc fiecare punct de pe ecran, dar n realitate, n unele locuri din cauza
interferenei numrul electronilor descrete. Daca electronii sunt trimii prin
fante unul cte unul, ar fi de ateptat ca fiecare sa treac printr-o fanta sau
alta i deci sa se comporte exact ca i cnd fanta prin care trec ar fi singura
acolo cnd o distribuie uniforma pe ecran. n realitate nsa, chiar daca
electronii snt trimii unul cte unul, franjele tot apar. Prin urmare, fiecare
electron trebuie sa: treac prin ambele fante n acelai timp!
Fenomenul de interferena ntre particule a fost crucial pentru nelegerea
structurii atomilor, unitile de baza n chimie i biologie i crmizile din care
suntem fcui noi i tot ce este n jurul nostru. La nceputul acestui secol se
credea ca atomii erau ca planetele care se deplaseaz pe orbite n jurul soarelui,
cu electronii (particule de electricitate negativa) micndu-se pe orbite n jurul
unui nucleu central, care poseda electricitate pozitiva. Se presupunea ca
atracia dintre electricitatea pozitiva i cea negativa ine electronii pe orbitele lor
n acelai fel n care atracia gravitaionala dintre soare i planete ine planetele
pe orbitele lor. Problema existenta aici era ca, nainte de mecanica cuantica,
legile mecanicii i electricitii preziceau ca electronii ar pierde energie i deci sar deplasa pe o spirala din ce n ce mai mica pn ce s-ar ciocni cu nucleul.
Aceasta ar nsemna ca atomul, i deci toat materia, trebuie sa sufere rapid un
colaps ctre o stare cu densitate foarte mare. O soluie pariala a acestei
probleme a fost gsit de savantul danez Niels Bohr n 1913. EI a sugerat ca.
Poate electronii nu se pot deplasa pe orbite la orice distana de nucleul central,
ci numai la anumite distane specificate. Daca se mai presupune ca pe oricare
din aceste orbite se pot mica numai unul sau doi electroni, aceasta ar rezolva
problema colapsului atomului, deoarece electronii nu s-ar putea mica n
spirala mai mult dect penu a umple orbitele cu distanele i energiile cele mai
mici.

Acest model a explicat destul de bine structura celui mai simplu atom,
hidrogenul, care are numai un singur electron ce se mica pe orbita n jurul
nucleului. Dar nu era clar cum ar trebui sa fie extins la atomi mai complicai.
n plus, ideea unui set limitat de orbite permise prea foarte arbitrara. Noua
teorie a mecanicii cuantice a rezolvat aceasta dificultate. Ea a artat ca un
electron care se mica pe orbita n jurul nucleului poate fi considerat ca o
unda, cu o lungime de unda care depinde de viteza sa. Pentru anumite orbite,
lungimea orbitei ar corespunde unui numr ntreg (n opoziie cu un numr
fracionar) de lungimi de unda ale electronului. Pentru aceste orbite maximul
undei ar fi n aceeai poziie de fiecare data cnd i face o rotaie completa,
astfel ca undele s-ar aduna: aceste orbite ar corespunde orbitelor permise ale
lui Bohr. Totui, pentru orbitele a cror lungime nu reprezint un numr ntreg
de lungimi de unda, fiecare maxim al undei ar fi anulat n cele din urma de un
minim atunci cnd se face o rotaie; aceste orbite nu ar fi permise.
Un mod agreabil de vizualizare a dualismului unda/particula este aanumita suma a istoriilor introdusa de savantul american Richard Feynman. n
aceasta abordare se presupune ca particula nu are o singura istorie sau
traiectorie n spaiu-timp aa cum ar fi ntr-o teorie clasica, necuantica. n
schimb, se presupune ca trece de la A la B prin fiecare traiectorie posibila.
Fiecrei traiectorii i sunt asociate doua numere: unul reprezint dimensiunea
undei i celalalt reprezint poziia n ciclu (adic, daca este un maxim sau un
minim). Probabilitatea de trecere de la A la B se gsete adunnd undele pentru
toate traiectoriile. n general, daca se compara un set de traiectorii nvecinate,
fazele sau poziiile n ciclu vor diferi considerabil. Aceasta nseamn ca undele
asociate acestor traiectorii se vor anula aproape exact una pe alta. Totui,
pentru unele seturi de traiectorii nvecinate faza nu va varia mult de la o
traiectorie la alta. Pentru aceste traiectorii undele nu se vor anula. Aceste
traiectorii corespund orbitelor permise ale lui Bohr.
Cu aceste idei, n forma matematica concreta, a fost relativ simplu sa se
calculeze orbitele permise n atomii mai complicai i chiar n molecule, care
sunt formate din mai muli atomi meninui mpreuna de electronii care se
mica n jurul mai multor nuclee. Deoarece structura moleculelor i reaciile lor
reciproce stau la baza chimiei i biologiei, mecanica cuantica ne permite, n
principiu, sa prezicem aproape tot ce vedem n jurul nostru, n limitele
determinate de principiul de incertitudine. (n practica, nsa, calculele necesare
pentru sisteme cu mai mult de civa electroni sunt att de complicate nct nu
le putem efectua.)
Teoria generala a relativitii a lui Einstein pare sa guverneze structura la
scara mare a universului. Ea este ceea ce se numete o teorie clasica; adic ea
nu ia n considerare principiul de incertitudine din mecanica cuantica, aa cum

ar trebui pentru a fi compatibila cu alte teorii. Aceasta nu conduce la

discrepane cu observaia, deoarece toate cmpurile gravitaionale pe care le
simim sunt foarte slabe. Totui, teoremele singularitilor discutate anterior
arata ca exista cel puin doua situaii n care cmpul gravitaional trebuie sa fie
foarte puternic: gurile negre i Big Bang-ul. n aceste cmpuri puternice,
efectele mecanicii cuantice trebuie sa fie importante. Astfel, ntr-un fel,
relativitatea generalizata clasica, prezicnd puncte cu densitate infinita, prezice
propria sa dispariie, la fel cum mecanica clasica (adic necuantica) i-a prezis
dispariia sugernd ca atomii trebuie sa sufere un colaps spre o densitate
infinita. Nu avem nc o teorie completa, solida care sa unifice relativitatea
generalizata i mecanica cuantica, dar cunoatem mai multe caracteristici pe
care trebuie sa le aib. Consecinele pe care acestea le-ar avea asupra gaurilor
negre i Big Bang-ului vor fi descrise n capitolele urmtoare. Pentru moment,
totui, ne vom ntoarce la ncercrile recente de a reuni cunotinele noastre
asupra celorlalte fore ale naturii ntr-o singura teorie cuantica unificata.
Particulele elementare i forele naturii.
Aristotel credea ca toat materia din univers era formata din patru
elemente de baza: pmnt, aer, foc i apa. Asupra acestor elemente acionau
doua fore: gravitaia, tendina pmntului i apei de a cdea i levitaia,
tendina aerului i focului de a se nla. Divizarea coninutului universului n
materie i fore se mai utilizeaz i astzi.
Aristotel credea ca materia era continua, adic, o bucata de materie se
poate diviza n buci din ce n ce mai mici fara limita: niciodat nu se poate
ajunge la un grunte de materie care sa nu mai poat fi divizat. Totui, civa
greci, ca Democrit, susineau ca materia era n mod firesc granulara i ca totul
era format dintr-un numr mare de atomi de diferite tipuri. (Cuvntul atom
nseamn n grecete indivizibil.) Secole ntregi discuia a continuat fara o
dovada reala de-o parte sau de alta, dar n 1803 chimistul i fizicianul britanic
John Dalton a explicat combinarea compuilor chimici ntotdeauna n anumite
proporii prin gruparea atomilor n uniti numite molecule. Totui, discuia
ntre cele doua coli nu s-a rezolvat n favoarea atomitilor pn n primii ani ai
acestui secol. Una dintre dovezile fizice importante a fost furnizata de Einstein.
ntr-o lucrare scrisa n 1905, cu cteva sptmni nainte de faimoasa lucrare
asupra relativitii speciale, Einstein a artat ca ceea ce se numea micarea
browniana micarea neregulata, ntmpltoare a unor particule mici de praf
suspendate ntr-un lichid se putea explica prin efectul ciocnirilor atomilor de
lichid cu particulele de praf.
n acel moment existau deja suspiciuni ca aceti atomi nu ar fi, totui,
indivizibili. Cu civa ani nainte, un membru al Trinity College, Cambridge, J.
J. Thomson, demonstrase existena unei particule de materie numita electron,

care avea o masa mai mica dect o miime din masa atomului cel mai uor. El a
utilizat o instalaie asemntoare cu un tub modern de televizor: un filament
incandescent emitea electroni i deoarece acetia au o sarcina electrica
negativa, se poate utiliza un cmp electric pentru a-i accelera ctre un ecran
acoperit cu fosfor. Atunci cnd ei loveau ecranul, apreau scnteieri. Curnd sa realizat ca aceti electroni trebuie sa provin din atomi i n cele din urma, n
1911, fizicianul britanic Ernest Rutherford a artat ca, ntr-adevr, atomii de
materie au o structura interna: ei sunt formai dintr-un nucleu extrem de mic,
ncrcat pozitiv, n jurul cruia se mica pe orbita mai muli electroni. El a
dedus aceasta din analiza modului n care sunt deviate particulele a, care sunt
particule ncrcate pozitiv, emise de atomi radioactivi, atunci cnd se ciocnesc
cu atomii.
La nceput s-a considerat ca nucleul atomului era format din electroni i
mai multe particule ncrcate pozitiv, numite protoni, de la cuvntul grec care
nsemna primul, deoarece se credea ca este unitatea fundamentala din care
era fcut materia. Totui, n 1932, un coleg al lui Rutherford de la Cambridge,
James Chadwick, a descoperit ca nucleul coninea o alta particula, numita
neutron, care avea aproape aceeai masa ca i protonul, dar nu avea sarcina
electrica. Chadwick a primit premiul Nobel pentru descoperirea sa i a fost ales
profesor la Gonville and Caius College, Cambridge (colegiul n care eu fac parte
acum din comitetul de conducere). Mai trziu el i-a dat demisia din postul de
profesor datorita nenelegerilor cu colegii sai. Au fost discuii aprinse n colegiu
de cnd un grup de membri tineri care s-au ntors dup rzboi au votat
scoaterea membrilor mai n vrsta din funcii pe care le deineau de mult timp
n colegiu. Aceasta a fost nainte de a veni eu; eu am venit la colegiu n 1965, la
sfritul discuiilor, cnd dezacorduri similare 1-au forat sa demisioneze pe un
alt profesor deintor al premiului Nobel, Sir Nevill Mott.
Pn acum circa douzeci de ani s-a crezut ca protonii i neutronii erau
particulele elementare, dar experimentele n care protonii se ciocneau cu ali
protoni sau; electroni cu viteza mare artau ca ei erau formai, de fapt, din
particule mai mici. Aceste particule au fost numite quarci de Murray GellMann, fizician la Institutul Tehnologic din California, care a ctigat premiul;
Nobel n 1969 pentru lucrrile sale asupra acestora. (Originea numelui este un
citat enigmatic din James Joyce: Three quarks for Muster Mark! . Se
presupune ca cuvntul quark se pronuna ca i quart dar cu un k la sfrit n
Ioc de t, pronunndu-se de obicei astfel nct sa rimeze cu lark.)
Exista mai multe varieti de quarci: se crede ca exista cel puine ase
arome pe care le numim sus (up), jos (down), straniu (strange), fermecat
(charmed), baza (bottom) i vrf (top). Fiecare aroma apare n trei culori: rou,
verde i albastru. (Trebuie subliniat ca aceti termeni sunt doar denumiri:

quarcii sunt mult mai mici dect lungimea de unda a luminii vizibile i deci ei
nu au o culoare n sensul propriu al cuvntului. Rezulta ca fizicienii moderni
par sa aib moduri mai imaginative de numire a noilor particule i fenomene
ele nu se mai limiteaz la limba greaca!) Un proton sau un neutron este format
din trei quarci, cte unul din fiecare culoare. Un proton consta din doi quarci
sus i un quarc jos; un neutron con (ne doi jos i unul sus. Putem crea
particule fcute din ceilali quarci (straniu, fermecat, baza i vrf, dar toate
acestea au o masa mult mai mare i se dezintegreaz foarte rapid n protoni i
neutroni.
Atim acum ca nici atomii, nici protonii i neutronii din atomi nu sunt
indivizibili. Astfel, problema este: Care sunt adevratele particule elementare,
crmizile de baza din care este fcut totul? Deoarece lungimea de unda a
luminii este mult mai mare dect dimensiunea unui atom, nu putem spera sa
privim n mod obinuit prile unui atom. Avem nevoie sa utilizam ceva cu o
lungime de unda mult mai mica. Aa cum am vzut n capitolul anterior,
mecanica cuantica ne spune ca toate particulele sunt de fapt unde i ca, cu ct
este mai mare energia particulei, cu att este mai mica lungimea de unda a
undei corespunztoare. Astfel, rspunsul cel mai bun pe care l putem da
ntrebrii noastre depinde de ct de mare este energia disponibila a particulei;
deoarece aceasta determina ct de mica este scara la care putem privi. Energiile
particulelor se msoar de obicei n unita (i numite electron-voli. (n
experimentele cu electroni, am vzut ca Thomson a utilizat pentru accelerarea
electronilor un cmp electric. Energia pe care o ctiga un electron de la un
cmp electric de un volt este ceea ce numim electron-volt.) n secolul al
nousprezecelea, cnd singurele energii ale particulelor pe care oamenii tiau
sa le foloseasc erau energiile joase de civa electron-voli generate de reacii
chimice cum este arderea, se credea ca atomii erau unitile cele mai mici. n
experimentul lui Rutherford, particulele a aveau energii de milioane de
electron-voli. Mai recent, am nvat cum sa utilizam cmpurile
electromagnetice pentru a da particulelor energii la nceput de milioane i apoi
de miliarde de electron-voli. i astfel tim ca particulele care erau considerate
elementare acum douzeci de ani sunt formate de fapt, din particule mai mici.
Se poate ca, pe msur ce mergem spre energii mai nalte sa gsim ca acestea
sunt formate din particule i mai mici? Desigur, acest lucru este posibil, dar
avem unele motive teoretice sa credem tim, sau suntem foarte aproape de a
cunoate, ultimile crmizi ale naturii.
Utiliznd dualismul unda/particula discutat n capitolul anterior, totul n
univers, inclusiv lumina i gravitaia, se poate descrie n funcie de particule.
Aceste particule au o proprietate numita spin. Un mod de a considera spinul
este de a imagina particulele ca nite mici titirezi care se rotesc n jurul unei

axe. Totui, aceasta poate conduce la o nelegere greita, deoarece mecanica

cuantica ne spune ca particulele nu au o axa bine determinata. Ceea ce ne
spune n realitate spinul unei particule este cum arata particula din diferite
direcii. O particula de spin 0 este ca un punct: ea arata la fel din diferite
direcii (fig. 5.1-i). Pe de alta parte, o particula. De spin 1 este ca o sgeat: ea
arata diferit din direcii diferite (fig. 5.1-ii). Particula arata la fel numai daca se
efectueaz o rotaie completa (360 grade). O particula de spin 2 este ca o
sgeat dubla (fig. 5.1-iii): ea arata la fel daca se efectueaz o jumtate de
rotaie (180 grade). Asemntor, particulele de spin mai mare arata la fel daca
se rotesc cu fraciuni mai mici dintr-o rotaie completa. Toate acestea par destul
de simple, dar este remarcabil ca exista particule care nu arata la fel daca se
efectueaz doar o rotaie completa: trebuie sa se efectueze doua rotaii
complete! Particulele de acest fel au spin 1/Z.
Toate particulele cunoscute din univers pot fi mprite n doua grupe:
particule cu spin 1/2, care formeaz materia universului i particule de spin
0,1 i
2 care, aa cum vom vedea, dau natere forelor din particulele materiei.
Particulele de materie asculta de ceea ce se numete principiul de excluziune al
lui Pauli. Acesta a fost descoperit n 1925 de un fizician austriac, Wolfgang
Pauli care a primit premiul Nobel n 1945. El era prototipul de fizician
teoretician: se spunea despre el ca numai prezena sa ntr-un ora strica
experienele! Principiul de excluziune al lui Pauli spune ca doua particule
similare nu pot exista n aceeai stare, adic ele nu pot avea aceeai poziie i
aceeai viteza, n limitele date de principiul de incertitudine. Principiul de
excluziune este crucial deoarece el explica de ce particulele de materie nu
sufer un colaps spre o stare cu densitatea foarte mare sub influena forelor
produse de particulele de spin 0, 1 i 2: daca particulele de materie au aproape
aceleai poziii, ele trebuie sa aib viteze diferite, ceea ce nseamn ca ele nu
vor sta multa vreme n aceeai poziie. Daca lumea ar fi fost creata fara
principiul de excluziune, quarci nii ar forma protoni i neutroni separai,
bine definii nici acetia nu ar putea forma, mpreuna cu electronii, atomi bine
definii. Ei toi ar suferi un colaps formnd o supa densa, aproape uniforma.
O nelegere corecta a electronului i a altor particule cu spin 1/2 nu a
avut loc pn n 1928 cnd a fost propusa o noua teorie de ctre Paul Dirac,
care a fost ales mai trziu profesor de matematica la Cambridge (aceeai funcie
pe care a avut-o Newton i pe care o am eu acum). Teoria lui Dirac a fost prima
de acest fel care era n acord att cu mecanica cuantica, ct i cu teoria
speciala a relativitii. Ea explica matematic de ce electronul are spinul 1/2,
adic de ce nu arata la fel atunci cnd efectueaz o rotaie completa, dar arata
la fel daca efectueaz doua rotaii. Ea a prezis, de asemenea, ca electronul

trebuie sa aib un partener: un antielectron sau pozitron. Descoperirea

pozitronului n 1932 a confirmat teoria lui Dirac i a fcut ca acesta sa
primeasc premiul Nobel pentru fizica n 1933. tim acum ca fiecare particula
are o antiparticula cu care poate fi anihilata. (In cazul particulelor purttoare
de for (a, antiparticulele sunt aceleai ca particulele nsele.) Ar putea exista
lumi ntregi i oameni fcui din antiparticule. Totui, daca va ntlnii cu
antipersoana dumneavoastr, nu dai mna! Ai disprea amndoi ntr-o mare
strfulgerare de lumina. Faptul ca n jurul nostru par sa existe att de multe
particule faa de antiparticule este extrem de important i am sa ma ntorc la el
mai trziu n acest capitol.
n mecanica cuantica se presupune ca forele sau interaciunile ntre
particulele de materie sunt purtate de particule cu spin ntreg 0, 1 sau 2. O
particula de materie, cum este un electron sau un quarc emite o particula
purttoare de fora. Reculul datorat acestei emisii modifica viteza particulei de
materie. Apoi particula purttoare de fora se ciocnete cu alta particula de
materie i este absorbita. Aceasta ciocnire modifica viteza celei de-a doua
particule, exact ca i cnd ar fi existat o interacie ntre cele doua particule de
materie.
O proprietate importanta a particulelor purttoare de fora este ca ele nu
asculta de principiul de excluziune. Aceasta nseamn ca numrul particulelor
care pot fi schimbate este nelimitat i astfel ele pot da natere unei interacii
tari. Totui, daca particulele purttoare de fora au o masa mare, va fi dificil sa
fie produse i schimbate pe o distanta mare. Astfel ca forele pe care le poarta
vor avea numai o raza scurta de aciune. Pe de alta parte, daca particulele care
poarta fora nu au masa proprie, forele vor fi de raza lunga. Se spune ca
particulele purttoare de fora schimbate ntre particulele de materie sunt
particule virtuale deoarece, spre deosebire de particulele reale, ele nu pot fi
detectate direct de un detector de particule. Totui, tim ca ele exista deoarece
au un efect msurabil: ele dau natere interaciilor dintre particulele de
materie. De asemenea, particulele de spin 0, 1 sau 2 exista ca particule reale,
n anumite condiii, cnd ele pot fi detectate direct. Atunci, ele ne apar sub
forma a ceea ce un fizician clasic ar numi unde, cum sunt undele luminoase
sau undele gravitaionale. Ele pot fi emise uneori atunci cnd particulele de
materie interacioneaz una cu alta prin schimb de particule virtuale
purttoare de fora. (De exemplu, fora de respingere electrica dintre doi
electroni se datoreaz schimbului de fotoni virtuali, care nu pot fi niciodat
detectai direct; dar, daca un electron trece pe lng altul, pot fi emii fotoni
reali pe care i detectam sub forma de unde de lumina.)
Particulele purttoare de fora pot fi grupate n patru categorii conform
cu mrimea forei pe care o poarta i particulele cu care interacioneaz.

Trebuie subliniat ca aceasta mprire n patru clase este fcut de om; ea este
convenabila pentru elaborarea teoriilor pariale, dar poate sa nu corespunda
pentru ceva mai profund. n cele din, majoritatea fizicienilor spera sa gseasc
o teorie unificata care va explica toate cele patru fore ca fiind aspecte diferite
ale unei singure fore. ntr-adevr, muli ar spune ca acesta este scopul
principal al fizicii contemporane. Recent, au fost fcute ncercri reuite de a
unifica trei din cele patru categorii de fore i le voi descrie n acest capitol.
Problema unificrii categoriei ramase, gravitaia, o voi lsa pentru mai trziu.
Prima categorie este fora gravitaionala. Aceasta fora este universala,
adic orice particula simte fora de gravitaie, corespunztor cu masa sau
energia sa. Gravitaia este de departe cea mai slaba dintre cele patru fore; ea
este att de slaba nct nu am observa-o deloc daca nu ar avea doua proprieti
speciale: ea acioneaz pe distane mari i este ntotdeauna o fora de atracie.
Asta nseamn ca forele gravitaionale foarte slabe dintre particulele
individuale din doua corpuri mari, cum sunt pmntul i soarele, se pot aduna
producnd o fora semnificativa. Celelalte trei fore sunt ori de domeniu scurt,
ori sunt uneori de atracie i uneori de respingere, astfel ca ele tind sa se
anuleze. n modul mecanicii cuantice de a privi cmpul gravitaional, fora
dintre doua particule de materie este reprezentata ca fiind purtata de o
particula cu spin 2, numita graviton. Acesta nu are masa proprie, astfel ca fora
pe care o poarta este de raza lunga. Fora gravitaionala dintre soare i pmnt
este atribuita schimbului de gravitoni ntre particulele care formeaz acest
doua corpuri. Dei particulele schimbate sunt virtuale, ele produc n mod sigur
un efect msurabil fac pmntul sa se deplaseze pe orbita n jurul soarelui!
Gravitonii reali formeaz ceea ce fizicienii clasici ar numi unde gravitaionale,
care sunt foarte slabe i att de greu de detectat nct nu au fost observate
niciodat.
Urmtoarea categorie este fora electromagnetica, ce interacioneaz cu
particule ncrcate electric, cum sunt electronii i quarcii, dar nu
interacioneaz cu particule nencrcate, cum sunt gravitonii. Ea este mult mai
puternica dect fora gravitaionala: fora electromagnetica dintre doi electroni
este de circa un milion de milioane de milioane de milioane de milioane de
milioane de milioane (1 cu patruzeci i doua de zerouri dup el) de ori mai mare
dect fora gravitaionala. Totui, exista doua feluri de sarcini electrice, pozitive
i negative. Fora dintre doua sarcini pozitive este o fora de respingere, la fel ca
fora dintre doua sarcini negative, dar ntre o sarcina pozitiva i una negativa
exista o fora de atracie. Un corp mare, cum este pmntul sau soarele,
conine sarcini pozitive i negative n numere aproape egale. Astfel forele de
atracie i de respingere dintre particulele individuale aproape se anuleaz
reciproc i fora electromagnetica existenta este foarte mica. nsa la scara mica

a atomilor i moleculelor, forele electromagnetice sunt dominante. Atracia

electromagnetica dintre electronii ncarcai negativ i protonii ncarcai pozitiv
din nucleu determina micarea pe orbita a electronilor n jurul nucleului
atomului, la fel cum atracia gravitaionala determina micarea pmntului pe
orbita n jurul soarelui. Atrac (ia electromagnetica este imaginata ca fiind
produsa prin schimbul unui numr mare de particule virtuale, fara masa, cu
spin 1, numite fotoni. i aici, fotonii care sunt schimbai sunt particule virtuale.
Totui, atunci cnd un electron trece de la o orbita permisa la alta mai
apropiata de nucleu, se elibereaz energie i se emite un foton real care poate fi
observat de ochiul uman ca lumina vizibila, daca are lungimea de unda
corespunztoare, sau de un detector de fotoni, cum este filmul fotografic. La fel,
daca un foton real se ciocnete cu un atom, el poate deplasa un electron de pe 0
orbita mai apropiata de nucleu pe una mai ndeprtat. Aceasta utilizeaz
energia fotonului, astfel ca el este absorbit.
A treia categorie se numete interacie nucleara slaba, care este
responsabila pentru radioactivitate i care acioneaz asupra tuturor
particulelor de materie cu spin 1/2, dar nu acioneaz asupra particulelor cu
spin 0, 1 sau 2, cum sunt fotonii i gravitonii. Interacia nucleara slaba nu a
fost bine neleasa pn n 1967, cnd Abdus Salam de la Imperial College,
Londra, i Steve Weinberg de la Harvard au propus teorii care unificau aceasta
interacie cu fora electromagnetica, la fel cum Maxwell a unificat electricitatea
i magnetismul cu o suta de ani mai nainte. Ei sugerau ca n afara de foton
mai exista alte trei particule cu spin 1, numite colectiv bozoni vectori masivi
care purtau interacia slaba. Acetia au fost numii W+ (pronunat W plus),
Wpronunat W minus) i Z (pronunat Z zero) i fiecare are o masa de circa
100 GeV (GeV nseamn gigaelectron-volt sau un miliard de electron-voli.
Teoria Weinberg-Salam prezint o proprietate numita distrugerea spontana a
simetriei. Aceasta nseamn ce ceea ce par a fi mai multe particule complet
diferite la energii joase sunt de fapt acelai tip de particule, dar n stri diferite.
La energii nalte, toate aceste particule se comporta asemntor. Efectul este
asemntor comportrii unei bile pe roata unei rulete. La energii nalte (cnd
roata se nvrtete repede) bila se comporta ntr-un singur fel ea se rotete de
jur mprejur. Dar cnd roata i ncetinete micarea, energia bilei scade i n
cele din urma bila cade ntr-una din cele 37 desprituri a1e roii. Cu alte
cuvinte, la energii joase exista treizeci i apte de stri diferite n care se poate
gsi bila. Daca, pentru un motiv oarecare, noi am putea observa bila numai la
energii joase, am crede ca exista treizeci i apte de tipuri diferite de bile!
n teoria Weinberg-Salam, la energii mult mai mari de 100 GeV, cele trei
particule noi i fotonul s-ar comporta n mod asemntor. Dar la energii mai
joase ale particulelor care apar n majoritatea situaiilor normale, aceasta

simetrie ntre particule va fi distrusa. W+, W i Z ar cpta mase mari, fcnd

ca forele pe care le poarta sa aib un domeniu foarte scurt. In momentul n
care Salam i Weinberg i-au propus teoria, pu (ne persoane i credeau, iar
acceleratoarele de particulele nu erau suficient de puternice pentru a atinge
energiile de 100 GeV necesare pentru producerea particulelor reale W+, W sau
Z. Totui, n urmtorii aproximativ zece ani celelalte preziceri ale teoriei la
energii joase concordau destul de bine cu experimentul astfel ca, n 1979,
Salam i Weinberg primeau premiul Nobel pentru fizica, mpreuna cu Sheldon
Glashow, tot de la Harvard, care sugerase teorii un? Ficate s? Milare ale?
Nteraciilor nucleare slabe i forelor electromagnetice. Comitetul Nobel a fost
scutit de neplcerea de a fi fcut o greeala datorita descoperirii n 1983 la '
CERN (Centrul European de Cercetri Nucleare) a celor trei parteneri masivi ai
fotonului, cu masele i alte proprieti prezise corect. Carlo Rubia, care a
condus echipa de cteva sute de fizicieni care a fcut descoperirea, a primit
premiul Nobel n 1984, mpreuna cu Simon van der Meer, inginerul de la CERN
care a elaborat sistemul utilizat pentru stocarea antimateriei. (Este foarte greu
sa te faci remarcat astzi n fizica experimentala daca nu eti deja n vrf!)
Cea de-a patra categorie o reprezint interacia nucleara tare, care ine
quarcii mpreuna n proton i neutron i ine protonii i neutronii mpreuna n
nucleul atomului. Se crede ca aceasta interacie este purtata de alta particula
cu spin 1, numita gluon, care interacioneaz numai cu ea nsi i cu quarcii.
Interacia nucleara tare are o proprietate numita restricie: ea leag
ntotdeauna particulele ntr-o combinaie care nu are culoare. Nu poate exista
un singur quarc independent deoarece el ar trebui sa aib o culoare (rou,
verde sau albastru). n schimb, un quarc rou trebuie sa se uneasc cu un
quarc verde i unul albastru printr-un ir de gluoni (rou i verde + albastru =
alb). O tripleta de acest fel constitu un proton sau un neutron. O alta
posibilitate este o pereche formata dintr-un quarc i un antiquarc (rou +
antirou, sau verde + antiverde, sau albastru + antialbastru = alb). Astfel de
combinaii formeaz particulele numite mezoni, care sunt instabile deoarece un
quarc i un antiquarc se pot anihila reciproc, producnd electroni i alte
particule. Asemntor, restricia mpiedica existena independenta a unui
singur gluon deoarece gluonii sunt colorai. n schimb, trebuie sa existe o
colecie de gluoni ale cror culori sa se adune formnd alb. O colecie de acest
fel formeaz o particula numita glueball.
Faptul ca restricia mpiedica observarea unui quarc sau gluon izolat
poate face ca noiunea de quarc i cea de gluon ca particule sa para metafizice.
Totui, exista o alta proprietate a interaciilor nucleare tari, numita liber tate
asimptotica, ce definete bine conceptul de quarc sau de gluon. La energii
normale, interacia nucleara tare este ntr-adevr tare i ea leag strns quarcii.

Totui, experimentele cu acceleratori mari de particule arata ca la energii nalte

interacia devine mult mai slaba i quarcii i gluonii se comporta ca particule
aproape libere. Figura 5.2 prezint o fotografie a ciocnirii dintre un antiproton
i un proton cu energie nalta. S-au produs civa quarci aproape liberi i au
dat natere jeturilor de urme vizibile din imagine.
Succesul unificrii interaciilor nucleare slabe i forelor electromagnetice
a condus la mai multe ncercri de a combina aceste doua fore cu interacia
nucleara tare n ceea ce se numete marea teorie unificata (sau MTU). Aceasta
denumire este mai degrab o exagerare: teoriile rezultante nu sunt deloc mari,
i nici nu sunt complet unificate deoarece ele nu includ gravitaia. n realitate,
ele nu sunt nici teorii complete, deoarece conin mai muli parametri ale cror
valori nu pot fi prezise de teorie, ci care trebuie sa fie alese astfel nct sa se
potriveasc cu experimentul. Cu toate acestea, ele pot reprezenta un pas spre o
teorie completa, pe deplin unificata. Ideea de baza a MTU este urmtoarea: Aa
cum s-a menionat mai sus, interaciile nucleare tari devin mai slabe la energii
nalte. Pe de alta parte, forele electromagnetice i interaciile slabe, care nu
sunt asimptotic libere, devin mai tari la energii nalte. La o energie foarte mare,
numita energia marii unificri, aceste trei fore ar avea toate aceeai trie i
deci pot reprezenta doar aspecte diferite ale unei singure fore. MTU prezice, de
asemenea, ca la aceasta energie diferite particule de materie cu spin 1/2, cum
sunt quarcii i electronii, ar fi n mod esenial aceleai, realizndu-se o alta
unificare.
Valoarea energiei marii unificri nu este prea bine cunoscuta, dar
probabil ar trebui sa fie de cel puin un milion de milioane de GeV. Generaia
actuala de acceleratori de particule poate realiza ciocnirea particulelor la
energii de circa o suta de GeV i mainile sunt astfel proiectate nct s-ar putea
ridica la civa mii de GeV. Dar o maina care ar fi suficient de puternica
pentru a accelera particule la energia marii unificri ar trebui sa fie tot att de
mare ca i Sistemul Solar i ar fi improbabil de finanat n climatul economic
actual. Astfel, teoriile marii unificri nu pot fi testate. Totui, ca i n cazul
teoriei unificate electromagnetica i slaba, la energii joase, exista consecine ale
teoriei care pot fi testate.
Cea mai interesanta este prezicerea ca protonii, care reprezint mare
parte din masa materiei obinuite, se pot dezintegra spontan n particule mai
uoare, ca antielectronii. Acest lucru este posibil deoarece la energia marii
unificri nu exista o diferena eseniala ntre un quarc i un antielectron. Cei
trei quarci dintr-un proton nu au n mod normal destula energie pentru a se
schimba n antielectroni, dar foarte rar unul dintre ei poate capta destula
energie pentru a face tranziia, deoarece principiul de incertitudine arata ca
energia quarcilor din interiorul protonului nu poate fi determinata exact. Atunci

protonul s-ar dezintegra. Probabilitatea ca un quarc sa capete energie suficienta

este att de mica nct este probabil ca trebuie sa se atepte cel puin un milion
de milioane de milioane de milioane de milioane (1 urmat de treizeci de zerouri)
de ani. Acesta este un timp mult mai lung dect timpul scurs de la Big Bang,
care este doar de zece miliarde de ani (1 urmat de cinci zerouri). Astfel, s-ar
putea crede ca posibilitatea de dezintegrare spontana a protonului n-ar putea fi
testata experimental. Totui, ansele de detectare a dezintegrrii se pot mari
daca se observa o mare cantitate de materie care conine un numr foarte mare
de protoni. (Daca, de exemplu, s-ar observa un numr de protoni egal cu 1
urmat de treizeci i unu de zerouri timp de un an, ar fi de ateptat, conform
celei mai simple MTU, sa se observe mai mult dect o dezintegrare a
protonului.)
Au fost realizate mai multe experimente de acest fel, dar nimeni nu a dat
o dovada clara a dezintegrrii protonului sau neutronului. Unul din
experimente a utilizat opt mii de tone de apa i a fost realizat n Salina Morton
din Ohio (pentru a evita producerea altor evenimente cauzate de razele cosmice,
care pot fi confundate cu efectele dezintegrrii protonului). Deoarece n timpul
experimentului nu a fost observata vreo dezintegrare spontana a protonului, se
poate calcula ca timpul de viaa probabil al protonului trebuie sa fie mai mare
dect zece milioane de milioane de milioane de milioane de milioane de ani (1
cu treizeci i unu de zerouri). Acesta este un timp mai lung dect durata de via
(a prezisa de marea teorie unificata cea mai simpla, dar exista teorii mai
dezvoltate n care duratele de viaa prezise sunt mai mari. Pentru a le testa vor
fi necesare experimente i mai precise care utilizeaz cantiti i mai mari de
materie.
Chiar daca este foarte greu sa se observe dezintegrarea spontana a
protonului, se poate ntmpla ca propria noastr existena este o consecina a
procesului invers, producerea protonilor sau, mai simplu, a quarcilor, dintr-o
situaie iniiala n care nu existau mai muli quarci dect antiquarci, care
reprezint modul cel mai natural de imaginat nceputul universului. Materia de
pe pmnt este formata n principal din protoni i neutroni, care la rndul lor
sunt formai din quarci. Nu exista antiprotoni i antineutroni, formai din
quarci, cu excepia ctorva pe care fizicienii i produc n marile acceleratoare de
particule. Avem dovezi de la razele cosmice ca acelai lucru este adevrat
pentru toat materia din galaxia noastr: nu exista antiprotoni sau
antineutroni n afara de un numr mic care sunt produi ca perechi
particula/antiparticula n ciocnirile la energii nalte. Daca n galaxia noastr ar
fi existat regiuni mari de antimaterie ne-am atepta sa observam cantiti mari
de radiaii de la graniele dintre regiunile de materie i antimaterie, unde multe

particule s-ar fi ciocnit cu antiparticulele lor, anihndu-se reciproc i emannd

radiaie de energie nalta.
Nu avem dovezi directe ca materia din alte galaxii este formata din protoni
i neutroni sau antiprotoni i antineutroni, dar trebuie sa fie ori una ori alta: nu
poate fi un amestec ntr-o singura galaxie deoarece atunci ar trebui sa
observam, de asemenea, o mare cantitate de radiaii din anihilri. Credem,
deci, ca toate galaxiile sunt compuse din quarci mai degrab dect din
antiquarci; pare imposibil ca unele galaxii sa fie materie i altele antimaterie.
De ce trebuie sa existe att de muli quarci faa de antiquarci? De ce nu
exista numere egale din fiecare? Este, desigur, un noroc pentru noi ca numerele
sunt inegale deoarece, daca ele ar fi aceleai, aproape toi quarcii i antiquarcii
s-ar fi anihilat reciproc la nceputul universului i ar fi lsat un univers cu
radiaie, dar aproape fara materie. Atunci, nu ar fi existat galaxii, stele sau
planete pe care sa se fi putut dezvolta viaa umana. Din fericire, marile teorii
unificate pot da o explicaie a faptului ca universul trebuie sa conin acum mai
muli quarci dect antiquarci, chiar daca a nceput cu numere egale din fiecare.
Aa cum am vzut, MTU permite quarcilor sa se transforme n antielectroni la
energie nalta. Ea permite, de asemenea, procesele inverse, antiquarcii
transformndu-se n electroni i electronii i antielectronii transformndu-se n
antiquarci i quarci. A fost un timp n universul foarte timpuriu cnd el era att
de fierbinte nct energiile particulelor ar fi fost destul de nalte pentru ca
aceste transformri sa aib loc. Dar de ce trebuie sa conduc aceasta la mai
muli quarci dect antiquarci? Motivul este ca legile fizicii nu sunt exact
aceleai pentru particule i antiparticule.
Pn n 1956 s-a crezut ca legile fizicii ascultau de fiecare dintre cele trei
simetrii separate C, P i T. Simetria C nseamn ca legile sunt aceleai pentru
particule i antiparticule. Simetria P nseamn ca legile sunt aceleai pentru
orice situaie i imaginea sa n oglinda (imaginea n oglinda a unei particule
care se rotete spre dreapta este o particula care se rotete spre stnga).
Simetria T nseamn ca daca se inverseaz direcia de micare a tuturor
particulelor i antiparticulelor, sistemul trebuie sa se ntoarc la ceea ce a fost
mai nainte; cu alte cuvinte, legile sunt aceleai n direcie nainte i napoi n
timp.
n 1956, doi fizicieni americani, Tsung-Dao Lee i Chen Ning Yang,
sugerau ca de fapt interacia slaba nu asculta de simetria P. Cu alte cuvinte,
interacia slaba ar face ca universul sa se dezvolte diferit faa de modul n care
s-ar dezvolta imaginea sa n oglinda. n acelai an, o colega, Chien-Shiung Wo,
a dovedit ca prezicerea lor era corecta. Ea a fcut aceasta aliniind nucleele
atomilor radioactivi ntr-un cmp magnetic, astfel ca toate se roteau n aceeai
direcie, i a artat ca electronii erau emii mai mult ntr-o direcie dect n

cealalt. n anul urmtor, Lee i Yang au primit premiul Nobel pentru ideea lor.
S-a descoperit, de asemenea, ca interacia slaba nu asculta de simetria C.
Adic, aceasta ar face ca un univers format din antiparticule sa se comporte
diferit de universul nostru. Cu toate acestea, prea ca interacia slaba asculta
de simetria combinata CP. Adic, universul s-ar dezvolta n acelai fel ca i
imaginea sa n oglinda daca, n plus, fiecare particula ar fi nlocuita cu
antiparticula sa! Totui, n 1964, nc doi americani, J. W. Cronin i Val Fitch
au descoperit ca dezintegrarea anumitor particule numite mezoni K nu asculta
de simetria CP. Cronin i Fitch au primit n cele din urma premiul Nobel pentru
lucrarea lor, n 1980. (Au fost acordate multe premii pentru a arata ca universul
nu este att de simplu cum am fi putut crede!)
Exista o teorema matematica, ce spune ca orice teorie care asculta de
mecanica cuantica i de teoria relativitii trebuie sa asculte ntotdeauna de
simetria combinata CPT. Cu alte cuvinte, universul ar fi trebuit sa se comporte
la fel daca se nlocuiau particulele cu antiparticulele, daca se lua imaginea n
oglinda i daca se inversa direcia timpului. Dar Cronin i Fitch au artat ca
daca se nlocuiesc part? Culele cu antiparticulele i se ia imaginea n oglinda,
dar nu se inverseaz direcia timpului, atunci universul nu se comporta la fel.
Prin urmare, legile fizicii trebuie sa se schimbe daca se inverseaz direcia
timpului ele nu asculta de simetria T.
n mod sigur universul timpuriu nu asculta de simetria T: pe msur ce
timpul merge nainte universul se extinde daca el ar curge napoi, universul sar contracta. i, deoarece exista for [e care nu asculta de simetria T, rezulta ca
atunci cnd universul se extinde aceste fore pot cauza transformarea mai
multor antielectroni n quarci, dect electroni n antiquarci. Atunci, cnd
universul se extindea i se rcea, antiquarcii se anihilau cu quarcii, dar
deoarece erau mai muli quarci dect antiquarci, rmnea un mic exces de
quarci. Din acetia s-a format materia pe care o vedem azi i din care suntem
fcui noi nine. Astfel, chiar existena noastr ar putea fi privita ca o
confirmare a marilor teorii unificate, dei numai o confirmare calitativa; exista
incertitudini, astfel ca nu se poate prezice numrul de quarci care va rmne
dup anihilare, sau chiar daca rmn quarci sau antiquarci. (Totui, daca ar fi
fost exces de antiquarci, noi am fi numit pur i simplu antiquarcii quarci i
quarcii antiquarci.)
Marile teorii unificate nu includ fora de gravitaie. Aceasta nu are prea
mare importana, deoarece gravitaia este o fora att de slaba nct, de obicei,
efectele sale pot fi neglijate cnd tratam particulele elementare sau atomii.
Totui, faptul ca are un domeniu mare de aciune i este ntotdeauna o fora de
atracie nseamn ca efectele sale se aduna. Astfel, pentru un numr suficient
de mare de particule materiale, forele gravitaionale pot domina toate celelalte

fore. Din aceasta cauza gravitaia determina evoluia universului. Chiar pentru
obiecte de dimensiunea unor stele, fora de atracie gravitaionala poate nvinge
celelalte fore producnd colapsul stelei. Lucrarea mea din 1970 se referea la
gurile negre care pot rezulta dintr-un astfel de colaps stelar i la cmpurile
gravitaionale intense din jurul lor. Aceasta a condus la primele indicaii asupra
modului n care teoria mecanicii cuantice i teoria generala a relativitii se pot
afecta reciproc o scurta privire asupra unei teorii cuantice a gravitaiei care
urmeaz sa apar.
Gurile negre.
Termenul de gaura neagra este de origine foarte recenta. El a fost
inventat n 1969 de savantul american John Wheeler ca o descriere grafica a
unei idei care are o vechime de cel puin doua sute de ani, ntr-o vreme cnd
existau doua teorii asupra luminii: una, susinuta de Newton, era ca lumina
este formata din particule; cealalt era ca lumina este formata din unde. tim
acum ca ambele teorii sunt corecte. Prin dualismul unda/particula din
mecanica cuantica lumina poate fi privita att ca unda ct i ca particula. n
cadrul teoriei care susinea ca lumina este formata unde nu era clar modul n
care ea ar trebui sa spunda la gravitaie. Dar daca lumina este formata din
particule, ar fi de ateptat ca acestea sa fie afectate de gravitaie n acelai fel n
care sunt afectate ghiulele de tun, rachetele i planetele. La nceput oamenii
credeau ca particulele de lumina se deplaseaz cu viteza infinita, dar
descoperirea lui Roemer ca lumina se deplaseaz cu viteza finita a artat ca
gravitaia poate avea un efect important. John Michell, un membru n consiliul
unui Colegiu din Cambridge, a scris, pe baza acestei ipoteze, n 1783, o lucrare
n revista Philosophical Transactions a Societii Regale din Londra, n care a
artat ca o stea care este suficient de masiva i compacta ar avea un cmp
gravitaional att de puternic nct lumina nu poate iei: orice lumina emisa de
suprafaa stelei ar fi atrasa napoi de atracia gravitaionala a stelei nainte de a
putea ajunge foarte departe. Michell sugera ca ar putea exista multe stele ca
aceasta. Dei nu le-am putea vedea, pentru ca lumina lor nu ar ajunge la noi,
totui am putea sa simim atracia lor gravitaionala. Aceste obiecte sunt
numite acum gauri negre pentru ca asta sunt: goluri negre n spaiu. O
sugestie similara a fost fcut civa ani mai trziu de savantul francez
marchizul de Laplace, aparent independent de Michell: Este destul de
interesant ca Laplace a inclus-o numai n prima i a doua ediie a crii sale
Sistemul lumii i a scos-o din ediiile ulterioare; poate ca a hotrt ca era o idee
aiurita. (De asemenea, teoria corpusculara a luminii nu a mai fost susinuta n
secolul al nousprezecelea; prea ca totul se putea explica prin teoria
ondulatorie i, conform acesteia, nu ora clar daca lumina era afectata de
gravitaie.)

De fapt, nu este logic ca lumina sa fie tratata ca nite ghiulele n teoria

gravitaiei a lui Newton, pentru ca viteza luminii este fixa. (O ghiulea lansata n
sus de la pmnt va fi ncetinita de gravitaie i n cele din urma se va opri i va
cdea; totui, un foton continua sa se deplaseze n sus cu viteza constanta.
Atunci, cum poate gravitaia newtoniana sa afecteze lumina?) O teorie
consistenta privind modul n care gravitaia afecteaz lumina nu a aprut pn
cnd Einstein n-a propus relativitatea generalizata, n 1915. i chiar atunci a
durat mult timp pn cnd au fost nelese implicaiile teoriei pentru stelele
masive.
Pentru a nelege modul n care se poate forma o gaura neagra, avem
nevoie mai nti de nelegerea unui ciclu de viaa a unei stele. O stea se
formeaz atunci cnd o cantitate mare de gaz (n majoritate hidrogen) ncepe sa
sufere un colaps n sine nsui, datorita atraciei sale gravitaionale. Atunci
cnd ea se contracta, atomii gazului se ciocnesc ntre ei din ce n ce mai des i
cu viteze din ce n ce mai mari gazul se nclzete. In cele din urma, gazul va fi
att de fierbinte nct atunci cnd atomii de hidrogen se ciocnesc ei nu se mai
deprteaz unul de altul, ci fuzioneaz formnd heliu. Cldura eliberata n
aceasta reacie, care este ca o explozie controlata a unei bombe cu hidrogen,
este aceea care face ca steaua sa strluceasc. Aceasta cldur suplimentara
mrete i mai mult presiunea gazului pn ce este suficienta pentru a
echilibra atracia gravitaionala i gazul nceteaz sa se contracte. Este cam ca
un balon exista. Un echilibru ntre presiunea aerului din interior, care ncearc
sa produc umflarea balonului i tensiunea din cauciuc, care ncearc sa
micoreze balonul. Stelele vor rmne stabile un timp ndelungat n care
cldura degajata de reaciile nucleare echilibreaz atracia gravitaionala. n
cele din urma nsa steaua nu va mai avea hidrogen i ali combustibili nucleari.
n mod paradoxal, cu ct stelele au mai mult combustibil la nceput, cu att
mai curnd se termina. Aceasta se ntmpla deoarece cu ct o stea este mai
masiva, cu att trebuie sa fie mai fierbinte pentru a echilibra atracia sa
gravitaionala. i cu ct este mai fierbinte, cu att mai repede se consuma
combustibilul sau. Soarele nostru are probabil destul combustibil pentru nc
cinci miliarde de ani, dar stelele mai masive pot s-i epuizeze combustibilul
doar ntr-o suta de milioane de ani, mult mai puin dect vrsta universului.
Atunci cnd o stea nu mai are combustibil, ea ncepe sa se rceasc i astfel se
contracta. Ce poate sa i se ntmple apoi a fost neles pentru prima oara abia
la sfritul anilor '20.
n 1928 un student indian, Subrahmanyan Chandrasekhar, a luat
vaporul spre Anglia, pentru a studia la Cambridge cu astronomul britanic Sir
Arthur Eddington, un expert n relativitatea generalizata. (Conform unor
relatri, un ziarist i-a spus lui Eddington la nceputul anilor '20 ca a auzit ca ar

fi numai trei oameni n lume care nelegeau relativitatea generalizata.

Eddington a tcut un timp, apoi a replicat ncerc sa ma gndesc cine este a
treia persoana.) n timpul cltoriei din India, Chandrasekhar a calculat modul
n care o stea mare putea exista i se putea menine contra gravitaiei sale dup
ce i-a consumat tot combustibilul. Ideea era aceasta: atunci cnd o stea se
micoreaz, particulele de materie ajung foarte aproape una de alta i astfel,
conform principiului de excluziune al lui Pauli, ele trebuie sa aib viteze foarte
diferite. Aceasta le face sa se ndeprteze una de alta i tinde sa produc
expansiunea stelei. Prin urmare, o stea se poate menine la o raza constanta
printr-un echilibru ntre atracia gravitaionala i respingerea care apare
datorita principiului de excluziune, aa cum mai nainte gravitaia sa era
echilibrata de cldur.
Chandrasekhar a realizat nsa ca exista o limita pentru respingerea
datorata principiului de excluziune. Teoria relativitii limiteaz diferena
maxima ntre vitezele particulelor de materie din stea la viteza luminii. Aceasta
nseamn ca atunci cnd o stea ajunge destul de densa, respingerea cauzata de
principiul de excluziune ar fi mai mica dect atracia gravitaionala. (Aceasta
masa se numete acum limita Chandrasekhar.) O descoperire similara a fost
fcut aproape n acelai timp de savantul rus Lev Davidovici Landau.
Aceasta a avut implicaii serioase pentru soarta finala a stelelor masive.
Daca masa unei stele este mai mica dect limita Chandrasekhar, ea poate s-i
opreasc n cele din urma contracia i sa se stabilizeze la o stare finala posibila
ca o pitica alba cu o raza de cteva mii de kilometri i o densitate de sute de
tone pe centimetru cub. O pitica alba este susinuta de repulsia, datorata
principiului de excluziune, ntre electronii materiei sale. Observam un numr
mare din aceste stele pitice albe.
Una dintre primele descoperite este o stea care se deplaseaz pe orbita n
jurul lui Sirius, cea mai strlucitoare stea de pe cerul nopii.
Landau a artat ca exista o alta stare finala posibila pentru o stea, tot cu
masa limita de aproximativ o data sau de doua ori masa soarelui, dar mult mai
mica chiar dect o pitica alba. Aceste stele ar fi susinute de respingerea,
datorata principiului de excluziune, dintre neutroni i protoni, nu ntre
electroni. Ele au fost numite, deci, stele neutronice. Ele ar avea o raza de numai
aproximativ aisprezece kilometri i o densitate de sute de milioane de tone pe
centimetru cub. n momentul cnd au fost prezise prima oara, nu exista o
modalitate de observare a stelelor neutronice. Ele nu au fost detectate, n
realitate, dect mult mai trziu.
Pe de alta parte, stelele cu masa peste limita Chandrasekhar au o mare
problema atunci cnd i termina combustibilul. n unele cazuri ele pot exploda
sau reuesc sa elimine destula materie pentru a-i reduce masa sub limita i

deci sa evite colapsul gravitaional catastrofal, dar era greu de crezut ca acest
lucru se ntmpla ntotdeauna, indiferent cit de mare era steaua. Cum ar fi
tiut ea ca trebuie sa piard din greutate? i chiar daca fiecare stea reuea sa
piard destula masa pentru a evita colapsul, ce s-ar fi ntmplat daca ai fi
adugat masa la o pitica alba sau la o stea neutronica astfel nct sa
depeasc limita? Ar fi suferit un colaps spre densitate infinita? Eddington a
fost ocat de aceasta implicaie i a refuzat sa cread rezultatul lui
Chandrasekhar. Eddington credea ca pur i simplu nu era posibil ca o stea sa
sufere un colaps ctre un punct. Acesta a fost punctul de vedere al multor
savani; Einstein nsui a scris o lucrare n care pretindea ca stelele nu se vor
restrnge la dimensiunea zero: Ostilitatea celorlali oameni de tiina, n special
a lui Eddington, fostul sau profesor i o autoritate de prima importana n ceea
ce privete structura stelelor, 1-a convins pe Chandrasekhar sa abandoneze
aceasta direcie de lucru i sa treac la alte probleme de astronomie, cum este
micarea roiurilor de stele. Totui, atunci cnd i s-a decernat premiul Nobel n
1983, acesta a fost, n parte cel puin, pentru lucrarea sa de nceput asupra
masei limita a stelelor reci.
Chandrasekhar a artat ca principiul de excluziune putea sa nu opreasc
colapsul unei stele mai masive deci limita Chandrasekhar, dar problema
nelegerii a ceea ce i se ntmpla unei stele de acest fel, conform teoriei
relativitii generalizate, a fost rezolvata pentru prima oara de un tnr
american, Robert Oppenheimer, n 1939. Rezultatul sau sugera nsa ca nu ar fi
existat consecine observabile care sa poat fi detectate de telescoapele de
atunci. Apoi a intervenit cel de-al doilea rzboi mondial i Oppenheimer nsui a
fost implicat n proiectul bombei atomice. Dup rzboi, problema colapsului
gravitaional a fost uitata deoarece majoritatea oamenilor de tiina erau
preocupai de ceea ce se ntmpla la scara atomului i nucleului sau. Totui, n
anii '60, interesul problemelor la scara mare ale astronomiei i cosmologiei a
fost retrezit de o cretere nsemnata a numrului i domeniului de observaii
astronomice, determinata de aplicarea tehnologiei moderne. Atunci lucrarea lui
Oppenheimer a fost redescoperita i extinsa de mai multe persoane.
Imaginea pe care o avem acum din lucrarea lui Oppenheimer este
urmtoarea: cmpul gravitaional al stelei modifica traiectoriile razelor de
lumina n spaiutimp faa de traiectoriile care ar fi fost daca steaua nu exista.
Conurile de lumina care indica traiectoriile urmate n spaiu i timp de
scnteierile de lumina emise de vrfurile lor sunt curbate spre interior lng
suprafaa unei stele. Aceasta se poate vedea la curbarea luminii stelelor
ndeprtate observata n timpul unei eclipse de soare. Cnd steaua se
contracta, cmpul gravitaional la suprafaa sa devine mai puternic i conurile
de lumina se curbeaz i mai mult spre interior. Aceasta face i mai dificila

ieirea luminii din stea i, pentru un observator aflat la distana, lumina apare
mai slaba i mai roie. n cele din urma, cnd steaua s-a micorat pn la o
anumit raza critica, cmpul gravitaional la suprafaa devine att de puternic
nct conurile de lumina sunt curbate spre interior aa de mult ca lumina nu
mai poate iei (fig. 6.1). 'Conform teoriei relativitii, nimic nu se poate deplasa
mai repede dect lumina. Astfel, daca lumina nu poate iei, nu poate iei nimic
altceva; totul este atras de cmpul gravitaional. Exista deci un set de
evenimente ntr-o regiune a spaiu-timpului din care nu se poate iei pentru a
ajunge la un observator aflat la distana. Aceasta regiune se numete o gaura
neagra. Limita sa se numete orizontul evenimentului i el coincide cu
traiectoriile razelor de lumina care nu au reuit sa ias din gaura neagra.
Pentru s nelege ce ai vedea daca ai privi colapsul unei stele ce
formeaz o gaura neagra, trebuie sa reamintim ca n teoria relativitii nu
exista timp absolut. Fiecare observator are propria sa msur a timpului.
Timpul pentru cineva de pe stea va diferi de timpul pentru cineva aflat la
distana, datorita cmpului gravitaional al stelei. Sa presupunem ca un
astronaut cuteztor aflat pe suprafaa unei stele care sufer un colaps, i care
se prbuete o data cu ea, trimite un semnal la fiecare secunda, conform
ceasului sau, ctre nava sa spaiala, aflata pe orbita n jurul stelei. La un
moment dat indicat de ceasul sau, sa presupunem 11:00, steaua s-ar micora
sub raza critica la care cmpul gravitaional devine att de puternic nct nimic
nu mai poate iei i semnalele sale nu mai ajung la nava. Pe msur ce se
apropie ora 11:00 camarazii sai, care privesc din nava, ar gsi ca intervalele
dintre semnalele succesive emise de astronaut ar fi din ce n ce mai lungi, dar
acest efect ar fi foarte mic nainte de 10:59:59. Ei ar trebui sa atepte doar
foarte puin mai mult de o secunda ntre semnalul astronautului de la ora
10:59:58 i cel trimis cnd ceasul sau arata 10:59:59, dar ar trebui sa atepte
pentru totdeauna semnalul de la 11:00. Undele de lumina emise de suprafaa
stelei ntre 10:59:59 i 11:00, dup ceasul astronautului, ar fi mprtiate pe o
perioada infinita de timp, dup cum se vede din nava spaiala. Intervalul de
timp dintre sosirile undelor succesive la nava spaiala ar fi din ce n ce mai
lung, astfel ca lumina stelei ar aprea din ce n ce mai roie i din ce n ce mai
slaba. n cele din urma, steaua ar fi att de ntunecata nct nu ar mai putea fi
vzut de pe nava spaiala; tot ce rmne este o gaura neagra n spaiu. Steaua
ar continua nsa sa exercite aceeai fora gravitaionala asupra navei spaiale,
care ar continua sa se deplaseze pe orbita n jurul gaurii negre.
Totui, scenariul nu este n ntregime realist datorita urmtoarei
probleme. Gravitaia devine mai slaba pe msur ce va deprtai de stea, astfel
nct fora gravitaionala asupra picioarelor cuteztorului nostru astronaut ar fi
ntotdeauna mai mare dect fora exercitata asupra capului sau. Aceasta

diferena ntre fore 1-ar ntinde pe astronautul nostru ca pe nite spaghetti sau
1-ar rupe nainte ca steaua sa se contracte la raza critica la car s-a format
orizontul evenimentului! Totui, credem ca exista obiecte mult mai mari n
univers, cum sunt regiunile centrale ale galaxiilor, care pot suferi, de asemenea,
un colaps gravitaional formnd gauri negre; un astronaut aflat pe unul din
acestea nu ar fi rupt nainte de a se forma gaura neagra. De fapt, el nu ar simi
nimic special cnd ar atinge raza critica i ar putea trece de punctul fara
ntoarcere fara s-1 observe. Totui, doar n cteva ore, pe msur ce regiunea
continua sa sufere colapsul, diferena dintre forele gravitaionale exercitate
asupra capului sau i picioarelor sale ar deveni att de mare nct, din nou, 1ar rupe n buci.
Lucrarea pe care Roger Penrose i cu mine am fcut-o ntre 1965 i 1970
a artat, conform teoriei relativitii, ca ntr-o gaura neagra trebuie sa fie o
singularitate de densitate infinita i curbura infinita a spaiu-timpului. Aceasta
este ca Big Bang-ul de la nceputul timpului, numai ca el ar fi un sfrit al
timpului pentru corpul care sufer colapsul i pentru astronaut. La aceasta
singularitate legile tiinei i capacitatea noastr de a prezice viitorul nu ar mai
funciona. Totui, orice observator rmas n afara gaurii negre nu ar fi afectat
de acest eec al predictibilitii, deoarece nici lumina, nici orice alt semnal din
singularitate nu 1-ar putea ajunge. Acest fapt remarcabil 1-a fcut pe Roger
Penrose sa propun ipoteza cenzurii cosmice care poate fi parafrazata astfel:
Dumnezeu detesta o singularitate nuda. Cu alte cuvinte, singularitile
produse de colapsul gravitaional se produc numai n locuri ca gurile negre,
unde ele sunt decent ascunse de o privire exterioara orizontului evenimentului.
Strict, aceasta se numete ipoteza cenzurii cosmice slabe: ea protejeaz
observatorii care rmn n afara gaurii negre de consecinele eecului
capacitaii de prezicere care se produce la singularitate, dar nu face nimic
pentru bietul astronaut nefericit care cade n gaura.
Exista unele soluii ale ecuaiilor relativitii generalizate n care este
posibil ca astronautul nostru sa vad o singularitate nuda: el poate sa evite sa
ating singularitatea i n schimb sa cada printr-o gaura de vierme i sa ias
n alta regiune a universului. Acesta ar oferi mari posibiliti de a cltori n
spaiu i timp, dar din nefericire se pare ca aceste soluii sunt toate foarte
instabile; cea mai mica perturbaie, cum ar fi prezena unui astronaut, le poate
modifica astfel nct astronautul nu ar putea vedea singularitatea pn nu
ajunge la ea i timpul sau ajunge la srit. Cu alte cuvinte, singularitatea s-ar
gsi ntotdeauna n viitorul sau i niciodat n trecutul sau. Versiunea tare a
ipotezei cenzurii cosmice afirma ca ntr-o soluie realista, singularitile s-ar
gsi ntotdeauna ori n ntregime n viitor (ca singularitile colapsului
gravitaional), ori n ntregime n trecut (ca Big Bang-ul). Este mare (sa se spere

ca este valabila o versiune a ipotezei cenzurii, deoarece n apropierea

singularitilor nude poate fi posibila cltoria n trecut. Dei acest lucru ar fi
grozav pentru scriitorii de literatura tiinifico-fantastic, ar nsemna ca nimeni
nu ar mai avea o viaa sigura: cineva poate intra n trecut i-i poate omor tatl
sau mama nainte ca tu sa fii conceput!
Orizontul evenimentului, limita regiunii spaiu-timpului de unde nu se
mai poate iei, acioneaz ca o membrana ntr-un singur sens n jurul gaurii
negre: obiecte ca astronauii imprudeni pot cdea prin orizontul evenimentului
n gaura neagra, dar din gaura neagra nu mai iese nimic prin orizontul
evenimentului. (Amintim ca orizontul evenimentului este traiectoria n spaiutimp a luminii care ncearc sa ias din gaura neagra, i ca nimic nu se poate
deplasa mai repede dect lumina.) S-ar putea spune despre orizontul
evenimentului ceea ce poetul Dante spunea despre intrarea n Infern: Voi ce
intrai aici, lsai orice sperana. Orice sau oricine cade prin orizontul
evenimentului va ajunge cm5nd la regiunea de densitate infinita i la sfritul
timpului.
Relativitatea generalizata prezice ca obiectele grele n micare determina
emisia de unde gravitaionale, unde ale curburii spaiului care se deplaseaz cu
viteza luminii. Acestea sunt similare undelor de lumina, care sunt unde ale
cmpului electromagnetic, dar sunt mult mai greu de detectat. Ca i lumina, ele
transporta energia din obiectele care le emit. Ar fi deci de ateptat ca un sistem
de obiecte masive sa ajung n cele din urma ntr-o stare staionara deoarece
energia din orice micare va fi transportata de emisia undelor gravitaionale.
(Este ca atunci cnd cade un dop n apa: la nceput el se mica destul de mult
n sus i n jos, dar deoarece undele duc cu ele energia sa, el va ajunge n cele
din urma la o stare staionara.) De exemplu, micarea pmntului pe orbita sa
n jurul soarelui produce unde gravitaionale. Ca efect al pierderii de energie,
orbita pmntului se va modifica astfel nct treptat el ajunge din ce n ce mai
aproape de soare; ciocnindu-se de el i ajungnd ntr-o stare staionara. Rata
pierderii de energie este foarte mica aproape destul sa puna n funciune un
radiator electric. Aceasta nseamn ca vor fi necesari o mie de milioane de
milioane de milioane de milioane de ani pn cnd pmntul va cdea pe soare,
astfel ca nu este necesar sa va ngrijorai acum! Modificarea orbitei pmntului
este prea lenta pentru a fi observata, dar producerea acestui efect a fost
observata n ultimii civa ani n sistemul numit PSR 1913+16 (PSR nseamn
pulsar, un tip special de stea neutronica, ce emite impulsuri regulate de unde
radio). Acest sistem conine doua stele neutronice care se mica pe orbita una
n jurul celeilalte, i energia pe care o pierd prin emisia de unde gravitaionale le
face sa se deplaseze pe spirala una ctre cealalt.

n timpul colapsului gravitaional al unei stele cnd se formeaz o gaura

neagra, micrile ar fi mult mai rapide, astfel ca energia este transportata cu o
rata mult mai mare. Prin urmare; nu va dura mult pn cnd ea va ajunge ntro stare staionara. Cum ar arata aceasta stare finala? Se poate presupune ca ea
ar depinde de toate caracteristicile complexe ale stelei din care s-a format nu
numai de masa sa i de viteza de rotaie, dar i de diferite densiti ale
diferitelor pari ale stelei i de micrile complicate ale gazelor din stea. i daca
gurile negre ar fi tot att de variate ca i obiectele din care s-au format n
urma colapsului, poate fi foarte greu sa se fac preziceri despre gurile negre,
n general.
Totui, n 1967 studiul gaurilor negre a fost revoluionat de Werner Israel,
un savant canadian (care s-a nscut n Berlin, a crescut n Africa de Sud i i-a
luat doctoratul n Irlanda). Israel a artat ca, n conformitate cu relativitatea
generalizata, gurile negre care nu se rotesc trebuie sa fie foarte simple; ele
erau perfect sferice, dimensiunea lor depindea numai de masa lor i oricare
doua gauri negre de acest fel avnd aceeai masa erau identice. De fapt, ele ar
putea fi descrise de o soluie particulara a ecuaiilor lui Einstein care era
cunoscuta nc din 1917, descoperita de Karl Schwarzschild la scurta vreme
dup descoperirea relativitii generalizate. La nceput, multe persoane, printre
care chiar Israel, au argumentat ca deoarece gurile negre trebuie sa fie perfect
sferice, o gaura neagra poate fi formata numai prin colapsul unui obiect perfect
sferic. Orice stea reala care nu ar fi niciodat perfect sferica ar putea deci sa
sufere un colaps formnd doar o singularitate nuda.
A existat nsa o interpretare diferita a rezultatului obinut de Israel, care
a fost susinuta n special de Roger Penrose i John Wheeler. Ei susineau ca
micrile rapide care au loc n timpul colapsului unei stele ar nsemna ca
undele gravitaionale pe care le emite ar face-o i mai sferica i n momentul n
care ajunge la o stare staionara, ea ar fi precis sferica. Conform acestui punct
de vedere, orice stea care nu se rotete, indiferent cit de complicata este forma
sa i structura sa interna, ar sfri dup colapsul gravitaional ca o gaura
neaga perfect sferica, a carei dimensiune depinde numai de masa sa. Calculele
ulterioare au confirmat acest punct de vedere i curnd acesta a fost general
adoptat.
Rezultatul lui Israel trata cazul gaurilor negre formate numai din corpuri
care nu se rotesc. n 1963, Roy Kerr din Noua Zeeland a descoperit un set de
soluii ale ecuaiilor relativitii generalizate care descriau gurile negre
rotitoare. Aceste gauri negre Kerr se rotesc cu viteza constanta, dimensiunea
i forma lor depinznd numai de masa i viteza lor de rotaie. Daca rotaia este
zero, gaura neagra este perfect rotunda i soluia este identica cu soluia
Schwarzschild. Daca rotaia este diferita de zero, gaura neagra se bombeaz

spre exterior la ecuatorul sau (la fel cum pmntul sau soarele se bombeaz
datorita rotaiei lor) i cu ct se rotete mai repede, cu att se bombeaz mai
mult. Astfel, pentru a extinde rezultatul lui Israel ca sa includ corpurile
rotitoare, s-a presupus ca orice corp rotitor care sufer un colaps formnd o
gaura neagra ar ajunge n cele din urma la o stare staionara descrisa de
soluia Kerr.
n 1970 un student n cercetare i coleg al meu de la Cambridge,
Brandon Carter, a fcut primul pas n demonstrarea acestei ipoteze. El a artat
ca, n cazul n care o gaura neagra rotitoare are o axa de simetrie, ca un titirez,
dimensiunea i forma sa ar depinde numai de masa i viteza sa de rotaie. Apoi,
n 1971, eu am demonstrat ca orice gaura neagra rotitoare staionara ar avea
ntr-adevr o asemenea axa de simetrie. n sfrit, n 1973, David Robinson de
la Kings College din Londra a utilizat rezultatele lui Carter i ale mele pentru a
arata ca ipoteza fusese corecta: o asemenea gaura neagra trebuie ntr-adevr sa
fie o soluie Kerr. Astfel, dup colapsul gravitaional o gaura neagra trebuie sa
ajung ntr-o stare n care ea poate fi rotitoare, dar nu pulsanta. Mai mult,
dimensiunea i forma sa ar depinde numai de masa i viteza sa de rotaie i nu
de natura corpului care a suferit colapsul formnd-o. Acest lucru a devenit
cunoscut prin maxima O gaura neagra nu are par. Teorema fara par este de
mare importana practica, deoarece restrnge foarte mult tipurile posibile de
gauri negre. Prin urmare; se pot elabora modele detaliate de obiecte care pot
conine gurile negre, i prezicerile modelelor se pot compara cu observaiile.
Aceasta mai nseamn ca atunci cnd se formeaz o gaura neagra se pierde o
cantitate foarte mare de informaii privind corpul care a suferit colapsul,
deoarece dup aceea putem msura numai masa i viteza de rotaie a corpului.
Semnificaia acestui fapt se va vedea n urmtorul capitol.
Gurile negre reprezint unul din foarte puinele cazuri din istoria tiinei
n care teoria a fost elaborata foarte detaliat ca un model matematic, nainte de
a exista vreo dovada experimentala a corectitudinii sale. ntr-adevr, acesta era
principalul argument al celor care erau mpotriva gaurilor negre: cum ar putea
cineva sa cread n existena unor obiecte pentru care singura dovada o
constituie calculele bazate pe teoria dubioasa a relativitii generalizate? Totui,
n 1963, Maarten Schmidt, un astronom de la Observatorul Palomar din
California, a msurat deplasarea spre rou a unui obiect ca o stea slaba n
direcia sursei de unde radio numita 3C273 (adic, sursa numrul 273 din al
treilea catalog Cambridge de surse radio). El a descoperit ca aceasta era prea
mare pentru a fi cauzata de un cmp gravitaional: daca ar fi fost o deplasare
spre rou gravitaionala, obiectul ar fi trebuit sa fie att de masiv i att de
aproape de noi nct el ar fi perturbat orbitele planetelor din sistemul solar.
Aceasta a sugerat ca deplasarea spre rou era cauzata de expansiunea

universului, care, la rndul sau, nsemna ca obiectul era la foarte mare

deprtare. i pentru a fi vizibil de la o distana aa de mare, obiectul trebuie sa
fie foarte strlucitor, cu alte cuvinte sa emit o cantitate uriaa de energie.
Singurul mecanism care s-ar putea crede ca ar produce cantiti aa de mari
de energie pare a fi colapsul gravitaional nu numai al unei singure stele, ci al
ntregii regiuni centrale a unei galaxii. Au fost descoperite mai multe obiecte
cvasistelare similare, sau quasari, toate cu deplasri mari spre rou. Dar ele
sunt toate prea departe i deci prea greu de observat pentru a furniza dovezi
sigure pentru gurile negre.
Un sprijin suplimentar pentru existena gaurilor negre a aprut n 197 o
data cu descoperirea de ctre o studenta de la Cambridge, Jocelyn Bell, a
obiectelor din spaiu care emiteau impulsuri regulate de unde radio. La nceput
Bell i conductorul sau tiinific, Anthony Hewish, au crezut ca poate au luat
contact cu civilizaii extraterestre din galaxie! ntr-adevr, la seminarul n care
au anunat descoperirea, mi amintesc ca au numit primele patru surse gsite
LGM 1-4, LGM nsemnnd Micii omulei verzi (Little Green Men). n cele din
urma nsa ei i toi ceilali au ajuns la concluzia, mai puin romantica, dup
care aceste obiecte care au primit denumirea de pulsari erau de fapt stele
neutronice rotative care emiteau impulsuri de unde radio, datorita unei
interacii complicate ntre cmpurile lor magnetice i materia nconjurtoare.
Aceasta a reprezentat o veste proasta pentru scriitorii de western-uri spaiale,
dar foarte promitoare pentru puinii dintre noi care credeau n acel timp n
gurile negre: a fost prima dovada pozitiva ca stelele neutronice existau. O stea
neutronica are o raza de circa aisprezece kilometri, numai de cteva ori mai
mare dect raza critica la care o stea devine o gaura neagra. Daca o stea poate
suferi un colaps spre o dimensiune att de mica, se poate atepta ca i alte
stele sa poat suferi un colaps spre o dimensiune i mai mica i sa devina gauri
negre.
Cum am putea spera sa detectam o gaura neagra daca prin definiie ea
nu emite nici o lumina? Ar fi ca i cum am cuta o pisica neagra ntr-o pivnia
ntunecata. Din fericire, exista o cale. Aa cum arata John Michell n lucrarea
sa de pionierat din 1783, o gaura neagra i exercita fora gravitaionala asupra
obiectelor din apropiere. Astronomii au observat multe sisteme n care doua
stele se deplaseaz pe orbite una n jurul celeilalte, atrase una spre cealalt de
gravitaie. Ei au mai observat sisteme n care exista doar o stea vizibila care se
deplaseaz pe orbita n jurul unui companion nevzut. Desigur, nu se poate
conchide imediat ca acest companion este o gaura neagra: poate fi pur i
simplu o stea care este prea slaba pentru a fi vzut. Totui, unele dintre aceste
sisteme, ca acela numit Cygnus X-1 sunt, de asemenea, surse puternice de raze
X. Cea mai buna explicaie pentru acest fenomen este ca materia de la

suprafaa stelei vizibile a fost aruncata n afara. Cnd ea cade ctre

companionul nevzut, are o micare n spirala (aa cum se scurge apa dintr-o
baie) i devine foarte fierbinte, emind raze X. Pentru ca acest mecanism sa
lucreze, obiectul nevzut trebuie sa fie foarte mic, ca o pitica alba, stea
neutronica sau gaura neagra. Din orbita observata a stelei vizibile se poate
determina masa cea mai mica posibila a obiectului nevzut. n cazul lui Cygnus
X-1, aceasta era de ase ori masa soarelui, care, conform rezultatului lui
Chandrasekhar este prea mare pentru ca obiectul nevzut sa fie o pitica alba.
El are, de asemenea, o masa prea mare pentru a fi o stea neutronic. Prin
urmare, se pare ca trebuie sa fie o gaura neagra
Exista i alte modele care explica Cygnus X-1, care nu includ o gaura
neagra, dar ele sunt cam forate. O gaura neagra pare a fi singura explicaie
naturala a observaiilor. n ciuda acestui fapt eu am fcut pariu cu Kip Thorne
de la Institutul de Tehnologie din California ca, de fapt, Cygnus X-1 nu conine
o gaura neagra! Aceasta este ca o polia de asigurare pentru mine. Am lucrat
foarte mult la gurile negre i totul ar fi fost o pierdere daca ar fi reieit ca
gurile negre nu exista. Dar, n acel caz, a avea consolarea ca am ctigat
pariul, care mi-ar aduce un abonament pe patru ani la revista Private Eye.
Daca gurile negre exista, Kip va obine un abonament pe un an la Penthouse.
n 1975, cnd am fcut pariul, eram 80% siguri ca Cygnus era o gaura neagra.
Acum a spune ca suntem 95% siguri, dar pariul nu s-a terminat nc.
De asemenea, avem acum dovada existenei ctorva gauri negre n
sisteme ca Cygnus X-1 din galaxia noastr i din doua galaxii nvecinate numite
Norii lui Magellan. Totui, numrul gaurilor negre este aproape sigur mult mai
mare; n lunga istorie a universului, multe stele trebuie s-i fi ars tot
combustibilul nuclear i sa fi suferit un colaps. Numrul gaurilor negre poate fi
mult mai mare chiar dect numrul stelelor vizibile, care reprezint circa o suta
de miliarde numai n galaxia noastr. Atracia gravitaionala suplimentara a
unui numr att de mare de gauri negre ar putea explica de ce galaxia noastr
se rotete cu viteza pe care o are: masa stelelor vizibile este insuficienta pentru
a explica aceasta. Avem, de asemenea, unele dovezi ca n centrul galaxiei
noastre exista o gaura neagra mult mai mare, cu o masa de circa o suta de mii
de ori mai mare dect aceea a soarelui. Stelele din galaxie care se apropie prea
mult de aceasta gaura neagra vor fi sfrmate de diferena dintre forele
gravitaionale de pe feele apropiata i ndeprtat. Rmiele lor i gazul
aruncat de alte stele vor cdea spre gaura neagra. Ca i n cazul lui Cygnus X1, gazul se va deplasa pe o spirala spre interior i se va nclzi, dei nu aa de
mult ca n acel caz. El nu va ajunge destul de fierbinte pentru a emite raze X,
dar ar putea explica sursa foarte compacta de unde radio i raze infraroii care
se observa n centrul galactic.

Se crede ca n centrul quasarilor exista gauri negre similare, dar i mai

mari, cu mase de sute de milioane de ori mai mari dect masa soarelui. Materia
care cade ntr-o astfel de gaura neagra supermasiva ar reprezenta singura
sursa de putere destul de mare pentru a explica enorma cantitate de energie pe
care o emit aceste obiecte. Deplasarea n spirala a materiei n gaura neagra ar
face ca aceasta sa se roteasc n aceeai direcie, determinnd crearea unui
cmp magnetic asemntor cu cel al pmntului. Particule cu energie foarte
nalta ar fi generate lng gaura neagra de materia care cade nuntru. Cmpul
magnetic ar fi att de puternic nct ar putea focaliza aceste particule n jeturi
aruncate spre exterior de-a lungul axei de rotaie a gaurii negre, adic n
direciile polilor sai nord i sud. Astfel de jeturi sunt observate ntr-adevr n
mai multe galaxii i quasari.
Se poate considera, de asemenea, cazul n care ac putea exista gauri
negre cu mase mult mai mici dect cea a soarelui. Aceste gauri negre nu pot fi
formate prin colaps gravitaional, deoarece masele lor sunt sub masa limita
Chandrasekhar: stelele cu masa att de sczut se pot susine singure contra
forei de gravitaie chiar atunci cnd i-au epuizat combustibilul nuclear.
Gurile negre cu masa sczut se puteau forma numai daca materia era
comprimata la densiti enorme de presiuni exterioare foarte mari. Aceste
condiii s-ar putea produce ntr-o bomba cu hidrogen foarte mare: fizicianul
John Wheeler a calculat odat ca daca cineva ar lua toat apa grea din toate
oceanele lumii, ar putea construi o bomba cu hidrogen care ar comprima
materia n centru att de mult nct s-ar crea o gaura neagra. (Desigur, nu ar
mai rmne nimeni sa o observe!) O posibilitate mai practica este ca astfel de
gauri negre cu masa mica s-ar fi putut forma la presiunile i temperaturile
nalte ale universului foarte timpuriu. Gurile negre s-ar fi format numai daca
universul timpuriu nu ar fi fost neted i uniform, deoarece numai o regiune
mica ce era mai densa dect media putea fi comprimata astfel pentru a forma o
gaura neagra. Dar noi tim ca trebuie sa fi existat unele neregulariti, deoarece
altfel materia din univers ar mai fi nc i acum distribuita perfect uniform, n
loc de a fi grupata n stele i galaxii.
Faptul ca neregularitile necesare pentru explicarea stelelor i galaxiilor
au dus sau nu la formarea unui numr semnificativ de gauri negre
primordiale depinde evident de detalii ale condiiilor din universul timpuriu.
Astfel, daca am putea determina ct de multe gauri negre primordiale exista
acum, am nva o mulime despre etapele foarte timpurii ale universului.
Gurile negre primordiale cu mase mai mari dect un miliard de tone (masa
unui munte mare) ar putea fi detectate numai prin influena lor gravitaionala
asupra celeilalte materii, vizibile, sau asupra expansiunii universului. Totui,
aa cum vom vedea n urmtorul capitol, n realitate, gurile negre nu sunt

deloc negre: ele strlucesc ca un corp fierbinte i cu ct sunt mai mici cu att
strlucesc mai mult. Astfel, paradoxal, rezulta ca gurile negre mai mici pot fi
mai uor detectate dect cele mari!
Gurile negre nu sunt aa de negre.
nainte de 1970, cercetarea mea asupra relativitii generalizate se
concentra n principal asupra problemei daca existase sau nu o singularitate
Big Bang. Totui, ntr-o seara de noiembrie a acelui an, la scurta vreme dup
naterea fiicei mele, Lucy, pe cnd ma duceam la culcare am nceput sa ma
gndesc la gurile negre. Invaliditatea mea face ca aceasta operaie sa fie un
proces lent, astfel ca aveam destul timp. In acel timp nu exista o defini (ie
precisa a punctelor din spaiu-timp care se gsesc n interiorul i n afara unei
gauri negre. Discutasem deja cu Roger Penrose ideea de a defini o gaura neagra
ca un set de evenimente din care nu era posibila ieirea la o distana mare,
definiie care acum este general acceptata. Ea nseamn ca limita gaurii negre,
orizontul evenimentului, este formata din traiectoriile n spaiu-timp ale razelor
de lumina care nu mai pot iei din gaura neagra, rmnnd pentru totdeauna
la marginea ei (fig. 7.1). Este cam ca atunci cnd fugii de poliie i reuii sa
pstrai doar un pas naintea ei, dar nu putei sa scpai definitiv!
Odat am realizat ca traiectoriile acestor raze de lumina nu s-ar putea
apropia niciodat una de alta. Daca s-ar' apropia, ele ar trebui n cele din urma
sa intre una n alta. Ar fi ca i cnd ai ntlni pe cineva care fuge de polipe n
direcie opusa ai fi prini amndoi! (Sau, n acest caz, ar cdea ntr-o gaura
neagra.) Dar, daca aceste raze de lumina ar fi nghiite de gaura neagra, atunci
ele nu ar fi putut fi la limita gaurii negre. Astfel, traiectoriile razelor de lumina
n orizontul evenimentului trebuie sa fie ntotdeauna paralele sau divergente
una faa de alta. Un alt mod de a vedea aceasta este ca orizontul evenimentului,
limita gaurii negre, este marginea unei umbre umbra unui sfrit iminent.
Daca privii umbra fcut de o sursa atlata la mare distana, cum este soarele,
vei vedea ca razele de lumina de la margine nu se apropie unele de altele.
Daca razele de lumina care formeaz orizontul evenimentului, limita
gaurii negre, nu se pot apropia niciodat una de alta, aria orizontului
evenimentului poate rmne aceeai sau se poate mari cu timpul dar nu se
poate micora niciodat deoarece aceasta ar nsemna ca cel puin unele dintre
razele de lumina de la limita ar trebui sa se apropie una de alta. De fapt, aria ar
crete ori de cte ori n gaura neagra ar cdea materie sau radiaie (fig. 7.2). Or,
daca doua gauri negre s-ar ciocni i s-ar uni formnd o singura gaura neagra,
orizontul evenimentului gaurii negre finale ar fi mai mare dect sau egal cu
suma ariilor orizonturilor evenimentului gaurilor negre iniiale (fig. 7.3).
Aceasta proprietate de a nu se micora a ariei orizontului evenimentului a
introdus o restricie importanta asupra comportrii posibile a gaurilor negre.

Am fost att de surescitat de descoperirea mea ca nu am prea dormit n

noaptea aceea. A doua zi 1-am sunat pe Roger Penrose. El a fost de acord cu
mine. Cred, de fapt, ca el i dduse seama de aceasta proprietate a ariei.
Totui, el folosise o definiie uor diferita a unei gauri negre. El nu realizase ca
limitele unei gauri negre, conform celor doua definiii, ar fi aceleai i deci la fel
ar fi i arii1e lor, cu condiia ca gaura neagra sa se stabilizeze la o stare care nu
se modifica n timp.
Comportarea fara micorare a ariei unei gauri negre amintea foarte mult
de comportarea unei mrimi fizice numita entropie, care msoar gradul de
dezordine al unui sistem. Se tie din experiena ca dezordinea tinde sa creasc
daca lucrurile sunt lsate n voia lor. (Cineva trebuie numai sa nceteze de a
mai face reparaii n jurul casei pentru a vedea aceasta!) Se poate crea ordine
din dezordine (de exemplu, se poate zugravi casa) dar aceasta necesita
cheltuirea unui efort sau a unei energii i astfel scade cantitatea disponibila de
energie ordonata.
O enunare exacta a acestei idei este a doua lege a termodinamicii. Ea
afirma ca entropia unui sistem izolat crete ntotdeauna i ca atunci cnd se
unesc doua sisteme, entropia sistemului combinat este mai mare dect suma
entropiilor sistemelor individuale. De exemplu, sa consideram un sistem de
molecule de gaz dintr-o cutie. Moleculele pot fi considerate ca mici bile de
biliard care se ciocnesc ncontinuu una de alta i de pereii cutiei. Cu ct este
mai mare temperatura' gazului, cu att se mica mai repede moleculele gazului
i cu att mai frecvent i mai tare se vor ciocni cu pereii cutiei, cu au^t mai
mare va fi presiunea exercitata de ele asupra pereilor. Sa presupunem ca iniial
toate moleculele sunt limitate printr-un perete la partea stnga a cutiei. Daca
apoi peretele se scoate, moleculele vor tinde sa se mprtie i sa ocupe ambele
jumti ale cutiei. La un anumit moment ulterior ele ar putea, datorita
ntmplrii, sa se gseasc toate n jumtatea dreapta sau napoi n jumtatea
stnga, dar este mult mai probabil ca vor exista numere aproximativ egale n
cele doua jumti. O astfel de stare este mai puin ordonata, sau mai
dezordonata dect starea iniiala n care toate moleculele erau ntr-o jumtate
de cutie. Prin urmare, se spune ca entropia gazului a crescut. n mod
asemntor, sa presupunem ca se ncepe cu doua cutii, una care conine
molecule de oxigen i cealalt cu molecule de azot. Daca se unesc cutiile i se
elimina peretele intermediar, moleculele de oxigen i de azot vor ncepe sa se
amestece. La un moment ulterior cea mai probabila stare ar fi un amestec
destul de uniform de molecule de oxigen i azot n ambele cutii. Aceasta stare
ar fi mai puin ordonata i deci ar avea o entropie mai mare dect starea iniiala
a celor doua cutii separate.

A doua lege a termodinamicii are un statut diferit de acela al celorlalte

legi ale tiinei, cum este legea gravitaiei a lui Newton, de exemplu, deoarece ea
nu este valabila ntotdeauna, doar n marea majoritate a cazurilor.
Probabilitatea ca toate moleculele de gaz din prima noastr cutie sa se gseasc
ntr-o jumtate de cutie la un moment ulterior este de unu la multe milioane de
milioane, dar acest lucru se poate ntmpla. Totui, daca cineva are o gaura
neagra n apropiere, pare a fi un mod mai uor de a nclca legea a doua:
trebuie numai sa se arunce n gaura neagra materie cu entropie mare, cum ar
fi o cutie cu gaz. Entropia totala a materiei din afara gaurii negre ar scdea.
Desigur, se poate nc spune ca entropia totala, inclusiv entropia din interiorul
gaurii negre, nu a sczut dar, deoarece nu se poate privi n interiorul gaurii
negre, nu putem spune ct de multa entropie are materia din interior. Deci, ar
fi bine daca ar exista o caracteristica a gaurii negre prin care observatorii din
afara gaurii negre sa poate spune care este entropia sa, i care ar crete ori de
cte ori n gaura neagra cade materie care transporta entropie. Ca urmare a
descoperirii descrise mai sus, ca aria orizontului evenimentelor crete atunci
cnd n gaura neagra cade materie, un student n cercetare de la Princeton
numit Jacob Bekenstein a sugerat ca aria orizontului evenimentelor era o
msur a entropiei gaurii negre. Atunci cnd n gaura neagra cade materie care
transporta entropie, aria orizontului sau va crete, astfel ca suma entropiilor
materiei din afara gaurii negre i a ariei orizonturilor nu s-ar micora niciodat.
Aceasta ipoteza prea sa mpiedice nclcarea legii a doua a
termodinamicii n majoritatea situaiilor. Totui, avea un defect fatal. Daca o
gaura neagra are entropie, atunci ea trebuie sa aib i temperatura. Dar un
corp cu o anumit temperatura trebuie sa emit radiaii cu o anumit rata.
Este un lucru bine cunoscut ca daca cineva nclzite un vtrai n foc el
strlucete incandescent i emite radiaii, dar i corpurile cu temperaturi mai
sczute emit radiaii; acest lucru nu se observa n mod normal, deoarece
cantitatea lor este destul de mica. Aceasta radiaie este necesara pentru a
preveni nclcarea legii a doua. Astfel, gurile negre trebuie sa emit radiaii.
Dar chiar prin definiie, se presupune ca gurile negre sunt obiecte care nu
emit nimic. Prin urmare se pare ca aria orizontului evenimentelor unei gauri
negre nu poate fi privita ca entropia sa. n 1972 am scris o lucrare cu Brandon
Carter i un coleg american, Jim Bardeen, n care am artat ca dei erau foarte
multe asemnri ntre entropie i aria orizontului evenimentului, exista aceasta
dificultate aparent fatala. Trebuie sa admit ca am scris aceasta lucrare n parte
datorita faptului ca eram iritat de Bekenstein care, simeam, utilizase n mod
greit descoperirea, mea privind creterea ariei orizontului evenimentului.
Totui, n cele din urma a reieit ca el era esenialmente corect, dei ntr-un
mod la care desigur nu se atepta.

n septembrie 1973, n timp ce vizitam Moscova, am discutat despre

gurile negre cu doi experi sovietici Jakov Zeldovici i Alexandr Starobinsky. Ei
m-au convins ca, n conformitate cu principiul de incertitudine din mecanica
cuantica, corpurile negre rotitoare trebuie sa creeze i sa emit particule. Am
crezut argumentele lor din punct de vedere fizic, dar nu mi-a plcut modul
matematic n care au calculat emisia. Prin urmare, am nceput sa elaborez o
tratare matematica mai buna, pe care am descris-o la un seminar inut la
Oxford la sfritul lui noiembrie 1973. n acel moment nu fcusem calculele
pentru a afla cit de mult s-ar emite n realitate. Ma ateptam sa descopr doar
radiaia gaurilor negre rotitoare pe care Zeldovici i Starobinsky o preziseser.
Totui, cnd am fcut calculul, am descoperit, spre surpriza i iritarea mea, ca
i gurile negre nerotitoare ar trebui aparent sa creeze i sa emit particule cu
o rata staionara. La nceput am crezut ca aceasta emisie arata ca una din
aproximaiile pe care le-am utilizat nu era valabila. Mi-era teama ca daca
Bekenstein afla aceasta, ar putea sa o utilizeze ca un argument suplimentar
pentru a-i susine ideile privind entropia gaurilor negre, care mie tot nu-mi
plcea. Totui, cu ct ma gndeam mai mult la ea, cu att mai mult prea ca
aproximaiile ar trebui sa fie valabile ntr-adevr. Dar ceea ce m-a convins n
cele din urma ca emisia era reala a fost faptul ca spectrul particulelor emise era
exact acela care ar fi fost emise un corp fierbinte i ca gaura neagra emitea
particule cu exact rata corecta pentru a mpiedica nclcarea legii? Doua. De
atunci calculele au fost repetate n mai multe forme de alte persoane. Toate
confirma ca o gaura neagra trebuie sa emit particule i radiaie ca i cnd ar fi
un corp fierbinte cu o temperatura care depinde numai de masa gaurii negre:
cu ct este masa mai mare, cu att este mai sczut temperatura.
Cum este posibil sa rezulte ca o gaura neagra emite particule cnd noi
tim ca nimic nu poate scpa din orizontul evenimentului sau? Teoria cuantica
ne da rspunsul: particulele nu vin din gaura neagra, ci din spaiul gol care se
afla imediat n afara orizontului gaurii negre! Putem nelege acest lucru n felul
urmtor: Ceea ce noi consideram un spaiu gol nu poate fi complet gol
deoarece aceasta ar nsemna ca toate cmpurile, cum sunt cmpurile
gravitaional i electromagnetic, ar trebui sa fie exact zero. Totui, valoarea unui
cmp i rata sa de modificare n timp sunt ca poziia i viteza unei particule:
principiul de incertitudine arata ca, cu ct se cunoate mai precis una din
aceste cantiti, cu att mai puin precis se poate cunoate cealalt. Astfel, n
spaiul liber cmpul nu poate fi exact zero, deoarece atunci el ar trebui sa aib
att o valoare precisa (zero), ct i o rata de modificare precisa (zero). n
valoarea cmpului trebuie sa existe o valoare minima a incertitudinii sau
fluctuaiei cuantice. Se pot considera aceste fluctuaii ca perechi de particule de
lumina sau gravitaie care apar mpreuna n acelai timp, se deprteaz i apoi

se unesc din nou i se anihileaz reciproc. Aceste particule sunt particule

virtuale ca particulele care transporta fora gravitaionala a soarelui: spre
deosebire de particulele reale, ele nu pot fi observate direct cu un detector de
particule. Totui, efectele lor indirecte, cum sunt modificri mici ale energiei
orbitelor electronilor din atomi, se pot msura i concorda cu prezicerile
teoretice cu un grad de precizie remarcabil. Principiul de incertitudine mai
prezice ca vor exista perechi virtuale similare de particule de materie cum sunt
electronii i quarcii. n acest caz nsa, un membru al perechii va fi o particula i
celalalt o antiparticula (antiparticulele de lumina i gravitaie sunt aceleai ca
particulele).
Deoarece energia nu poate fi creata din nimic, unu1 din partenerii dintr-o
pereche particula/antiparticula va avea energie pozitiva i celalalt partener
energie negativa. Cel cu energie negativa este condamnat sa fie o particula
virtuala de viaa scurta, deoarece n situaii normale particulele reale au
ntotdeauna energie pozitiva. Prin urmare trebuie s-i caute partenerul i sa
se anihileze reciproc. Totui, o particula reala n apropierea unui corp masiv are
mai puina energie dect daca s-ar afla la mare distana, deoarece ar fi nevoie
de energie pentru a ridica-o la distana mpotriva atraciei gravitaionale a
corpului. n mod normal, energia particulei este nc pozitiva, dar cmpul
gravitaional din interiorul unei gauri negre este att de puternic nct chiar o
particula reala poate avea acolo energie negativa. Prin urmare, este posibil, n
prezena unei gauri negre, ca particula virtuala cu energie negativa sa cada n
gaura neagra i sa devina o particula sau antiparticula reala. n acest caz ea nu
mai trebuie sa se anihileze cu partenerul sau. i partenerul sau abandonat
poate cdea n gaura neagra. Sau, avnd energie pozitiva, el poate scpa din
vecintatea gaurii negre ca o particula sau antiparticula reala (fig. 7.4). Pentru
un observator aflat la distana, el va prea ca a fost emis din gaura neagra. Cu
ct este mai mica gaura neagra, cu att este mai scurta distana pe care
particula cu energie negativa va trebui sa o parcurg nainte de a deveni o
particula reala i astfel cu att va fi mai mare rata de emisie i temperatura
aparenta a gaurii negre.
Energia pozitiva a radiaiei energetice ar fi echilibrata de o curgere a
particulelor de energie negativa n gaura neagra. Prin ecuia lui Einstein E =
mc2 (unde E este energia, m este masa i c este viteza luminii), energia este
proporionala cu masa. Prin urmare, o curgere a energiei negative n gaura
neagra reduce masa sa. Deoarece gaura neagra pierde masa, aria orizontului
evenimentului devine mai mica, dar aceasta descretere a entropiei gaurii negre
este mai mult dect compensata de entropia radiaiei emise, astfel ca legea a
doua nu este nclcata niciodat.

O gaura neagra cu masa de cteva ori mai mare dect masa soarelui ar
avea o temperatura de numai o zecime de milionime de grad peste zero absolut.
Aceasta este mult mai mica dect temperatura radiaiilor de microunde care
umplu universul (circa 2,7 peste zero absolut), astfel ca gurile negre ar emite
chiar mai puin dect absorb. Daca universul este destinat sa se extind mereu,
temperatura radiaiilor de microunde va descrete n cele din urma pn la mai
puin dect aceea a unei gauri negre de acest fel, care va ncepe sa piard
masa. Dar, chiar i atunci, temperatura sa ar fi att de sczut nct ar trebui
un milion de milioane de milioane de milioane de milioane de milioane de
milioane de milioane de milioane de milioane de milioane de ani (1 urmat de
aizeci i ase de zerouri) pentru a se evapora complet. Acesta este un timp
mult mai mare dect vrsta universului, care este de numai zece sau douzeci
de miliarde de ani (1 sau 2 urmat de zece zerouri). Pe de alta parte, aa cum sa menionat n capitolul 6, puteau exista gauri negre primordiale cu masa mult
mai mica dect daca s-ar fi format prin colapsul neregularitilor din etapele
foarte timpurii ale universului. Astfel de gauri negre ar avea o temperatura mult
mai mare i ar emite radiaie cu o rata mult mai mare. O gaura neagra
primordiala cu o masa iniiala de un miliard de tone ar avea un timp de viaa
aproximativ egal cu vrsta universului. Gurile negre primordiale cu masele
iniiale mai mici dect aceasta valoare ar fi deja complet evaporate, dar acelea
cu mase puin mai mari ar emite nc radiaii sub forma de raze X i raze
gamma. Aceste raza X i gamma sunt ca undele de lumina, dar cu lungimea de
unda mult mai mica. Astfel _de gauri merita cu greu calificativul de negre: n
realitate ele sunt alb incandescent i emit energie cu o raza de circa zece mii de
megawai.
Daca s-ar putea valorifica puterea sa, o gaura neagra de acest fel ar putea
aciona zece centrale electrice mari. Totui, acest lucru ar fi dificil: gaura
neagra ar avea masa unui munte comprimata n mai puin de a milioana
milionime dintr-un centimetru, dimensiunea nucleului unui atom! Daca am
avea o gaura neagra de acest fel la suprafaa pmntului, nu ar exista nici un
mijloc care s-o opreasc sa cada prin podea spre centrul pmntului. Ea ar
oscila prin pmnt nainte i napoi, pn ce, n cele din urma, s-ar stabiliza n
centru. Astfel ca singurul loc unde se poate pune o astfel de gaura neagra n
care sa se poat utiliza energia pe care o emite ar fi pe o orbita n jurul
pmntului i singurul mod n care poate fi pusa pe orbita jurul pmntului ar
fi prin remorcarea unei mase mari n faa sa, ca un morcov n faa unui mgar.
Aceasta nu suna ca o propunere foarte practica, cel puin nu n viitorul
apropiat.
Dar, chiar daca nu putem valorifica emisia acestor gauri negre
primordiale, care sunt ansele noastre de a le observa? Putem cuta razele

gamma pe care le emit gurile negre primordiale n majoritatea vieii lor. Dei
radiaia celor mai multe ar fi foarte slaba deoarece ele sunt foarte ndeprtate,
totalul radiaiilor lor ar putea fi detectabil. ntr-adevr, observam un astfel de
fond de raze gamma: figura 7.5 arata modul n care intensitatea observata
difer la diferite frecvene (numrul de unde pe secunda). Totui, acest fond ar
fi putut sa fie generat, i probabil a fost, de alte procese dect gurile negre
primordiale. Linia ntrerupta din figura 7.5 arata modul n care ar varia
intensitatea cu frecvena pentru razele gamma emise de gurile negre
primordiale, daca ar fi n medie 300 pe an-lumin cub. Aceasta limita nseamn
ca gurile negre primordiale ar fi putut forma cel mult o milionime din materia
din univers.
Gurile negre primordiale fiind att de puine, ar prea puin probabil sa
existe una destul de aproape de noi pentru a o observa ca sursa individuala de
raze gamma. Dar, deoarece gravitaia ar atrage gurile negre primordiale spre
orice materie, ele trebuie sa fie mult mai multe n i n jurul galaxiilor. Astfel,
dei fondul de raze gamma ne spune ca nu pot exista n medie mai mult de 300
de gauri negre primordiale pe an-lumin cub, nu? E spune nimic despre ct de
multe pot fi n galaxia noastr. Daca ar fi, sa spunem, de un milion de ori mai
multe dect cifra de mai sus, atunci gaura neagra cea mai apropiata de noi ar fi
probabil la o distana de circa un miliard de kilometri, sau cam tot att de
departe ca i Pluto, cea mai ndeprtat planeta cunoscuta. i la aceasta
distana ar fi foarte dificil sa se detecteze emisia constanta a unei gauri negre,
chiar daca ar fi de zece mii de megawai. Pentru a observa o gaura neagra
primordiala ar trebui sa se detecteze cteva cuante de raze gamma care vin din
aceeai direcie, ntr-un interval de timp rezonabil, de exemplu, o sptmn.
Altfel, ele pot reprezenta pur i simplu o parte din fond. Dar principiul cuantic
al lui Planck ne spune ca fiecare cuanta de raze gamma are o energie foarte
nalta, astfel ca pentru a radia chiar zece mii de megawai nu sunt necesare
multe cuante. i pentru a observa aceste cteva cuante ce vin de la o distana
ca aceea la care se gsete Pluto, ar fi necesar un detector de raze gamma mai
mare dect oricare detector construit pn acum. n plus, detectorul ar trebui
sa fie n spaiu, deoarece razele gamma nu pot strbate atmosfera.
Desigur, daca o gaura neagra aflata la distana la care se gsete Pluto ar
ajunge la sfritul vieii sale i ar exploda, emisia exploziei finale ar fi uor de
detectat. Dar, daca gaura neagra emite de zece sau douzeci de miliarde de ani,
ansa de a ajunge la un sfrit n urmtorii civa ani, n loc de cteva milioane
de ani n trecut sau n viitor, este ntr-adevr foarte mica! Astfel, pentru a avea o
ansa rezonabila de a vedea o explozie nainte ca fondurile pentru cercetare sa
se termine, ar trebui sa se gseasc o cale de detectare a exploziei aflate n
interiorul unei distane de un an lumina i nc ar exista problema unui mare

detector de raze gamma pentru a observa cele cteva cuante de raze gamma
provenite din explozie. n acest caz nsa, nu ar fi necesar sa se determine ca
toate cuantele vin din aceeai direcie: ar fi destul sa se observe ca ele au sosit
toate ntr-un interval de timp, pentru a avea destula ncredere ca ele provin din
aceeai explozie.
Un detector de raze gamma capabil sa depisteze gurile negre primordiale
este ntreaga atmosfera a pmntului. n orice caz, noi nu putem construi un
detector mai mare!) Atunci cnd o cuanta de raze gamma cu energie nalta
lovete atomii atmosferei noastre, ea creeaz perechi de electroni i pozitroni
(antielectroni). Cnd acetia lovesc ali atomi ei creeaz la rndul lor mai multe
perechi de electroni i pozitroni, astfel ca se obine aa-numita cascada de
electroni. Rezultatul este o forma de lumina numita radiaia Cerenkov. Prin
urmare, se pot detecta impulsurile de raze gamma cutnd scnteieri de
lumina pe cerul nopii. Desigur, exista i alte fenomene care pot produce
scnteieri pe cer, cum sunt fulgerele i reflexiile luminii solare pe satelii i
resturi de satelii n micare pe orbita. Impulsurile de raze gamma se pot
deosebi de aceste efecte observnd scnteierile simultan din doua locuri
ndeprtate unul de celalalt. O astfel de cercetare a fost efectuata n Arizona de
doi oameni de tiina din Dublin, Neil Porter i Trevor Weekes, folosind
telescoape. Ei au gsit mai multe scnteieri, dar niciuna care sa poat fi
atribuita sigur impulsurilor de raze gamma provenite de la gurile negre
primordiale.
Chiar daca rezultatele cutrii gaurilor negre primordiale sunt negative,
ele ne dau, totui, informaii importante despre etapele foarte timpurii ale
universului. Daca universul timpuriu era haotic sau neregulat sau daca
presiunea materiei era sczut, ar fi fost de ateptat sa se produc mai multe
gauri negre primordiale dect limita stabilita deja de observaiile noastre
asupra fondului de raze gamma. Numai daca universul timpuriu era foarte
omogen i izotrop, cu o presiune nalta se poate explica absena unui numr
mai mare de gauri negre primordiale observate.
Ideea radiaiilor ce provin de la gurile negre a fost primul exemplu de
prezicere care depinde n mod esenial de ambele mari teorii ale acestui secol,
relativitatea generalizata i mecanica cuantica. Iniial, ea a strnit multe
opoziii deoarece deranja punctul de vedere existent: Cum poate o gaura
neagra sa emit ceva? Atunci cnd am anunat prima oara rezultatele
calculelor mele la o conferina la Laboratorul Rutherford-Appleton de lng
Oxford, am fost ntmpinat cu nencredere. La sfritul comunicrii mele
preedintele edinei, John G. Taylor de la Kings College, Londra, a pretins ca
totul era o prostie. El a scris chiar o lucrare pe aceasta tema. Totui, n cele din
urma majoritatea oamenilor, inclusiv John Taylor au ajuns la concluzia ca

gurile negre trebuie sa radieze ca i corpurile fierbini daca ideile noastre

privind relativitatea generalizata i mecanica cuantica sunt corecte. Astfel, chiar
daca nu am reuit sa gsim o gaura neagra primordiala, exista un acord destul
de general ca daca am fi reuit, ea ar fi trebuit sa emit o mulime de raze
gamma i raze X.
Existena radiaiei gaurilor negre pare sa nsemne ca colapsul
gravitaional nu este att de final i ireversibil cum am crezut odat. Daca un
astronaut cade ntr-o gaura neagra, masa acesteia va crete, dar n cele din
urma energia echivalenta masei suplimentare va fi returnata universului sub
forma de radiaii. Astfel, ntr-un sens, astronautul va fi reciclat. Ar fi totui un
mod nesatisfctor de imortalitate, deoarece orice noiune personala despre
timp va ajunge la sfrit atunci cnd astronautul este distrus n interiorul
gaurii negre! Chiar i tipurile de particule care ar fi emise n cele din urma de
gaura neagra ar fi n general diferite de acelea care formau astronautul: singura
caracteristica a astronautului care ar supravieui ar fi masa sau energia sa.
Aproximaiile pe care le-am folosit pentru obinerea emisiei gaurilor negre
ar trebui sa acioneze bine atunci cnd gaura neagra are o masa mai mare
dect o fraciune dintr-un gram. Totui, ele vor da gre la sfritul vieii gaurii
negre cnd masa sa devine foarte mica. Rezultatul cel mai probabil pare a fi ca
gaura neagra pur i simplu va disprea, cel puin din regiunea noastr a
universului, lund cu ea astronautul i orice singularitate care ar putea fi n ea,
daca ntr-adevr exista una. Aceasta a fost prima indicaie ca mecanica
cuantica poate elimina singularitile prezise de relativitatea generalizata.
Totui, metodele pe care eu i alii le-am utilizat n 1974 nu au putut sa
rspund ntrebrilor cum este aceea daca singularitile s-ar produce n
gravitaia cuantica. Prin urmare; din 1975 am nceput sa elaborez o abordare
mai puternica a gravitaiei cuantice bazata pe ideea lui Richard Feynman a
sumei istoriilor. Rspunsurile pe care aceasta abordare le sugereaz pentru
originea i soarta universului i elementelor sale, cum sunt astronauii, vor fi
prezentate n urmtoarele doua capitole. Vom vedea ca, dei principiul de
incertitudine introduce limitri asupra preciziei tuturor prezicerilor noastre, el
poate elimina, n acelai timp, lipsa fundamentala de predictibilitate care se
produce la o singularitate a spaiu-timpului.
Originea i soarta universului.
Teoria generala a relativitii a lui Einstein prezicea ca spaiu-timpul a
nceput la singularitatea Big Bang i ar ajunge la sfrit la singularitatea Big
Crunch* (daca ntreg universul ar suferi din nou un colaps) sau la o
singularitate n interiorul unei gauri negre (daca o regiune locala, cum este o
stea, ar suferi un colaps). Orice materie care ar cdea n gaura ar fi distrusa la
singularitate, iar n afara ar continua sa se simt doar efectul gravitaional al

masei sale. Pe de alta parte, atunci cnd sunt luate n considerare efectele
cuantice, prea ca masa sau energia materiei s-ar rentoarce n cele din urma
la restul universului i ca gaura neagra, mpreuna cu singularitatea din
interiorul sau s-ar evapora i, n final, ar disprea. Ar putea avea mecanica
cuantica un efect tot att de dramatic asupra singularitilor Big Bang i Big
Crunch? Ce se ntmpla n realitate n etapele foarte timpurii sau trzii ale
universului, cnd cmpurile gravitaionale sunt att de puternice nct efectele
cuantice nu pot fi ignorate? Are universul, de fapt, un nceput sau un sfrit?
i daca da, cum arata ele?
Prin anii 1970 studiam n principal gurile negre, dar n 1981 interesul
meu n ceea ce privete originea i soarta universului s-a redeteptat cnd am
ascultat o conferina asupra cosmologiei, organizata de iezuii la Vatican.
Biserica Catolica a fcut o mare greeala cu Galilei cnd a ncercat sa supun
legii o problema de tiina, declarnd ca soarele se mica n jurul pmntului.
Acum, dup mai multe secole, ea a hotrt sa invite mai muli experi cu care
sa se consulte n probleme de cosmologie. La sfritul conferinei participanii
au avut o audiena la Papa. El ne-a spus ca era bine sa se studieze evoluia
universului dup Big Bang, dar nu ar trebui sa facem cercetri n ceea ce
privete Big Bang-ul nsui deoarece acela a fost momentul Creaiei i deci
lucrul Domnului. Am fost bucuros atunci ca el nu cunotea subiectul
comunicrii pe care tocmai o inusem la conferina posibilitatea ca spaiutimpul sa fie finit dar sa nu aib limite, ceea ce nseamn ca el nu a avut un
nceput, un moment al Creaiei. Nu doream sa am soarta lui Galilei, cu care
mprtesc un sentiment de solidaritate, n parte datorita coincidenei de a ma
fi nscut la exact 300 de ani dup moartea sa!
Pentru a explica ideile pe care eu i alii le aveam despre modul n care
mecanica cuantica poate afecta originea i soarta universului, este necesar mai
nti sa fie neleasa istoria general acceptata a universului, conform cu ceea ce
se cunoate sub numele de modelul Big Bang fierbinte. Aceasta presupune ca
universul este descris napoi pn la Big Bang de un model Friedmann. n
aceste modele se gsete ca atunci cnd universul se extinde, materia sau
radiaia din el se rcesc. (Atunci cnd universul i dubleaz mrimea,
temperatura sa scade la jumtate.) Deoarece temperatura este o msur a
energiei (sau vitezei) medii a particulelor, aceasta rcire a universului ar avea
un efect important asupra materiei din el. La temperaturi foarte nalte,
particulele s-ar mica att de repede nct ele ar putea scpa de orice atracie
dintre ele datorata forelor nucleare sau electromagnetice, dar atunci cnd se
rcesc ar fi de ateptat ca particulele care se atrag reciproc sa nceap sa se
grupeze. Mai mult, chiar i tipurile de particule care exista n univers ar
depinde de temperatura. La temperaturi destul de nalte, particulele au o

energie att de mare nct ori de cte ori se ciocnesc s-ar produce multe perechi
particula/antiparticula diferite i dei unele din aceste particule s-ar anihila
prin ciocnirea cu antiparticule, ele s-ar produce mai repede dect s-ar putea
anihila. Totui, la temperaturi mai joase, cnd particulele care se ciocnesc au
mai puina energie, perechile particula/antiparticula s-ar produce mai lent i
anihilarea ar deveni mai rapida dect producerea.
Chiar la Big Bang, se crede ca universul avea dimensiunea zero i astfel
era infinit de fierbinte. Dar pe msur ce universul se extindea, temperatura
radiaiei scdea. O secunda dup Big-Bang, ea ar fi sczut la circa zece
miliarde de grade. Aceasta este de circa o mie de ori mai mare dect
temperatura din centrul soarelui, dar temperaturi att de nalte se ating n
exploziile bombelor H. n acest moment universul ar fi coninut n majoritate
fotoni, electroni i neutrini (particule extrem de uoare care sunt afectate
numai de interaciile slabe i de gravitaie) i antiparticulele lor, mpreuna cu
protoni i neutroni. Cnd universul continua s se extind temperatura
continua sa scad, rata cu care perechile electron/antielectron erau produse n
ciocniri ar fi sczut sub rata la care erau distrui prin anihilare. Astfel,
majoritatea electronilor i antielectronilor s-ar fi anihilat reciproc producnd
mai muli fotoni, rmnnd doar civa electroni. Totui, neutrinii i
antineutrinii nu s-ar fi anihilat reciproc, deoarece aceste particule
interacioneaz foarte slab ntre ele i cu alte particule. Astfel, ele pot exista i
astzi. Daca am putea sa le observam, aceasta ar reprezenta imaginea unei
etape timpurii foarte fierbini a universului. Din nefericire, astzi energiile lor ar
fi prea sczute pentru ca sa le putem observa direct. Totui, daca neutrinii nu
sunt lipsii de masa, ei au o masa proprie mica; aa cum a sugerat un
experiment rusesc neconfirmat, realizat n 1981, am putea s-i detectam
indirect: ei ar putea fi o forma de materie neagra, ca aceea menionata mai
nainte, cu o atracie gravitaionala suficienta pentru a opri expansiunea
universului i a determina colapsul sau.
La circa o suta de secunde dup Big Bang, temperatura ar fi sczut la un
miliard de grade, temperatura din interiorul celor mai fierbini stele. La aceasta
temperatura protonii i neutronii nu ar mai avea energie suficienta pentru a
scpa de interacia interaiei nucleare tari i ar fi nceput sa se combine
producnd nucleele atomului de deuteriu (hidrogenul greu), care conine un
proton i un neutron. Nucleele de deuteriu s-au combinat apoi cu mai muli
protoni i neutroni formnd nucleele de heliu, care conin doi protoni i doi
neutroni, precum i cantiti mici d? N doua elemente mai grele, litiu i beriliu.
Se poate calcula ca n modelul Big Bang fierbinte circa un sfert din protoni i
neutroni ar fi fost convertii n nuclee de heliu, mpreuna cu o cantitate mica de

hidrogen greu i alte elemente. Neutronii ramai s-ar fi dezintegrat n protoni,

care sunt nucleele atomilor de hidrogen obinuit.
Aceasta imagine a unei etape timpurii fierbini a universului a fost
lansata pentru prima oara de savantul George Gamow ntr-o celebra lucrare
scrisa n 1948 cu un student al sau, Ralph Alpher. Gamow avea simul
umorului el 1-a convins pe savantul Hans Bethe s-i adauge numele la
lucrare pentru ca lista de autori Alpher, Bethe, Gamow sa semene cu primele
litere din alfabetul grec alpha, beta, gamma, care erau foarte potrivite pentru o
lucrare privind nceputul universului! n aceasta lucrare, ei au fcut o prezicere
remarcabila ca radiaia (n forna de fotoni) din etapele fierbini ale universului
ar trebui sa existe i astzi, dar avnd temperatura redusa la numai cteva
grade peste zero absolut (273C). Aceasta radiaie a fost descoperita de Penza
i Wilson 1965. n timpul n care Alpher, Bethe i Gamow i scriau lucrarea,
nu se tiau prea multe despre reaciile nucleare ale protonilor i neutronilor.
Prezicerile fcute pentru proporiile diferitelor elemente din universul timpuriu
au fost deci destul de inexacte, dar aceste calcule au fost repetate n lumina
unei cunoateri mai bune i acum concorda foarte bine cu ceea ce observam. n
plus, este foarte greu sa explicam altfel de ce trebuie sa fie att de mult heliu n
univers. Prin urmare, avem destula ncredere ca aceasta este imaginea corecta,
cel puin mergnd napoi pn la circa o secunda dup Big Bang.
n timp de cteva ore de la Big Bang, producerea heliului i a altor
elemente s-ar fi oprit. i dup aceea, n urmtorul milion de ani universul ar fi
continuat sa se extind, fara a se ntmpla prea multe. n cele din urma, o data
ce temperatura a sczut la cteva mii de grade i electronii i nucleele nu mai
aveau suficienta. Energie pentru a depi atracia electromagnetica dintre ele,
ei ar fi nceput sa se combine formnd atomii: Universul ca un ntreg ar fi
continuat sa se extind i sa se rceasc, dar, n regiuni care erau puin mai
dense dect media, expansiunea ar fi fost ncetinita de atracia gravitaionala
suplimentara. Aceasta ar opri n cele din urma expansiunea n unele regiuni i
le-ar determina sa produc din nou colapsul. n timp ce se producea colapsul
lor, atracia gravitaionala a materiei din afara acestor regiuni le poate face sa
nceap sa se roteasc uor. Pe msur ce regiunea colapsului devine mai mica,
ea s-ar roti mai repede aa cum patinatorii care se rotesc pe gheaa, se rotesc
mai repede daca i in braele strnse. n final, cnd regiunea a devenit destul
de mica, ea s-ar roti destul de repede pentru a echilibra atracia gravitaionala
i astfel s-au nscut galaxiile rotitoare n forma de disc. Alte regiuni, care nu au
nceput sa se roteasc, ar deveni obiecte de forma ovala, numite galaxii eliptice.
n acestea, colapsul s-ar opri deoarece prile individuale ale galaxiei s-ar roti
pe orbita stabil n jurul centrului sau, dar galaxia nu ar avea o rotaie globala.

Pe msur ce trece timpul, gazul de hidrogen i heliu din galaxii s-ar rupe
n nori mai mici care ar suferi un colaps sub propria lor gravitaie. Cnd acetia
se contracta i atomii din interior se ciocnesc unii cu alii, temperatura gazului
ar crete, pn ce, n final, el ar deveni destul de fierbinte pentru a ncepe
reaciile de fuziune nucleara. Acestea convertesc hidrogenul n mai mult heliu
i cldura degajata determina creterea presiunii i astfel oprirea contraciei
ulterioare a norilor. Ele rmn stabile n aceasta stare un timp ndelungat ca
stele asemntoare soarelui nostru, care transforma hidrogenul n heliu i
radiaz energia rezultanta sub forma de cldur i lumina. Stelele mai masive
ar trebui sa fie mai fierbini pentru a echilibra atracia lor gravitaionala mai
puternica, determinnd producerea att de rapida a reaciilor nucleare de
fuziune nct ele i-ar epuiza hidrogenul doar ntr-o suta de milioane de ani.
Atunci ele s-ar contracta uor, pe msur ce continua sa se nclzeasc, ar
ncepe sa transforme heliul n elemente mai grele cum sunt carbonul sau
oxigenul. Aceasta nsa nu ar elibera prea multa energie, astfel ca s-ar produce o
criza, aa cum s-a artat n capitolul despre gurile negre. Ce se ntmpla apoi
nu este complet clar, dar se pare ca regiunile centrale ale stelei ar suferi un
colaps spre o stare foarte densa, cum este o stea neutronica sau o gaura
neagra. Regiunile exterioare ale stelei pot izbucni uneori ntr-o explozie teribila
numita supernova, care ar lumina toate celelalte stele din galaxia sa. Unele din
elementele mai grele produse spre sfritul vieii stelei ar fi azvrlite napoi n
gazul din galaxie i ar reprezenta o parte din materialul brut pentru
urmtoarea generaie de stele. Propriul nostru soare conine circa doi la suta
din aceste elemente mai grele, deoarece el este o stea din generaia a doua sau
a treia, formata acum circa cinci miliarde de ani dintr-un nor rotitor de gaz care
coninea resturile unor supernove anterioare. Majoritatea gazului din nor a
format soarele sau a fost aruncat n afara, dar o cantitate mica de elemente
grele s-au grupat i au format corpurile care acum se mica pe orbite n jurul
soarelui, planete aa cum este pmntul.
Pmntul a fost la nceput foarte fierbinte i fara atmosfera. n decursul
timpului el s-a rcit i a cptat o atmosfera din emisia de gaze a rocilor. n
aceasta atmosfera timpurie nu am fi putut supravieui. Ea nu coninea oxigen,
ci o mulime de alte gaze otrvitoare pentru noi, cum sunt hidrogenul sulfurat
(gazul care da oulor stricate mirosul lor). Exista insa alte forme primitive de
viaa care se pot dezvolta n aceste condiii. Se crede ca ele s-au dezvoltat n
oceane, posibil ca rezultat al combinrilor ntmpltoare de atomi formnd
structuri mari, numite macromolecule, care erau capabile sa asambleze att
atomi din ocean n structuri asemntoare. Astfel, ele s-ar fi reprodus i
multiplicat. n unele cazuri existau erori la reproducere. Majoritatea acestor
erori erau astfel W ct noile macromolecule nu se puteau reproduce i n cele

din urma se distrugeau. Totui, cteva erori ar fi produs macromolecule care

erau chiar mai bune reproductoare. Ele aveau deci un avantaj i au ncercat
sa nlocuiasc macromoleculele iniiale. n acest fel a nceput un proces de
evoluie care a dus la dezvoltarea unor organisme auto-reproducatoare din ce n
ce mai complicate. Primele forme primitive de viaa consumau diferite
materiale, inclusiv hidrogen sulfurat, i eliberau oxigen. Acest fapt a modificat
treptat atmosfera la compoziia pe care o are astzi i a permis dezvoltarea unor
forme de viaa mai evoluate cum sunt petii, reptilele, mamiferele i, n cele din
urma, rasa umana.
Aceasta imagine a universului care a nceput foarte fierbinte i s-a rcit
pe msur ce s-a extins este n concordana cu toate dovezile experimentale pe
care le avem astzi. Cu toate acestea, ea las fara rspuns mai multe ntrebri
importante:
1) De ce a fost universul timpuriu aa de fierbinte?
2) De ce este universul att de omogen la scara mare? De ce arata la fel n
toate punctele din spaiu i n toate direciile? n special, de ce temperatura
radiaiei de fond de microunde este aproape aceeai cnd privim n direcii
diferite? ntr-un fel este ca atunci cnd pui o ntrebare la examen mai multor
studeni. Daca toi dau exact acelai rspuns, poi fi sigur ca au comunicat
ntre ei. i totui, n modelul descris mai sus, lumina nu ar fi avut timp de la
Big Bang sa ajung de la o regiune ndeprtat la alta, chiar daca regiunile
erau apropiate n universul timpuriu. Conform teoriei relativitii, daca lumina
nu poate ajunge de la o regiune la alta, nici o alta informaie nu poate. Astfel,
nu ar fi existat nici un mod n care diferite regiuni din universul timpuriu ar fi
putut ajunge sa aib aceeai temperatura, n afara de cazul cnd pentru un
motiv necunoscut s-a ntmplat ca ele sa porneasc de la aceeai temperatura.
3) De ce a nceput universul cu o rata de expansiune att de apropiata de
cea critica, ce separa modelele care sufer un nou colaps de acelea n care
continua sa se extind pentru totdeauna, astfel ca acum, zece miliarde de ani
mai trziu, el tot se mai extinde cu o rata apropiata de cea critica? Daca rata de
expansiune la o secunda dup Big Bang ar fi fost mai mica cu o parte dintr-o
suta de miliarde de milioane, universul ar fi suferit un nou colaps nainte de a
fi ajuns la dimensiunea actuala.
4) n ciuda faptului ca universul este att de omogen i izotrop la scara
mare, el conine neregulariti cum sunt stelele i galaxiile. Se crede ca acestea
s-au dezvoltat din mici diferene ale densitii universului timpuriu de la o
regiune la alta. Care a fost originea acestor fluctuaii ale densitii?
Teoria generala a relativitii nu poate explica singura aceste
caracteristici sau raspunde la aceste ntrebri datorita prezicerii sale ca
universul a nceput cu o densitate infinita la singularitatea Big Bang-ului. La

singularitate, relativitatea generalizata i toate celelalte legi ale fizicii nceteaz

sa mai funcioneze: nu se poate prezice ce va rezulta din singularitate. Aa cum
s-a explicat ulterior aceasta nseamn ca Big Bang-ul i toate evenimentele
dinaintea lui pot fi eliminate d? N teor? E, deoarece ele nu pot avea vreun efect
asupra ceea ce observam noi. Spaiu-timpul ar avea o limita un nceput la Big
Bang.
Se pare ca tiina nu a descoperit un set de legi care, n limitele
determinate de principiul de incertitudine, ne spun cum se va dezvolta
universul n timp, daca tim starea sa la un moment dat. Poate ca aceste legi
au fost iniial decretate de Dumnezeu, dar rezulta ca de atunci el a lsat
universul sa evolueze conform acestora i nu intervine. Dar cum a ales el starea
sau configuraia iniiala a universului? Care erau condiiile la limita la
nceputul timpului?
Un rspuns posibil este de a spune ca Dumnezeu a ales configuraia
iniiala a universului din motive pe care noi nu putem spera sa le nelegem.
Aceasta, desigur, ar fi fost n puterea unei fiine atotputernice, dar daca ea ar fi
creat universul ntr-un mod att de neneles, de ce a ales s-1 lase sa evolueze
conform unor legi pe care le-am putea nelege? ntreaga istorie a tiinei a
constat n nelegerea treptata a faptului ca evenimentele nu se produc arbitrar,
ci reflecta o anumit ordine fundamentala, care poate fi sau nu de inspiraie
divina. Ar fi natural sa se presupun ca aceasta ordine ar trebui sa se aplice nu
numai legilor, dar i condiiilor la limita ale spaiu-timpului care specifica
starea iniiala a universului. Poate exista un mare numr de modele ale
universului cu diferite condiii iniiale care toate respecta legile. Ar trebui sa
existe un principiu care sa aleag o stare iniiala i deci un model care sa
reprezinte universul nostru.
O astfel de posibilitate o reprezint aa-numitele condiii la limita haotice.
Acestea presupun implicit ca universul este spaial infinit sau ca exista infinit
de multe universuri. n condiiile la limita haotice, probabilitatea de a gsi o
anumit regiune a spaiului ntr-o configuraie data imediat dup Big Bang,
este aceeai, ntr-un fel, cu probabilitatea de a o gsi n oricare alta
configuraie: starea iniiala a universului este aleasa pur i simplu ntmpltor.
Aceasta ar nsemna ca universul timpuriu a fost probabil foarte haotic,
neregulat, deoarece exista mult mai multe configuraii haotice fi dezordonate
ale universului dect cele omogene i ordonate. (Daca fiecare configuraie are
probabilitate egala, este probabil ca universul a nceput ntr-o stare haotica i
dezordonata, pur i simplu deoarece exista mult mai multe dintre acestea.) Este
greu de vzut cum au putut da natere aceste condiii iniiale haotice unui
univers att de omogen i regulat la scara mare cum este al nostru astzi. Ar fi
fost de ateptat ca fluctuaiile de densitate ntr-un model de acest fel sa

conduc la formarea mult mai multor gauri negre primordiale dect limita
superioara care a fost determinata prin observaiile asupra fondului de raze
gamma.
Daca universul este ntr-adevr infinit n spaiu sau daca exista infinit de
multe universuri, ar exista probabil unele regiuni, mari undeva, care au
nceput n mod omogen i uniform. Este cam ca bine cunoscuta ceata de
maimue care lovesc clapele unor maini de scris majoritatea celor scrise nu ar
nsemna nimic, dar foarte rar, pur i simplu din ntmplare, vor scrie unul
dintre sonetele lui Shakespeare. Similar, n cazul universului, s-ar putea
ntmpla ca noi sa trim ntr-o regiune care din ntmplare este omogena i
izotropa? La prima vedere acest lucru ar fi foarte puin probabil deoarece
numrul unor astfel de regiuni netede ar fi cu mult depit de cel al regiunilor
haotice i neregulate. Totui; sa presupunem ca numai n regiunile omogene se
formau galaxii i stele fi erau condiii propice pentru dezvoltarea unor
organisme complicate auto-reproducatoare ca ale noastre, care erau capabile sa
puna ntrebarea: De ce este universul att de omogen? Acesta este un exemplu
de aplicare a ceea ce se numete principiul antropic, care poate fi parafrazat
astfel: Vedem universul aa cum este deoarece existam.
Exista doua versiuni ale principiului antropic, slab i tare. Principiul
antropic slab afirma ca ntr-un univers care este mare sau infinit n spaiu
i/sau timp, condiiile necesare pentru dezvoltarea vieii inteligente s-ar ntlni
numai n anumite regiuni limitate n spaiu i timp. Fiinele inteligente din
aceste regiuni nu ar trebui deci sa fie surprinse daca ar observa ca poziia lor
n univers satisface condiiile necesare pentru existena lor. Este cam ca o
persoana bogata care triete ntr-o vecintate prospera fara sa vad srcia.
Un exemplu de utilizare a principiului antropic slab este de a explica de
ce s-a produs Big Bang-ul acum circa zece miliarde de ani pentru ca att este
necesar fiinelor inteligente sa evolueze. Aa cum s-a explicat mai sus, a trebuit
sa se formeze mai nti o generaie timpurie de stele. Aceste stele au
transformat o parte din hidrogenul i heliul iniial n elemente cum smt
carbonul i oxigenul, din care suntem fcui. Apoi stelele au explodat formnd
supernove i resturile lor au format alte stele i planete, printre care acelea din
Sistemul nostru Solar, care are vrsta de circa cinci miliarde de ani. Primele
unul sau doua miliarde de ani din existena pmntului au fost prea fierbini
pentru ca sa se poat dezvolta ceva complicat. Restul de trei miliarde de ani au
fost consumai de lentul proces al evoluiei biologice, care a condus de la
organismele cele mai simple la fiine capabile sa msoare timpul napoi pn la
Big Bang.
Puine persoane ar contrazice valabilitatea sau utilit? Tea principiului
antropic slab. Unii nsa merg mult mai departe i propun o versiune tare a

principiului. Conform acestei teorii exista multe universuri diferite sau multe
regiuni diferite ale unui singur univers, fiecare cu propria configuraie iniiala
i, poate, cu propriul set de legi ale t? Nei. n majoritatea acestor universuri,
condiiile nu ar fi corespunztoare pentru dezvoltarea organismelor complicate;
numai n puine universuri care sunt ca al nostru s-ar dezvolta fiine inteligente
i ar pune ntrebarea: De ce este universul aa cum l vedem? Atunci
rspunsul este simplu: Daca ar fi fost altfel, noi nu am fi fost aici!
Legile tiinei, aa cum le cunoatem n prezent, conin multe numere
fundamentale, cum sunt mrimea sarcinii electrice a electronului i raportul
dintre masele protonului i electronului. Nu putem, cel puin n prezent, sa
prezicem din teorie valorile acestor numere trebuie sa le gsim din observaii.
Poate ca ntr-o zi vom descoperi o teorie unificata completa care sa le prezic pe
toate, dar este posibil, de asemenea, ca unele dintre ele sau toate sa varieze de
la un univers la altul sau n cadrul unui singur univers. Este remarcabil ca
valorile acestor numere par sa fi fost foarte bine ajustate, nct sa fac posibila
dezvoltarea vieii. De exemplu, daca sarcina electrica a unui electron ar fi doar
puin diferita, stelele nu ar fi putut arde hidrogen i heliu, sau ele nu ar fi putut
exploda. Desigur, ar fi putut exista alte forme de viaa inteligenta, pe care
scriitorii de literatura tiinifico-fantastic nici n-au visat-o, care nu ar avea
nevoie de lumina unei stele ca soarele nostru sau de elementele chimice mai
grele care se formeaz n stele i sunt mprtiate n spaiu atunci cnd steaua
explodeaz. Cu toate acestea, pare sa fie clar ca exista relativ puine valori
numerice care ar permite dezvoltarea unei forme de viaa inteligente.
Majoritatea seturilor de valori ar da natere unor universuri care, dei ar putea
fi foarte frumoase, nu ar conine pe cineva care sa poat admira acea
frumusee. Acest fapt poate fi considerat ca un scop divin al Creaiei i alegerii
legilor tiinei sau ca sprijin pentru principiul antropic tare.
Exista mai multe obiecii care pot fi aduse princip? Ului antropic tare ca
o explicaie a strii observate a universului. n primul rnd, n ce sens se poate
spune ca exista aceste universuri diferite? Daca ele sunt ntr-adevr separate
unul de altul, ceea ce se ntmpla n alt univers nu poate avea consecine
observabile n propriul nostru univers. Prin urmare trebuie sa utilizam
principiul economiei i sa le eliminam din teorie. Daca, pe de alta parte, ele
sunt doar regiuni diferite ale unui singur univers, legile tiinei ar fi aceleai n
fiecare regiune, deoarece altfel nu s-ar putea efectua o deplasare continua de la
o regiune la alta. n acest caz, singura diferena ntre regiuni ar fi configuraia
lor iniiala i astfel principiul antropic tare se reduce la principiul antropic slab.
O a doua obiecie la principiul antropic tare este ca el se opune evoluiei
ntregii istorii a tiinei. Noi am evoluat de la cosmologiile geocentrice ale lui
Ptolemeu i strmoilor sai, prin cosmologia heliocentrica a lui Copernic i

Galilei, la imaginea moderna n care pmntul este o planeta de mrime medie,

care se mica pe orbita n jurul unei stele medii n marginile unei galaxii spirale
obinuite, care este ea nsi una din circa un milion de milioane de galaxii din
universul observabil. i totui principiul antropic tare ar susine ca toat
aceasta vasta construcie exista numai de dragul nostru. Acest lucru este foarte
greu de crezut. Sistemul nostru Solar este desigur o necesitate pentru existena
noastr i aceasta se poate extinde la toat galaxia pentru a permite generarea
anterioara a stelelor care au creat elementele grele. Dar nu pare a fi o necesitate
a existenei celorlalte galaxii nici ca universul sa fie att de uniform i
asemntor n orice direcie, la scara mare.
Principiul antropic ar fi privit mai favorabil, cel puin n versiunea slaba,
daca s-ar putea arata ca mai multe configuraii iniiale diferite ale universului
ar fi evoluat astfel nct sa produc un univers ca acela pe care-1 observam.
Daca se ntmpla aa, un univers care s-a dezvoltat din condiii iniiale
ntmpltoare ar trebui sa conin mai multe regiuni omogene i izotrope i
adecvate pentru evoluia vieii inteligente. Pe de alta parte, daca starea iniiala a
universului a trebuit sa fie aleasa extrem de atent pentru a conduce la ceva
asemntor cu ceea ce vedem n jurul nostru, nu ar fi probabil ca universul sa
conin vreo regiune n care ar aprea viaa. n modelul Big Bang fierbinte
descris mai sus, n universul timpuriu nu era suficient timp nct cldura sa
treac de la o regiune la alta. Aceasta nseamn ca starea iniiala a universului
ar fi trebuit sa aib exact aceeai temperatura peste tot pentru a explica faptul
ca fondul de microunde are aceeai temperatura n orice direcie privim. Rata
iniiala de expansiune ar fi trebuit, de asemenea, sa fie aleasa foarte precis
pentru ca rata de expansiune sa fie att de apropiata de rata critica necesara
pentru a evita colapsul. Aceasta nseamn ca starea iniiala a universului
trebuie sa fi fost ntr-adevr foarte bine aleasa daca modelul Big Bang fierbinte
era corect atunci, la nceputul timpului. Ar i foarte greu sa se explice de ce
universul a trebuit sa nceap exact aa, n afara de faptul ca a fost un act al
lui Dumnezeu care inteniona sa creeze tiine ca noi.
ncercnd sa gseasc un model al universului n care mai multe
configuraii iniiale diferite ar fi putut evolua ctre ceva asemenea universului
actual, un savant de la Institutul Tehnologic din Massachusetts, Alan Guth, a
sugerat ca universul timpuriu trebuie sa fi trecut printr-o perioada de
expansiune foarte rapida. Aceasta expansiune se numete; inflaionista,
nsemnnd ca odinioar universul s-a extins cu o rata cresctoare, nu cu o rata
descresctoare cum o face astzi. Conform lui Guth, raza universului a crescut
de un milion de milioane de milioane de milioane de milioane (1 urmat de
treizeci de zerouri) de ori numai ntr-o mica fraciune dintr-o secunda.

Guth a sugerat ca universul a nceput de la Big Bang ntr-o stare foarte

fierbinte, dar haotica. Aceste temperaturi nalte ar fi nsemnat ca particulele din
univers s-ar fi micat foarte repede i ar fi avut energii nalte. Aa cum am
discutat mai nainte, ar fi de ateptat ca la temperaturi aa de nalte interaciile
nucleare tari i slabe, precum i fora electromagnetica, sa fie toate unificate
ntr-o singura fora. Pe msur ce universul se extindea, el s-ar fi rcit i
energiile particulelor ar fi sczut. n cele din urma, ar fi existat o tranziie de
faza i simetria ntre fore ar fi fost distrusa: interacia tare ar fi devenit diferita
de interacia slaba i fora electromagnetica. Un exemplu obinuit al unei
tranziii de faza este nghearea apei atunci cnd o rcii. Apa lichida este
simetrica, aceeai n orice punct i n orice direcie. Totui, cnd se formeaz
cristalele de gheaa, ele vor avea poziii definite i vor fi aliniate ntr-o direcie.
Aceasta distruge simetria apei.
n cazul apei, daca se lucreaz cu atenie, se poate suprarci apa, adic
se poate reduce temperatura sub punctul de nghe (0C) fara formarea gheii.
Guth a sugerat ca universul ar putea sa se comporte n mod asemntor:
temperatura putea scdea sub valoarea critica fara a distruge simetria forelor.
Daca s-a ntmplat acest lucru, universul ar fi ntr-o stare instabila, cu mai
multa energie dect daca simetria ar fi fost distrusa. Se poate arata ca aceasta
energie suplimentara speciala are un efect antigravitaional: ea ar fi acionat
precum constanta cosmologica pe care Einstein a introdus-o n relativitatea
generalizata atunci cnd ncerca sa construiasc un model static al
universului. Deoarece universul se extindea deja exact ca n modelul Big Bang
fierbinte, efectul de respingere al acestei constante cosmologice ar fi fcut dec?
Ca universul sa se extind cu o rata care cretea uniform. Chiar n regiuni n
care existau mai multe particule de materie dect media, atracia gravitaionala
a materiei ar fi depit respingerea constantei cosmologice efective. Astfel,
aceste regiuni s-ar extinde, de asemenea, ntr-un mod accelerat inflaionist. Pe
msur ce ele se extindeau i particulele de materie se deprtau una de alta, ar
fi rmas un univers n expansiune care coninea foarte puine particule i era
nc n stare suprarcit. Neregularitile existente n univers ar fi fost netezite
de expansiune, aa cum ncreiturile unui balon se netezesc atunci cnd este
umflat. Astfel, starea actuala omogena i izotropa a universului ar fi putut
evolua din multe stri iniiale neuniforme diferite.
ntr-un univers de acest fel, n care expansiunea era accelerata de o
constanta cosmologica n loc de a fi ncetinita de atracia gravitaionala a
materiei, ar fi fost timp suficient pentru ca lumina sa se deplaseze de la o
regiune la alta n universul timpuriu. Aceasta ar putea da o soluie problemei
aprute mai nainte: de ce regiuni diferite din universul timpuriu au aceleai
proprieti. Mai mult, rata expansiunii universului ar deveni automat foarte

apropiata de rata critica determinata de densitatea energiei universului.

Aceasta ar putea explica de ce rata de expansiune este nc att de apropiata
de rata critica, fara sa trebuiasc sa presupunem ca rata iniiala de expansiune
a universului a fost aleasa cu multa grija.
Ideea inflaiei ar putea explica, de asemenea, de ce exista aa de multa
materie n univers. n regiunea universului pe care o putem observa exista circa
zece milioane de milioane de milioane de milioane de milioane de milioane de
milioane de milioane de milioane de milioane de mil? Oane de milioane de
milioane de milioane (1 urmat de optzeci i cinci de zerouri) de particule. De
unde au venit toate? Rspunsul este ca, n teoria cuantica, particulele pot fi
create din energie n forma de perechi de particula/antiparticula. Dar apare
ntrebarea de unde vine energia. Rspunsul este ca energia totala a universului
este exact zero. Materia din univers este formata din energie pozitiva. Totui,
materia se atrage pe sine prin gravitaie. Doua buci de materie apropiate au
mai puina energie dect aceleai doua buci aflate foarte departe una de alta,
deoarece ai cheltuit energie sa le separai acionnd mpotriva forei
gravitaionale care le atrage una spre alta. Astfel, ntr-un fel, cmpul
gravitaional are energie negativa. n cazul unui univers care este aproximativ
uniform n spaiu, se poate arata ca aceasta energie gravitaionala negativa
anuleaz exact energia pozitiva reprezentata de materie. Astfel, energia totala a
universului este zero.
Dar, de doua ori zero fac tot zero. Astfel, universul i poate dubla
cantitatea de energie pozitiva a materiei i-i poate dubla i energia
gravitaionala negativa fara nclcarea conservrii energiei. Acest lucru nu se
ntmpla la expansiunea normala a universului n care densitatea energiei
materiei scade pe msur ce universul devine mai mare. EI se ntmpla, totui,
la expansiunea inflaionista, deoarece densitatea energiei strii suprarcite
rmne constanta n timp ce universul se extinde; cnd universul i dubleaz
dimensiunea, energia pozitiva a materiei i energia negativa gravitaionala se
dubleaz amndou, astfel ca energia totala rmne zero. n timpul fazei
inflaioniste, universul i mrete dimensiunea cu o valoare foarte mare. Astfel,
cantitatea totala de energie disponibila pentru crearea particulelor devine foarte
mare. Aa cum remarca Guth Se spune ca nu exista lucruri ca un prnz
gratis. Dar universul este ultimul prnz gratis.
Astzi universul nu se extinde inflaionist. Rezulta ca trebuie sa existe un
mecanism care ar elimina constanta cosmologica efectiva foarte mare i care ar
schimba astfel rata de expansiune de la una accelerata la una ncetinita de
gravitaie, aa cum avem astzi. n expansiunea inflaionista se poate atepta
ca pn la urma simetria dintre fore sa fie distrusa, exact aa cum apa
suprarcit nghea ntotdeauna n final. Energia suplimentara a strii

simetrice ar fi eliberata i ar renclzi universul la o temperatura imediat sub

temperatura critica pentru simetria dintre fore. Atunci, universul ar continua
sa se extind i sa se rceasc exact ca n modelul Big Bang fierbinte, dar acum
ar exista o explicaie a faptului ca universul se extindea exact cu rata critica i
ca diferite regiuni aveau aceeai temperatura.
n propunerea originala a lui Guth se presupunea ca tranziia de faza se
produce brusc, aa cum cristalele de gheaa apar n apa foarte rece. Ideea era
ca n vechea faza se formau bule din noua faza cu simetria distrusa ca bulele
de aburi nconjurate de apa care fierbe. Se presupunea ca bulele se extindeau
i se uneau pn ce ntregul univers ajungea n noua faza. Problema era, aa
cum eu i ali civa am artat, ca universul se extindea att de repede nct
chiar daca bulele ar fi crescut cu viteza luminii, ele s-ar fi ndeprtat unele de
altele astfel ca nu ar fi putut sa se uneasc. Universul ar fi rmas ntr-o stare
foarte neuniforma, cu unele regiuni avnd nc simetrie ntre diferitele fore. Un
model de acest fel al universului nu ar corespunde cu ceea ce vedem.
n octombrie 1981 m-am dus la Moscova pentru o conferina despre
gravitaia cuantica. Dup conferina am inut un seminar despre modelul
inflaionist i problemele sale la Institutul Astronomic Sternberg. nainte de
acesta, aveam pe altcineva care s-mi in cursurile, pentru ca majoritatea
oamenilor nu nelegeau ce spun. Dar nu am avut timp sa pregtesc acest
seminar, aa ca 1-am inut chiar eu, unul dintre studenii mei repetndu-mi
spusele. n sala era un tnr rus, Andrei Linde, de la Institutul I.ebedev din
Moscova. EI a spus ca dificultatea datorata bulelor care nu se unesc poate fi
evitata daca bulele ar fi att de mari nct regiunea noastr din univers sa fie
coninuta n ntregime ntr-o singura bula. Pentru ca acest lucru sa fie corect,
trebuia ca trecerea de la simetrie la lipsa de simetrie sa se fac foarte lent n
interiorul bulei, i acest lucru este destul de posibil conform marilor teorii
unificate. Ideea lui Linde despre distrugerea lenta a simetriei a fost foarte buna,
dar ulterior am realizat ca bulele sale ar fi trebuit sa fie mai mari dect
dimensiunea de atunci a universului! Am artat ca, n schimb, simetria trebuia
sa fie distrusa peste tot n acelai timp nu numai n interiorul bulelor. Aceasta
ar conduce la un univers uniform, aa cum l observam. Am fost foarte
interesat de aceasta idee i am discutat-o cu unul dintre studenii mei, Jan
Moss. Ca prieten al lui Linde, am fost stnjenit, totui, cnd ulterior o revista
tiinifica mi-a trimis lucrarea sa i m-a ntrebat daca era buna de publicat. Am
rspuns ca exista aceasta fisura a bulelor care trebuiau sa fie mai mari dect
universul, dar ca ideea de baza a distrugerii lente a simetriei era foarte buna.
Am recomandat ca lucrarea sa fie publicata aa cum este deoarece lui Linde iar trebui cteva luni ca s-o corecteze, pentru ca tot ce era trimis n vest trebuia
sa treac prin cenzura sovietica, aceasta nefiind nici priceputa i nici foarte

rapida cu lucrrile tiinifice. n schimb, am scris o lucrare scurta cu Jan Moss

n aceeai revista n care am descris aceasta problema cu bulele i am artat
cum ar putea fi rezolvata.
A doua zi dup ce m-am ntors de la Moscova am plecat la Philadelphia,
unde trebuia sa primesc o medalie de la Institutul Franklin. Secretara mea
Judy Fella i-a utilizat farmecul deloc neglijabil pentru a convinge British
Airways sa ne dea ei i mie locuri gratis pe un Concorde, pentru publicitate.
nsa din cauza ploii toreniale am pierdut avionul. Totui, am ajuns la
Philadelphia i mi-am primit medalia. Mi s-a cerut atunci sa in un seminar
despre universul inflaionist la Universitatea Drexel din Philadelphia. Am inut
acelai seminar despre universul inflaionist ca i la Moscova.
O idee foarte asemntoare cu cea a lui Linde a fost propusa independent
cteva luni mai Grziu de Paul Stenhardt i Andreas Albrecht de la Universitatea
din Pennsylvania. Ei sunt considerai acum mpreuna cu Linde creatorii noului
model inflaionist bazat pe ideea unei distrugeri lente a simetriei. (Vechiul
model inflaionist era propunerea originala a lui Guth a unei distrugeri rapide a
simetriei o data cu formarea bulelor.)
Noul model inflaionist a fost o ncercare buna de a explica de ce
universul este aa cum este. Totui, eu i cteva alte persoane am artat ca, cel
puin n forma sa originala, el prezicea variaii mult mai mari ale temperaturii
radiaiei de fond de microunde dect sunt observate. Activitatea ulterioara a
pus la ndoiala, de asemenea, daca universul foarte timpuriu putea fi o tranziie
de faza de tipul necesar. Dup prerea mea, noul model inflaionist este acum
mort ca teorie tiinifica, dei o mulime de persoane nu par a fi auzit despre
decesul sau i scriu lucrri ca i cnd ar fi nc viabil. n 1983, Linde a propus
un model mai bun, numit modelul inflaionist haotic. n cadrul acestui model
nu exista tranziie de faza sau suprarcire. n schimb, exista un cmp de spin
0, care, datorita fluctuaiilor cuantice, ar avea valori mari n unele regiuni din
universul timpuriu. Energia cmpului din aceste regiuni s-ar comporta ca o
constanta cosmologica. Ea ar avea un efect gravitaional de respingere
determinnd extinderea inflaionista a acelor regiuni. Pe msur ce ele se
extind, energia cmpului din ele ar descrete lent pn ce expansiunea
inflaionista se schimba ntr-o expansiune ca aceea din modelul Big Bang
fierbinte. Una din aceste regiuni ar deveni ceea ce vedem acum ca univers
observabil. Acest model are toate avantajele modelelor inflaioniste anterioare,
dar el nu depinde de o tranziie de faza ndoielnica i, n plus, el poate da o
valoare rezonabila a fluctuaiilor de temperatura a fondului de microunde care
concorda cu observaia.
Aceasta activitate privind modelele inflaioniste a artat ca starea actuala
a universului ar fi putut proveni dintr-un numr destul de mare de configuraii

iniiale diferite. Acest lucru este important, deoarece arata ca starea iniiala a
parii de univers pe care o locuim nu a trebuit sa fie aleasa cu mare grija. Astfel
ca, daca dorim, putem utiliza principiul antropic slab pentru a explica de ce
universul arata aa cum este acum. Nu se poate nsa ca fiecare configuraie
iniiala sa fi condus la un univers ca acela pe care-1 observam. Acest lucru se
poate demonstra considernd pentru universul actual o stare foarte diferita, sa
spunem o stare foarte neregulata i neomogena. Legile tiinei pot fi utilizate
pentru a urmri napoi n timp evoluia universului, pentru a determina
configuraia sa la nceput. Conform teoremelor singularitilor din relativitatea
generalizata clasica, ar fi existat o singularitate Big Bang. Daca facei sa
evolueze un univers de acest fel nainte n timp conform legilor tiinei, vei
ncheia cu starea neomogena i neregulata cu care ai nceput. Astfel ca trebuie
sa fi existat configuraii iniiale care nu ar fi dat natere unui univers ca acela
pe care-1 vedem astzi. Rezulta ca modelul inflaionist nu ne spune de ce
configuraia iniiala nu a fost astfel nct sa produc ceva foarte diferit de ceea
ce observam. Trebuie sa ne ntoarcem la principiul antropic pentru o explicaie?
A fost doar o ntmplare norocoasa? Aceasta ar prea o idee a disperrii, o
negare a tuturor speranelor noastre de a nelege ordinea fundamentala a
universului.
Pentru a prezice modul n care a nceput universul sunt nec? Sare legi
care sunt valabile la nceputul timpului. Daca teoria clasica a relativitii
generalizate era corecta, teoremele pe care Roger Penrose i cu mine le-am
demonstrat arata ca nceputul timpului trebuie sa fi fost un punct de densitate
infinita i curbura infinita a spaiu-timpului. ntr-un astfel de punct niciuna
dintre legile cunoscute le tiinei nu mai funcioneaz. Se poate presupune ca
erau legi noi care erau valabile la singulariti, dar ar fi foarte dificil chiar sa se
formuleze astfel de legi n puncte care se comporta att de prost i nu am avea
indicaii din observaii despre ce ar putea fi aceste legi. Totui, teoremele
singularitilor arata ca, n realitate, cmpul gravitaional devine att de
puternic nct efectele gravitaionale cuantice devin importante; teoria clasica
nu mai reprezint o descriere buna a universului. De aceea, pentru a discuta
etapele foarte timpurii ale universului trebuie sa se utilizeze o teorie cuantica a
gravitaiei. Aa cum vom vedea, n teoria cuantica este posibil ca legile
obinuite ale tiinei sa fie valabile peste tot, inclusiv la nceputul timpului: nu
este necesar sa se postuleze noi legi pentru singulariti, deoarece n teoria
cuantica nu este necesar sa existe singulariti.
Nu avem nc o teorie completa i consistenta care sa combine mecanica
cuantica i gravitaia. Totui, suntem destul de siguri de anumite caracteristici
pe care o teorie unificata ar trebui sa le aib. Una este ca ea trebuie sa
nglobeze propunerea lui Feynman de a formula teoria cuantica n funcie de o

suma a istoriilor. n aceasta abordare, o particula nu are doar o singura istorie,

aa cum ar fi avut n teoria clasica. n schimb, se presupune ca urmeaz fiecare
traiectorie posibila n spaiu-timp i fiecrei istorii i se asociaz doua numere,
unul care reprezint dimensiunea unei unde i celalalt reprezentnd poziia sa
n ciclu (faza sa). Probabilitatea ca particula, sa spunem, sa treac printr-un
anumit punct se gsete adunnd undele asociate fiecrei istorii posibile care
trece prin acel punct. Daca nsa se ncearc ntr-adevr efectuarea acestor
sume, se ajunge la probleme tehnice serioase. Singura cale de a le ocoli este de
a urma o indicaie speciala: trebuie sa se adune undele pentru istoriile
particulei care nu sunt n timpul real pe care l cunoatem, ci au loc n ceea
ce se numete timpul imaginar. Timpul imaginar poate suna a literatura
tiinifico-fantastic dar, de fapt, este un concept matematic bine definit. Daca
luam orice numr obinuit (sau real) i l nmulim cu el nsui, rezultatul
este un numr pozitiv. (De exemplu, 2 ori 2 fac 4, dar se obine acelai rezultat
pentru -2 ori -2.) Exista nsa numere speciale (numite imaginare) care dau
numere negative atunci cnd se nmulesc cu ele nsele. (Acela numit i, cnd
este nmulit cu el nsui, da -1, 2i nmulit cu el nsui da 4 .a.m.d.)
Pentru a evita dificultile tehnice la suma istoriilor a lui Feynman,
trebuie sa se utilizeze timpul imaginar. Adic pentru efectuarea calculelor
timpul trebuie sa se msoare utiliznd numere imaginare n loc de numere
reale: Acest lucru are un efect interesant asupra spaiu-timpului; distincia
dintre timp i spaiu dispare complet. Un spaiutimp n care evenimentele au
valori imaginare ale coordonatei timpului se numete euclidian, dup un grec
din antichitate, Euclid, care a pus bazele studiului geometriei suprafeelor bidimensionale. Ceea ce numim acum spaiu-timp euclidian este foarte
asemntor cu excepia faptului ca el are patru dimensiuni n loc de doua. n
spaiul euclidian nu e nici o diferena ntre direcia timpului i direciile n
spaiu. Pe de alta parte, n spaiu-timpul real, n care evenimentele sunt
marcate de valori reale, obinuite ale coordonatei timpului, este uor sa spui
care este diferena direcia timpului n toate punctele se gsete n conul de
lumina i direciile spaiului se gsesc n afara lui. n orice caz, n ceea ce
privete mecanica cuantica obinuita, putem privi utilizarea timpului imaginar
i a spaiu-timpului euclidian doar ca un aparat (sau artificiu) matematic
pentru a calcula rspunsurile privind spaiu-timpul real.
O a doua caracteristica pe care credem ca trebuie sa o aib orice teorie
finala este ideea lui Einstein ca un cmp gravitaional se reprezint prin spaiutimpul curbat; particulele ncearc sa urmeze corpul cel mai apropiat pe o
traiectorie dreapta ntr-un spaiu curbat, dar deoarece spaiu-timpul nu este
plan, traiectoriile sale sunt curbate, aa cum sunt ntr-un cmp gravitaional.
Atunci cnd la concepia despre gravitaie a lui Einstein aplicam suma pe toate

istoriile a lui Feynman, analogul istoriei unei particule este acum un spaiutimp complet curbat care reprezint istoria ntregului univers. Pentru a evita
dificultile tehnice la efectuarea reala a sumei peste toate istoriile, aceste
sisteme spaiu-timp curbate trebuie considerate euclidiene. Adic timpul este
imaginar i nu poate fi distins de direciile spaiului. Pentru a calcula
probabilitatea de gsire a unui spaiu-timp real cu o anumit proprietate, cum
este aceea ca arata la fel n orice punct i n orice direcie, se aduna undele
asociate tuturor istoriilor care au acea proprietate.
n teoria clasica a relativitii generalizate exista multe sisteme spaiutimp curbate posibile, fiecare corespunznd unei stri iniiale diferite a
universului: Daca tim starea iniiala a universului nostru, am ti ntreaga sa
istorie. n mod asemntor, n teoria cuantica a gravitaiei exista multe stri
cuantice diferite posibile pentru univers. Din nou, daca tim cum se comporta
sistemele spaiu-timp euclidiene curbate la nceput, am cunoate starea
cuantica a universului.
n teoria clasica a gravitaiei, care se bazeaz pe un spaiu-timp real,
exista doar doua moduri posibile n care se poate comporta universul: ori a
existat un timp infinit, ori a avut un nceput la o singularitate ntr-un anumit
moment n trecut. Pe de alta parte, n teoria cuantica a gravitaiei apare o a
treia posibilitate. Deoarece se utilizeaz sisteme spaiu-timp euclidiene n care
direcia timpului nu difer de direciile spaiului, este posibil ca spaiu-timpul
sa aib ntinderea finita i totui sa nu aib singulariti care sa formeze o
limita sau o margine. Spaiu-timpul ar fi ca suprafaa pmntului, doar ca ar
avea nc doua dimensiuni. Suprafaa pmntului are o ntindere finita dar nu
are limita sau o margine: daca navigai spre apus nu cadei de pe margine sau
nu intrai ntr-o singularitate. (tiu, pentru ca am fost n jurul lumii!)
Daca spaiu-timpul euclidian se ntinde napoi spre un timp imaginar,
sau ncepe la o singularitate n timpul imaginar, avem aceeai problema ca i
specificarea strii iniiale a universului n teoria clasica: poate ca Dumnezeu
tie cum a nceput universul, dar noi nu putem indica un motiv special pentru
a crede ca a nceput ntr-un fel sau altul. Pe de alta parte, teoria cuantica a
gravitaiei a deschis o noua posibilitate n care spaiu-timpul nu ar avea limita
i deci nu ar fi necesar sa se specifice comportarea lui la limita. Nu ar fi
singulariti la care legile tiinei sa nu mai funcioneze i nici margine a
spaiu-timpului unde ar trebui sa se fac apel la Dumnezeu sau la nite legi noi
pentru a stabili condiiile la limita pentru spaiu-timp. Se poate spune:
Condiia la limita a universului este ca nu are limita. Universul ar fi complet
independent i nu ar fi afectat de nimic din afara. Sa. El nu ar fi nici creat, nici
distrus. Pur i simplu ar FI.

La conferina de la Vatican menionata anterior, eu am prezentat pentru

prima oara ipoteza ca poate timpul i spaiul formau mpreuna o suprafaa care
avea dimensiune finita dar nu avea limita sau margine. Lucrarea mea era
matematica nsa, astfel ca implicaiile sale pentru rolul lui Dumnezeu n
crearea universului nu au fost general recunoscute n acel moment (nici chiar
de mine). n momentul conferinei de la Vatican, nu tiam cum sa utilizez ideea
fara limita pentru a face precizri despre univers. Vara urmtoare am
petrecut-o la Universitatea Santa Barbara din California. Acolo, un coleg i
prieten al meu, Jim Hartle, a lucrat mpreuna cu mine pentru a gsi condiiile
pe care trebuie sa le satisfac universul daca spaiu-timpul nu are limita. Cnd
m-am ntors la Cambridge, am continuat aceasta lucrare cu doi din studenii
mei, Julian Luttrel i Jonathan Halliwell.
A vrea sa subliniez ca ideea ca timpul i spaiul ar trebui sa fie finit fara
limita este doar o propunere; ea nu se poate deduce din alt principiu, ca oricare
alta teorie tiinifica, ea a fost pusa n discuie din motive estetice i metafizice,
dar testul real cere ca ea sa fac predicii care corespund observaiilor. Acest
lucru este nsa greu de determinat, n cazul gravitaiei cuantice, din doua
motive. n primul rnd, aa cum se va explica n capitolul urmtor, nu suntem
nc siguri care teorie combina n mod reuit relativitatea generalizata i
mecanica cuantica, dei cunoatem destui de multe despre forma pe care
trebuie sa o aib o teorie de acest fel. In al doilea rnd, orice model care descrie
n detaliu ntregul univers ar fi prea complicat din punct de vedere matematic
pentru a-i putea calcula exact prediciile. Prin urmare, trebuie fcute ipoteze i
aproximaii simplificatoare i chiar i atunci problema obinerii prediciilor
rmne extraordinara.
Fiecare istorie din suma istoriilor nu descrie numai spaiu-timpul, ci i
tot ce se afla n el, inclusiv organismele complicate ca fiinele umane care pot
observa istoria universului. Aceasta poate da o alta justificare principiului
antropic, deoarece, daca toate istoriile sunt posibile, atunci, atta timp ct noi
existam ntr-una din istorii, putem utiliza principiul antropic pentru a explica
de ce universul este aa cum este. Nu este clar ce neles poate fi atribuit
celorlalte istorii n care noi nu existam. Acest punct de vedere al unei teorii
cuantice a gravitaiei ar fi mult mai satisfctor, totui, daca s-ar putea arata
ca, utiliznd suma istoriilor, universul nostru nu este doar una din istoriile
posibile, ci una din cele mai probabile. Pentru a face aceasta, trebuie sa
efectuam suma istoriilor pentru toate sistemele spaiu-timp euclidiene posibile
care nu au limita.
n cadrul propunerii fara limita se arata ca ansa universului de a
urma majoritatea istoriilor posibile este neglijabila, dar exista o familie speciala
de istorii care sunt mult mai probabile dect celelalte. Aceste istorii pot fi

reprezentate ca suprafaa pmntului, distana faa de Polul Nord reprezentnd

timpul imaginar iar dimensiunea unui cerc aflat la distana constanta de Polul
Nord reprezentnd dimensiunea spaiala a universului. Universul ncepe la
Polul Nord ca un singur punct. Pe msur ce ne deplasam spre sud, paralelele
aflate la distana constanta de Polul Nord devin mai mari, corespunznd
universului n expansiune n timpul imaginar (fig. 8.1). Universul ar ajunge la
ecuator la o dimensiune maxima apoi s-ar contracta o data cu creterea
timpului imaginar ctre un singur punct la Polul Sud. Chiar daca universul ar
avea dimensiunea zero la Polul Nord i la Polul Sud, aceste puncte nu ar fi
singulariti, dei Polul Nord i Polul Sud de pe pmnt sunt singulare. Legile
tiinei vor fi valabile n aceste puncte, exact cum sunt la Polul Nord i la Polul
Sud de pe pmnt.
Istoria universului n timp real nsa ar arata foarte diferit. Acum zece sau
douzeci de miliarde de ani, el ar fi avut o dimensiune minima, care era egala
cu raza maxima a istoriei n timpul imaginar. La momente reale ulterioare,
universul s-ar extinde ca n modelul haotic inflaionist propus de Linde (dar
acum nu mai trebuie sa se presupun ca universul a fost creat cumva ntr-o
stare corespunztoare). Universul s-ar extinde spre o dimensiune foarte mare i
n cele din urma va suferi din nou un colaps ctre ceea ce arata ca o
singularitate n timpul real. Astfel, ntr-un fel suntem toi condamnai, chiar
daca ne inem departe de gurile negre. Numai daca am putea reprezenta
universul n funcie de timpul imaginar nu ar fi singulariti.
Daca universul este ntr-adevr ntr-o astfel de stare cuantica, nu ar
exista singulariti n istoria universului n timpul imaginar, Prin urmare, s-ar
prea ca lucrarea mea recenta a distrus rezultatele lucrrii mele anterioare
privind singularitile. Dar, aa cum am artat mai sus, importana reala a
teoremelor singularitilor era ca ele artau ca de fapt cmpul gravitaional
trebuia sa devina att de intens nct efectele gravitaionale cuantice nu puteau
fi ignorate. Aceasta, la rndul sau, conduce la ideea ca universul ar putea fi
finit n timpul imaginar, dar fara limite sau singulariti. Cnd se merge napoi
n timpul real n care trim nsa, tot mai apar singulariti. Srmanul astronaut
care cade ntr-o gaura neagra tot va ajunge la un sfrit nebulos, numai ca
daca ar fi trit n timpul imaginar, nu ar fi ntlnit singulariti.
Aceasta poate sugera ca aa-numitul timp imaginar este n realitate
timpul real i ceea ce numim timp real este doar o plsmuire a imaginaiei
noastre. n timpul real, universul are un nceput i un sfrit la singulariti
care formeaz o limita a spaiu-timpului i n care legile tiinei nu mai
funcioneaz. Dar n timpul imaginar nu exista singulariti sau limite. Astfel,
poate ca ceea ce noi numim timp imaginar este n realitate mai concret i ceea
ce numim timp real este doar o idee pe care o inventam pentru a ne ajuta la

descrierea a ceea ce vedem ca este universul. Dar, conform abordrii pe care

am descris-o n capitolul 1, o teorie tiinifica este doar un model matematic pe
care l folosim pentru a descrie observaiile noastre; el exista doar n minile
noastre. Astfel, nu are sens sa ne ntrebam: Care este real, timpul real sau
timpul imaginar? Este pur i simplu vorba de care este cea mai utila
descriere.
Se poate utiliza, de asemenea, suma istoriilor, mpreuna cu propunerea
fara limite pentru a afla care proprieti ale universului se produc mpreuna.
De exemplu, se poate calcula probabilitatea ca universul sa se extind cu
aproape aceeai rata n toate direciile simultan cnd densitatea universului are
valoarea sa actuala. n modelele simplificate care au fost examinate pn acum,
aceasta probabilitate s-a dovedit a fi mare; adic, condiia fara limita propusa
conduce la prezicerea ca este extrem de probabil ca rata actuala de expansiune
a universului sa fie aproape aceeai n fiecare direcie.
Aceasta este n acord cu observaiile radiaiei de fond de microunde, care
arata ca ea are aproape aceeai intensitate n orice direcie. Daca universul s-ar
extinde mai rapid n unele direcii dect n celelalte, intensitatea radiaiei n
acele direcii s-ar reduce cu o deplasare spre rou suplimentara.
n mod curent se elaboreaz noi preziceri ale condiiei fara limita. O
problema deosebit de interesanta este dimensiunea abaterilor mici faa de
densitatea uniforma din universul timpuriu, care au determinat formarea mai
nti a galaxiilor, apoi a stelelor i n final a noastr. Principiul de incertitudine
implica faptul ca universul timpuriu nu putea fi complet uniform deoarece
trebuie sa fi existat unele incertitudini sau fluctuaii ale poziiilor i vitezelor
particulelor. Utiliznd condiia fara limita, gsim ca universul trebuie sa fi
nceput, de fapt, doar cu neuniformitatea minima posibila permisa de principiul
de incertitudine. Apoi universul ar fi suferit o perioada de expansiune rapida,
ca n modelele inflaioniste. n aceasta perioada, neuniformitile iniiale s-ar fi
amplificat pn ce au fost destul de mari pentru a explica originea structurilor
pe care le vedem n jurul nostru. ntr-un univers n expansiune n care
densitatea materiei varia uor de la un loc la altul, gravitaia ar fi determinat
regiunile mai dense s-i ncetineasc expansiunea i sa nceap sa se
contracte. Aceasta ar fi condus la formarea galaxiilor, stelelor i, n cele din
urma, chiar a unor creaturi nensemnate ca noi. Astfel, toate structurile
complicate pe care le vedem n univers ar putea fi explicate prin condiia fara
limita a universului mpreuna cu principiul de incertitudine din mecanica
cuantica.
Ideea ca spaiul i timpul pot forma o suprafaa nchisa fara limite are, de
asemenea, implicaii profunde pentru rolul lui Dumnezeu n problemele
universului. Datorita succesului teoriilor tiinifice n descrierea evenimentelor,

majoritatea oamenilor au ajuns sa cread ca Dumnezeu a permis universului

sa evolueze conform unui set de legi i nu intervine n univers pentru a nclca
aceste legi. Totui, legile nu ne spun cum trebuie sa fi artat universul la
nceput ar fi nc la latitudinea lui Dumnezeu sa ntoarc ceasul i sa aleag
modul n care s-1 porneasc. Att timp cu universul a avut un nceput, putem
presupune ca a avut un creator. Dar, daca universul este complet independent,
neavnd limita sau margine, el nu ar fi avut nici nceput nici sfrit: el pur i
simplu ar fi fost. i atunci, la ce bun un creator?
Sensul timpului.
n capitolele anterioare am vzut cum s-au schimbat de-a lungul anilor
prerile noastre despre natura timpului. Pn la nceputul acestui secol
oamenii credeau ntr-un timp absolut. Adic, fiecrui eveniment i se poate
atribuit n mod unic un numr numit timp i toate ceasurile bune vor fi de
acord asupra intervalului dintre doua evenimente. Totui, descoperirea faptului
ca viteza luminii este aceeai pentru orice observator, indiferent de modul n
care se mica, a condus la teoria relativitii i n cadrul acesteia ideea
existenei unui timp absolut a trebuit sa fie abandonata. n schimb, fiecare
observator ar avea propria sa msur a timpului nregistrata de un ceas pe care
l poarta; ceasurile purtate de diferii observatori nu ar concorda n mod
necesar. Astfel, timpul devine un concept mai personal, legat de observatorul
care l msoar.
Cnd se ncearc unificarea gravitaiei cu mecanica cuantica, trebuie sa
se introduc ideea timpului imaginar. Timpul imaginar nu se distinge de
direciile spaiului. Daca cineva poate merge spre nord, poate sa se ntoarc i
sa mearg spre sud; n mod egal, n timpul imaginar, daca cineva poate merge
nainte, atunci poate sa se ntoarc i sa mearg napoi. Aceasta nseamn ca
nu poate fi o diferena importanta ntre direciile nainte i napoi ale timpului
imaginar. Pe de alta parte, cnd se considera timpul real, exista o diferena
foarte mare ntre direciile nainte i napoi, aa cum tim cu toii. De unde vine
aceasta diferena ntre trecut i viitor? De ce ne amintim trecutul, dar nu
viitorul?
Legile tiinei nu fac diferena ntre trecut i viitor. Mai exact, aa cum s-a
explicat anterior, legile tiinei nu se schimba la combinarea operaiilor (sau
simetriilor) numite C, P i T. (C nseamn schimbarea particulelor cu
antiparticule, P nseamn schimbarea cu imaginea n oglinda astfel ca stnga i
dreapta se schimba ntre ele. i T nseamn inversarea direciei de micare a
tuturor particulelor; de fapt micarea napoi.) Legile tiinei care guverneaz
comportarea materiei n toate situaiile normale nu se schimba la combinarea
aplicrii a doua din operaiile C i P asupra lor. Cu alte cuvinte, viaa ar fi

existat la fel pentru locuitorii unei alte planete care ar fi imaginea noastr n
oglinda i ei ar fi formai din antimaterie, nu din materie.
Daca legile tiinei nu se schimba prin combinarea operaiilor C i P i de
asemenea prin combinarea C, P i T, ele trebuie sa rmn, de asemenea,
neschimbate numai la operaia T. Totui, exista o mare diferena ntre direciile
nainte i napoi ale timpului real n viaa obinuita. Imaginai-v o ceaca de
apa care cade de pe o masa i se sparge n buci pe podea. Daca filmai
aceasta, putei spune uor daca filmul ruleaz nainte sau napoi. Daca l rulai
napoi vei vedea bucile cum se aduna de pe podea i sar napoi formnd o
ceaca pe masa. Putei spune ca filmul ruleaz napoi deoarece acest fel de
comportare nu se observa niciodat n viaa obinuita. Daca ar fi aa,
productorii de porelanuri ar da faliment.
Explicaia care se da de obicei pentru faptul ca nu vedem ceti sparte
adunndu-se de pe podea i srind din nou pe masa este ca acest lucru este
interzis de legea a doua a termodinamicii. Aceasta spune ca n orice sistem
nchis dezordinea, sau entropia, crete ntotdeauna cu timpul. Cu alte cuvinte,
este o forma a legii lui Murphy: Lucrurile tind ntotdeauna sa mearg rau! O
ceaca intacta pe masa reprezint o stare foarte ordonata, dar o ceaca sparta
pe podea este o stare dezordonata. Se poate trece uor de la ceaca de pe masa
din trecut la ceaca sparta de pe podea din viitor, dar nu invers.
Creterea dezordinii sau entropiei cu timpul reprezint un exemplu de
sens al timpului, ceva care diferenieaz trecutul de viitor, dnd timpului o
direcie. Exista cel puin trei sensuri diferite ale timpului. Primul este sensul
termodinamic al timpului, direcia timpului n care dezordinea sau entropia
crete. Apoi, exista sensul psihologic al timpului. Aceasta este direcia n care
noi simim trecerea timpului, direcia n care ne reamintim trecutul, dar nu
viitorul. n sfrit, exista un sens cosmologic al timpului. Acesta este direcia
timpului n care universul se extinde, nu se contracta.
n acest capitol voi arata ca pentru univers condiia fara limita mpreuna
cu principiul antropic slab pot explica de ce toate cele trei sensuri sunt
ndreptate n aceeai direcie i, n plus, de ce trebuie sa existe un sens al
timpului bine definit. Voi arata ca sensul psihologic este determinat de sensul
termodinamic i ca aceste doua sensuri sunt ndreptate ntotdeauna, n mod
necesar, n aceeai direcie. Daca se presupune condiia fara limita pentru
univers, vom vedea ca trebuie sa existe sensuri termodinamice i cosmologice
bine definite ale timpului, dar ele nu vor fi ndreptate n aceeai direcie pentru
ntreaga istorie a universului. Totui, voi arata ca numai atunci cnd ele sunt
ndreptate n aceeai direcie sunt condiii adecvate pentru dezvoltarea fiinelor
inteligente care pot pune ntrebarea: De ce crete dezordinea n aceeai direcie
a timpului cu aceea n care se extinde universul?

Voi discuta mai nti sensul termodinamic al timpului. A doua lege a

termodinamicii rezulta din faptul ca exista ntotdeauna mai multe stri
dezordonate dect cele ordonate. De exemplu, sa consideram piesele unui
puzzle ntr-o cutie. Exista un aranjament, unul singur, n care piesele formeaz
un tablou complet. Pe de alta parte, exista un numr foarte mare de
aranjamente n care piesele sunt dezordonate i nu formeaz tabloul.
Sa presupunem ca un sistem ncepe ntr-una dintr-un numr mic de
stri ordonate. Pe msur ce trece timpul, sistemul va evolua conform legilor
tiinei i starea sa se va schimba. La un moment ulterior, este mai probabil ca
sistemul va fi ntr-o stare dezordonata dect ntr-una ordonata deoarece exista
mai multe stri dezordonate. Astfel, dezordinea va tinde sa creasc cu timpul,
daca sistemul satisface o stare iniiala foarte ordonata.
Sa presupunem ca piesele puzzle ncep ntr-o cutie aranjate ordonat
formnd un tablou. Daca scuturai cutia, piesele vor avea alt aranjament.
Acesta va fi probabil un aranjament dezordonat n care piesele nu formeaz un
tablou, pur i simplu pentru ca sunt mai multe aranjamente dezordonate.
Unele grupe de piese pot forma nc pari ale tabloului, dar cu ct scuturai
mai mult cutia, cu att este mai probabil ca aceste grupuri vor fi distruse i
piesele se vor gsi ntr-o stare complet amestecata n care nu mai formeaz nici
un tablou. Astfel dezordinea pieselor va crete probabil cu timpul daca piesele
satisfac condiia iniiala ca au nceput ntr-o stare foarte ordonata.
Sa presupunem nsa ca Dumnezeu a hotrt ca universul trebuie sa
termine ntr-o stare foarte ordonata dar ca nu are importana n ce stare a
nceput. La nceputuri universul ar fi probabil ntr-o stare dezordonata. Aceasta
nseamn ca dezordinea va scdea cu timpul. Ai vedea ceti sparte adunnduse i srind napoi pe masa. Totui, orice fiine umane care ar observa cetile ar
trai ntr-un univers n care dezordinea ar scdea cu timpul. Voi arata ca astfel
de fiine ar avea un sens psihologic al timpului care ar fi ndreptat napoi.
Adic, ele i-ar aminti evenimente din viitor i nu i-ar aminti evenimente din
trecut. Cnd s-a spart ceaca, ei i-ar aminti-o stnd pe masa, dar cnd ar fi pe
masa ei nu i-ar aminti-o pe podea.
Este destul de greu sa vorbim despre memoria umana deoarece nu tim
cum lucreaz creierul n detaliu. tim nsa totul despre modul n care lucreaz
memoria computerelor. Prin urmare, voi discuta sensul psihologic al timpului
pentru computere. Cred ca este rezonabil sa se presupun ca sensul pentru
computere este acelai ca pentru fiinele umane. Daca nu ar fi, s-ar putea da o
lovitura la bursa avnd un computer care i-ar aminti preurile de mine!
Memoria unui computer este un dispozitiv care conine elemente care pot
exista ntr-una din doua stri. Un exemplu simplu este un abac. n forma sa
cea mai simpla, acesta consta din mai multe srme; pe fiecare srma exista o

bila care poate fi pusa ntr-una din doua poziii. nainte ca un element sa fie
nregistrat n memoria unui computer, memoria este n stare dezordonata, cu
posibiliti egale pentru cele doua stri posibile. (Bilele abacului sunt
mprtiate ntmpltor pe srmele abacului.) Dup ce memoria interacioneaz
cu sistemul ce trebuie amintit, el se va gsi clar ntr-o stare sau alta, conform
strii sistemului. (Fiecare bila a abacului va fi ori la stnga ori la dreapta
srmei abacului.) Astfel memoria a trecut de la o stare dezordonata la una
ordonata. Totui, pentru a se asigura ca memoria este ntr-o stare corecta, este
necesar sa se utilizeze o anumit cantitate de energie (pentru a mica bila sau
pentru a alimenta computerul, de exemplu). Aceasta energie se disipa sub
forma de cldur i mrete cantitatea de dezordine din univers. Se poate arata
ca aceasta cretere a dezordinii este ntotdeauna mai mare dect creterea
ordinii memoriei. Astfel, cldura eliminata de ventilatoarele de rcire a
calculatorului nseamn ca atunci cnd un computer nregistreaz un element
de memorie, cantitatea totala de dezordine din univers crete. Direcia timpului
n care un computer i amintete trecutul este aceeai cu aceea n care crete
dezordinea.
Sensul nostru subiectiv al direciei timpului, sensul psihologic al
timpului, este determinat deci n creierul nostru de sensul termodinamic al
timpului. La fel ca un computer, noi trebuie sa ne amintim lucrurile n ordinea
n care crete entropia. Aceasta face legea a doua a termodinamicii aproape
nensemnata. Dezordinea crete cu timpul deoarece noi msurm timpul n
direcia n care dezordinea crete. Nu putei face un pariu mai sigur ca acesta!
Dar de ce trebuie sa existe sensul termodinamic al timpului? Sau, cu alte
cuvinte, de ce trebuie ca universul sa fie ntr-o stare foarte ordonata la un capt
al timpului, captul pe care-1 numim trecut? De ce nu este ntr-o stare de
dezordine completa tot timpul? Doar aceasta ar prea mai probabila. i de ce
direcia timpului n care dezordinea crete este aceeai cu aceea n care
universul se extinde?
n teoria clasica a relativitii generalizate nu se poate prezice modul n
care universul ar fi nceput, deoarece niciuna dintre legile cunoscute nu ar mai
funciona la singularitatea Big Bang-ului. Universul putea sa fi nceput ntr-o
stare foarte omogena i ordonata. Aceasta ar fi condus la sensuri termodinamic
i cosmologic bine definite ale timpului, dup cum observam. Dar s-ar fi putut
la fel de bine ca el sa fi nceput ntr-o stare foarte neomogena i dezordonata. n
acest caz, universul ar fi fost deja ntr-o stare de dezordine completa, astfel ca
dezordinea nu ar putea sa creasc cu timpul. Ea ar rmne constanta, caz n
care nu ar fi un sens termodinamic bine definit al timpului, sau ar descrete,
caz n care sensul termodinamic al timpului ar fi ndreptat n direcie opusa
sensului cosmologic. Niciuna din aceste posibiliti nu corespunde cu ceea ce

observam. Totui, aa cum am vzut, relativitatea generalizata clasica prezice

propria sa cdere. Atunci cnd curbura spaiu-timpului devine mare, efectele
gravitaionale cuantice vor deveni importante i teoria clasica va nceta sa fie o
descriere buna a universului. Pentru a nelege cum a nceput universul,
trebuie sa se utilizeze o teorie cuantica a gravitaiei.
Aa cum am vzut n ultimul capitol, ntr-o teorie cuantica a gravitaiei
pentru a specifica starea universului ar trebui sa se spun cum s-ar comporta
istoriile posibile ale universului la limita spaiu-timpului n trecut. Aceasta
dificultate de a descrie ceea ce nu tim i nu putem ti s-ar evita numai daca
istoriile satisfac condiia fara limita; ele au o ntindere finita dar nu au limite,
margini sau singulariti. n acest caz, nceputul timpului ar fi un punct
regulat, omogen al spaiu-timpului i universul ar fi trebuit s-i nceap
expansiunea ntr-o stare foarte omogena i ordonata. El nu ar fi putut fi
complet uniform, deoarece aceasta ar fi nclcat principiul de incertitudine din
teoria cuantica. Trebuie sa fi existat fluctuaii mici ale densitii i vitezelor
particulelor. Totui, condiia fara limita nsemna ca aceste fluctuaii erau ct
se putea de mici, conform principiului de incertitudine.
Universul trebuie sa fi nceput cu o perioada de expansiune exponeniala
sau inflaionista n care i-ar fi mrit dimensiunea cu un factor foarte mare.
n timpul acestei expansiuni, fluctuaiile densitii ar fi trebuit sa rmn mici
la nceput, dar apoi ar fi trebuit sa nceap sa creasc. Regiunile n care
densitatea era puin mai mare dect media ar fi avut o expansiune ncetinita de
atracia gravitaionala a masei suplimentare. n cele din urma, aceste regiuni
i-ar fi oprit expansiunea i ar fi suferit un colaps formnd galaxii, stele i fiine
ca noi. Universul ar fi trebuit sa nceap ntr-o stare omogena, ordonata i ar fi
devenit neomogen i dezordonat pe msur ce timpul trecea. Aceasta ar explica
existena sensului termodinamic al timpului.
Dar ce s-ar ntmpla daca i cnd universul i-ar opri expansiunea i ar
ncepe sa se contracte? S-ar inversa sensul termodinamic i dezordinea ar
ncepe sa scad cu timpul? Aceasta ar conduce la toate felurile de posibiliti
ale literaturii tiinifico-fantastice pentru persoanele care ar supravieui forei
expansiunii i contraciei. Ar vedea ele cetile sparte adunndu-se de pe podea
i srind napoi pe masa? Ar putea s-i aminteasc preurile de mine i sa
fac avere la bursa? Pare a fi puin cam academic sa te ngrijorezi de ceea ce sar ntmpla cnd universul ar suferi din nou un colaps, deoarece el nu va
ncepe sa se contracte cel puin zece miliarde de ani de acum ncolo. Dar exista
o cale mai rapida de a afla ce se va ntmpla: sa sari ntr-o gaura neagra.
Colapsul unei stele formnd o gaura neagra este la fel ca ultimele etape ale
colapsului ntregului univers. Daca dezordinea descretea n faza de contracie
a universului; s-ar putea atepta, de asemenea, sa descreasc ntr-o gaura

neagra. Astfel, poate un astronaut care cade ntr-o gaura neagra ar putea sa
ctige bani la ruleta amintindu-i unde s-a oprit bila nainte de a miza. (Din
nefericire nsa el nu ar avea mult timp sa joace nainte de a fi transformat n
spaghetti. Nici nu ar putea sa ne comunice inversarea sensului termodinamic;
sau chiar s-i ncaseze ctigul, deoarece el ar fi prins dincolo de orizontul
evenimentului gaurii negre.)
La nceput, am crezut ca dezordinea ar descrete cnd universul ar suferi
din nou un colaps: Aceasta deoarece credeam ca universul trebuia sa se
ntoarc la o stare omogena i ordonata atunci cnd devenea din nou mic.
Aceasta nsemna ca faza de contracie ar fi ca inversarea timpului fazei de
expansiune. n faza de contracie, oamenii i-ar trai vieile napoi: ei ar muri
nainte de a fi nscui i ar deveni mai tineri pe msur ce universul se
contracta.
Aceasta idee este atractiva, deoarece ar nsemna o simetrie ntre fazele de
expansiune i de contracie. Totui, ea nu poate fi adoptata singura,
independent de celelalte idei despre univers. Problema e: Este explicata de
condiia fara limita, sau nu este corespunztoare cu aceasta condiie? Aa
cum am spus, am crezut la nceput ca ntr-adevr condiia fara limita
nseamn ca dezordinea ar scdea n faza de contracie. Am fost indus n eroare
n parte de analogia cu suprafaa pmntului. Daca se considera ca nceputul
universului corespunde cu Polul Nord, atunci sfritul universului trebuie sa fie
asemntor cu nceputul, exact cum Polul Sud este similar cu Polul Nord.
Totui Polul Nord i Polul Sud corespund nceputului i sfritului universului
n timpul imaginar. nceputul i sfritul n timp real pot diferi foarte mult. Am
mai fost indus n eroare de analiza pe care am fcut-o pe un model simplu al
universului n care faza de colaps era ca inversarea timpului fazei de
expansiune. Totui, un coleg de-al meu, Don Page, de la Penn State University,
a artat ca condiia fara limita nu cere n mod necesar ca faza de contracie
sa fie inversarea n timp a fazei de expansiune. n plus, unul dintre studenii
mei, Raymond Iaflamme, a descoperit ca, ntr-un model puin mai complicat,
colapsul universului era foarte diferit de expansiune. Mi-am dat seama ca
fcusem o greeala: condiia fara limita nseamn ca dezordinea ar continua,
de fapt, sa creasc n timpul contraciei. Sensurile termodinamic i psihologic
al timpului nu s-ar inversa cnd universul ar ncepe sa se contracte din nou
sau n interiorul gaurilor negre.
Ce-ai face cnd v-ai da seama ca ai fcut o greeala ca aceasta? Unele
persoane nu admit niciodat ca au greit i continua sa gseasc argumente
noi, i adesea necorespunztoare pentru a-i susine cauza aa cum a fcut
Eddington cnd s-a opus teoriei gaurilor negre. Alii pretind ca nu au susinut
niciodat prerea greita sau, daca au fcut-o, a fost numai pentru a arata ct

este de necorespunztoare. Mie mi se pare mult mai bine i mai clar daca
admitei ntr-o publicaie ca ai greit. Un exemplu bun n acest sens a fost
Einstein, care a numit constanta cosmologica, pe care a introdus-o cnd
ncerca sa elaboreze un model static al universului, cea mai mare greeala a
vieii sale.
ntorcndu-ne la sensul timpului, rmne ntrebarea: De ce observam ca
sensurile termodinamic i cosmologic sunt ndreptate n aceeai direcie? Sau,
cu alte cuvinte, de ce dezordinea crete n aceeai direcie a timpului cu aceea
n care se extinde universul? Daca se crede ca universul se va extinde i apoi se
va contracta din nou, aa cum pare sa implice propunerea fara limita, aceasta
devine o problema; de ce trebuie sa fim n faza de expansiune i nu n faza de
contracie?
Se poate raspunde la aceasta pe baza principiului antropic slab.
Condiiile n faza de contracie nu ar fi adecvate pentru existena fiinelor
inteligente care ar putea pune ntrebarea: De ce dezordinea crete n aceeai
direcie a timpului n care se extinde universul? Inflaia din etapele timpurii ale
universului, pe care o prezice propunerea fara limite, nseamn ca universul
trebuie sa se extind cu o rata foarte apropiata de cea critica la care el tocmai
evita sa sufere din nou un colaps, i astfel nu va suferi un colaps nc foarte
mult timp. Pn atunci toate stelele vor fi ars i protonii i neutronii din ele se
vor fi dezintegrat probabil n particule uoare i radiaii. Universul ar fi ntr-o
stare de dezordine completa. Nu ar mai exista un sens termodinamic puternic
al timpului. Dezordinea nu ar putea sa creasc mult deoarece universul ar fi
deja ntr-o stare de dezordine aproape completa. Totui, pentru ca viaa
inteligenta sa funcioneze este necesar un sens termodinamic puternic. Pentru
a supravieui, fiinele umane trebuie sa consume hrana, care este o forma
ordonata de energie, i o transforma n cldura, care este o forma dezordonata
de energie. Astfel, viaa inteligenta nu ar putea exista n faza de contracie a
universului. Aceasta explica de ce observam ca sensurile termodinamice i
cosmologice ale timpului sunt ndreptate n aceeai direcie. Nu aceasta face ca
expansiunea universului sa determine creterea dezordinii. Mai degrab,
condiia fara limita determina creterea dezordinii i condiiile adecvate
pentru viaa inteligenta numai n faza de expansiune.
Pentru a rezuma, legile tiinei nu fac distincie ntre direciile nainte i
napoi ale timpului. Totui, exista cel puin trei sensuri ale timpului care
difereniaz trecutul de viitor. Ele sunt sensul termodinamic, direcia timpului
n care dezordinea crete; sensul psihologic, direcia timpului n care ne
amintim trecutul i nu viitorul; i sensul cosmologic, direcia timpului n care
universul se extinde, nu se contracta. Am artat ca sensul psihologic este
esenial acelai cu sensul termodinamic, astfel ca cele doua sunt ndreptate

ntotdeauna n aceeai direcie. Propunerea fara limite pentru univers prezice

existena unui sens termodinamic al timpului bine definit, deoarece universul
trebuie sa nceap ntr-o stare omogena i ordonata. Iar motivul pentru care noi
observam ca sensul termodinamic concorda cu sensul cosmologic este ca
fiinele inteligente pot exista numai n faza de expansiune. Faza de contracie va
fi necorespunztoare deoarece nu are un sens termodinamic puternic al
timpului.
Progresul rasei umane n nelegerea universului a stabilit un col mic de
ordine ntr-un univers din ce n ce mai dezordonat. Daca va amintii fiecare
cuvnt din aceasta carte, memoria dumneavoastr a nregistrat cam doua
milioane de elemente de informaii; ordinea din creierul dumneavoastr a
crescut cu circa doua milioane de uniti. Totui, n timp ce ai citit cartea, ai
transformat cel puin o mie de calorii de energie ordonata, sub forma de hrana,
n energie dezordonata, sub forma de cldur pe care ai cedat-o aerului din jur
prin conversaie i transpiraie. Aceasta va mari dezordinea universului cu circa
douzeci de milioane de milioane de milio? Ne de ori mai mult dect creterea
ordinii din creierul dumneavoastr i aceasta daca va amintii totul din aceasta
carte. n capitolul urmtor voi ncerca sa mresc i mai mult ordinea acestei
zone explicnd modul n care se ncearc combinarea teoriilor pariale pe care
le-am descris, astfel nct sa formeze o teorie unificata care ar acoperi totul n
univers.
Unificarea fizicii.
Aa cum am explicat n capitolul 1, ar fi foarte greu sa se construiasc o
teorie complet unificata pentru tot ce exista n univers. n schimb, am progresat
elabornd teorii pariale care descriu un domeniu limitat de fenomene i
neglijeaz alte efecte sau le aproximeaz prin anumite numere. (De exemplu,
chimia ne permite sa calculam interaciile atomilor, fara a cunoate structura
interna a nucleului atomului.) n cele din urma nsa, se spera gsirea unei
teorii unificate, consistente, complete care ar include ca aproximaii toate aceste
teorii pariale i care nu are nevoie sa fie ajustata pentru a se potr? V? Cu
faptele, prin alegerea unor valori arbitrare n cadrul teoriei. Cutarea unei teorii
de acest fel se numete unificarea fizicii. Einstein i-a petrecut majoritatea
ultimilor ani cutnd fara succes o teorie unificata, dar nu era nc timpul:
existau teorii pariale pentru gravitaie i fora electromagnetica, dar se tia
foarte puin despre forele nucleare. In plus, Einstein refuza sa cread n
realitatea mecanicii cuantice, n ciuda rolului important pe care 1-a jucat n
dezvoltarea sa. i totui, se pare ca principiul de incertitudine este o
caracteristica fundamentala a universului n care trim. Prin urmare, o teorie
unificata reuita trebuie sa conin acest principiu.

Aa cum voi arata, perspectivele gsirii unei astfel de teorii par a fi mult
mai bune acum deoarece tim mult mai multe despre univers. Dar trebuie sa
nu fim prea ncreztori am mai avut sperane false! La nceputul acestui secol,
de exemplu, s-a crezut ca totul putea fi explicat n funcie de proprietile
materiei continue, cum sunt elasticitatea i conducia cldurii. Descoperirea
structurii atomice i a principiului de incertitudine a pus categoric capt
acestei idei. Apoi, n 1928, fizicianul laureat al premiului Nobel, Max Born a
spus unui grup de vizitatori ai Universitii Gttingen: Fizica, aa cum o
cunoatem astzi, va fi depit peste ase luni. ncrederea sa se baza pe
descoperirea recenta de ctre Dirac a ecuaiei care guverna electronul. Se
credea ca o ecuaie similara ar guverna protonul, care era cealalt particula
cunoscuta n acel moment, ceea ce ar fi fost sfritul fizicii teoretice. Totui,
descoperirea neutronilor i a forelor nucleare a contrazis i aceasta prere.
Spunnd aceasta, eu tot cred ca exista motive sa speram ca ne aflam aproape
de captul cutrii legilor finale ale naturii.
n capitolele anterioare am descris relativitatea generalizata, teoria
pariala a gravitaiei i teoriile pariale care guverneaz interaciile tari,
interaciile slabe i forele electromagnetice. Ultimele trei se pot combina n aanumitele mari teorii unificate, sau MTU, care nu sunt foarte satisfctoare
deoarece nu includ gravitaia i deoarece ele conin mai multe mrimi cum sunt
masele relative ale diferitelor particule, care nu pot fi prezise de teorie, ci a
trebuit sa fie alese astfel nct sa se potriveasc observaiilor. Principala
dificultate n gsirea unei teorii care unete gravitaia cu celelalte fore este ca
relativitatea generalizata este o teorie clasica; adic ea nu conine principiul
de incertitudine din mecanica cuantica. Pe de alta parte, celelalte teorii pariale
depind n mod esenial de mecanica cuantica. Prin urmare, un prim pas
necesar este de a combina relativitatea generalizata cu principiul de
incertitudine. Aa cum am vzut, acesta poate avea consecine remarcabile cum
sunt faptul ca gurile negre nu sunt negre i universul nu are singulariti, ci
este complet independent i fara limite. Problema este, aa cum am explicat n
capitolul 7, ca principiul de incertitudine nseamn ca i spaiul gol este plin
cu perechi de particule i antiparticule virtuale. Aceste perechi ar avea o
cantitate infinita de energie i deci, conform faimoasei ecuaii a lui Einstein, E =
mc2, ele ar avea o masa infinita. Atracia lor gravitaionala ar curba universul
ctre o dimensiune infinit mica.
Infiniti similare, aparent absurde, se produc n celelalte teorii pariale,
dar n toate aceste cazuri infinitile pot fi anulate de un proces numit
renormalizare. Aceasta implica anularea infinitilor prin introducerea altor
infiniti. Dei aceasta tehnica este cam dubioasa din punct de vedere
matematic, ea pare sa fie buna n practica i a fost utilizata n aceste teorii

pentru a face preziceri care concorda cu observaiile cu un grad de precizie

extraordinar. Renormalizarea, nsa, are un neajuns serios din punctul de vedere
al ncercrii de a gsi o teorie completa, deoarece ea nseamn ca valorile reale
ale maselor i intensitilor forelor nu pot fi prezise din teorie, ci trebuie sa fie
alese astfel nct sa se potriveasc observaiilor.
n ncercarea de a ngloba principiul de incertitudine n relativitatea
generalizata, exista numai doua mrimi care pot fi ajustate: intensitatea
gravitaiei i valoarea constantei cosmologice. Prin urmare, exista o teorie care
pare sa prezic faptul ca anumite mrimi cum este curbura spaiu-timpului
sunt ntr-adevr infinite i totui aceste mrimi se pot observa i msura ca
fiind perfect finite! Aceasta problema care apare la combinarea relativitii
generalizate i principiului de incertitudine a fost bnuit de ctva timp, dar a
fost n final confirmata de calcule detaliate 5h 1972. Patru ani mai trziu a fost
sugerata o soluie posibila, numita supergravitaie. Ideea era de a combina
particula de spin 2 numita graviton, care. Poarta fora gravitaionala, cu
anumite particule noi de spin 3/2, 1, 1! 2 i 0. ntr-un fel, toate aceste particule
ar putea fi considerate ca aspecte diferite ale aceleiai superparticule,
unificnd astfel particulele de materie de spin 1/2 i 3l2 cu particulele
purttoare de fora de spin 0, 1 i 2. Perechile particula/antiparticula virtuale
de spin 1/2 i 3/2 ar avea energie negativa i ar tinde, deci, sa anuleze energia
pozitiva a perechilor virtuale de spin 2, 1 i 0. Aceasta ar determina anularea
multor infiniti posibile, dar se suspecta ca ar mai rmne unele infiniti.
Totui, calculele necesare pentru a afla daca exista sau nu infiniti ramase
erau att de lungi i grele nct nimeni nu era pregtit sa le efectueze. Chiar cu
un computer, s-a calculat ca ar fi necesari cel puin patru ani i ar exista mari
anse de a face cel puin o greeala, daca nu mai multe. Astfel, rspunsul
corect s-ar cunoate numai daca altcineva ar repeta calculul i ar obine acelai
rspuns, iar acest lucru nu pare foarte probabil!
n c? Uda acestor probleme i a faptului ca particulele din teoria
supergravitaiei nu par sa se potriveasc cu particulele observate, majoritatea
oamenilor de tiina credeau ca supergravitaia era probabil rspunsul corect la
problema unificrii fizicii. Prea modul cel mai bun de unificare a gravitaiei cu
celelalte fore. Totui, n 1984, a avut loc o schimbare remarcabila de opinie n
favoarea a ceea ce se numete teoriile corzilor (String Theories). n aceste teorii
obiectele de baza nu sunt particulele, care ocupa un singur punct n spaiu, ci
corpuri care au lungime dar nu au alta dimensiune, ca o bucata de coarda
infinit de subire. Aceste corzi pot avea capete (aa-numitele corzi deschise) sau
pot fi unite cu ele nsele n bucle nchise (corzi nchise) (fig. 10.1 i fig. 10.2). O
particula ocupa un punct n spaiu n fiecare moment. Astfel, istoria sa n
spaiu-timp poate fi prezentata printr-o linie (linia de univers). Pe de alta

parte, o coarda ocupa o linie n spaiu n fiecare moment. Astfel, istoria sa n

spaiu-timp este o suprafaa bi-dimensional numita suprafaa de univers.
(Orice punct de pe aceasta suprafaa de univers poate fi descris de doua
numere: unul care specifica timpul i celalalt poziia punctului de pe coarda.)
Suprafaa de univers a unei corzi deschise este o banda; marginile sale
reprezint traiectoriile n spaiutimp ale capetelor corzii (fig. 10.1). Suprafaa de
univers a unei corzi nchise este un cilindru sau un tub (fig. 10.2); o seciune n
tub este un cerc, care reprezint poziia corzii ntr-un anumit moment.
Doua buci de coarda se pot uni formnd o singura coarda; n cazul
corzilor deschise ele se unesc pur i simplu la capete (fig. 10.3), n timp ce n
cazul corzilor nchise ele sunt ca doua picioare care se unesc pe o pereche de
pantaloni (fig. 10.4). n mod asemntor, o singura bucata de coarda se poate
mpari n doua corzi. n teoria corzilor, ceea ce nainte erau considerate
particule acum sunt imaginate ca unde care se propaga de-a lungul corzii, ca
undele de pe coarda vibranta a unui zmeu. Emisia sau absorbia unei part?
Cule de ctre alta corespunde divizrii sau unirii corzilor. De exemplu, fora
gravitaionala a soarelui asupra pmntului a fost imaginata n teoria
particulelor ca fiind cauzata de emiterea unui graviton de o particula din soare
i absorbia sa de o particula de pe pmnt (fig. 10.5). n teoria corzilor acest
proces corespunde unui tub sau unei conducte de forma H (fig. 10.6) (ntr-un
fel teoria corzilor este ca o lucrare de instalaii). Cele doua laturi verticale ale Hului corespund particulelor din soare i din pmnt i bara or? Zontala
corespunde gravitonului care se deplaseaz ntre ele.
Teoria corzilor are o istorie curioasa. Ea a fost inventata iniial la sfritul
anilor 1960 n ncercarea de a gsi o teorie care sa descrie interacia tare. Ideea
era ca particule ca protonul i neutronul ar putea fi considerate ca undele dintro coarda. Interaciile tari dintre particule ar corespunde bucilor de coarda
care trec prin celelalte buca (i de coarda, ca n pnza unui pianjen. Pentru ca
aceasta teorie sa dea valoarea observata a interaciei tari ntre particule, corzile
trebuie sa fie ca benzile de cauciuc cu un efort de ntindere de circa zece tone.
n 1974 Joi Scherk de la Paris i John Schwarz de la Institutul de
Tehnologie din California au publicat o lucrare n care au artat ca teoria
corzilor ar putea descrie fora gravitaionala, dar numai daca tensiunea n
coarda ar fi mult mai mare, de circa o mie de milioane de milioane de milioane
de milioane de milioane de milioane de tone (l urmat de treizeci i noua de
zerouri). Prezicerile teoriei corzilor ar fi exact aceleai cu cele ale relativitii
generalizate la scri de lungime normale, dar ele ar diferi la distane foarte mici,
mai mici dect o mie de milioane de milioane de milioane de milioane de
milionimi dintr-un centimetru (un centimetru mprit la 1 urmat de treizeci i
trei de zerouri). Lucrrii lor nu i s-a acordat nsa prea mare atenie deoarece

chiar atunci majoritatea oamenilor de tiina abandonaser teoria iniiala a

corzilor pentru interacia tare, n favoarea teoriei bazate pe quarci i gluoni,
care prea sa se potriveasc mult mai bine cu observaiile. Scherk a murit n
mprejurri tragice (el suferea de diabet i a intrat n coma ntr-un moment
cnd nu era nimeni n preajma s-i fac o injecie cu insulina). Astfel Schwarz a
rmas singurul susintor ale teoriei corzilor, dar acum cu o valoare mult mai
mare propusa pentru tensiunea n coarda.
n 1984, interesul faa de corzi a nviat brusc, aparent din doua motive.
Unul era ca oamenii nu progresaser prea mult pentru a arata ca
supergravitaia era finita sau ca ea ar putea explica tipurile de particule pe care
le observam. Celalalt era publicarea lucrrii lui John Schwarz i Mike Green de
la Queen Mary College, Londra, care arata ca teoria corzilor putea explica
existena particulelor care aveau rotaie intrinseca spre stnga, la fel cu unele
particule pe care le observam. Indiferent care au fost motivele, curnd un mare
numr de persoane au nceput sa lucreze la teoria corzilor i a fost elaborata o
noua versiune, aa-numita coarda heterotica, ce prea ca ar putea sa explice
tipurile de particule pe care le observam.
Ai teoria corzilor conduce la infiniti, dar se crede ca ele se vor anula
toate n versiuni cum este coarda heterotica (dei acest lucru nu este nc
sigur). Teoriile corzilor nsa au o problema mai mare: ele par sa corespunda
numai daca spaiu-timpul are zece sau douzeci i ase de dimensiuni, n loc
de cele patru obinuite! Desigur, dimensiunile suplimentare ale spaiu-timpului
reprezint ceva obinuit n literatura tiinifico-fantastic; ntr-adevr, ele sunt
aproape o necesitate, deoarece altfel faptul ca relativitatea implica
imposibilitatea de a cltori mai repede dect lumina nseamn ca deplasarea
ntre stele i galaxii ar dura prea mult. Ideea literaturii tiinifico-fantastice este
ca ar putea fi posibil sa o iei pe scurttura printr-o dimensiune mai mare. Acest
lucru se poate ilustra astfel: Imaginai-v ca spaiul n care trim are numai
doua dimensiuni i este curbat ca suprafaa unui inel sau tor (fig. 10.7). Daca
ai fi pe o parte interioara a inelului i ai dori sa ajungei ntr-un punct de pe
cealalt parte ar trebui sa mergei de jur mprejur pe partea interioara a
inelului. Totui, daca v-ai putea deplasa n a treia dimensiune, ai putea s-o
luai de-a dreptul.
De ce nu observam toate aceste dimensiuni suplimentare, daca ele chiar
exista? De ce vedem doar trei dimensiuni spaiale i una temporala? Exista
ipoteza ca celelalte dimensiuni sunt curbate ntr-un spaiu cu dimensiunea
foarte mica, ceva cam ca un milion de milioane de milioane de milioane de
milionimi dintr-un centimetru. Aceasta este att de mica nct pur i simplu nu
o observam; vedem numai o dimensiune temporala i trei spaiale n care
spaiu-timpul este destul de neted. Este ca suprafaa unei portocale: daca va

uitai de aproape, este toat curbata i ncreita, dar daca o privii de la

distana, nu vedei umflaturile i pare a fi neteda. La fel este i cu spaiutimpul: la scara foarte mica el are zece dimensiuni i este puternic curbat, dar
la scara mai mare nu vedei curbura dimensiunilor suplimentare. Daca aceasta
imagine este corecta, ea nseamn veti proaste pentru cltorii n spaiu:
dimensiunile suplimentare ar fi mult prea mici pentru a permite trecerea navei
spaiale. Totui, ea ridica o alta problema majora. De ce ar trebui sa fie curbate
ntr-o sfera mica doar unele dimensiuni i nu toate? Probabil, n universul
foarte timpuriu toate dimensiunile ar fi fost foarte curbate. Dar ce a determinat
ca o dimensiune temporala i trei spaiale sa se ndrepte, n timp ce celelalte au
rmas foarte curbate?
Un rspuns posibil este principiul antropic. Doua dimensiuni spaiale nu
par a fi suficiente pentru a permite dezvoltarea unor fiine complicate ca noi. De
exemplu, an? Malele bi-dimensionale care ar trai pe un pmnt unidimensional
ar trebui sa se caere unul peste celalalt pentru a trece unul de altui. Daca o
creatura bi-dimensional mnnc ceva ceea ce nu poate digera complet, ar
trebui sa elimine resturile pe aceeai cale pe care le-a nghiit pentru ca daca ar
exista o trecere prin corp, ea ar mpari creatura n doua jumti separate;
fiina noastr bi-dimensional s-ar desface n buci (fig. 10.8). n mod
asemntor, este dificil de vzut cum ar arata circulaia sngelui ntr-o creatura
bi-dimensional.
Ar fi i alte probleme pentru mai mult de trei dimensiuni spaiale. Fora
gravitaionala dintre doua corpuri ar descrete mai rapid cu distana dect o
face n trei dimensiuni. (n trei dimensiuni, fora gravitaionala scade la 1/4
daca se dubleaz distana. n patru dimensiuni ea ar scade la 1/8, n cinci
dimensiuni la 1/16 .a.m.d.) Semnificaia acestui fapt este ca orbitele planetelor
(cum este pmntul) n jurul soarelui ar fi instabile: cea mai mica perturbaie
de la o orbita circulara (cum este aceea cauzata de atracia gravitaionala a
altor planete) ar avea ca rezultat deplasarea n spirala a pmntului
deprtndu-se sau apropiindu-se de soare. Noi am nghea sau ne-am arde. De
fapt, aceeai comportare a gravitaiei cu distana ntr-un spaiu cu mai mult de
trei dimensiuni nseamn ca soarele nu ar putea sa existe ntr-o stare stabila n
care presiunea echilibreaz gravitaia. El s-ar desface n buci sau ar suferi un
colaps formnd o gaura neagra. n oricare din aceste cazuri, el nu ar mai fi util
ca sursa de cldur i lumina pentru viaa de pe Pmnt. La o scara mai mica,
forele electrice care determina electronii sa se deplaseze pe orbite n jurul
nucleului unui atom s-ar comporta n acelai fel cu forele gravitaionale. Astfel,
electronii ar iei din atom sau s-ar deplasa n spirala spre nucleu. n orice caz,
nu ar exista atomi aa cum i tim.

Este clar ca viaa, cel puin aa cum o tim; poate exista numai n regiuni
ale spaiu-timpului n care o dimensiune temporala i trei dimensiuni spaiale
nu sunt foarte mult curbate. Aceasta ar nsemna ca principiul antropic slab se
poate utiliza cu condiia sa se arate ca teoria corzilor permite cel puin
existena unor astfel de regiuni ale universului se pare ca ntr-adevr teoria
corzilor face acest lucru. Pot exista i alte regiuni ale universului sau ale altor
universuri (orice ar nsemna acestea) n care toate dimensiunile sunt foarte
curbate sau n care sunt aproape ntinse mai mult de patru dimensiuni, dar
acolo nu ar exista fiine inteligente care sa observe numerele diferite ale
dimensiunilor efective.
n afara de problema numrului dimensiunilor pe care le are spaiutimpul, teoria corzilor mai are i alte cteva probleme care trebuie rezolvate
nainte de a fi aclamata ca teoria unificata finala a fizicii. Nu tim nc daca
toate infiniturile se anuleaz reciproc sau modul exact n care undele din corzi
se leag de tipurile de particule pe care le observam. Oricum, este probabil ca
rspunsurile la aceste probleme se vor gsi n urmtorii ani, i ca spre sfritul
secolului vom ti daca teoria corzilor este ntr-adevr teoria unificata mult
cutat a fizicii.
Dar poate exista cu adevrat o teorie unificata de acest fel? Sau poate
alergam dup un miraj? Par sa existe trei posibiliti:
I) Exista ntr-adevr o teorie unificata completa, pe care o vom descoperi
ntr-o zi daca suntem destul de detepi.
2) Nu exista o teorie finala a universului, ci doar o succesiune infinita de
teorii care descriu universul din ce n ce mai exact.
3) Nu exista o teorie a universulu?; evenimentele nu pot fi prezise dect
ntr-o anumit msur, ele se produc n mod ntmpltor i arbitrar.
Unii ar susine a treia posibilitate bazndu-se pe faptul ca daca ar exista
un set complet de legi aceasta ar nclca libertatea lui Dumnezeu de a-i
schimba prerea i a interveni n univers. Este ca un vechi paradox: Poate
Dumnezeu sa fac o piatra att de grea nct el sa nu o poat ridica? Dar ideea
ca Dumnezeu ar putea dori s-i schimbe prerea este un exemplu de erezie,
menionat de Sf. Augustin, de a imagina pe Dumnezeu ca pe o fiina care exista
n timp: timpul este numai o proprietate a universului pe care Dumnezeu 1-a
creat. Probabil, el tia ce inteniona atunci cnd 1-a fcut!
O data cu apariia mecanicii cuantice, am ajuns sa recunoatem ca
evenimentele nu pot fi prezise exact, ci ex? Sta ntotdeauna un anumit grad de?
Ncertitudine. Daca se dorete, se poate atribui aceasta caracteristica de
ntmplare interveniei lui Dumnezeu, dar ar fi un fel foarte ciudat de
intervenie: nu exista vreo dovada ca ea are un scop. ntr-adevr, daca ar exista,
prin definiie ea nu ar fi ntmpltoare. n timpurile moderne, am eliminat

efectiv cea de a treia posibilitate de mai sus redefinind scopul tiinei: scopul
nostru este de a formula un set de legi care sa ne permit sa prezicem
evenimentele numai pn la o limita determinata de principiul de incertitudine.
A doua posibilitate, ca exista o succesiune infinita de teorii din ce n ce
mai rafinate, este n concordana cu toat experiena noastr de pn acum. n
multe ocazii am mrit sensibilitatea msurrilor noastre sau am fcut o noua
clasa de observaii, numai pentru a descoperi noi fenomene care nu erau
prezise de teoria existenta i pentru a le explica a trebuit sa dezvoltam o teorie
i mai avansata. Prin urmare, nu ar fi foarte surprinztor daca generaia
actuala de mari teorii unificate ar grei pretinznd ca nu se va ntmpla nimic
nou esenial ntre energia de unificare electroslaba de circa 100 GeV i energia
marii unificri de circa o mie de milioane de milioane de GeV. Ne putem atepta
ntr-adevr sa gsim cteva straturi noi de structura, mai fundamentale dect
quarcii i electronii pe care i consideram acum particule elementare.
Totui, se pare ca gravitaia poate da o limita acestui ir de cutii n cutii.
Daca exista o particula cu energia peste ceea ce se numete energia Planck,
zece milioane de milioane de milioane de GeV (1 urmat de nousprezece
zerouri), masa sa ar fi att de concentrata nct s-ar desprinde singura de
restul universului i ar forma o gaura neagra mica. Astfel, se pare ca irul de
teorii din ce n ce mai rafinate trebuie sa aib o limita pe msur ce trecem la
energii din ce n ce mai nalte; astfel ca ar trebui sa ex? Ste o teorie finala a
universului. Desigur, energia Planck reprezint un drum lung de la energiile n
jur de o suta de GeV, valoarea cea mai mare pe care o putem produce n
laborator n prezent. Nu vom putea sari aceasta distana cu acceleratoarele de
particule din viitorul previzibil! Totui, etapele foarte timpurii ale universului
reprezint un loc unde trebuie sa se fi produs aceste energii. Cred ca exista o
ansa buna ca studiul universului timpuriu i cerinele consistenei
matematice sa ne conduc la o teorie unificata completa n timpul vieii unora
dintre noi care trim astzi, presupunnd ntotdeauna ca nu ne distrugem mai
nainte.
Ce ar nsemna daca am descoperi ntr-adevr teoria finala a universului?
Aa cum am explicat n capitolul 1 nu am fi niciodat destul de siguri ca am
gsit cu adevrat teoria corecta, deoarece teoriile nu pot fi dovedite. Dar daca
teoria este consistenta matematic i face ntotdeauna preziceri care concorda cu
observaiile, putem avea ncredere ca ea este cea corecta. Ea ar duce la sfrit
un capitol lung i glorios din istoria luptei intelectuale a umanitii de a
nelege. Universul. Dar ea ar revoluiona, de asemenea, nelegerea de ctre
persoanele obinuite a legilor care guverneaz universul. n timpul lui Newton
era posibil ca o persoana educata sa stpneasc ntreaga cunoatere umana,
cel puin n linii mari. Dar de atunci, viteza dezvoltrii tiinei a fcut acest

lucru imposibil. Deoarece teoriile se schimba ntotdeauna pentru a explica noile

observaii, ele nu sunt niciodat corect sistematizate sau simplificate astfel
nct sa poat fi nelese de oamenii obinuii. Trebuie sa fii specialist, i chiar
i atunci putei spera sa avei numai o stpnire corecta a unei pari mici din
teoriile tiinifice. n plus, rata progresului este att de rapida nct ceea ce se
nvaa la coala sau la universitate este ntotdeauna puin depit. Doar putini
oameni pot ine pasul cu avansul rapid al frontierelor cunoaterii i ei trebuie
sa i dedice tot timpul i sa se specializeze ntr-o problema restrnsa. Restul
populaiei are prea puina idee despre progresele fcute sau despre interesul pe
care ele l genereaz. Acum aptezeci de ani, daca l credem pe Eddington,
numai doua persoane nelegeau teoria generala a relativitii. Astzi, zeci de
mii de absolveni de universitate o neleg i multe milioane de oameni cunosc
cel puin ideea. Daca s-ar descoperi o teorie unificata completa, ar fi doar o
chestiune de timp nainte de a fi sistematizata i simplificata n acelai fel i
predata n coli, cel puin n linii mari. Atunci am putea avea o oarecare
nelegere a legilor care guverneaz universul i sunt rspunztoare de
existena noastr.
Chiar daca descoperim o teorie unificata completa nu nseamn ca am
putea sa prezicem evenimentele n general, din doua motive. Primul este
limitarea pe care o impune principiul de incertitudine din mecanica cuantica
asupra puterilor noastre de prezicere. Nu putem face nimic pentru a ocoli
aceasta. n practica nsa aceasta prima limitare este mai puin restrictiva dect
a doua. Ea provine din faptul ca nu putem rezolva exact ecuaiile teoriei, cu
excepia unor situaii foarte simple. (Nu putem rezolva exact nici mcar
problema micrii a trei corpuri n teoria gravitaiei a lui Newton i dificultatea
crete cu numrul de corpuri i complexitatea teoriei.) Cunoatem deja legile
care guverneaz comportarea materiei n toate condiiile cu excepia celor
extreme. n special, cunoatem legile de baza care stau la baza chimiei i
biologiei. i totui nu am redus aceste subiecte la stadiul de probleme rezolvate;
pn acum, nu am avut mare succes n prezicerea comportamentului uman din
ecuaiile matematice! Astfel, chiar daca gsim un set complet de legi
fundamentale, ar mai trebui ani de activitate intelectuala susinuta pentru a
elabora metode mai bune de aproximare, nct sa putem face preziceri utile ale
rezultatelor probabile ale unor situaii complicate i realiste. O teorie unificata
completa, consistenta, reprezint numai primul pas: scopul nostru este
nelegerea completa a evenimentelor din jurul nostru i a propriei noastre
existene.
Concluzii.

Ne gsim ntr-o lume uimitoare. Dorim sa gsim un sens pentru ceea ce

vedem n jurul nostru i ntrebam: Care este natura universului? Care este
locul nostru n univers i de unde a aprut el? De ce este aa cum este?
Pentru a ncerca sa rspundem la aceste ntrebri adoptam unele
imagini ale universului. Teoria supercorzilor este la fel ca un turn infinit de
broate estoase care susin pmntul plat. Ambele sunt teorii ale universului
dei prima este mult mai matematica i mai precisa dect ultima. Pentru
niciUna nu exista dovezi experimentale: nimeni nu a vzut o broasca estoasa
gigantica ce duce pmntul n spate, dar nici nu a vzut o supercoarda. Totui,
teoria broatelor estoase nu este o teorie tiinifica buna deoarece prezice ca
oamenii pot cdea de pe marginea lumii. Acest lucru nu este n concordana cu
experimentul, n afara de cazul persoanelor care se presupune ca au disprut
n Triunghiul Bermudelor!
Primele ncercri teoretice de a descrie i explica universul conineau
ideea ca evenimentele i fenomenele naturale erau controlate de spirite cu
emoii umane, care acionau ntr-o maniera foarte umana i imprevizibila.
Aceste spirite locuiau n lucrurile naturale, cum sunt rurile i munii, inclusiv
pe corpuri cereti, ca soarele i luna. Ele trebuiau mbunate i trebuia ceruta
bunvoina lor pentru a se asigura fertilitatea solului i trecerea anotimpurilor.
Treptat nsa trebuie sa se fi observat ca existau anumite regulariti: soarele
rsrea ntotdeauna la est i apunea la vest, indiferent daca se fceau sacrificii
zeului soare. n plus, soarele, luna i planetele urmau pe cer traiectorii precise,
care puteau fi prezise cu o precizie considerabila. Soarele i luna puteau nc,
sa fie zei, dar erau zei care ascultau de legi stricte, aparent fara excepii, daca
nu se ine cont de poveti de felul celei n care Iosua a oprit soarele.
La nceput, aceste regulariti i legi erau evidente numai n astronomie
i n alte cteva tiine. Totui, pe msur ce civilizaia a evoluat i n special n
ultimii 300 de ani, au fost descoperite din ce n ce mai multe regulariti i legi.
Succesul acestor legi 1-a condus pe Laplace la nceputul secolului al
nousprezecelea sa postuleze determinismul tiinific, adic el a sugerat ca ar
exista un set de legi care ar determina precis evoluia universului, daca se
cunoate configuraia sa la un moment dat.
Determinismul lui Laplace era incomplet n doua moduri. El nu spunea
cum trebuie alese legile i nu preciza configuraia iniiala a universului. Acestea
erau lsate lui Dumnezeu. Dumnezeu ar alege modul n care a nceput
universul i legile pe care le respecta acesta, dar el nu ar interveni n univers o
data ce a fost pornit. De fapt, Dumnezeu era limitat la zonele pe care tiina
secolului nousprezece nu le nelegea.
Atim acum ca speranele lui Laplace privind determinismul nu pot fi
realizate, cel puin aa cum le-a crezut el. Principiul de incertitudine din

mecanica cuantica implica faptul ca anumite perechi de mrimi, cum sunt

poziia i viteza unei particule, nu pot fi ambele prezise precis.
Mecanica cuantica trateaz aceasta situaie printr-o clasa de teorii
cuantice n care particulele nu au poziii i viteze bine definite, ci sunt
reprezentate de o unda.
Aceste teorii cuantice sunt deterministe n sensul ca dau legi pentru
evoluia undei n timp. Astfel, daca se cunoate unda la un moment dat, ea
poate fi calculata n orice alt moment. Elementul imprevizibil, ntmpltor
apare numai atunci cnd ncercam sa interpretam unda n funcie de poziiile
i vitezele particulelor. Dar poate ca este greeala noastr: poate nu exista
poziii i viteze ale particulelor, ci numai unde. Iar noi doar ncercam sa
potrivim undele la ideile noastre preconcepute despre poziii i viteze.
Nepotrivirea care rezulta este cauza aparentei lipse de predictibilitate.
De fapt, am redefinit sarcina tiinei ca fiind descoperirea legilor care ne
vor permite sa prezicem evenimente pn la limita stabilita de principiul de
incertitudine. Rmne nsa ntrebarea: Cum sau de ce au fost alese legile i
starea iniiala a universului?
n cartea de faa am pus un accent deosebit pe legile care guverneaz
gravitaia, deoarece gravitaia determina structura la scara mare a universului,
chiar daca este cea mai slaba dintre cele patru categorii de fore. Legile
gravitaiei erau incompatibile cu prerea meninuta pn destul de recent ca
universul nu se schimba cu timpul: faptul ca gravitaia este ntotdeauna o fora
de atracie nseamn ca universul trebuie sa se extind sau sa se contracte.
Conform teoriei generale a relativitii, trebuie sa fi existat n trecut o stare de
densitate infinita, Big Bang-ul, care ar fi fost un nceput efectiv al timpului. n
mod asemntor, daca ntregul univers suferea din nou un colaps, trebuie sa
existe o alta stare de densitate infinita n viitor, Big Crunch, care ar reprezenta
un sfrit al timpului. Chiar daca ntregul univers nu sufer un nou colaps, ar
exista singulariti n regiuni localizate care ar suferi colapsul formnd gurile
negre. Aceste singulariti ar reprezenta un sfrit al timpului pentru orice
cade n gaura neagra. La Big Bang i la alte singulariti, toate legile ar fi
ncetat sa funcioneze, astfel ca Dumnezeu ar fi avut deplina libertate de a alege
ce s-a ntmplat i modul n care ncepea universul.
Atunci cnd combinam mecanica cuantica cu teoria relativitii, se pare
ca apare o noua posibilitate care nu exista nainte: ca spaiul i timpul sa
formeze mpreuna un spaiu cvadri-dimensional, finit, fara singulariti sau
limite, ca suprafaa pmntului, dar cu mai multe dimensiuni. Se pare ca
aceasta idee ar putea explica multe dintre caracteristicile observate ale
universului, cum sunt omogenitatea sa la scara mare i abaterile de la
omogenitate la scara mica, ca galaxiile, stelele i chiar fiinele umane. Ea ar

putea chiar sa explice sensul timpului pe care le observam. Dar, daca universul
este complet independent, fara singulariti sau limite i descris complet de o
teorie unificata, aceasta are implicaii profunde pentru rolul de Creator al lui
Dumnezeu.
Einstein a pus odat ntrebarea: Ct de mult a avut Dumnezeu de ales
cnd a construit universul? Daca ipoteza fara l? M? Te este corecta, el nu a
avut deloc libertatea de a alege condiiile iniiale. Totui, el ar fi avut nc
libertatea de a alege legile de care asculta universul. Aceasta nsa poate sa nu fi
fost chiar o alegere; poate exista doar una, sau un numr mic de teorii unificate
complete, cum este teoria corzilor heterotice, care sunt independente i permit
existena unor structuri complicate cum sunt fiinele umane care pot cerceta
legile universului i care pot pune ntrebri privind natura lui Dumnezeu.
Chiar daca exista o singura teorie unificata posibila, ea este doar un set
de reguli i ecuaii. Ce este ceea ce anima ecuaiile i le face sa descrie
universul? Abordarea obinuita a tiinei construciei unui model matematic nu
poate raspunde la ntrebri de genul: de ce trebuie sa existe un univers pe care
s-1 descrie modelul?
De ce exista universul? Teoria unificata este att de restrictiva nct
determina propria lui existena? Sau el a avut nevoie de un creator i daca da, a
avut acesta un efect asupra universului? i cine 1-a creat pe el?
Pn acum majoritatea oamenilor de tiina au fost prea ocupai cu
elaborarea noilor teorii care descriu ce este universul, pentru a pune ntrebarea
de ce. Pe de alta parte, oamenii a cror treaba este sa ntrebe de ce, filosofii, nu
au putut ine pasul cu progresul teoriilor tiinifice. n secolul al optsprezecelea,
filosofii considerau ntreaga cunoatere umana, inclusiv tiina, ca fiind
domeniul lor i discutau ntrebri ca: A avut universul un nceput? Totui, n
secolele al nousprezecelea i al douzecilea, tiina a devenit prea tehnica i
matematica pentru filosofi, sau pentru oricine altcineva cu excepia ctorva
specialiti. Filosofii au redus att de mult obiectul cercetrilor lor, nct
Wittgenstein, cel mai faimos filosof al acestui secol, a spus: Singura sarcina
rmas filosofiei este analiza limbajului. Ce decdere de la marea tradiie a
filosofiei de la Aristotel la Kant!
Totui, daca descoperim ntr-adevr o teorie completa, ea trebuie sa poat
fi neleasa n mare, cu timpul, n principiu de oricine, nu numai de civa
oameni de tiina. Atunci noi toi: filosofi, oameni de tiina i oameni obinuii,
ar trebui sa putem lua parte la discutarea problemei: de ce existam noi i
universul. Daca gsim rspuns la aceasta ntrebare, el ar reprezenta triumful
final al raiunii umane pentru ca atunci am cunoate gndirea lui Dumnezeu.
Albert Einstein.

Legtura lui Einstein cu politica bombei nucleare este bine cunoscuta; el

a semnat faimoasa scrisoare ctre preedintele Franklin Roosevelt care a
convins Statele Unite sa ia ideea n serios i l-a angajat n eforturile de dup
rzboi de a mpiedica rzboiul nuclear. D? R acestea nu au fost doar aciuni
izolate ale unui savant atras n lumea politicii. Viaa lui Einstein a fost, de fapt,
pentru a folosi propriile sale cuvinte, mprit ntre politica i ecuaii.
Prima activ? Tate politic a lui Einstein a aprut n timpul primului
rzboi mondial, cnd era profesor la Berlin. Bolnav de marea pierdere de viei
omeneti pe care o vedea, el s-a implicat n demonstraiile mpotriva rzboiului.
Faptul ca susinea nesupunerea civila i ncuraja public persoanele care
refuzau incorporarea 1-a fcut sa fie puin iubit de colegii sai. Apoi, dup
rzboi, i-a ndreptat eforturile spre reconciliere i mbuntirea relaiilor
internaionale. Nici aceasta nu 1-a fcut popular i cum activitatea sa politica a
fcut dificil pentru el sa viziteze Statele Unite, chiar pentru a ine conferine.
A doua mare cauza a lui Einstein a fost sionismul. Dei era evreu prin
natere, Einstein a respins ideea publica de Dumnezeu. Totui, contiina
existenei antisemitismului att nainte ct i n timpul primului rzboi mondial
1-a condus treptat la identificarea cu comunitatea evreiasca i mai trziu a
devenit un suporter deschis al sionismului. Din nou lipsa de popularitate nu 1a oprit sa spun ce gndea. Teoriile sale au fost atacate; s-a nfiinat chiar o
organizaie anti-Einstein. Un om a fost condamnat pentru ca ii incita pe alii s1 omoare pe Einstein (i a fost amendat cu 6 dolari). Dar Einstein era calm;
cnd a fost publicata o carte intitulata l00 de autori contra lui Einstein el a
replicat Daca nu a fi avut dreptate, unul era de ajuns!.
n 1933, Hitler a venit la putere. Einstein era n America i a declarat ca
nu se va ntoarce n Germania. Atunci, n timp ce miliia nazista i percheziiona
casa i i confisca contul din banca, un ziar din Berlin publica titlul: Veti bune
de la Einstein Nu se mai ntoarce. n faa ameninrii naziste, Einstein a
renunat la pacifism, i, n cele d? N urma, temndu-se ca oamenii de tiina
germani vor construi o bomba nucleara, a propus ca Statele Unite s-i
construiasc una. Dar chiar nainte ca prima bomba atomica sa fie detonata, el
a atras public atenia asupra pericolului rzboiului nuclear i a propus
controlul internaional al armamentului nuclear.
Eforturile pentru pace fcute toat viaa de Einstein au avut puine
rezultate i i-au ctigat puini prieteni. Totui, sprijinul sau pentru cauza
sionista a fost recunoscut cum se cuvine n 1952, cnd i s-a oferit preedinia
Israelului. El a refuzat, spunnd ca se considera prea naiv n politica. Dar poate
ca motivul sau real a fost diferit; l citam din nou: Ecuaiile sunt mult mai
importante pentru mine, deoarece politica este pentru prezent, dar o ecuaie
este ceva pentru eternitate.

Galileo Galilei.
Galilei, poate mai mult dect oricare alta persoana, a fost rspunztor de
naterea tiinei moderne. Renumitul sau conflict cu Biserica catolica a fost
important pentru filosofia sa, deoarece Galilei a fost unul dintre primii care au
susinut ca omul putea spera sa neleag cum funcioneaz lumea i, n plus,
ca putem face acest lucru observnd lumea reala.
Galilei a crezut teoria lui Copernic (ca planetele se micau pe orbite n
jurul soarelui) mai devreme, dar el a nceput s-o sprijine public numai atunci
cnd a gsit dovada necesara pentru a susine ideea. El a scris despre teoria lui
Copernic n italiana (nu ca de obicei n latina), i curnd prerile sale au fost
larg sprijinite n afara universtailor. Aceasta a deranjat pe profesorii
aristotelieni, care s-au unit mpotriva lui cutnd sa conving Biserica catolica
sa interzic teoriile lui Copernic.
Galilei, ngrijorat de aceasta, s-a dus la Roma pentru a vorbi cu
autoritile eclezastice. EI a argumentat ca Biblia nu inteniona sa ne spun
ceva despre teoriile tiinifice i ca se obinuia sa se presupun ca acolo unde
Biblia intra n conflict cu bunul sim, ea era alegorica. Dar Biserica se temea de
un scandal care putea submina lupta sa contra protestantismului, i a luat
masuri represive. Ea a declarat n 1616 ca teoria lui Copernic era falsa i
eronata i l-a condamnat pe Galilei ca niciodat sa nu mai apere sau sa
susin doctrina. Galilei s-a supus.
n 1623, un prieten de-o viaa al lui Galilei a devenit papa. Imediat Galilei
a ncercat sa obin revocarea decretului din 1616. Nu a reuit, chiar a obinut
aprobare sa scrie o carte n care sa discute ambele teorii, a lui Aristotel i a lui
Copernic, cu doua condiii: nu trebuia sa fie prtinitor i sa ajung la concluzia
ca omul nu poate determina cum funcioneaz lumea deoarece Dumnezeu ar
putea produce aceleai efecte n moduri neimaginate de om, care nu poate
introduce restricii asupra omnipotenei lui Dumnezeu.
Cartea Dialog privind cele doua sisteme principale ale lumii a fost
terminata i publicata n 1632, cu aprobarea totala a cenzorilor i a fost
considerata imediat n toat Europa ca o capodopera literara i filosofica.
Curnd, Papa, realiznd ca oamenii cutau cartea ca un argument convingtor
n favoarea teoriei lui Copernic, a regretat ca a permis publicarea sa. Papa a
argumentat ca, dei cartea avea aprobarea oficiala a cenzorilor, Galilei a
nclcat decretul din 1616. El 1-a adus pe Galilei naintea inchiziiei, care l-a
condamnat la arest la domiciliu pe viaa i 1-a condamnat sa renune public la
teoria lui Copernic. Pentru a doua oara, Galilei s-a supus.
Galilei a rmas un catolic credincios, dar convingerea sa n independena
tiinei nu s-a schimbat. Cu patru ani nainte de moartea sa n 1642, cnd era
nc n stare de arest la domiciliu, manuscrisul celei de a doua cri mari a sa a

fost trecut peste grania de ctre un editor din Olanda. Aceasta lucrare, numita
Doua tiine noi a reprezentat geneza fizicii moderne, chiar mai mult dect
sprijinul sau pentru teoria lui Copernic.
Isaac Newton.
Isaac Newton nu era un om plcut. Relaiile sale cu ceilali academicieni
erau notorii, majoritatea ultimilor ani fiind implicat n dispute ncinse. n urma
publicrii crii Principia Mathematica n mod sigur cartea cea mai influenta
care a fost scrisa n fizica Newton s-a remarcat rapid. El a fost numit preedinte
al Societii Regale i a devenit primul om de tiina care a fost nnobilat.
Curnd Newton a intrat n conflict cu astronomul regal John Flamsteed,
care mai nainte i furnizase date pentru Principia dar care acum refuza s-i
dea lu? Newton informaiile pe care acesta le dorea. Newton nu accepta sa fie
refuzat; el s-a numit singur n corpul de conducere al Observatorului Regal i a
ncercat apoi sa foreze publicarea imediata a datelor. n cele din urma el a
aranjat ca lucrarea lui Flamsteed sa fie luata i pregtit pentru publicare de
dumanul de moarte al lui Flamsteed Edmond Halley. Dar Flamsteed l-a dat n
judecata i n scurt timp a obinut o hotrre care mpiedica distribuirea
lucrrii furate. Newton s-a nfuriat i s-a rzbunat eliminnd sistematic toate
referirile la Flamsteed din ediiile ulterioare ale Principia.
O disputa mult mai serioasa a avut-o cu filosoful german Gottfried
Leibniz. Aut Leibniz ct i Newton au elaborat independent o ramura a
matematicii, numita calcul infinitezimal, care sta la baza celei mai mari pari a
fizicii moderne. Dei acum tim ca Newton a descoperit calculul infinitezimal
ani de zile naintea lui Leibniz, el l-a publicat mult mai trziu. A nceput o mare
discuie despre cine a fost primul, fiecare avnd propriii susintori. Este
remarcabil nsa ca majoritatea articolelor care au aprut n aprarea lui
Newton erau iniial scrise de mna sa i publicate doar n numele prietenilor!
Pe msur ce discuia a crescut, Leibniz a fcut greeala de a apela la
Societatea Regala pentru rezolvarea disputei. Newton, ca preedinte, a numit
un comitet imparial pentru investigaii care era format ntmpltor numai din
prieteni ai lui Newton! Dar nu a fost numai att: Newton a scris apoi singur
raportul comitetului i a determinat Societatea Regala s-1 publice, acuzndu-1
oficial pe Leibniz de plagiat. Tot nesatisfcut, el a scris o recenzie anonima a
raportului n jurnalul Societii Regale. Dup moartea lui Leibniz se spune ca
Newton a declarat ca a avut o mare satisfacie ca Leibniz i-a zdrobit inima.
n timpul acestor doua dispute, Newton prsise deja Cambridge i
academia. El a dus o politica anticatolica activa la Cambridge, i apoi n
Parlament, i a fost rspltit n cele din urma cu postul avantajos de director al
Monetriei Regale. Aici i-a folosit talentele de a ataca violent ntr-un mod mai

acceptabil din punct de vedere social, conducnd cu succes o campanie

mpotriva falsurilor, chiar trimind ciiva oameni la spnzurtoare.
Glosar accelerator de particule: O maina care, utiliznd electromagnei,
poate accelera particule ncrcate aflate n micare, dndu-le mai multa
energie.
Acceleraie: Rata cu care se schimba viteza unui obiect. Antiparticula:
Fiecare tip de particula de materie are o antiparticula corespunztoare. Atunci
cnd o particula se ciocnete cu antiparticula sa, ele se anihileaz rmnnd
numai energie.
Atom: Unitatea de baza a materiei obinuite, formata dintr-un. Nucleu
foarte mic (care conine protoni i neutroni) nconjurata de electroni care se
deplaseaz pe orbite n jurul sau.
Big Bang: Singularitatea de la nceputul universului. Big Crunch:
Singularitatea de la sfritul universului.
Con de lumina: O suprafaa n spaiu-timp care cuprinde direciile
posibile ale razelor de lumina care trec printr-un eveniment dat.
Condiia fara limita: Ideea ca universul este finit dar nu are limita (n
timpul imaginar).
Conservarea energiei: Legea tiinei care afirma ca energia (sau masa sa
echivalenta) nu poate fi creata sau distrusa. Constanta cosmologica: Un aparat
matematic utilizat de Einstein pentru a da spaiu-timpului o tendina
intrinseca de expansiune.
Coordonate: Numere care specifica poziia unui punct In spaiu i timp.
Cosmologie: Studiul universului ca un ntreg.
Cuanta: Unitate indivizibila n care undele pot fi emise sau absorbite.
Cmp: Ceva care exista peste tot n spaiu i timp, n opoziie cu o
particula care exista numai ntr-un punct la un moment dat.
Cmp magnetic: Cmpul rspunztor pentru forele magnetice ncorporat
acum, mpreuna cu cmpul electric, n cmpul electromagnetic.
Deplasarea spre rou: Modificarea spre rou datorita efectului Doppler, a
luminii provenite de la o stea care se deprteaz de noi.
Dimensiune spaiala: Oricare dintre cele trei dimensiuni ale spaiutimpului care se refera la spaiu adic, oricare n afara de dimensiunea
timpului.
Dualism und-particul: Concept n mecanica cuantica n care nu se face
distincie ntre unde i particule; particulele se pot comporta uneori ca unde i
undele ca particule.
Electron: O particula cu o sarcina electrica negativa care se deplaseaz
pe orbita n jurul nucleului unu? Atom. Energia de unificare electroslaba:

Energia (n jur de 100 GeV) peste care diferena dintre fora electromagnetica i
interacia slaba dispare.
Energia marii unificri: Energia peste care, se crede, fora
electromagnetica, interacia slaba i interacia tare nu pot fi difereniate una de
alta.
Eveniment: Un punct n spaiu-timp, specificat de timpul i locul sau.
Faza: Poziia din ciclul unei unde la un moment specificat; arata daca
unda este la maxim, la minim sau la un punct intermediar.
Fora electromagnetica: Fora care apare ntre particule cu sarcina
electrica, a doua ca putere din cele patru fore fundamentale.
Foton: O cuanta de lumina.
Frecvena: Pentru o unda, numrul de cicluri complete pe secunda.
Fuziunea nucleara: Procesul n care doua nuclee se ciocnesc i se unesc
formnd un singur nucleu mai greu.
Gaura neagra: O regiune a spaiu-timpului de unde nimic, nici chiar
lumina nu poate iei, deoarece gravitaia este prea puternica.
Gaura neagr? Primordiala: O gaura neagra creata n universul foarte
timpuriu.
Geodezic?: Drumul cel mai scurt (sau cel mai lung) ntre doua puncte.
Greutate: Fora exercitata asupra unui corp de cmpul gravitaional. Ea
este proporionala cu masa sa, dar nu este aceeai cu aceasta.
Interacie slaba: A doua fora, n ordine cresctoare a triei, dintre cele
patru fore fundamentale, care are o raza de aciune foarte scurta. Ea afecteaz
toate particulele de materie, dar nu afecteaz particulele purttoare de fora.
Interacie tare: Cea mai puternica fora dintre cele patru fore
fundamentale, care are raza de aciune cea mai scurta dintre toate. Ea menine
quarcii mpreuna n protoni i neutroni i menine protonii i neutronii
mpreuna formnd atomi.
Limita Chandrasekhar: Masa maxima posibi1a a unei ste1e reci stabile,
peste care aceasta trebuie sa sufere un colaps formnd o gaura neagra.
Lungime de unda: Pentru o unda, distana dintre doua minime adiacente
sau doua maxime adiacente.
Marea teorie unificata (MTU): O teorie care unifica fora electromagnetica,
interacia slaba i interacia tare. Masa: Cantitatea de materie a unui corp;
ineria sa sau rezistena mpotriva accelerrii.
Mecanica cuantica: Teoria dezvoltata pe baza principiului cuantic al lui
Planck i principiului de incertitudine al lui Heissnberg. (Capitolul 4.) neutrin:
O particula elementara de materie, extrem de uoara (posibil fara masa), care
este afectata numai de interacia slaba sau de gravitaie.

Neutron: O particula nencrcata, foarte asemntoare protonului, care

reprezint aproape jumtate din particulele din nucleul celor mai muli atomi.
Nucleu: Partea centrala a unui atom, care consta numai din protoni i
neutroni, meninui mpreuna de interacia tare. Orizontul evenimentului:
Limita unei gauri negre.
Particul? Elementara: O particula care, se crede, nu mai poate fi
subdivizata.
Particula virtuala: n mecanica cuantica, o particula care nu poate fi
niciodat detectata direct, dar a carei existena are efecte msurabile.
Pitica alba: O stea rece stabila, susinuta de repulsia dintre electroni
datorata principiului de excluziune.
Pozitron: Antiparticula (ncrcat pozitiv) a electronului. Principiul
antropic: Vedem universul aa cum este deoarece, daca ar fi diferit, noi nu am
exista s-1 observam.
Principiul cuantic al lui Planck: Ideea ca lumina (sau orice alte unde
clasice) poate fi emisa sau absorbita numa? In cuante discrete; a cror energie
este proporionala cu frecvena lor.
Principiul de excluziune: Doua particule identice de spin 1,2 nu pot avea
ambele (n limitele stabilite de principiul de incertitudine) aceeai poziie i
aceeai viteza.
Principiul de incertitudine: Nu se poate cunoate niciodat exact att
poziia ct i viteza unei particule; cu ct se cunoate una dintre ele mai precis,
cu att mai puin precis se poate cunoate cealalt.
Proporional: X este proporional cu Y nseamn ca atunci cnd Y se
nmulete cu un numr, atunci X se mrete de acelai numr de ori. X este
invers proporional cu Y nseamn ca daca Y se nmulete cu un numr, X se
micoreaz de acelai numr de ori.
Protoni: Particule ncrcate pozitiv care formeaz aproximativ jumtate
din particulele din nucleul celor mai muli atomi.
Quarc: O particula elementara (ncrcat) care simte interacia tare.
Protonii i neutronii sunt fiecare formai din trei quarci.
Radar: Un sistem care utilizeaz impulsuri de unde radio pentru a
detecta poziia obiectelor msurnd timpul necesar unui impuls sa ajung la
obiect i sa fie reflectat napoi.
Radiaia de fond de microunde: Radiaia provenita de la strlucirea
universului timpuriu fierbinte, acum deplasata mult spre rou, nct nu mai
apare ca lumina, ci sub forma de microunde (unde radio cu o lungime de unda
de civa centimetri).
Radioactivitate: Dezintegrarea spontana a unui tip de nucleu atomic n
altul.

Raze gamma: Unde electromagnetice cu lungime de unda foarte scurta,

produse n dezintegrarea radioactiva sau prin ciocnirea particulelor elementare.
Relativitatea generalizata: Teoria lui Einstein bazata pe ideea ca legile
tiinei trebuie sa fie aceleai pentru toi observatorii, indiferent cum se
deplaseaz ei. Ea explica fora de gravitaie n funcie de curbura spaiutimpului cvadridimensional.
Relativitatea speciala: Teoria lui Einstein bazata pe ideea ca legile tiinei
trebuie sa fie aceleai pentru toi observatorii care se mica liber, indiferent de
viteza lor.
Sarcina electrica: O proprietate a particulei prin care ea poate sa
resping (sau sa atrag) alte particule care au sarcina de acelai semn (sau de
semn opus).
Secund-lumin (an-lumin): Distana parcursa de lumina ntr-o
secunda (an).
Singularitate: Un punct n spaiu-timp la care curbura spaiu-timpului
devine infinita.
Singularitate nuda: O singularitate a spaiu-timpului care nu este
nconjurata de o gaura neagra.
Spaiu-timp: Spaiu-cvadri-dimensional ale cror puncte sunt
evenimente.
Spectru: Descompunerea, sa spunem, a unei unde electromagnetice n
componentele sale de frecvena.
Spin: O proprietate interna a particulelor elementare, legata de, dar nu
identica cu conceptul obinuit de rotaie n jurul unei axe.
Stare staionara: O stare care nu se schimba cu timpul: o sfera care se
rotete cu viteza constanta este staionara deoarece ea arata identic n orice
moment, chiar daca nu este statica.
Stea neutronica: O stea rece, susinuta de respingerea ntre neutroni
datorata principiului de excluziune.
Teorema singularitilor: O teorema care arata ca o singularitate trebuie
sa existe n anumite condiii n special, ca universul trebuie sa nceap cu o
singularitate.
Timp imaginar: Timpul msurat utiliznd numere imaginare. Zero
absolut: Temperatura cea mai joasa posibila, la care o substana nu conine
energie termica.

SFRIT