Limbajul pedagogic reprezinta un tip de discurs specific orientat asupra

activitatii de educatie in vederea legitimarii acesteia in plan teoretic si la nivelul

actiunii practice ( Reboul, Olivier, , . ).
Conceptul de limbaj pedagogic defineste situatiile generale, intermediare si
operationale care apar in cadrul actiunii educationale, la nivelul (co)relatiei de
comunicare existenta intre subiectul educatiei - in calitatea sa de emitator si
obiectul educatiei, in calitate de receptor. Aceste trei situatii evidentiaza
functiile limbajului pedagogic, a-bordabile din perspectiva unei analize
semiotice ( Salavastru, Connstantin, , .-): a) functia generala, de angajare a
limbajului, natural si elaborat, in proiectarea si realizarea actiunii educationale
in diferite medii interne (ambiante educationale) si externe (campuri
psihosociale); b) functia specifica, de angajare a "sistemelor de semne
lingvistice si/sau nonling-vistice" care mijlocesc realizarea actiunii educationale
"ca urmare a impactului comu-nicational dintre emitator si receptor"; c) functia
concreta, de angajare a mesajului educational care determina diferite
transformari la nivelul personalitatii receptorului, evaluabile in plan cognitiv,
socioafectiv, actionai.
Tipurile de limbaj pedagogic sunt evidentiate de G.F. Kneller pe fondul
clasificarii ramurilor pedagogiei in doua domenii de referinta:
- domeniul pedagogiei generale care "consta, in esenta, din recomandari pentru
practica educativa", realizate prin "metodele de predare si de programare (...) si
prin numeroase scrieri etice si general-filosofice"; care solicita, in ce amai mare
parte, un limbaj normativ, prescriptiv,
- domeniul stiintei educatiei care valorifica cercetarile pedagogice realizate
inclusiv- "prin capitolele educative ale stiintelor comportamentale".
in aceasta perspectiva, pedagogia generala solicita, in cea mai mare parte, un
limbaj normativ, prescriptiv, iar stiinta educatiei un limbaj descriptiv, care tinde
sa devina din ce in ce mai tehnic si uneori chiar artificial ( Kneller. George,
F.. , . ).
Tipurile de limbaj pedagogic evolueaza, insa, in functie de specificul fiecarei
stiinte a educatiei, in contextul perfectionarii strategiilor de cercetare intra,
inter si trans - disciplinara, angajate, la diferite niveluri de generalitate. in plan
teoretic si aplicativ. Se poate vorbi astfel de un tip de limbaj pedagogic specific
teoriei educatiei, teoriei instruirii/didacticii generale, teoriei curriculumului,
sociologiei educatiei, psihologiei educatiei, managementului educatiei etc.
Toate aceste tipuri de limbaj valorifica nucleul epistemic tare al stintelor
educatiei, situat la nivelul conceptelor pedagogice fundamentale, de baza:

educatie, sistem de educatie, finalitatile educatiei, proces de invatamant,

curriculum, proiectare pedagogica/didactica.
Un rol aparte revine limbajului didactic care defineste si analizeaza
mecanismele de proiectare si de realizare a obiectivelor pedagogice ale
procesului de invatamant. La mvei particular, limbajul didactic este adaptabil la
specificul fiecarei discipline de invatamant, in cadrul unor metodici de
predare/didactici de specialitate, dezvoltate pe fondul unui anumit "metalimbaj
educational" care angajeaza efectele proprii fiecarui domeniu de cunoastere si
de cercetare.
Relatia dintre limbajul pedagogic si discursul pedagogic reflecta particularitatile
domeniului de referinta si de abordare metodologica propriu stiintelor educatiei.
Acest domeniu intretine "un discurs lingvistic largit", cu o ane de extindere tot
mai greu controlabila, pe de o parte, datorita dimensiunii infinite a fenomenului
educatiei, iar, pe de alta parte, ambiguitatii unor concepte exersate la nivelul
diferitelor stiinte ale educatiei, care nu si-au clarificat sau legitimat, inca, un
anumit "nucleu epistemic tare".
in acest context, discursul pedagogic este considerat "cel mai ideologic din
toate discursurile, mai ideologic chiar decat discursul politic", urmare a faptului
ca, pe de o parte, finalitatile sale legitimeaza "reproducerea inegalitatilor
sociale", iar pe de alta parte, metodologia sa de cercetare ofera "un amestec
exploziv intre justificarile rationale si ceie pseudorationale, intre execesul de
logica si excesul de emotivitate" ( Reboul, Olivier, , .).
Limbajul pedagogic poate fi exersat astfel in diferite circumstante ideologice,
definite, de regula, la nivel de filosofie si de poiitica a educatiei. El poate
intretine, in mod
direct sau/si indirect, un discurs contestatar, novator, functional, umanist,
oficial (idem, .-).
Discursul contestatar avanseaza teza refuzului global al institutiei scolare',
teoretizata la nivelul unei "anti-pedagogii" care propune diferite solutii utopice,
aplicabile intr-o "societate fara clase". El are ca obiectiv principal chiar
"descolarizarea societatii" in conditiile promovarii unei "convivialitati" care tinde
sa asigure, pe de o parte, blocarea "represiunii" si a "manipularii" iar pe de alta
parte, "recuperarea" actorilor e-ducatiei, realizabila in diferite variante
strategice de orientare marxista, psihanalitica, liberala, care inclina deseori spre
nihilism sau conservatorism.
Discursul novator avanseaza teza valorificarii elevului in conditiile deschiderii
scolii spre viata, teoretizata la nivelul unei "pedagogii globale", care

promoveaza schimbarea. E! are ca obiectiv principal dezvoltarea individuala a

elevului in contextul unor relatii de cooperare bazate pe spontaneitate si
creativitate. Realizarea sa implica diferite variante neo-rousseauiste,
nondirective, psihanalitice, care inclina deseori spre "confuzie intelectuala si
elitism mascat".
Discursul functional avanseaza teza modernizarii actului educativ, in conditiile
u-nei organizari riguroase si eficiente, teoretizata la nivelul unei "pedagogii
stiintifice". El are ca obiectiv principal integrarea sociala a personalitatii, care
poate fi evaluata in termeni de obiectivitate, operationalitate, comportament
masurabil. Realizarea sa implica diferite variante psihopedagogice, economice,
manageriale, care inclina uneori "spre panta scientismului si a tehnocratiei".
Discursul umanist dezvolta teza culturii clasice, teoretizata ia nivelul unei
filosofii a educatiei. El are ca obiectiv principal autonomia gandirii definita in
termeni de "distinctie", "calitate", "model", "claritate". Realizarea sa implica
diferite variante de politica a educatiei, de dreapta, de stanga, de nuanta
crestina, ateista etc. care aluneca deseori spre "elitism si conservatorism
pedagogic".
Discursul oficial are intotdeauna un caracter optimist, teoretizat la nivelul unei
politici a educatiei care se (auto)defineste ca reformatoare. El are ca obiectiv
principal asigurarea consensului national in perspectiva "unei formari
profesionale optimale". Realizarea sa presupune diferite variante de organizare
guvenamentale, nonguverna-mentale, internationale, zonale, locale etc.
Retorica sa intretine un anumit voluntarism exprimat prin diferite clisee sau
cuvinte-soc, gen: democratizarea educatiei, reforma invatamantului, formarea
formatorilor, implementarea programelor etc.