Sunteți pe pagina 1din 3

Programul:

Resurse Umane

Tipul proiectului:

Proiecte de cercetare pentru stimularea constituirii de tinere echipe de


cercetare independente

Cod proiect:

TE_320

Titlu proiect:

EMERGENTA, AUTO-ORGANIZARE SI EVOLUTIE: NOI MODELE


COMPUTATIONALE IN STUDIUL SISTEMELOR COMPLEXE

Sisteme complexe: definitie, proprietati si perspective


Un sistem complex se refera la orice sistem ce contine un numar mare de entitati
(agenti, procese, etc) interdependente ce interactioneaza. Comportamentul sistemului nu
se poate identifica doar prin fiecare entitate sau combinarea lor ci prin felul in care relatiile
dintre entitati afecteaza comportamentul la nivel global. Principalele proprietati ale
sistemelor complexe includ emergenta, auto-organizarea si adaptabilitatea. Acestea sunt
descrise in urmatoarele subsectiuni.
Un studiu extensiv al sistemelor complexe si automatelor celulare ca mijloc
computational important in studiul complexitatii a fost acceptat spre publicare in revista
Studia UBB, Informatica series (C. Chira, A. Gog, R. Lung, D. Iclanzan, Complex Systems and
Computational Approaches to the Study of Emergent Models, Studia Informatica series, Vol.
LV, No. 4, 2010). Bibliografia aferenta acestei sectiuni se gaseste in articolul mentionat si in
pagina web a proiectului (http://www.cs.ubbcluj.ro/te320/).

Emergenta
Emergenta reprezinta un concept vast folosit nu numai in stiinta dar si in arta sau
inginerie. Pe scurt ar putea fi descrisa ca fiind situatia in care intregul nu poate fi descris
prin suma partilor sale. De exemplu, o furnica luata independent, sau un singur neuron, nu
reprezinta forme speciale de inteligenta prin sine, dar grupate si interconectate in mod
specific se poate spune ca o inteligenta spontana emerge. In fapt, in natura, unele din
cele mai interesante si complexe fenomene sunt cele in care, prin interactiunea unor
sisteme simple emerg in timp forme structurate de comportament colectiv. Stolurile de
pasari organizate, bancuri de pesti care isi schimba brusc directia fara un lider care sa-i
ghideze sunt astfel de exemple. Emergenta ordinii si a organizarii in sisteme compuse din
mai multe entitati sau agenti autonomi este un proces fundamental.
Proprietatile emergente sunt surprinzatoare si paradoxale: ele sunt fundamentale si
totusi familiare. Potrivit lui J. Holland, fenomenele emergente in sisteme generate
reprezinta modele persistente cu componente stabile in continua schimbare. Adevarate
proprietati emergente sunt ireductibile, nu pot fi distruse sau descompuse in schimb apar
si dispar. Exemple de fenomene emergente nedorite sunt defectele si caderile neprevazute

in diverse sisteme (de ex. sisteme hardware sau software). In acest caz si nu numai, pentru
a le creste fiabilitatea si robustetea este necesara o intelegere clara a fenomenelor de
emergenta in sistemele complexe. O abordare riguroasa a sistemelor complexe nu se poate
face fara studierea diferitelor tipuri de emergenta.
In literatura exista mai multe incercari de a formaliza si clasifica conceptul de
emergenta, dar toate aceste incercari s-au lovit de diversitatea de domenii in care
fenomenele emergente apar. Cu toate acestea, cateva caracteristici comune indiferent de
domeniu se pot descrie, printre care cea mai importanta si populara este cea legata de
efectul micro-macro si se refera la proprietati, caracteristici, structuri sau modele care apar
la nivel macro dar nu pot fi regasite in mod explicit la nivel micro. Alte caracteristici ar fi:
noutatea radicala a fenomenului indivizii/agentii de la nivelul micro nu sunt regasiti
explicit in reprezentarea globala; coerenta si organizare; interactiuniele emergenta apare
prin interactiunea dintre parti; caracterul dinamic emergenta apare in sisteme care
evolueaza in timp; controlul descentralizat; legatura biunivoca micro-macro de la nivel
micro catre macro interactiunea dintre parti conduce la un fenomen emergent care, la
randul lui, va influenta partile; robustete si flexibilitate.

Auto-organizare si adaptabilitate
Pornind de la celule, organisme si ecosisteme pana la planete, stele si galaxii, aproape
toate sistemele din natura manifesta o anumita organizare. Domeniile stiintifice traditionale
incearca sa explice aceste structuri de organizare prin descrierea micro-legilor si
caracteristicilor ce guverneaza sistemul. Urmand principiul de auto-organizare" propous de
ciberneticianul britanic W. Ross Ashby, problematica se poate aborda si dintr-o perspectiva
generala, prin folosirea unor proprietati ce se aplica oricarei colectii de (sub-)sisteme la
toate nivelele, indiferent de marimea sau natura lor. Sistemele dinamice tind intotdeauna
spre o stare de echilibru, un atractor, indiferent de natura sau compozitia lor. Modelarea
matematica a sistemelor cu multe grade de libertate reprezinta o mare provocare. Odata cu
aparitia modelarii asistate de calculator si a echipamentelor accesibile, a aparut studiul
stiintific al sistemelor adaptive si auto-organizatoare, derivat dintr-o multitudine de
discipline, cum ar fi termodinamica, cibernetica, biologia evolutionara. Abordarea bazata pe
simulari asistate de calculator sta la baza domeniului nou al sistemelor adaptive
complexe. Prin simulari, teoriticieni ai complexitatii pot studia sisteme formate din multe
componente ce interactioneaza si se schimba constant, autonom dar si ca rezultat al
interactiunii cu mediul. Comportamentul acestor sisteme complexe este imprevizbil si totusi
ele manifesta diferite forme de auto-organizare si adaptare.
Caracteristica principala a sistemelor complexe sta in tendinta lor de a se auto-organiza
global ca rezultat a multor interactiuni locale, in lipsa unei forte organizatorii explicite din
afara sistemului. Domeniul de studiu incearca sa gaseasca reguli generale ce influenteaza si
definesc dinamica si evolutia caracteristicelor globale. Aceste reguli au potentialul de a
prognoza organizarea viitoare a sistemelor ce intervine ca reactie a schimbarilor la nivelul
componentelor.

Sistemele complexe oscileaza intre stari de echilibru si dezordine, fara a ramane


definitiv fixate. Se considera ca aceste sisteme prezinta caracteristici de adaptare cand
schimbarea apare ca un raspuns la o informatie. Sistemele adaptive complexe persista in
ciuda modificarilor la nivelul sub-componentelor datorita modalitatii in care interactiunile
dintre componente se realizeaza si se schimba. Prin schimbari la nivelul interactiunilor
locale, insusi sistemul intreg se adapteaza si invata.
Schimbarile aleatorii sau dirijate pot instiga procesul de auto-organizare, promovand
explorarea unori pozitii noi din spatiul de stari. Instabilitatea ce apare prin schimbarile
locale exercita un stres asupra sistemului, determinand o transformare catre un nou
atractor - starea noua de auto-organizare. Schimbarile si fluctuatiile permit sistemului sa
scape dintr-un bazin de atractie si sa gaseasca un nou atractor. Ar fi de asteptat ca un
sistem perturbat dintr-o stare de echilibru sa se instaleze intr-o stare noua stabila minima"
in conformitate cu un criteriu de optimizare - cost. In natura, aceste stari puternic
optimizate sunt deseori instabile, manifestand prabusiri catastrofice si fenomene de
avalanse. Natura starii critice auto-organizatorii asigura mecanismul general pentru
emergenta comportamentelor complexe exemplificate in natura, cum ar fi pilele de granula,
traficul, retelele de rauri si impletituri de rau, crusta pamantului si a multor alte sisteme ce
opereaza in aceste stari.
Sumarizat, sistemele adaptive complexe prezinta urmatoarele proprietati: (i)
Interactiunile locale, neliniare ale partilor are ca rezultat auto-organizarea globala a
sistemului; (ii) Conditia mixta intre ordine si haos a acestor sisteme e responsabil de
stabilitatea si flexibilitatea simultana a acestora; (iii) In loc sa asigure stari optimale dar
instabile, aceste sisteme sunt organizate intr-un mod ce le asigura o buna functionare dar si
flexibilitate.