Sunteți pe pagina 1din 254

C

U

P

R

I

N

S

1.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE ……………………………………………….

6

1.1

Solid rigid: solid deformabil

6

1.2

Obiectul şi problemele Rezistenţei Materialelor

6

1.3

Clasificarea corpurilor în Rezistenţa Materialelor

8

1.4

Forţe exterioare

9

1.5

Reazeme şi reacţiuni (forţe de legătură)

11

1.6

Noţiuni fundamentale în Rezistenţa Materialelor: tensiuni, deplasări, deformaţii, deformaţii specifice

14

1.7

Contracţia transversală

17

1.8

Ipoteze de bază în Rezistenţa Materialelor

19

1.9

Coeficienţi de siguranţă. Tensiuni admisibile

21

2.

FORŢE INTERIOARE (EFORTURI). DIAGRAME DE EFORTURI

23

2.1

Definirea eforturilor în secţiunea transversală a unei bare drepte

23

2.2

Relaţii diferenţiale între eforturi şi tensiuni

26

2.3

Relaţii diferenţiale între eforturi şi sarcini

27

2.4

Trasarea diagramelor de eforturi

30

2.4.1 Diagrame de eforturi la bare drepte

31

2.4.2 Diagrame de eforturi la bare cotite în plan (cadre plane)

44

2.4.3 Diagrame de eforturi la bare curbe plane

51

2.4.4 Diagrame de eforturi la bare cotite în spaţiu (cadre spaţiale)

54

2.4.5 Bare solicitate prin forţe concentrate mobile. Moment maxim

maximorum

57

3.

CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE SUPRAFEŢELOR PLANE

62

3.1

Aria suprafeţei plane

63

3.2

Momentul static

63

3.3

Momente de inerţie

64

3.4

Raza de inerţie (giraţie)

66

3.5

Modulul de rezistenţă

66

3.6

Momente de inerţie şi module de rezistenţă pentru câteva suprafeţe simple

67

3.7

Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe paralele

70

3.8

Variaţia momentelor de inerţie faţă de axe rotite. Direcţii şi momente de inerţie principale

71

3.9

Aplicaţii

76

4.

CARACTERISTICI MECANICE ALE METALELOR . ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE ŞI COMPRESIUNE A OŢELULUI

80

4.1

Încercarea la tracţiune a oţelului de uz general

80

4.2

Încercarea la compresiune a oţelului

84

4.3

Încercarea la tracţiune a oţelului aliat

85

4.4

Clasificarea materialelor în funcţie de caracteristicile mecanice

87

5.

TRACŢIUNEA ŞI COMPRESIUNEA BARELOR DREPTE . APLICAŢII

90

5.1

Tensiuni şi deformaţii la solicitarea axială

90

5.2

Concentrarea tensiunilor

96

5.3

Bara de secţiune constantă solicitată axial când se ţine seama şi de greutatea proprie

98

5.4

Bara de egală rezistenţă

101

5.5

Tensiuni pe o secţiune înclinată la bara solicitată la tracţiune

104

5.6

Energia de deformaţie la solicitarea axială

106

5.7

Sisteme static nedeterminate la solicitarea axială

108

5.7.1 Sisteme de bare articulate concurente static nedeterminate

108

5.7.2 Sisteme de bare articulate neconcurente static nedeterminate

110

5.7.3 Sisteme cu inexactităţi de execuţie

112

5.7.4 Bare cu secţiune neomogenă solicitate axial

116

5.7.5 Bare supuse variaţiilor de temperatură

119

6.

FORFECAREA PIESELOR DE GROSIME MICĂ

126

6.1

Tensiuni şi deformaţii la forfecare

126

6.2

Calculul îmbinărilor de piese

128

6.2.1 Calculul îmbinărilor nituite

129

6.2.2 Calculul îmbinărilor sudate

136

6.3

Calculul îmbinărilor de piese din lemn

140

6.4

Aplicaţii la calculul îmbinărilor de piese

143

7.

ÎNCOVOIEREA BARELOR PLANE

148

7.1

Tensiuni în bare drepte solicitate la încovoiere pură

148

7.2

Forme raţionale de secţiune pentru solicitarea de încovoiere

154

7.3

Încovoierea cu forţă tăietoare

155

7.3.1 Tensiuni tangenţiale la încovoierea cu forţă tăietoare

155

7.3.2 Variaţia tensiunii tangenţiale la suprafeţe simple

159

7.4

Neglijarea tensiunii tangenţiale la unele calcule la încovoiere simplă

165

7.5

Energia de deformaţie la încovoiere pură

166

7.6

Grinzi de egală rezistenţă

168

7.7

Încovoierea oblică a barelor drepte

175

7.8

Tensiuni în bare curbe plane solicitate la încovoiere pură

178

7.9

Aplicaţii la solicitarea de încovoiere pură

186

8.

TORSIUNEA BARELOR DREPTE

194

8.1

Momentul de torsiune (răsucire)

194

8.2

Torsiunea barelor de secţiune circulară

195

8.3

Torsiunea barelor de secţiune dreptunghiulară

199

8.4

Torsiunea barelor tubulare cu pereţi subţiri

203

8.5

Energia de deformaţie la răsucire

208

8.6

Dualitatea tensiunilor tangenţiale. Starea de forfecare pură

208

8.7

Calculul arcurilor elicoidale cu pas mic

211

8.8

Aplicaţii la solicitarea de torsiune

215

9.

NOŢIUNI DE TEORIA ELESTICITĂŢII. STAREA DE TENSIUNE ŞI DEFORMAŢIE

227

9.1

Tensorul tensiune

227

9.2

Starea plană de tensiune

228

9.2.1

Tensiuni pe secţiuni înclinate. Direcţii principale şi tensiuni

principale

228

9.2.2 Cercul lui Mohr pentru starea plană de tensiune

232

9.2.3 Cazuri particulare ale stării plane de tensiune

234

9.3

Starea plană de deformaţie

235

9.4

Starea spaţială de tensiune

237

9.4.1 Tensiuni pe secţiuni înclinate

237

9.4.2 Tensiuni principale

238

9.4.3 Tensiuni octaedrice

242

9.4.4 Elipsoidul tensiunilor

242

9.4.5 Cercul lui Mohr pentru starea spaţială de tensiune

243

9.5

Starea spaţială de deformaţie

244

9.6

Legea lui Hooke generalizată

245

9.7

Relaţia dintre constantele elastice E, G, ν

249

9.8

Energia de deformaţie

251

10.

BIBLIOGRAFIE

256

1.1 SOLID RIGID. SOLID DEFORMABIL

Dacă un corp solid nu îşi modifică forma şi dimensiunile sub acţiunea unui sistem de forţe, atunci el este un solid rigid. Dacă sub acţiunea sistemului de forţe solidul îşi modifică forma şi dimensiunile, el este un solid deformabil. Mecanica Corpurilor Deformabile, respectiv Rezistenţa Materialelor are în vedere deformabilitatea corpurilor, ceea ce-i permite să rezolve o serie de probleme imposibil de rezolvat în Mecanica Rigidului.

1.2 OBIECTUL ŞI PROBLEMELE REZISTENŢEI MATERIALELOR

Practica dovedeşte că sub acţiunea forţelor exterioare, orice corp solid se deformează. Dacă după îndepărtarea forţelor exterioare corpul revine la forma şi dimensiunile iniţiale, se spune că este realizat dintr-un material elastic sau că are o comportare elastică. Dacă deformaţiile corpului sunt proporţionale cu forţele aplicate, materialul este liniar elastic. Rezistenţa Materialelor este o disciplină de cultură tehnică generală, care face legătura între disciplinele fizico-matematice şi cele de specialitate, fiind în acelaşi timp o continuare a Mecanicii Teoretice, însă cu unele particularităţi. În Mecanica Teoretică, corpurile solide sunt considerate rigide, adică fără deformaţii, indiferent de mărimea forţelor exterioare care solicită corpul. Rezistenţa Materialelor introduce un model nou, modelul solidului deformabil. Se consideră un corp solid asupra căruia acţionează două forţe F, egale, colineare şi de sens contrar ca în Fig.1.2-1

F F F F F F a) b) c) Fig.1.2-1 Variante de solicitare a unui
F
F
F
F
F
F
a)
b)
c)
Fig.1.2-1 Variante de solicitare a unui corp solid

Din punct de vedere al Mecanicii Teoretice, cele trei variante sunt identice:

corpul este în echilibru şi nu suferă deformaţii. Din punct de vedere al Rezistenţei Materialelor, cele trei cazuri prezentate sunt diferite şi anume:

Cazul a) – corpul este supus unei solicitări de tracţiune şi el se lungeşte, Cazul b) – corpul este comprimat şi se scurtează, Cazul c) – corpul nu este solicitat şi nu suferă deformaţii. În ambele cazuri, corpul sub acţiunea celor două forţe este în echilibru. Rezultă de aici că în cazul Rezistenţei Materialelor, este important să se cunoască poziţia punctului de aplicaţie al forţelor. În principal, scopul Rezistenţei Materialelor este acela de a stabili dimensiunile unei piese, realizată dintr-un material cunoscut, astfel ca acesta să reziste în condiţii bune forţelor exterioare aplicate. Această operaţie de calcul este o operaţie de dimensionare. În cazul problemelor de dimensionare se cunosc forţele aplicate, modul de rezemare al piesei, se cunoaşte materialul din care este realizată piesa şi se determină anumite caracteristici geometrice ale secţiunii transversale ale acesteia. Dacă piesa este dată (ca formă şi dimensiuni) iar forţele sunt cunoscute, se face un calcul de verificare pentru a se stabili dacă piesa este sigură în funcţionare. În unele situaţii este cunoscută forma şi dimensiunile piesei, condiţiile pe care aceasta trebuie să le satisfacă şi este necesar să se determine mărimea forţelor care pot acţiona asupra acesteia. În acest caz, se face un calcul al încărcării capabile. Astfel în Rezistenţa Materialelor, se întâlnesc trei tipuri de probleme:

probleme de dimensionare probleme de verificare probleme de încărcare capabilă (sau efort capabil). În rezolvarea celor trei tipuri de probleme, Rezistenţa Materialelor, are în vedere următoarele criterii:

criteriul economic; orice piesă trebuie realizată cu soluţia cea mai economică din punct de vedere al consumului de material şi manoperă, criteriul bunei funcţionări; piesa realizată trebuie să-şi îndeplinească rolul funcţional pentru care a fost realizată, un timp cât mai îndelungat. O bună funcţionare a piesei, impune respectarea următoarelor condiţii:

de rezistenţă, adică piesa să reziste solicitărilor la care este supusă de rigiditate (deformabilitate), adică sub acţiunea solicitărilor să nu sufere deformaţii care pun în pericol buna funcţionare a piesei, de stabilitate, adică în timpul funcţionării, piesa să-şi păstreze tot timpul starea de echilibru stabil. Rezistenţa Materialelor este o disciplină care se înrudeşte cu o serie de alte discipline, cum ar fi: Mecanica Teoretică, Teoria Elasticităţii, Teoria Plasticităţii, Teoria Stabilităţii Elastice, Teoria Oscilaţiilor Mecanice, Încercări de Materiale, Mecanica Ruperii Materialelor etc.

1.3

CLASIFICAREA CORPURILOR ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Clasificarea corpurilor din punct de vedere al Rezistenţei Materialelor, se

bazează în principal pe raportul care există între cele trei dimensiuni (lungime, lăţime, grosime) ale acestora. Din acest punct de vedere, se disting trei mari categorii de corpuri:

a) corpuri care au o dimensiune (de obicei lungimea) mult mai mare decât

celelalte două. Aceste corpuri se numesc corpuri cu fibră medie sau bare. Caracteristic pentru aceste corpuri este secţiunea transversală şi axa longitudinală (Fig.1.3-1a). Secţiunea transversală este secţiunea normală la axa longitudinală iar axa longitudinală reprezintă locul geometric al centrelor de greutate a secţiunilor transversale. După forma axei longitudinale, barele pot fi: drepte, curbe în plan, curbe în spaţiu (strâmbe), iar după modul în care variază secţiunea în lungul axei longitudinale, bare pot fi: cu secţiune constantă (Fig.1.3-1a) sau cu secţiune variabilă (Fig.1.3-1b,c).

sau cu sec ţ iune variabil ă (Fig.1.3-1b,c). axa longitudinal ă sec ţ iunea transversal ă

axa longitudinală

secţiunea transversală

a)
a)
axa longitudinal ă sec ţ iunea transversal ă a) b) c) Fig.1.3-1 Tipuri de bare drepte
b) c)
b)
c)

Fig.1.3-1 Tipuri de bare drepte

După destinaţie şi modul de solicitate, barele au diferite denumiri:

cele solicitate la întindere se numesc tiranţi cele solicitate la compresiune se numesc stâlpi cele solicitate la încovoiere se numesc grinzi cele solicitate la torsiune se numesc arbori.

se numesc stâlpi cele solicitate la încovoiere se numesc grinzi cele solicitate la torsiune se numesc
se numesc stâlpi cele solicitate la încovoiere se numesc grinzi cele solicitate la torsiune se numesc
se numesc stâlpi cele solicitate la încovoiere se numesc grinzi cele solicitate la torsiune se numesc

Barele care pot fi solicitate numai la întindere şi care practic nu opun nici o

rezistenţă solicitărilor transversale sau celor de compresiune, se numesc fire.

b) Corpurile care au două dimensiuni mult mai mari decât cea de-a treia (grosimea) se numesc plăci (Fig.1.3-2). Ele se caracterizează prin mărimea grosimii şi prin forma şi dimensiunile suprafeţei mediane, care împarte grosimea în orice loc în două părţi egale.

PAVEL TRIPA - REZISTENŢA

MATERIALELOR –

Plăcile care au grosime foarte mică şi nu pot prelua sarcini transversale sau de compresiune, se numesc membrane. După forma suprafeţei mediane, plăcile pot fi plane sau curbe (capace, cupole, planşee, etc.).

grosimea
grosimea

suprafaţa mediană

Fig.1.3-2 Elementele unei plăci

c) Corpurile care au dimensiunile de acelaşi ordin de mărime, se numesc

masive sau blocuri. În categoria acestor corpuri intră: fundaţiile, bilele sau rolele de rulmenţi etc. Calculele de rezistenţă diferă de la o grupă la alta de corpuri, ele fiind mai simple în cazul barelor drepte, mai complicate la barele curbe şi mai dificile la

plăci şi blocuri. Corpurile cu care se operează în Rezistenţa Materialelor poartă şi denumirea de elemente de rezistenţă.

1.4 FORŢE EXTERIOARE

Corpurile sau elementele de rezistenţă, sunt supuse acţiunii unor forţe sau cupluri de forţe (momente). Forţele sau momentele direct aplicate asupra unui element de rezistenţă se numesc sarcini. Sarcinile se pot clasifica după mai multe criterii: Astfel:

a) după mărimea suprafeţei pe care ele acţionează, sarcinile pot fi:

repartizate sau distribuite, uniform sau cu intensitate variabilă în lungul elementului sau pe o suprafaţă (Fig.1.4-1b)

concentrate (Fig.1.4-1a)

a) b) Fig.1.4-1 Sarcini concentrate şi distribuite
a)
b)
Fig.1.4-1 Sarcini concentrate şi distribuite

b)

după modul de acţiune în timp, se disting (Fig.1.4-2):

sarcini statice, care se aplică lent şi rămân constante (Fig.1.4-2a)

sarcini dinamice, care se aplică cu viteză relativ mare (Fig.1.4-2b).

Sarcinile dinamice la rândul lor pot fi: sarcini aplicate în mod brusc, şocuri sau sarcini variabile periodice între o valoare minimă p min şi una maximă p max

(Fig.1.4-2c).

Dacă p min = 0, atunci sarcina se numeşte pulsatoare, iar dacă p max = -p min , alternativ simetrică.

p p = const. t
p
p = const.
t
p t
p
t
p p max p min t
p
p max
p min
t

a)

b)

c)

Fig.1.4-2 Sarcini variabile în timp

c) după locul de aplicare, sarcinile pot fi:

de suprafaţă sau de contur, cele care sunt aplicate din exteriorul corpului

masice, care provin din masa corpului, cum sunt greutatea şi forţele de inerţie

d) În construcţii, după provenienţă, sarcinile se clasifică astfel:

sarcini fundamentale, din rândul cărora fac parte:

sarcinile permanente de intensitate constantă (greutatea proprie) sarcinile utile reprezintă scopul pentru care s-a realizat construcţia (greutatea autovehiculelor pe un pod) şi care pot fi fixe sau mobile sarcinile accesorii (forţele de inerţie, forţele de frecare, forţele termice etc.) sarcinile accidentale, care acţionează intermitent şi neregulat (acţiunea vântului, greutatea zăpezii, forţa de frânare a autovehiculului etc.) sarcini extraordinare. Aceste sarcini acţionează întâmplător, dar pot avea efecte dezastruoase (exploziile, cutremurele, inundaţiile etc.). Sub acţiunea sarcinilor, în reazemele elementelor de rezistenţă apar forţe de legătură, numite reacţiuni. Sarcinile împreună cu reacţiunile formează forţele exterioare. Atât sarcinile cât şi reacţiunile, adică forţele exterioare, se consideră forţe aplicate corpului şi sub acţiunea acestor forţe, corpul este în echilibru şi în el ia naştere o anumită stare de solicitare.

1.5 REAZEME ŞI REACŢIUNI (FORŢE DE LEGĂTURĂ). ECUAŢII DE ECHILIBRU

Între elementele de rezistenţă ale unei structuri, există o serie de legături numite reazeme. În calculele obişnuite de rezistenţă, cele mai întâlnite reazeme sunt:

reazemul articulat mobil (articulaţia mobilă sau reazemul mobil) reazemul articulat fix (articulaţia fixă) încastrarea (înţepenirea). Articulaţia mobilă, a cărei reprezentare este prezentată în Fig.1.5-1a, permite celor două elemente de rezistenţă să se rotească unul faţă de celălalt şi de asemenea o deplasare liberă pe o anumită direcţie. În cazul prezentat în figură, este permisă deplasarea liberă pe direcţie orizontală. Pe direcţia verticală (direcţie perpendiculară pe cea pe care este permisă deplasarea liberă), deplasarea este împiedicată. Articulaţia fixă (Fig.1.5-1b) permite rotirea elementului, dar nu permite deplasarea acestuia pe nici o direcţie. Încastrarea (Fig.1.5-1c) împiedică orice fel de deplasare a elementului de rezistenţă precum şi rotirile acestuia. Acest tip de reazem se poate obţine dintr-o articulaţie fixă, la care se blochează rotirile.

articula ţ ie fix ă , la care se blocheaz ă rotirile. a) b) c) Fi

a)

b)

c)

Fig. 1.5-1 Reprezentarea celor mai uzuale reazeme

Deoarece elementele de rezistenţă sunt supuse acţiunii diferitelor sarcini, este firesc ca în reazeme să apară forţe de legătură numite reacţiuni. Mărimea şi orientarea reacţiunilor este dată de mărimea şi orientarea sarcinilor care solicită elementul, iar direcţia acestora este legată de tipul rezemului. După cum este bine cunoscut, reacţiunile se opun acţiunii (sarcinilor) şi ca urmare ele apar pe acele direcţii pe care mişcările (deplasările şi rotirile) elementului de rezistenţă sunt împiedicate. Pentru articulaţia mobilă, fiind împiedicată deplasarea pe o singură direcţie, reacţiunea R care apare este o forţă (Fig.1.5-2a) care trece prin centrul articulaţiei mobile şi este dirijată perpendicular pe direcţia deplasării libere a reazemului (în mod obişnuit pe axa grinzii). În cazul articulaţiei fixe, reacţiunea care ia naştere în reazem este o forţă R a cărei direcţie nu este cunoscută. Se cunoaşte numai punctul de aplicaţie al acesteia, care este articulaţia. Pentru a putea calcula reacţiunea din articulaţia fixă, se înlocuieşte reacţiunea R prin două componente ale sale: H orientată în

lungul axei longitudinale a elementului şi V dirijată perpendicular pe axa elementului (Fig.1.5-2b). Aşadar, articulaţia fixă prezintă două componente pentru reacţiuni: H şi V. Încastrarea fiind o articulaţie fixă la care s-au blocat toate rotirile, înseamnă că faţă de articulaţia fixă la acest tip de reazem apare în plus un moment (cuplu) M (Fig.1.5-2c). Din acest motiv, la o încastrare, apar trei componente de reacţiuni: H paralelă cu axa elementului, V perpendiculară pe axa elementului de rezistenţă şi cuplul M. În cazul unui sistem spaţial, într-o înţepenire apar trei componente de forţe şi trei cupluri (după cele trei direcţii x, y şi z).

H H M V R V R a) b) c) Fig.1.5-2 Reacţiuni în principalele tipuri
H
H
M
V
R V
R
a)
b)
c)
Fig.1.5-2 Reacţiuni în principalele tipuri de reazem

Sub acţiunea forţelor exterioare, un sistem este în echilibru. Valoarea reacţinilor se determină din condiţia de echilibru a sistemului solicitat. Este cunoscut faptul că un sistem plan este în echilibru dacă:

nu se deplasează pe o direcţie (fie x această direcţie) nu se deplasează pe o direcţie perpendiculară pe prima (fie y această direcţie) nu se roteşte faţă de un punct al planului (fie K acest punct). Cele trei condiţii enunţate mai înainte sunt satisfăcute dacă suma proiecţiilor tuturor forţelor pe direcţia x, respectiv y este nulă şi suma tuturor cuplurilor faţă de un punct al planului, este nulă. Aceste condiţii pot fi scrise sub forma unor relaţii de tipul:

(

(

(

F)

x =

0

F)

y =

0

M)

K =

0

1.5-1

Sistemul de mai sus, pentru a putea fi rezolvat, poate conţine maxim trei necunoscute. În cazul abordat, cele trei necunoscute sunt reacţiunile. Dacă sunt mai mult de trei necunoscute (reacţiuni) sistemul nu poate fi rezolvat şi în acest

caz el este un sistem static nedeterminat. Pentru rezolvarea sistemelor static nedeterminate, sunt necesare ecuaţii suplimentare. Determinând reacţiunile unui element de rezistenţă cu relaţiile prezentate, nu există o posibilitate simplă pentru verificarea corectitudinii calculului efectuat. Pentru a avea posibilitatea verificării corectitudinii calculului reacţiunilor şi pentru a obţine ecuaţii uşor de rezolvat, relaţiile pentru calculul reacţiunilor se vor scrie sub forma:

(

F)

x =

(

(

M)

K

M)

K

1

2

0

=

=

0

0

1.5-2

Valorile reacţiunilor determinate cu relaţiile 1.5-2 se introduc în relaţia 5.2-1,

(

Dacă se obţine:

(

(

F)

y

F)

y

=

0

0

F

) y

reacţiunile sunt corect calculate

reacţiunile sunt greşit calculate.

1.5-3

În acest ultim caz, se reface calculul. În concluzie, calculul reacţiunilor pentru un sistem plan se face cu ajutorul relaţiilor 1.5-2, iar verificarea corectitudinii calculului (etapă obligatorie), cu relaţiile 1.5-3. În Tabelul 1.5-1, se prezintă numărul ecuaţiilor de echilibru care se pot scrie pentru diferite tipuri de forţe.

Tabelul 1.5-1

Felul forţelor

Numărul ecuaţiilor de echilibru

De proiecţii

De momente

Coliniare

1

-

Concurente în plan

2

-

Concurente în spaţiu

3

-

Paralele în plan

1

1

Paralele în spaţiu

1

2

Oarecare în plan

2

1

Oarecare în spaţiu

3

3

1.6 MĂRIMI FUNDAMENTALE ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR: TENSIUNI, DEPLASĂRI ŞI DEFORMAŢII, DEFORMAŢII SPECIFICE

Tensiuni

Se consideră un element de arie dA din aria A a secţiunii transversale a unui element de rezistenţă şi pe care acţionează forţa dF, având o direcţie oarecare (Fig.1.6-1a). Dacă elementul de arie dA este suficient de mic, forţa poate fi considerată uniform distribuită pe suprafaţa acestuia, iar rezultanta dF poate fi aplicată în centrul de greutate al elementului. Mărimea efortului distribuit, aplicat pe unitatea de suprafaţă din aria secţiunii,

p =

dF

dA

1.6-1

se numeşte tensiune. Tensiunea p are aceeaşi direcţie cu forţa elementară dF, iar mărimea ei este determinată atât de mărimea forţei dF cât şi de orientarea suprafeţei dA faţă de direcţia forţei.

dF τ τ xy τ xz x p dA z σ σ n A A
dF
τ
τ xy
τ
xz
x
p dA
z
σ
σ
n
A
A
y
a)
b)
Fig.1.6-1 Tensiuni în secţiunea unei bare

Tensiunea p având o direcţie oarecare, poate fi descompusă într-o componentă pe direcţia normală la secţiune, tensiune normală notată cu σ şi o componentă în planul secţiunii, tensiune tangenţială notată cu τ (Fig.1.6-1a).

După sensul pe care îl are, tensiunea normală σ are un efect de tracţiune sau de compresiune, exercitat de către partea de corp înlăturată asupra părţii rămase. La fel, tensiunea tangenţială τ are un efect de tăiere, forfecare sau alunecare. Operaţiile vectoriale nu pot fi aplicate tensiunilor, decât numai după ce acestea au fost înmulţite cu ariile respective, adică au fost transformate în forţe. Din Fig.1.6-1a, rezultă următoarea relaţie între cele trei tensiuni:

2

2

p =σ +τ

2

1.6-2

Deoarece tensiunea tangenţială τ are o direcţie oarecare pe secţiune, aceasta se descompune pe cele două axe de coordonate y şi z ale secţiunii,

rezultând componentele: τ

Primul indice indică axa pe care tensiunea este normală, iar cel de-al doilea, axa

cu care aceasta este paralelă. În literatura de specialitate, mai ales în manualele mai vechi, pentru noţiunea de tensiune se mai întâlneşte şi denumirea de efort specific.

pe direcţia y, respectiv τ xz pe direcţia z (Fig.1.6-1b).

xy

Deformaţii şi deplasări

Se consideră acum un cadru solicitat de o forţă F (Fig.1.6-2). Sub acţiunea forţei F, tronsonul AB se deformează, iar tronsonul BC nu se deformează (nu este solicitat). Se constată că unghiul format de B’C’ cu tangenta în B’ la fibra deformată AB’, nu s-a modificat, a rămas tot de 90 0 . În schimb, toate secţiunile cadrului (cu excepţia secţiunii A) s-au deplasat în plan. În acest exemplu au apărut două noţiuni: deformaţie şi deplasare.

B C F B’ C’ A Fig.1.6-2 Deplasări şi deformaţii
B C
F
B’
C’
A
Fig.1.6-2 Deplasări şi deformaţii

Se consideră acum un corp solid raportat la un sistem de axe ortogonal xyz (Fig.1.6-3). După deformarea corpului, un punct oarecare M al acestuia se deplasează în poziţia M’. Vectorul MM’ poartă numele de vectorul deplasării totale.

Deplasarea

y M’ y u M w x z Fig.1.6-3 Deplasările punctelor unui corp solid totală
y M’
y
u
M
w
x
z
Fig.1.6-3 Deplasările punctelor unui corp solid
totală
rezultă
ca
o
sumă
a
deplasărilor
pe

trei

direcţii

ortogonale. Deplasările pe cele trei direcţii ortogonale se notează astfel:

pe direcţia x cu u

pe direcţia y cu v

pe direcţia z cu w

Deformaţii specifice

Dacă se decupează din jurul punctului M un element de volum Fig.1.6- 4a), laturile acestuia se vor lungi sau scurta, în funcţie de solicitare.

γ yx y y y dx Δdx dy dy dy γ’ xy dz dx dx
γ yx
y
y
y
dx Δdx
dy
dy
dy
γ’ xy
dz
dx
dx
x
x
x
O
O
O
z
a)
b)
c)
Fig.1.6-4 Deformaţii specifice

Este greu de închipuit dar mai ales de reprezentat, cum arată un astfel de element după deformare. Din acest motiv, se prezintă deformaţiile sale numai în planul xOy, după care este uşor să se imagineze deformaţiile şi în celelalte plane: zOy, respectiv xOz. Proiecţia acestui element în planul xOy este prezentată în Fig.1.6-4b. Dimensiunea dx a elementului s-a modificat pe direcţia x cu Δdx. Pe direcţiile y respectiv z, deformaţiile sunt Δdy, respectiv Δdz.

Se numeşte deformaţie specifică (lungire specifică sau scurtare specifică) pe direcţia x, y sau z, raportul:

ε

x

=

ε =

y

ε

z

=

Δ dx

dx

Δ dy

dy

Δ dz

dz

1.6-3

De cele mai multe ori, deformaţia specifică se exprimă în procente. Lungirea specifică poartă şi denumirea de alungire. De asemenea şi unghiurile drepte dintre plane se modifică (Fig.1.6-4c). Se numeşte deformaţie specifică unghiulară sau lunecare, mărimea cu care se modifică unghiul drept dintre plane:

γ

γ

γ

xy

yz

zx

'

xy

'

yz

'

zx

yx

zy

xz

1.6-4

În concluzie, corpurile suferă două feluri de deformaţii specifice: liniare, respectiv unghiulare.

1.7 CONTRACŢIA TRANSVERSALĂ

Practica arată că odată cu lungirea unei bare, apare o micşorare a mărimii secţiunii transversale, mărime numită contracţie transversală (Fig.1.7-1)

F F Fig.1.7-1 Contracţia transversală
F
F
Fig.1.7-1 Contracţia transversală

Contracţia transversală este proporţională cu lungirea specifică, coeficientul de proporţionalitate se notează cu ν şi se numeşte coeficient de contracţie transversală sau coeficientul lui Poisson. La o lungire specifică ε a barei, contracţia transversală este:

ε =ε =−ν⋅ε

tr

y

x

1.7-1

Semnul ( - ) arată că cele două mărimi sunt contrare, dacă una creşte, cealaltă scade şi invers. Se consideră acum o bară cilindrică de lungime l şi aria secţiunii transversale A, solicitată la întindere axială. La un moment dat, lungimea barei este l(1+ε), diametrul d(1-νε), iar aria secţiunii transversale A(1-νε) 2 . Dacă volumul barei înainte de solicitare a fost Al, după solicitare el devine:

V

= A

+ Δ =

V

(

l 1

(

A 1

)

2

(

l 1

2

)

+ ε =

2

2

− νε ⋅

2

2

2

⋅ + ε − νε − νε + ν ε + ν ε

3

)

1.7-2

Deoarece lungirile sunt foarte mici, ultimii trei termeni din paranteză se pot neglija, obţinându-se:

V

sau

Δ =ε − ν⋅

V =

V

(1

A

2

l

+

A

) A

(

⋅⋅ε l 1 2 ν

l

)

1.7-3

Practica arătă, că o astfel de bară solicitată la întindere, îşi măreşte volumul, deci ΔV > 0, de unde rezultă că:

de unde

12ν > 0

ν< 0,5

1.7-4

1.7-5

Pentru cele mai multe materiale, ν = 0,33, iar pentru materialele care-şi păstrează volumul constant, ν = 0,5.

1.8 IPOTEZE DE BAZĂ ÎN REZISTENŢA MATERIALELOR

Rezistenţa Materialelor acceptă o serie de ipoteze asupra structurii

materialelor şi asupra comportării lor sub acţiunea forţelor exterioare. Aceste ipoteze trebuie să fie în deplină concordanţă cu realitatea, iar alteori ele reprezintă simplificări ale fenomenelor reale, care trebuie să conducă însă la rezultate verificate în practică. Cele mai utilizate ipoteze de către Rezistenţa Materialelor, sunt:

a) Ipoteza mediului continuu, omogen şi izotrop. Rezistenţa Materialelor

consideră materialele ca un mediu continuu, omogen, care ocupă întregul spaţiu reprezentat de volumul lor. Această ipoteză nu corespunde însă realităţii. Ea este mai apropiată de realitate la corpurile amorfe şi mai depărtată la cele cristaline. Dă însă rezultate bune în calculele de rezistenţă. De asemenea, Rezistenţa Materialelor consideră materialele izotrope, adică ele prezintă în toate direcţiile aceleaşi proprietăţi. În caz contra, materialele sunt

anizotrope.

b) Ipoteza elasticităţii perfecte. Această ipoteză presupune că atâta timp

cât solicitările nu depăşesc anumite limite, materialul are o comportare elastică, adică îşi recapătă forma şi dimensiunile iniţiale odată cu înlăturarea sarcinilor. În

realitate, materialele nu prezintă o elasticitate perfectă, ele având deformaţii remanente mici, care însă pot fi neglijate în calculele de rezistenţă. c) Ipoteza proporţionalităţii dintre tensiuni şi deformaţii specifice. Materialele solicitate în domeniul comportării elastice, prezintă relaţii liniare de proporţionalitate între tensiuni şi deformaţii specifice, adică satisfac legea lui Hooke ( σ = E ε ), unde E este un factor de proporţionalitate, numit modul de elasticitate longitudinal al materialului.

d) Ipoteza micilor deplasări. Pentru cele mai multe corpuri, deformaţiile

elastice sunt de mărimi mici. Ca urmare, corpurile solide sub acţiunea sarcinilor îşi modifică foarte puţin forma iniţială. Această ipoteză este cunoscută şi sub denumirea de ipoteza menţinerii dimensiunilor iniţiale. Ea permite scrierea ecuaţiilor de echilibru ale staticii pe starea nedeformată a elementului, când nu se iau în considerare deplasările punctelor de aplicaţie ale forţelor care se produc ca urmare a deformării acestuia. Calculul efectuat pe schema nedeformată, poartă numele de calcul de ordinul I. Ipoteza micilor deplasări nu poate fi acceptată pentru studiul problemelor de stabilitate sau la problemele la care nu pot fi îndeplinite condiţiile de echilibru în starea nedeformată. Calculul de ordinul II admite ipoteza micilor deplasări, dar ecuaţiile de echilibru se scriu însă pentru starea deformată a elementului de rezistenţă. Calculul de ordinul III nu mai acceptă ipoteza micilor deplasări, el referindu-se la cazul deformaţiilor mari, când ecuaţiile de echilibru trebuie scrise pentru starea deformată.

Chiar dacă materialul satisface legea lui Hooke, în urma calculelor de ordinul II se obţin de obicei relaţii neliniare între sarcini şi deplasări, iar pentru calculul de ordinul III, rezultă ecuaţii diferenţiale neliniare. e) Principiul lui Saint-Venant. Acest principiu destul de folosit în Rezistenţa Materialelor, precizează că: dacă se înlocuiesc forţele care acţionează asupra unui corp elastic cu un alt sistem de forţe echivalent din punct de vedere static cu primul, noua distribuţie a forţelor produce la locul de aplicare diferenţe semnificative faţă de prima, dar rămâne fără efect sau cu efect neglijabil, la distanţe mari de locul de aplicare al forţelor (Fig.1.8-1)

F a) a F b) a
F
a)
a
F
b)
a

Fig.1.8-1 Principiul lui Saint - Venant

În prima variantă (Fig.1.8-1a) forţa F se aplică întru-un punct (forţă concentrată), iar în a doua (Fig.1.8-1b) pe o lungime mică de bară. La locul de aplicare a sarcinii F, efectul asupra barei este cu totul diferit de la o variantă la cealaltă. Însă, la o distanţă mare de punctul de aplicaţie, spre exemplu în secţiunea situată la distanţa a de capătul barei sau chiar în încastrare, ambele bare sunt solicitate la fel. f) Ipoteza lui Bernoulli. Ipoteza lui Bernoulli sau ipoteza secţiunilor plane, precizează că: o secţiune plană şi normală pe axa barei înainte de deformare, rămâne plană şi normală pe axă şi după deformare (Fig.1.8-2)

F
F

Fig.1.8-2 Principiul lui Bernoulli

g) Ipoteza stării naturale a corpului, sau ipoteza absenţei tensiunilor, conform căreia, pentru un corp nesolicitat, starea de tensiune şi deformaţie este nulă.

Perfecţionarea mijloacelor de calcul şi de investigare, pot conduce la renunţarea la unele ipoteze sau la introducerea altora noi, mai aproape de stările reale. De aici rezultă caracterul de continuă perfecţionare a metodelor Rezistenţei Materialelor.

1.9 COEFICIENŢI DE SIGURANŢĂ. TENSIUNI ADMISIBILE

O piesă corespunde, dacă tensiunile care iau naştere în ea datorită sarcinilor aplicate, nu depăşesc anumite valori limită, stabilite convenţional. Aceste valori limită ale tensiunii sunt corelate cu caracteristicile mecanice ale materialelor. Tensiunea limită utilizată în calculele de rezistenţă este cunoscută sub denumirea de tensiune admisibilă sau rezistenţă admisibilă. Rezistenţa admisibilă reprezintă valoarea convenţională aleasă în calcul, pe baza practicii, pentru tensiunea maximă care poate apare într-o piesă, în condiţii date de material şi solicitare.

o stare limită

Rezistenţa admisibilă (σ , τ a ) poate fi definită faţă de periculoasă, stare care trebuie evitată:

a

unde:

σ

a

σ lim

=

c

1.9-1

σ lim – tensiunea corespunzătoare stării limită periculoase

c - coeficient de siguranţă faţă de starea limită periculoasă considerată.

Alegerea unor valori inferioare pentru rezistenţa admisibilă faţă de tensiunea corespunzătoare stării limită periculoase este necesară deoarece:

cunoaşterea sarcinilor este de cele mai multe ori aproximativă şi o depăşire a acestora este foarte posibilă caracteristicile mecanice ale materialelor variază în limite destul de mari, ele fiind influenţate de mulţi factori schema aleasă pentru calcul (aplicarea sarcinilor, schematizarea structurii, ipotezele de calcul, etc.) depărtează modelul faţă de cel real. Pentru calculele de verificare, tensiunea efectivă maximă din elementul de rezistenţă trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu cea admisibilă:

σ

ef max

≤σ

a

1.9-2

Valoarea rezistenţei admisibile este influenţată de foarte mulţi factori:

natura materialului, tratamentele termice aplicate piesei, durata de funcţionare a piesei, modul de acţionare în timp a sarcinilor, felul solicitării, temperatura, gradul de periculozitate în cazul cedării piesei etc. De asemenea, valoarea coeficientului de siguranţă se alege în principal ţinând seama de aceiaşi factori care influenţează şi rezistenţa admisibilă. Rezistenţele admisibile pentru câteva materiale sunt următoarele:

pentru OL37, solicitare de întindere, compresiune sau încovoiere: σ a = 150 MPa pentru lemn de brad

solicitare de compresiune în lungul fibrelor şi încovoiere: σ a = 10 MPa

a = 7 MPa

tracţiune în lungul fibrelor: σ

compresiune perpendicular pe fibre: σ

forfecare în lungul fibrelor: τ a = 2 MPa

a = 1,5 MPa

forfecare perpendicular pe fibre: σ

terenuri de fundaţie din pământ uscat sau umed: σ

a = 4,5 MPa

a

= 0,2

0,25 MPa.

2.

FORŢE INTERIOARE ( EFORTURI ). DIAGRAME DE EFORTURI

2. FOR Ţ E INTERIOARE ( EFORT URI ). DIAGRAME DE EFORTURI 2.1 DEFINIREA EFORTURILOR ÎN
2. FOR Ţ E INTERIOARE ( EFORT URI ). DIAGRAME DE EFORTURI 2.1 DEFINIREA EFORTURILOR ÎN

2.1 DEFINIREA EFORTURILOR ÎN SECŢIUNEA TRANSVERSALĂ A

BARE

UNEI

DREPTE

Se consideră cazul general al unei bare încărcată cu un sistem oarecare de

forţe exterioare F 1

Secţionând bara cu un plan perpendicular pe axa longitudinală, aceasta se separă în două părţi (PS-partea din stânga şi PD-partea din dreapta), ca în Fig.2.1-1b,c). Sub acţiunea forţelor, cele două porţiuni nu mai sunt în echilibru.

Considerând partea din dreapta (PD), pentru restabilirea echilibrului este necesar să se introducă în planul secţiunii (FD-faţa din dreapta), o forţă rezultantă R şi un moment (cuplu) rezultant M, care să formeze un sistem echivalent cu forţele

F 1

F 5 , care sunt în echilibru (Fig.2.1-1a).

F 3 care acţionează pe partea din stânga (PS) şi care au fost înlăturate.

F F F 1 2 4 a) F F 3 5 F 2 F 1
F
F
F
1
2
4
a)
F
F
3
5
F
2
F
1
FS
FD
F
PD
4
R
M
M
R
PS
F
F
5
3
b)
c)

Fig.2.1-1 Evidenţierea eforturilor într-o bară

Mărimile R şi M din secţiunea transversală a barei poartă numele de forţe interioare sau forţe în secţiune sau eforturi. Calculul sistemului R, M este echivalent cu forţele exterioare aplicate părţii din corp care a fost înlăturată. La fel sistemul R, M ce acţionează pe faţa din stânga FS (Fig.2.1-1b) este echivalent cu forţele exterioare F 4 , F 5 care acţionează pe partea din dreapta PD

care a fost înlăturată. Sistemul R, M de pe cele două feţe sunt egale şi de sens contrar, ceea ce asigură echilibru întregului corp. Dacă se consideră PD (Fig.2.1-1c) asupra ei acţionează R, M, F 4 şi F 5 , care îşi fac echilibru. Rezultă atunci că R şi M se pot calcula şi din condiţiile de echilibru ale părţii de corp asupra căreia ele acţionează, în cazul nostru PD. Componentele R şi M se consideră aplicate în centrul de greutate al secţiunii barei. În concluzie, se poate preciza:

eforturile R, M acţionează în centrul de greutate al secţiunii şi sunt analoage oricăror forţe exterioare aplicate barei. Acestora li se pot aplica ecuaţiile de echivalenţă şi de echilibru cunoscute din mecanica teoretică. eforturile R şi M formează un sistem echivalent cu torsorul de reducere în centrul de greutate al secţiunii, a tuturor forţelor exterioare aplicate părţii de corp care a fost înlăturată sau un sistem egal şi direct opus cu torsorul forţelor exterioare aplicate părţii de corp care se cercetează. În cazul cel mai general, eforturile R şi M au direcţii oarecare faţă de secţiune. Ele se descompun în componente pe normala la planul secţiunii (pe axa barei) şi în planul secţiunii, rezultând:

a) rezultanta R are o componentă orientată pe normala la secţiune, numită forţă normală sau forţă axială şi notată cu N, respectiv o componentă T conţinută în planul secţiunii şi numită forţă tăietoare (Fig.2.1-2)

b) momentul (cuplul) M se descompune în momentul de torsiune M t sau moment de răsucire, orientat după normala la secţiune şi în momentul încovoietor M i