Cursul 1

Materia succesiunilor
Dreptul succesoral,intr-o definitie generica,desemneaza totalitatea normelor care reglementeaza
transmiterea unui patrimoniu de la defunct la urmasii sai.
Ideea de transmitere a patrimoniului nu a fost proprie dreptului succesoral roman de la bun inceput
deoarece initial, in foarte vechiul drept roman, proprietatea era considerata un atribut personal, o trasatura
a persoanelor. Astfel ca se socotea ca in momentului decesului unei persoane acea lege intemeiata pe
ideea de putere, se rupe, se distruge iremediabil, iar patrimoniul ramanea fara titular. In conceptie romana,
nu exista patrimoniu fara titular, asa ca romanii au socotit ca odata cu moartea unei persoane, dispare si
patrimoniul sau, iar mostenitorii sai dobandesc un nou drept de proprietate putere asupra acelorasi lucruri.
In sprijinul acestei fizionomii originare sta si un argument terminologic, caci cei mai vechi mostenitori
romani au fost desemnati prin termenul de heres, care vine de la herus (stapan). Termenul de succesio,
aparut mai tarziu, cand in dreptul succesoral roman s-a impus ideea transmiterii patrimoniului de la
defunct catre urmasi.
Romanii au cunoscut 3 mari sisteme succesorale : mostenirea legala (ab intestat), mostenirea
testamentara si mostenirea deferita contra testamentului, care reprezinta o varianta a mostenirii
testamentare.
In intreaga sa evolutie, dreptul succesoral a fost dominat de 2 tendinte: o prima tendinta a fost aceea a
decaderii formalismului, tendinta relevata de evolutia testamentelor romane, caci daca la origine formele
de testament presupuneau o serie de ritualuri, forme si formule solemne, cu timpul, testamentul a putut fi
realizat si prin simpla manifestare de vointa a testatorului. Cea de-a doua tendinta o reprezinta ocrotirea
rudeniei de sange, caci la romani, la origine, singurul fundament al vocatiei succesorale l-a reprezentat
agnatiunea.
Cu timpul, prin reforme ale pretorului, care au fost completate cu legislatia imperiala, au fost protejate si
rudele de sange(cognatii) astfel ca in punctul final al evolutiei, in epoca postclasica, congnatiunea a
devenit fundamentul vocatiei succesorale in detrimentul agnatiunii.

Sistemele succesorale:
Succesiunea legala (ab intestat) se deschidea atunci cand nu existau mostenitori testamentari
sau cand testamentul nu era regulat intocmit, fiind nul, deci inexistent. Sediul materiei il reprezenta Legea
celor 12 table, care prevedea 3 categorii de mostenitori legali:
1) Sui heredes categorie in care intrau toti aceia care prin moartea lui pater familias deveneau sui
iuris: fiii, ficele, sotia casatorita cu manus, nepotii din fii (daca tatal lor a predecedat bunicului),
adoptatul, adrogatul, deci toti cei care se aflau sub puterea lui pater familias,descendenti.
Sui heredes = cel ce se mosteneste pe el insusi. Etimologia isi are originiea in proprietatea
familiala, in cazul careia fiii de familie erau socotiti inca din timpul lui pater familias
coproprietari, asadar mosteneau ceva ce le apartinuse si inainte. Cu timpul, au fost incluse si alte
persoane decat cele care fusesera coproprietare cu pater familias asupra lui heredium.

In cazul lor, functiona sistemul reprezentarii. Potrivit acestuia, in cazul in care la decesul lui pater
familias, unii mostenitori predecedasera, urmasii, descendentii acelor mostenitori
predecedati,veneau la mostenirea lui pater familias culegand impreuna tot atat cat ar fi cules
autorul lor daca acesta ar mai fi trait la momentul decesului lui pater familias.
Ex: la moartea lui pater, vin la mostenire 2 fii si 2 nepoti, acestia din urma fiind fiii unui al treilea
fiu, predecedat lui pater familias. Acesti 2 nepoti culeg impreuna tot o treime din mostenire, cat ar
fi cules tatal lor daca ar mai fi trait.
Daca nu existau sui heredes, venea la mostenire urmatoarea categorie.
2) Adgnatus proximus = cel mai apropiat agnat, in care intra de aceasta data colateralii lui pater
familias:fratii, verii, nepotii de frate sau de var.
Aceasta categoie este una mobila: daca nu exista un agnat mai apropiat, va putea veni la
mostenire si un agnat foarte indepartat (daca exista frati,, vin ei; daca nu, verii primari samd).
Sistemul reprezentarii nu functiona in cadrul acestei categorii.
In situatia in care cel mai apropiat agnat repudia mostenirea, nu venea la mostenire urmatorul
agnat, iar mostenirea era declarata vacanta, putand fi culeasa ca atare de catre stat, persoana
juridica care putea culege mosteniri.
Daca nu existau nici agnati, veaneau la mostenire gentiles.
3) Gentiles

Se observa insa ca sistemul mostenirii legale era construit exclusiv pe fizionomia relatiei de
putere dintre pater familias si cei de sub puterea sa si ca deci, vocatiile succesorale aveau doar agnati.
Acest lucru a devenit cu timpul incomod, mai ales in conditiile in care a aparut casatoria fara manus,
femeile dobandind o oarecare independenta si fiul de famile nemaifiind atat de puternic controlat de
catre pater.
Astfel ca, din ce in ce mai mult s-a simtit nevoia acordarii accesului si cognatilor. Ex: fiul emancipat
Aceasta a necesitat inetrventia pretorului, care la un moment dat a savarsit o reforma prin care, pe
cale pretoriana, a amendat mostenirea legala, creand 4 noi categorii de mostenitori, prin care a
ocrotit si rudenia de sange.
Aceasta mostenire pretoriana a fost denumita bonorum possesio = posesiunea bunurilor succesorale.
Sintagma trebuie inteleasa in sensul ca nu era vorba de o posesiune efectiva, ci doar despre una care
putea fi reclamata de catre cei indreptatititi prin mijloace de drept pretorian.

Categoriile create de pretor:

1) Bonorum possesio unde liberi intrau atat sui heredes prevazuti de Legea celor 12 table, cat si
toti acei fii de familie, cat si alti descendenti care in urma unei capitis deminutio isi pierdusera
vocatia succesorala. Veneau asadar la succesiune nu numai fiii aflati sub puterea lui pater, dar si
fiii emancipati => prin reforma pretorului, toti fiii de familie au dobandit vocatie succesorala,
indiferent daca erau sau nu sub puterea lui. Participarea la mostenire a fiului emancipat era totusi
una facultativa pentru acesta din urma pentru ca daca el voia sa participe, trebuia sa faca un raport
al bunurilor proprii, o collatio emancipati, aducand bunurile proprii pe care le-a dobandit ca
emancipat la masa succesorala, participand alaturi de fratii sai si in cote egale cu acestia la

mostenirea lui pater familias. Un emancipat care era foarte avut nu era interest sa ii imogateasca
pe fratii sai, preferand sa nu participe.
2) Bonorum possesio unde legitimi include si pe adgnatus proximus, si pe gentiles.
Daca nu existau mostenitori nici in aceasta ctegorie, venea bonorum possesio unde congnati
3) Bonorum possesio unde cognati inovatia propriu-zisa a pretorului care, in aceasta categorie i-a
inclus pe acei congnati care nu erau si agnati si nu faceau parte din randul descendentilor (mama
cu copiii ei rezultati din casatoria fara manus).
4) Bonorum possesio unde vir et uxor intra sotul si sotia casatoriti fara manus, care dobandesc
dreptul de a se mosteni, pe care nu-l avusesera inainte.
Analizand successiunea acestor categorii de mostenitori, observam ca era foarte rar posibil ca un cognat
sa culeaga mostenirea pentru ca era foarte improbabil sa nu existe nicio persoana din primele categorii de
mostenitori. Acesta este motivul pentru care a intervenit legislatia imperiala, care a amendat sistemul
pretorului, completandu-l,completare ce a constat in doua senatusconsulte.
2 senatusconsulte: senatusconsultul tertulian si senatusconsultul orfitian.
Senatusconsultul tertulian a fost dat in timpul imparatului Hadrian si prin el s-a acordat mamei
dreptul de a veni la succesiunea copiilor sai rezultati din casatoria fara manus, in calitate de ruda
legitima, in cadrul celei de-a doua categorii, unde a urcat din cea de-a treia.
Senatusconsultul orfitian, dat in timpul imparatului Marc Aureliu se referea la situatia copiilor
fata de mama lor casatorita fara manus. Le-a acordat dreptul de a veni la mostenirea mamei lor in
cadrul primei categorii de mostenitori, unde au urcat tot din cea de-a treia categorie.
In epoca postclasica, imparatul Iustinian a reformat complet sistemul mostenirii legale, inlocuind
agnatiunea cu cognatiunea, care a devenit unicul fundament al vocatiei succesorale, creand 4 noi
categorii de mostenitori.
In prima categorie de mostenitori legali, intrau descendentii. In lipsa lor, venea a doua categorie:
fratii si surorile buni si copiii acestora, precum si ascendentii.(a doua categorie)
In lipsa acesteia, venea cea de-a 3-a: fratii si surorile consangvini sau uterini, precum si copiii lor,
iar in ultima intrau alti colaterali mai indepartati.
Intr-o buna parte, acest sistem a fost preluat si in dreptul succesoral modern.

Mostenirea testamentara, testamentul putand fi definit drept

actul solemn prin care o

persoana numita testator instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa execute
ultima sa vointa. Rezulta ca elementul central al testamentului il reprezinta instituirea de
mostenitori.
Instituirea a evoluat in timp, caci daca la origine erau instituiti mostentiori persoane din randul
herezilor testatorului, mai tarziu au putut fi instituiti si agnati foarte indepartati si chiar persoanee
straine de familia testatorului.
Principala datorire a celui instituit mostenitor era aceea de a distribui, in calitate de executor
testamentar bunurile din masa succesorala in conformitate cu dispozitiile testamentare.

Testamentul la romani detinea mai multe functii: fie favorizarea unor herezi in detrimentul altora,
grevarea acelor instituiti mostenitori cu executarea unor legate in favoarea unor persoane din afara
familiei, numirea unui tutore sau dezrobirea unui sclav.
Formele de testament au evoluat in timp si le putem clasifica pe 2 mari perioade: in dreptul
vechi si in dreptul clasic.
In dreptul vechi, primul testament acceptat de romani: testamentul Callatis Comitis si care
imbraca forma unei legi curiate (unei legi votate de comitia curiata). Explicatia acestei forme complicate
de testament se regaseste in conceptia romanilor care au privit la origine testamentul ca fiind un act foarte
grav deoarece el urmarea sa schimbe ordinea succesorala prevazuta de lege. Pentru acest motiv, romanii,
intr-o conceptie simetrica, au hotarat, ca, intrucat o lege nu poate fi modificata decat tot printr-o lege, si
testamentul trebuie votat intocmai ca si o lege.
Dincolo de aspectul formal al acestui testament, el prezenta 2 mari dezavantaje: el nu era
accesibil decat patricienilor, cei care compuneau Comitia Curiata. In a 2-lea rand, nu se putea face decat
de 2 ori pe an, cand se intrunea comitia curiata, la 20 martie si 24 mai, probabil.
Ca urmare a protestelor plebei, a aparut testamentul in procinctu (facut in apropierea luptei) si la
care aveau, de aceasta data, acces si plebeii. Acesta se facea in fata armatei gata de lupta, dar avea si el 2
inconveniente: unul, ca statul roman trebuia sa se afle pe picior de razboi; in a 2-lea rand, puteau face un
astfel de testament numai cei care erau legionari (17-46 de ani inrolati in legiunile romane).
Motiv pentru care, dupa aparitia mancipatiunii fiduciare, a aparut un al 3-lea tip de testatement:
per aes et libra = testament din arama si balanta . Acesta era o aplicatie a mancipatiunii fiduciare si era
accesibil oricarui cetatean roman, indiferent de varsta sau ocupatie. Mecanismul acestuia presupunea ca
testatorul, in calitate de vanzator sa vanda intregul sau patrimoniu. Unii cumparatori, emptor familiae,
incheind cu acesta, alaturat mancipatiunii, un pact fiduciar, adica o conventie de buna-credinta prin care ii
arata cumparatorului cum si cui sa distribuie bunurile sale, ale vanzatorului la moartea sa.
Vanzarea era una fictiva, caci era o mancipatio numo uno, era o vanzare asupra unui singur
sestert. Iar dezavantajul major al acestei forme de testament l-a reprezentat mult timp faptul ca soarta
operatiunii depindea de buna credinta a lui emptor familiae, adica de buna-credinta a cumparatorului.
La romani, mult timp, pactele fiduciare nu au fost sanctionate juridic si deci, cei care isi asumau
obligatia, in temeiul lor, nu puteau fi constransi sa le execute. Iar daca emptor era de rea-credinta, se putea
considera proprietar adevarat al bunurilor si sa refuze sa execute instructiunile din pactul fiduciar. Acest
inconvenient a fost ulterior remediat, caci emptor nu a mai dobandit proprietate asupra bunurilor, ci doar
dreptul de a le pastra pentru a le transmite mai departe mostenitorilor testatorului la moartea acestuia din
urma. Partile de fiduciar au fost si ele sanctionate.
In dreptul clasic, testamentul ... a continuat sa se aplice, dar au aparut si forme noi de testament.
Una dintre acestea era testamentul nuncupativ, denumirea sa venind de la nuncupatio-declaratie si care,
asa cum ii arata si numele, se realiza in forma orala, in prezenta unor martori cetateni romani.(7)
Alta forma de test nou aparuta - testamentul pretorian care se realiza in forma scrisa, cu
aplicarea de catre martorii cetateni romani a sigiliilor lor pe acest testament.

Cea de-a treia forma de testament din dreptul clasic testamentul militar, care nu presupunea
nicio conditie de fond, ci era valabil indiferent de suportul material al vointei testatorului, singura cerinta
fiind aceea ca vointa testatorului sa fie clar exprimata. De aceea, se spune ca testamentul militar se putea
face cu sabia pe nisip sau cu sange pe scut, fiind precursorul testamentului olograf de astazi.
O institutie speciala o constituie capacitatea testamentara, numita de romani testamenti factio.
Era de 2 feluri:
- testamenti factio activa desemna capacitatea unei persoane de a-si face un testament sau de a fi
martora la facerea unui testament.
- testamenti factio pasiva desemna capacitatea unei persoane de a veni la mostenire in calitate de
mostenitor sau de legatar.
Se bucurau de capacitate activa acei cetateni romani sui iuris care puteau sa-si exprime singuri
vointa. Mai aveau aceasta capacitate si acei peregrini care se bucurau de ius comercii. Asadar, nu aveau
testamenti factio activa sclavii, cu exceptia sclavilor publici. Nu aveau fiii de familie, cu exceptia celor
care aveau peculium castrense. Nu aveau acest drept nici incapabilii de fapt, cum ar fi alienatii, impuberii
si femeile, dar in acest ultim caz cu exceptia femeilor care aveau ius liberorum. Mai tarziu, dupa
imparatul Hadrian, femeile care nu aveau ius liberorum, au dobandit si ele capacitatea de a testa, cu
conditia insa de a avea auctoritatis tuturis= autorizarea tuorelui lor.
In ceea ce priveste capacitatea pasiva aveau capacitatea de a culege o mostenire cei care se
bucurau de ius comercii, dar aceasta capacitate a fost restransa de romani, o restrangere intervenita in anul
169 ien, cand prin legea voconia, daca in timpul lui Cato , femeile au fost oprite sa vina la mostenirea
cetatenilor care aveau o avere mai mare de 100 000 asi, aceasta restrangere fiind justificata de interesul de
a se ocroti femeile fata de consecintele devastatoare pe care le putea avea luxul asupra lor.
De asemenea, nu puteau fi instituite ca mostenitori persoanele incerte (asupra carora testatorul nu
isi putea face o idee clara in momentul instituirii testamentului, fiind de pilda, nula clauza ca mostenirea
sa revina primului care va veni la funerariile defunctului. Nu puteau nici postumii(cei nascuti dupa
moartea testatului) si nici persoanele juridice sa fie instituiti ca mostenitori. Persoanele alieni iuris puteau
fi instituite mostenitori, dar, in drept, tot ceea ce culegeau ele intra in patrimoniul lui pater familias, sub a
carui putere se aflau.
In mod surprinzator, romanii au acceptat la un moment dat si instituirea sclavilor ca mostenitori,
fie a sclavilor proprii, fie a sclavilor unei alte persoane. Aceasta aprenta concesie a avut la baza calcule
economice, caci acceptarea unei mosteniri incarcate de datorii atragea pe capul mostenitorului riscul
executarii sale silite de catre creditor, care, daca se realiza prin venditio bonorum, avea ca consencinta,
infamia pe capul debitorului executat, care echivala cu o moarte civila, atragand efecte morale asupra
memoriei defunctului, motiv pt care in asemnea situatii, testatorul prefera sa instituie un sclav ca
mostenitor, care sa sufere consecintele insolvabilitatii.
Institutia centrala a testamentului, instituirea de mostenitori, despre care Gaius spune ca este
Caput et fundamentum totius testamenti= fruntea si temelia oricarui testament.
Gaius face referire atat la conditiile de forma, cat si de fond ale institutiei de mostenire.

Sub aspectul conditiilor de forma, institutia de mostenire se facea in fruntea testamentului, era
prima clauza in textul testamentar, iar aceasta se facea prin rostirea unor termeni imperativi si solemni.
Ex: titius heres esto/ titius heredem esse iubeo = titius sa fie mostenitor/doresc ca titio sa fie mostenitor.
Sub aspectul conditiilor de fond, institutia era insumarea unor cerinte care sunt insumate in 2
principii:
Primul principiu: nemo pro parte testaus pro parte intestatus decedere potest. = nimeni nu poate
muri in parte cu testament si in parte, fara testament. De unde rezulta ca o persoana nu putea institui un
mostenitor doar pentru o parte de mostenire lasand ca cealalta parte a mostenirii sa fie distribuita potrivit
regulilor de la mostenirea legala = nu se puteau deschide in paralel 2 sisteme succesorale. Daca totusi
testatorul proceda astfel, mostenitorul instituit dobandea si partea din mostenire pentru care nu fusese
instituit.
Al doilea principiu prevedea: Semel heres, semper heres.= Odata herede, pentru totdeauna
herede(mostenitor) principiul potrivit caruia, instituirea de mostenitor nu putea fi afectata de termen =
nu se putea dispune prin testament ca o anumita persoana sa fie mostenitor numai pana la o anumita data
caci, odata desemnat, devenea mostenitor pentru totdeauna.